S-au încins iar spiritele în România. Îsi cam pierdusera din intensitate si din grotesc dupa „reinstaurarea“ fortata a democratiei, dar prilejul apropierii alegerilor parlamentare nu putea fi ratat si nici n-a fost. În lipsa unei analize serioase si obiective a evenimentelor din vara – suntem, si se pare ca vom ramâne pentru totdeauna, în stadiul ironiilor tâmpe, al bascaliei de mahala, al deriziunii cu ifose –, s-a sarit direct, voios si voiniceste în flecareala despre oferta politica aflata la dispozitia concetatenilor chemati din nou sa-si exercite dreptul sacru de a alege de asta data între dreapta, stânga, Uniunea social-liberala, populism si, nu e gluma sau nu sunt eu bine informat, un oarecare pericol rosu. Se cuvenea, dupa pacaleala din vara, sa li se reaminteasca parinteste ca traiesc în democratie si ca, orice ar spune gurile rele, inconstientii, nostalgicii si dusmanii noii ordini sociale capitaliste, responsabilitatea ultima pentru soarta lor si a tarii le apartine. Frumos, nobil, înduiosator, curajos, îti dau lacrimile, copiii, batrânii si cei sensibili ar trebui tinuti la distanta.
Pâna ce va veni iarna si ziua marii sarbatori electorale, între doua ploi, ceva racoare si zilele calduroase ce se anunta, avida cum se stie de distractie si de insolit, plebea cu sau fara drept de vot, într-un cuvânt natia – dupa unii mai europeana si mai americana ca niciodata, dupa altii încremenita în balcanism, nimic altceva decât o adunatura de gugustiuci care înghit orice – e hranita cu slabiciunile echivoce ale vremelnicului prim-ministru, cu imaturitatea actualului, cu invectivele si acuzatiile nu lipsite de fantezie si de truculenta la adresa re-realesului sau a unuia sau altuia dintre politicienii ce-si fac loc mai în fata, si cu dezvaluiri ce sunt de ani de zile dezvaluite si nu se întâmplã nimic.
S-ar putea asadar spune cã supararile, isteria si panica din vara au avut si partile lor bune, fiindca presedintia, guvernul, parlamentul, Curtea Constitutionala, Serviciile, trepadusii presei, elita care si-a desemnat din nou doi candidati pentru Nobelul de literatura, par sa traverseze acest început de toamna dacã nu de-a dreptul gratios, cel putin cu o anumita dezinvoltura. Cel putin cu aerul senin ca dezastruoasa situatie economica a României nu poate fi discutata decât în cerc restrâns, acolo unde sunt asteptate în genunchi si cu sufletul la gura ordinele si indicatiile de la Bruxelles, Washington si celelalte institutii internationale (FMI, Banca Centrala Europeana, Banca Mondiala) care tin colonia în viata: reforme structurale, privatizari, programe sociale reduse, stat limitat la functiile sale de control si de represiune. Cel putin cu un zâmbet subtire de compasiune ca ravagiile crizei economice si ale austeritatii s-ar petrece aiurea pe continent si în lume si ca, astfel, vestile aduse la cunostinta concetatenilor despre starea tarii se cuvine neaparat sa contina doza exacta de optimism care da somnolenta si vise în culori.
Din combinatia elementelor si atitudinilor de mai sus rezulta un discurs, un program politic comun în realitate si dreptei si stângii românesti, si Uniunii social-liberale, si populismului, menit sa propage si sa fixeze în imaginarul colectiv ca singura societate posibilã este aceea a individualismului, în care fericirea si realizarea în viata sunt o afacere strict individuala, si în care valorile solidaritatii colective si ale justitiei sociale sunt suspecte sau utopice.
Din pura ipocrizie politica si intelectuala, dacã nu din inconstienta, incompetenta sau prostie, a luat proportii în tara impresia devastatoare ca doar tarile monedei comune, euro, au enorme datorii suverane si, sub presiunea „Pietei“ si a finantelor internationale, doar ele au fost si sunt obligate sa ia masuri drastice de austeritate. S-a uitat sau, mai degrabã, nu se mai aminteste decât vag si la rastimpuri, ca datoria suverana a României este la fel de enorma si creste de la o zi la alta, de la un an la altul, si ca austeritatea a fost impusa de câtiva ani buni societatii românesti de guvernul precedent si va continua sa fie impusa de guvernul actual si de cel rezultat în urma alegerilor din decembrie pâna ce Europa, America, Occidentul vor iesi din criza; dacã vor mai iesi vreodata si cum vor iesi.
Într-un recent interviu publicat în „Le Monde“, Paul Krugman, Premiul Nobel pentru Economie în 2008, keynesian convins, adept al împrumuturilor si al cheltuielilor publice, considera planurile de iesire din criza mondiala adoptate pâna în prezent insuficiente si inapropriate. Teza sa expusã în volumul „Sortez-nous de cette crize… Maintenant!“ („Scoteti-ne din aceasta criza… Acum!“) descalifica politicele de austeritate care distrug nu numai economia unei tari, ci si finantele acesteia. Salvarea bancilor si stimulii bugetari – numai în Statele Unite în valoare de 787 miliarde de dolari – n-au fost, nu sunt si nu vor fi suficiente niciunde pentru a relansa economia, daca statele nu-si vor asuma rolul lor fundamental de a interveni viguros în mersul societatilor. Din marea criza a anilor ’30 nu s-a iesit, în Statele Unite, din cauza New-Deal-ului, inadecvat situatiei, si nici în Europa, ci datoritã înarmarii si a celui de al Doilea Razboi Mondial.
P.S. Chestiune de solidaritate europeana si nord-atlantica, se anunta în treacat ca saraca Românie va contribui la îmbunatatirea situatiei financiare a Portugaliei, aflata în profunda criza economica, cumparându-i câteva vechi avioane americane F16. Nu ne pregatim chiar de razboi, dar la o adica ne vor prinde mai mult sau mai putin bine…
AUTOR: CONSTANTIN STOICIU
sursA: revistacultura.ro
sursA: revistacultura.ro
Sursa: gandeste.org
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu