Mai multe obuze provenind din Siria atingeau pe 3 octombrie localitatea turcă Akçakale situată în apropierea frontierei celor două state, vis a vis de postul sirian de frontieră de la Tall al-Abyad. Bombardamentul a provocat 5 morţi (dintre care o mamă cu cei trei copii) şi 10 răniţi dintre care 2 erau reprezentanţi guvernamentali. Premierul turc a acuzat imediat regimul de la Damasc că poartă întreaga responsabilitate a incidentului.
De asemenea, comunitatea internaţională a solicitat Siriei să-şi înceteze ostilităţile iar mecanismul de protecţie NATO a fost pus în stare de alertă. Mai mult, guvernul turc a primit acordul Parlamentului pentru folosirea forţei ca răspuns la acest atac. De atunci, în ciuda declaraţiilor non belicoase a celor două state, situaţia escaladează în fiecare moment aducând zona în pragul exploziei. Interese politice sau economice? Care dintre acestea sunt cheia conflictului turco-sirian?
Lupta dintre revoluţionari şi guvernul sirian se poartă pe teritoriul turc
Localitatea Akçakale este situată faţă în faţă cu postul de frontiera Tall al-Abyad care a fost capturat pe 18 septembrie de rebelii sirieni. Plecând de la această poziţie, rebelii şi-au lărgit zona de acţiune câştigând poziţii teritoriale ce le-au permis să controlezepatru din cele şapte căi de trecere a graniţei din Turcia şi Siria.
De asemenea, aceştia controlează mai multe puncte de frontieră amplasate pe graniţele dintre Siria şi Irak. Regimul Bachar el-Assad a făcut tot ce este posibil pentru recâştigarea acestor poziţii tranzitând de mai multe ori frontiera, luptele soldându-se cu răniţi. Numai că, de această dată este prima oară când tirurile de artilerie siriene au făcut victime în Turcia.
Privind retrospectiv evoluţia conflictului nu este prima ciocnire dintre armata turcă şi cea siriană.
În iunie 2011 un avion F-4 Phantom turc avariat s-a prăbuşit în apele Mediteranei. Atunci, Damascul a afirmat că au fost nevoite să deschidă focul asupra aparatului de zbor deoarece acesta a violat spaţiul aerian sirian.
Incidentul a tensionat şi mai mult relaţiile dintre cele două ţări, relaţii aflate la limita ruperii în urma criticilor formulate de Ankara la adresa regimului preşedintelui sirian Bachar el-Assa referitoare la represaliile lansate împotriva mişcării de protest împotriva acestui regim.
Pe de altă parte, unele surse susţin că mişcarea de rezistenţă siriană este susţinută tacit de Ankara ceea ce le-a permis acestora să-şi consolideze poziţia la frontiera turco-siriană. În plus, Turcia şi-a întărit dispozitivele militare pe care le are de-a lungul frontierei în special cu baterii şi rachete antiaeriene.
În acelaşi timp, circa 100.000 de refugiaţi sirieni sunt găzduiţi în 13 zone turce dispersate în mai multe zone din Sud-Estul Anatoliei de-a lungul frontierei cu Siria. La aceştia se adăugă, cu certitudine, câteva mii de refugiaţi care nu au fost recenzaţi de către autorităţile turce deoarece Ankara a fixat la 100.000 numărul maxim de refugiaţi sirieni pe care este dispusă să-i găzduiască.
Cu toate acestea, guvernul turc s-a arătat dispus să mărească cifră în condiţiile în care va primi ajutorul comunităţii internaţionale deoarece problema refugiaţilor se adăugă, din punct de vedere economic, la cele ridicate de încetinirea economiei turce după mai mulţi ani de creştere susţinută.
Poate declanşa executivul de la Ankara războiul?
Incidentul din 3 octombrie a permis Parlamentului turc să adopte o moţiune prin care executivul este autorizat să desfăşoare, “dacă este necesar”, operaţiuni militare pe teritoriul sirian. Numai că, aşa după cum preciza vice premierul turc Besir Atalay, moţiunea nu reprezintă undă verde pentru declanşarea unui război între cele două state.
Motivul? Ankara ştie că după debutul conflictului dintre Turcia şi Siria din martie 2011,opinia publică turcă, care era deja marcată de cei 13 ani de război separatist cu fracţiunea kurdă, este în marea sa majoritate împotriva oricărei intervenţii armate.Un sondaj efectuat imediat după incidentul de la Akçakale de către cel mai mare cotidian turc, Hürriyet, a relevat că 62% dintre turci dezavuează moţiunea dezbătută în Parlament.
Pe de altă parte, nici comunitatea internaţională nu pare a se decide în legătură cu respectivul conflict. Astfel, după lungi tratative purtate de ţările occidentale cu Rusia, Consiliul de Securitate a publicat o declaraţie (nu o rezoluţie!) prin care era denunţat bombardamentul sirian de la Akçakale. În acelaşi timp, presa rusă s-a întrecut în a minimaliza importanţa declaraţiei pentru a proteja relaţiile dintre Rusia şi aliatul sau Siria.
Nemulţumită, Turcia, ţară membră NATO, a invocat articolul 4 al Tratatului NATO pentru a solicita o reuniune de urgenţă a Alianţei. Conform acestui articol toate ţările membre ale organizaţiei pot solicita consultări ori de câte ori este ameninţată integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea unui stat membru. La finalul reuniunii, NATO a făcut apel la la Siria “să pună capăt încălcărilor flagrante ale dreptului internaţional”. Numai că, în mod similar cu rezoluţia Consiliului de Securitate, apelul are mai mult rol de susţinere morală a Turciei decât de angajament ferm a NATO în conflictul dintre cele două ţări.
În aceste condiţii, marja de manevră a Ankarei este destul de limitată neputându-se realmente baza nici pe sprijin intern, nici pe cel internaţional, pentru a declanşa un adevărat război cu Siria.
Drept dovadă, după incidental din 3 octombrie, pe frontiera turco-siriana asistăm mai curând la un război de guerilă decât un conflict armat în adevăratul sens al cuvântului.
Interesul poartă fesul!
Care este însă realul diferend dintre cele două ţări?
În mod cert putem vorbi, în primul rând de cel politic; Turcia are de partea sa NATO, Siria este sprijinită de Rusia. Aceste alianţe pot transforma conflictul local într-unul internaţional bazat atât pe rivalitatea dintre cele două blocuri militare cât şi pe importanţa geostrategică a zonei.
În plus, regiunea conţine un imens câmp gazeifer recent descoperit în largul zonei maritime şi care este un punct sensibil de discuţie. De altfel, în 2010 – când a fost descoperită uriaşa rezervă de gaze – anunţul descoperirii i-a făcut pe unii observatori politici din zonă să considere că acesta va fi un nou motiv de tensionare a relaţiilor din zonă.
Aici ar trebui adăugat că grupul american Noble Energy, principalul operator al câmpului de gaz numit Leviathan situat în largul apelor israeliene, susţine cădimensiunea acestuia este estimate la 450 miliarde m.c.
Alături de site-ul de la Tamar, cele două exploatări reprezintă cele mai mari descoperiri de acest gen din ultimii ani. Numai că reprezentanţii Noble Energy susţin că Leviathan comunică printr-un pasaj subteran cu depozitele de gaze aflate în Marea Mediterană.
Pe de altă parte, Tamar – situat la 90 km în largul portului Haifa – posedă la rândul său o capacitate de 238 miliarde mc de gaz ce ar urma să intre în exploatare începând cu anul acesta.
Conform declaraţiilor celor de la Noble, numai Tamar ar putea sigur acoperi consumul de gaz al Israelului pentru următorii 35 de ani. Ajunşi în acest punct trebuie menţionat ca Tamar aparţine în proporţie de 30% grupului Noble, 28.75% sunt ale Isramco Negev iar 31% aparţin lui Delek Drilling. Ladite Delek Drilling aparţine, la rândul său, multinaţionalei israeliene Tshuva deţinută de Yitzhak Tshuva care este şi proprietarul companiei de asigurări Phoenix.
Prezenţa şi intrarea în exploatare a acelor două câmpuri de gaz ar permite Israelului să se transforme din importator în exportator de gaz. De altfel, ministrul israelian al infrastructurii naţionale Uzi Landau preciza că din această perspectivă Israelul este “gata să colaboreze cu investitori străini dar şi cu Grecia sau Cipru”.
Numai că vecinii Israelului nu sunt de aceeaşi părere: în afara Israelului şi Ciprului,Turcia, Siria, Egiptul şi Libanul contează tot aşa de mult pe aceste rezerve de gaz şi îşi vor apăra deţinerile potenţiale din Mediterana.
Dovadă stă faptul că în iunie 2010 preşedintele Parlamentului libanez, Nabih Berri, afirma că Libanul trebuie să exploateze rezervele de gaz şi petrol aflate în largul coastei maritime atrăgând în acelaşi timp atenţia asupra unui monopol israelian asupra rezervelor energetice din Estul Mediteranei. La acea dată, cotidianul libanez As-Safir atrăgea atenţia că site-ul Leviathan ar putea deveni o nouă surse de conflict între cele două ţări.
Situaţia este cu atât mai complicată cu cât analistul afacerilor israeliene ale Aş -Safir, Hilmi Moussa, după cercetarea documentelor israeliene avea să declara că “zona în care se găseşte gaz se întinde în principal în proximitatea cotelor libaneze şi în apele internaţionale dintre frontiera maritimă dintre Palestina şi Cipru”. În consecinţă, preşedintele Parlamentului libanez avea să susţină că “Libanul trebuie să ia imediat măsuri pentru a-şi apăra drepturile sale nu numai cele financiare dar şi cele economice, politice şi suverane”.
Până şi Turcia, vechi aliat al Israelului, a protestat împotrivindu-se unui acord de delimitare a zonelor economice exclusiviste încheiat la 17 octombrie între Israel şi Cipru şi care permitea celor două ţări să-şi continue cercetările de hidrocarburi în zonele comune.
Situaţia a fost agravată de decizia SUA de a ameninţa Egiptul cu reducerea ajutoarelor financiare şi militare acordate, dacă acesta va continua să susţină demersul de împiedicare a Israelului de a obţine controlul asupra gazului aflat în dispută.
Ameninţarea survenea în urma declaraţiei făcute de ministrul egiptean al petrolului şi resurselor minerale, Sameh Fahmi, care declara pentru cotidianul egiptean “Al-Masry Al-Youm “că studiază “modalitatea prin care Egiptul poate revendica partea sa din gigantica rezerva de gaz aflată în largul costealor israeliene”. În plus, acesta preciza că “deja trei ţări, Liban, Turcia şi Cipru iau în calcul posibilitatea de regenerare a rezervelor de gaz exploatate de către Israel”. În acelaşi timp, Sameh Fahmi, a subliniat că Egiptul nu va acorda licenţe de export pentru gazul cu destinaţia Europa prin frontiera israelo-egiptene, scenariu vehiculat intens de partea israeliană.
Or, aici ajungem la miezul chestiunii: dacă Siria va fi ocupată cu problemele interne nu va avea timp şi pentru împărţirea câmpului gazeifer Leviathan, ceea ce transformă totul într-un joc cu două feţe: una internaţională care are că miză aprovizionarea Europei cu gaz din noul zăcământ şi alta locală care are ca finalitate minimalizarea spaţiului maritim bogat în gaz şi petrol deţinut de Alaouites.
Mai multe obuze provenind din Siria atingeau pe 3 octombrie localitatea turcă Akçakale situată în apropierea frontierei celor două state, vis a vis de postul sirian de frontieră de la Tall al-Abyad. Bombardamentul a provocat 5 morţi (dintre care o mamă cu cei trei copii) şi 10 răniţi dintre care 2 erau reprezentanţi guvernamentali. Premierul turc a acuzat imediat regimul de la Damasc că poartă întreaga responsabilitate a incidentului.
De asemenea, comunitatea internaţională a solicitat Siriei să-şi înceteze ostilităţile iar mecanismul de protecţie NATO a fost pus în stare de alertă. Mai mult, guvernul turc a primit acordul Parlamentului pentru folosirea forţei ca răspuns la acest atac. De atunci, în ciuda declaraţiilor non belicoase a celor două state, situaţia escaladează în fiecare moment aducând zona în pragul exploziei. Interese politice sau economice? Care dintre acestea sunt cheia conflictului turco-sirian?
Lupta dintre revoluţionari şi guvernul sirian se poartă pe teritoriul turc
Localitatea Akçakale este situată faţă în faţă cu postul de frontiera Tall al-Abyad care a fost capturat pe 18 septembrie de rebelii sirieni. Plecând de la această poziţie, rebelii şi-au lărgit zona de acţiune câştigând poziţii teritoriale ce le-au permis să controlezepatru din cele şapte căi de trecere a graniţei din Turcia şi Siria.
De asemenea, aceştia controlează mai multe puncte de frontieră amplasate pe graniţele dintre Siria şi Irak. Regimul Bachar el-Assad a făcut tot ce este posibil pentru recâştigarea acestor poziţii tranzitând de mai multe ori frontiera, luptele soldându-se cu răniţi. Numai că, de această dată este prima oară când tirurile de artilerie siriene au făcut victime în Turcia.
Privind retrospectiv evoluţia conflictului nu este prima ciocnire dintre armata turcă şi cea siriană.
În iunie 2011 un avion F-4 Phantom turc avariat s-a prăbuşit în apele Mediteranei. Atunci, Damascul a afirmat că au fost nevoite să deschidă focul asupra aparatului de zbor deoarece acesta a violat spaţiul aerian sirian.
Incidentul a tensionat şi mai mult relaţiile dintre cele două ţări, relaţii aflate la limita ruperii în urma criticilor formulate de Ankara la adresa regimului preşedintelui sirian Bachar el-Assa referitoare la represaliile lansate împotriva mişcării de protest împotriva acestui regim.
Pe de altă parte, unele surse susţin că mişcarea de rezistenţă siriană este susţinută tacit de Ankara ceea ce le-a permis acestora să-şi consolideze poziţia la frontiera turco-siriană. În plus, Turcia şi-a întărit dispozitivele militare pe care le are de-a lungul frontierei în special cu baterii şi rachete antiaeriene.
În acelaşi timp, circa 100.000 de refugiaţi sirieni sunt găzduiţi în 13 zone turce dispersate în mai multe zone din Sud-Estul Anatoliei de-a lungul frontierei cu Siria. La aceştia se adăugă, cu certitudine, câteva mii de refugiaţi care nu au fost recenzaţi de către autorităţile turce deoarece Ankara a fixat la 100.000 numărul maxim de refugiaţi sirieni pe care este dispusă să-i găzduiască.
Cu toate acestea, guvernul turc s-a arătat dispus să mărească cifră în condiţiile în care va primi ajutorul comunităţii internaţionale deoarece problema refugiaţilor se adăugă, din punct de vedere economic, la cele ridicate de încetinirea economiei turce după mai mulţi ani de creştere susţinută.
Poate declanşa executivul de la Ankara războiul?
Incidentul din 3 octombrie a permis Parlamentului turc să adopte o moţiune prin care executivul este autorizat să desfăşoare, “dacă este necesar”, operaţiuni militare pe teritoriul sirian. Numai că, aşa după cum preciza vice premierul turc Besir Atalay, moţiunea nu reprezintă undă verde pentru declanşarea unui război între cele două state.
Motivul? Ankara ştie că după debutul conflictului dintre Turcia şi Siria din martie 2011,opinia publică turcă, care era deja marcată de cei 13 ani de război separatist cu fracţiunea kurdă, este în marea sa majoritate împotriva oricărei intervenţii armate.Un sondaj efectuat imediat după incidentul de la Akçakale de către cel mai mare cotidian turc, Hürriyet, a relevat că 62% dintre turci dezavuează moţiunea dezbătută în Parlament.
Pe de altă parte, nici comunitatea internaţională nu pare a se decide în legătură cu respectivul conflict. Astfel, după lungi tratative purtate de ţările occidentale cu Rusia, Consiliul de Securitate a publicat o declaraţie (nu o rezoluţie!) prin care era denunţat bombardamentul sirian de la Akçakale. În acelaşi timp, presa rusă s-a întrecut în a minimaliza importanţa declaraţiei pentru a proteja relaţiile dintre Rusia şi aliatul sau Siria.
Nemulţumită, Turcia, ţară membră NATO, a invocat articolul 4 al Tratatului NATO pentru a solicita o reuniune de urgenţă a Alianţei. Conform acestui articol toate ţările membre ale organizaţiei pot solicita consultări ori de câte ori este ameninţată integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea unui stat membru. La finalul reuniunii, NATO a făcut apel la la Siria “să pună capăt încălcărilor flagrante ale dreptului internaţional”. Numai că, în mod similar cu rezoluţia Consiliului de Securitate, apelul are mai mult rol de susţinere morală a Turciei decât de angajament ferm a NATO în conflictul dintre cele două ţări.
În aceste condiţii, marja de manevră a Ankarei este destul de limitată neputându-se realmente baza nici pe sprijin intern, nici pe cel internaţional, pentru a declanşa un adevărat război cu Siria.
Drept dovadă, după incidental din 3 octombrie, pe frontiera turco-siriana asistăm mai curând la un război de guerilă decât un conflict armat în adevăratul sens al cuvântului.
Interesul poartă fesul!
Care este însă realul diferend dintre cele două ţări?
Conflictul între mit şi realitate
Întreaga situaţie conflictuală generată de drepturile de exploatare a zăcământului Leviathan a permis naşterea mitului conform căruia un mare număr de mişcări de stânga care se regăsesc atât printre opozanţii, cât şi printre susţinătorii actualului regim sirian, consideră că regimul israelian nu ar dori căderea celui de la Damasc.
Teza a fost fervent susţinută de media siriană şi cea internaţională mai ales că opoziţia siriană masată în Turcia, Consiliul Naţional Sirian (CNS) declară prin liderul său, Burghan Ghallion, jurnalului israelian Ynetnews: “Suntem convinşi că principalul aliat al regimului sirian este Israelul”.
Dincolo de această impresie se poate vorbi însă de faptul că Siria se află în faţa unei maşini de război psihologic dirijată de Qatar, Arabia Saudită, Israel şi toate ţările NATO purtat împotriva regimului de la Damasc. Cei mai puternici aliaţi al Israelului, SUA, face presiuni pentru schimbarea acestuia încă de la primele semne ale insurecţiei siriene. De altfel, în 2007, generalul Esley Clarke, comandatul suprem al forţelor aliate în perioada 1997-2000 recunoştea că a primit o notă din partea Ministerului Apărării al SUA în care se menţiona că guvernul sirian este unul dintre cele şapte guverne pe care SUA trebuie să la distrugă în următorii cinci ani.
Pe de altă parte într-un articol publicat de Guardian se menţionează că Arabia Saudită împreună cu Qatar sunt dispuse să finanţeze revoluţionarii sirieni plătindu-le salariul în perioada crizei.
Dacă informaţia este corectă, demonstrează că întreg conflictul intern din Siria este provocat şi întreţinut din afara graniţelor acestui stat. De altfel, este cunoscut faptul că atât Qatar cât şi Arabia Saudită au o lungă luptă cu partidul sirian Baas şi politica externă a Siriei, luptă generos oglindită în paginile mass-mediei celor două ţări, în special în Al Jazeera şi Al Arabiya.
Mai mult, în acelaşi articol din Guardian se menţionează că Assad este bun pentru Israel, omiţând însă să precizeze că la începutul lunii aprilie SUA s-a angajat deschis să-şi dubleze ajutorul pentru insurgenţi cu suma suplimentară de 12 milioane $ mascate sub forma unor ajutoare umanitare. Mai mult, anumite surse susţin că înarmarea insurgenţilor se face folosind Qatar-ul ca intermediar. Iar lista intervenţiilor de acest gen poate continua…
Axa rezistenţei
Cert este că Siria face parte din aşa numita Axă a Rezistenţei care rămâne singura rezistenţă militară eficace împotriva Israelului. Ea este formată din Siria, Iran şi rezistenţă din Liban cu Hezbollah la conducere.
Asta face ca Siria să fie permanent în prima linie a frontului antisionist şi în ciuda dorinţei afişate de SUA pentru schimbarea regimului de la Damasc, Israelul a manifestat permanent interese economice şi militare în zonă.
Israelul urmăreşte, pe de o parte, prăbuşirea Axei rezistenţei iar, pe de altă parte, distrugerea planurilor pentru crearea unor oleoducte concurente în zonă.
În ciuda numeroaselor declaraţii publice făcute de membrii opoziţiei siriene care se declară pro israelieni şi de cele ale oficialilor israelieni care susţin insurecţia siriană, atât grupurile socialiste antisioniste, cât şi cele islamice susţin că Israelul nu are nici un interes în schimbarea regimului de la Damasc şi că insurecţia este rezultatul nemulţumirii populare.
O poziţie care, privită prin prisma ultimelor asasinate organizate împotriva ministrului sirian al apărării, Shawkat Asef, urmat de asasinarea simultană a ministrului apărării, Dajiha Raoud şi al vicepreşedintelui guvernului sirian, Hassan Turkomani, se schimbă radical. Nu este de mirare că Damascul a făcut responsabile pentru aceste asasinate Israelul, Arabia Saudită sau Qatarul.
Nu putem încheia trecerea în revistă a crizei siriene fără să ne uităm şi la Rusia.
Înainte de alegeriler prezidenţiale, Kremlinul a înfierat mişcările din Libia sau Siria care semănau izbitor cu manifestaţiile din marile oraşe ruse. Depăşirea alegerilor a adus cu sine o schimbare de atitudine la nivelul diplomaţiei ruse care a început să-şi reafirme susţinerea pentru Iran (căruia i-a furnizat tehnologia nuclear civilă), pentru regimul Bachar el-Assad, dar şi să blocheze permanent Consiliul de Securitate în ceea ce priveşte chestiunea siriană.
În acest joc dirijat împotriva Washingtonului, Moscova încearcă să-şi protejeze relaţiile sale cu Orientul Mijlociu în detrimentul celor cu Turcia sau monarhiile din Golful Persic. Totul se face într-o logică a războiului rece, de luptă împotriva inamicului din Vest ceea ce ar putea duce însă diplomaţia rusă în desuetudine.
Dănuţ Dudu
Sursa: www.financiarul.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu