Europa generaţiei pierdute

Angela Merkel avertiza deja în 2009: nu vă aşteptaţi la miracole, fiindcă nicio decizie politică, oricât de curajoasă ar fi, nu va putea contrabalansa prăbuşirea economiei europene. Era atunci foarte izolată în felul său de a vedea viitorul. Astăzi ne dăm seama că avea dreptate, comentează Nicolas Veron, expert de la Institutul Bruegel din Bruxelles. La cinci ani de la începutul crizei, situaţia economică a Uniunii rămâne deplorabilă: nu mai puţin de 17 dintre cele 27 de state membre sunt în recesiune.

În ţările cele mai grav afectate de criză, cum ar fi Spania sau Portugalia, va trebui cel puţin o generaţie pentru a compensa prăbuşirea nivelului de trai. O astfel de perioadă de timp se poate dovedi nesustenabilă pentru UE. Pentru prima oară de la crearea sa, Uniunea Europeană, şi nu zona euro, riscă să se prăbuşească. În fiecare lună, acest scenariu se conturează puţin mai mult, dar nu se poate încă spune cu certitudine ce versiune va precumpăni, dintre construcţia unui “Euroland” fortificat în jurul Germaniei sau dezintegrarea blocului ţărilor eurosceptice, cu Marea Britanie în frunte.

O piaţă unică inexistentă

Un lucru este sigur, această evoluţie a situaţiei nu este cea dorită de Angela Merkel, care a încercat din răsputeri să o stăvilească. Ea dorea mai ales ca acea nouă Uniune mai integrată să facă loc pe deplin Poloniei şi celorlalte ţări din Europa Centrală. Aceste ţări reprezintă pentru Republica Federală nu numai o bază industrială (unde întreprinderile germane şi-au delocalizat o mare parte din producţie) ci şi aliaţi de valoare în Consiliul UE, atunci când pledează ca şi Berlinul în favoarea reformelor.

Dar proiectul pentru o astfel de Uniune a eşuat deja.  Sub presiunea pieţelor, liderii din zona euro au făurit în cele din urmă bazele unui sistem instituţional pentru zona euro diferit de instituţiile celor 27, cu o supraveghere bancară, o guvernare bugetară şi un buget specific. Aceste măsuri trebuiau să fie un minim vital pentru a asigura buna funcţionare a zonei euro, fără a dăuna fundamentelor Uniunii Europene. Astăzi, putem vedea că era o ipoteză irealistă – admite Cinzia Alcidi, de la CEPS (Centrul pentru Studii Politice Europene).

În special piatra de temelie a integrării, şi anume piaţa unică, este cea care se află într-o situaţie deosebit de periculoasă. În ţările în care starea economiei inspiră încredere investitorilor, cum ar fi Germania şi Olanda, costul împrumuturilor contractate de antreprenori este cu mult mai mic decât în ţările periferice. Nu se mai poate deci vorbi despre concurenţă egală, pentru care Bruxelles depune eforturi de cinci decenii.

Sfârşitul modelului social european

O altă constatare sumbră este eşecul modelului european, care căuta să atingă o anumită echilibrare a nivelurilor de trai în UE. Datorită fondurilor structurale, dar şi asigurând tuturor entităţilor economice un acces liber la piaţa UE, se reuşise cumva să se reducă dezechilibrele între nivelurile de trai ale ţările europene. Grecia, de exemplu, putea pretinde, în 2009, un venit pe cap de locuitor care se ridica la 94% din media UE. Nu era departe de ceea ce oferea Germania (115%). Dar astăzi, diferenţele dintre aceste două ţări au crescut radical: nivelul de trai în Grecia a scăzut la 75%, ajungând la un nivel similar cu cel al Poloniei, în timp ce cel al Germaniei a luat-o înainte la 125%.

Potrivit estimărilor economiştilor, aceste dezechilibre vor creşte şi mai mult în următorii ani. Ceea ce înseamnă că interesele statelor membre vor fi din ce în ce mai divergente. În timp ce românii, bulgarii, grecii sau portughezii vor căuta, mai ales, să asigure supravieţuirea populaţiilor lor, insistând asupra acestei teme pe lângă Bruxelles, Germania şi Suedia vor prefera să se concentreze asupra ecologiei şi surselor alternative de energie. Va fi un dialog de surzi – prezice Veron.

Criza a nimicit de asemenea o altă mare realizare a integrării: modelul social european, pe care ni-l invidia întreaga lume. Reducerile bugetare succesive, nu numai în Spania şi Grecia, dar şi în Franţa şi în Marea Britanie, au provocat o erodare drastică a protecţiei sociale, în materie de drept al muncii, pensii sau şomaj, creând astfel o generaţie de tineri lipsiţi de perspective de muncă stabilă şi de condiţiile materiale pentru a fonda o familie.

Eşecul politicii externe comune

Până şi ziarul pro-european “Der Spiegel” admite că centrul decizional al UE s-a mutat de la Bruxelles la Berlin. Şi acest lucru s-a întâmplat nu după presiuni nemaipomenite din partea nemţilor, ci prin eliminare. Dintre cele şase principale ţări ale UE, două, anume Italia şi Spania, au fost excluse din joc din cauza uriaşelor lor probleme economice. Marea Britanie s-a exclus singură. Polonia, din cauza potenţialului său economic încă prea slab şi fiindcă nu aparţine zonei euro, nu poate pretinde să joace un rol-cheie.

Pentru o vreme, se părea că Europa era dominată de tandemul franco-german, faimosul “Merkozy“. Dar de la alegerea noului preşedinte francez, François Hollande, a devenit evident că Parisul, pradă unor mari probleme economice, nu este nici el în măsură să joace jocul european pe picior de egalitate cu Germania. Berlinul rămâne deci singur pe teren.

Europa, concentrată pe propriile sale probleme, nu mai poate nici să aibă grijă de restul lumii. Şi astfel prăbuşirea politicii externe comune este o altă profeţie sumbră care se împlineşte sub ochii noştri. Deriva autoritară a Ucrainei, drama Siriei, abandonarea luptei pentru drepturile omului în China, acestea sunt doar câteva exemple ale neputinţei de criză a UE.

Subiectul viitoarelor extinderi ale UE a fost de asemenea lăsat deoparte: aderarea la UE nu mai pare acum plauzibilă decât pentru ţările balcanice situate înăuntrul spaţiului Europei Unite. Orice ofertă mai ambiţioasă, în special în ceea ce priveşte ţările din fosta Uniune Sovietică şi Turcia, nu mai este la ordinea zilei.

La cinci ani de la izbucnirea crizei, Europa supravieţuieşte, cel puţin pentru moment. Dar pierderile sunt uriaşe şi Uniunea Europeană a regresat pe calea integrării, căzând din nou în probleme care păreau rezolvate de 30 sau 40 de ani. Acum, chiar şi optimiştii spun: măcar de n-ar fi mai rău.

AutorL: Jędrzej Bielecki

sursa: DZIENNIK GAZETA PRAWNA // presseurop.eu

         gandeste.org