Din copilărie, din fragedă pruncie, omul aude un cuvânt ce se înrădăcinează - Trebuie: trebuie să te îmbraci, să mănânci, să te speli, să ştergi praful, să munceşti, să vorbeşti frumos, să saluţi, să te comporţi într-un anume fel, să… să… să... şi lista poate continua la infinit, pentru că societatea, părinţii, bunicii, şcoala, apropiaţii, cunoscuţii şi necunoscuţii, îl învaţă că trebuie. De ce? Pentru că şi ei la rândul lor au învăţat că trebuie şi, au mai învăţat că de cumva nu se face ceea ce trebuie, se intră în mari probleme, se ajunge de râs, nu răzbeştă în viaţă, nu este în rând cu lumea şi tot aşa, astfel încât, acest trebuie devine deja o premiză pentru supravieţuire şi împlinire.
Astfel, ideea la care s-a ajuns este: trebuie a devenit una dintre premizele importante pentru supravieţuire şi împlinire! Dar câte zăbrele construieşte acest mod de a vedea lucrurile în jurul propriei vieţi, în jurul propriei experienţe, în ce colivie închide omul şi dreptul său la a exista?
Tirania lui trebuie plasează simţirile, vocea sufletului, care de multe ori contrastează cu obiectivele acestui tiran, se inhibă doar pentru că... trebuie!
Altfel spus, încă de mic, începe să se inhibe orice înseamnă intuiţie, orice dorinţă născută din vârtejul sufletului, orice pornire naturală, orice simţire pentru a se învăţa ceea ce apoi ajunge convingere că trebuie să se facă fapte, să se accepte idei care, la nivel intuitiv nu se simt conforme cu ceea ce este fiecare, dar care încep să fie inghiţite pornind motoraşul unui conflict interior între ceea ce trebuie şi ceea ce se simte, conflict launtric care va fi purtat întreaga viaţă, ducând spre tot felul de dezamăgiri, frustrări, diminuare sau chiar absenţă a bucuriei, povară a cotidianului, angoase şi pe listă se pot pune multe.
Doar la atât duce tirania lui trebuie. La asta duce lipsa de măsură şi echilibru între trebuie şi e bine sau îmi place sau simt că rezonez cu aceasta. Orice, în aceastăa lume, are un rol, motiv pentru care, probabil că şi trebuie are însemnătatea şi aplicabilitatea sa în anumite situaţii, dar, ca oricând se iese din zona de echilibru şi cade în zona de tiranie, prin exces, devine problematic şi extrem de limitator atunci când nu este folosit cu măsura cuvenită.
Din nefericire, excesivul trebuie nu este un concept ce se poate elimina brusc. Convieţuirea acceptată cu el de foarte multă vreme a dus la a fi inclus în toate, introdus în aproape orice colţişor şi aspect al vieţii iar o renunţare bruscă, fără a-l rezrădăcina, ar produce, în mod extrem de probabil, la dezordine. Multitudinea de alegeri în viaţă (cariera, locuinţa, şcoala, relaţiile...) au fost bazate în general pe ideea de trebuie, au generat foarte multe aspecte ale experienţei personale pentru cătrebuia, motiv pentru care o renuţare bruscă la această idee ar presupune foarte mult curaj şi putere, deoarece s-ar produce o schimbare foarte bruscă, cu implicaţii adeseori destul de mari şi chiar problematice cărora ar trebui să se facă faţă în mod asumat. O renunţare la trebuie ar schimba viaţa la 180 de grade, iar această schimbare ar afecta şi pe toţi cei din jur care, şi ei, şi-au bazat alegerile lor pe acelaşi trebuie şi nu ar avea cum să înţeleagă pasul şi decizia virajului brusc spre o nouă direcţie, definită de simt, e bine, intuiesc, mă împlineşte sufleteşte, şi puţin, mult mai puţintrebuie.
Pe lângă toate acestea, decizia de renunţare la trebuie este bine să fie făcută cu un minim antrenament iniţiat în a lucra cu propria persoană, pentru ca să poată exista cu adevarat capabilitatea de a se auzi vocea propriului suflet, fara a risca o cădere în capcana unor porniri care nu vin din simţiri reale, care nu îşi au sursa în esenţa proprie, ci care se nasc dintr-o simplă răzvrătire de moment, împortiva lui trebuie. O schimbare în altfel de condiţii n-ar fi decât o cădere dintr-o extremă într-alta, un alt dezechilibru generator de alte probleme şi experienţe deloc necesare.
În consecinţă, pentru a reduce aceasta putere exagerată a lui trebuie care a hipnotizat până în prezent mase întregi de oameni, colectivităţi, este necesar un exerciţiu de imaginaţie, pentru câteva momente, a modului în care ar arăta viaţa fără să trebuiască a se face ceva sau a fi într-un anume fel. Dacă se reuşeşte a se închipui acest scenariu, a se privi viaţa lipsită de trebuie, atunci se poate spune că este aceea calea spre echilibru. Dacă nu se reuşeşte nici macar a se imagina aşa ceva, dacă lipsa lui trebuie din viaţă ar duce la dezorientare şi debusolare, fără direcţie şi scop, atunci înseamnă că este mult de lucru cu propria persoană, înseamnă ca nu s-a stat niciodată a se asculta, nu se ştie cum sună vocea sufletului, că nu sunt cunoscute valorile personale şi autentice (în afara celor impuse).
Eliminarea sau utilizarea minima a lui trebuie din viaţă, aduce cu sine şi un imens grad de libertate dar şi de responsabilitate şi constientizare, şi nu toţi sunt gata să traiască şi să îşi asume acest nou mod de viaţă. Tirania lui trebuie anihilează sau umbreşte foarte mult autenticitatea şi esenţa, dar, dintr-un anumit punct de vedere, este comodă deoarece toată responsabilitatea pentru propria nefericire şi propriile nereuşite sunt aruncate asupra acestui cuvânt, asupra acestui concept, în virtutea căruia omul este absolvit de orice responsabilitate pentru că trebuie. Atunci când se ia o decizie sub convingerea că trebuie şi aceasta este total neconformă cu ceea ce sufletul simte, cu direcţia intuită la nivel de sine profund, iar această alegere făcută pentru că trebuie, contrară simţirilor aduce nefericire care, în unele cazuri, atinge cote maxime sau devine insuportabilă, daca apare cineva care spune „ştii, de fapt nu trebuia, tu singur ai ales, dar aveai încă alte zeci de opţiuni şi variante”, când apare o astfel de persoana care plezneşte în plin arătând iluzia lui trebuie, prima reacţie este aceea de a justifica şi mai asiduu prin ideea de trebuie, de apărare, refuzându-se acceptarea faptului că niciodată, de fapt, nu a trebuit să se facă ceva, că tot ceea ce face un om, absolut totul, reprezintă o alegere liberă şi această libertate este reală, deşi este greu s fi îmbrăţişată pentru că implică conştientizarea a ceea ce se face şi asumarea, la toate nivelurile, a consecinţelor şi a alegerii în sine.
Aşadar, odată ce se învaţă conştientizarea iluziei lui trebuie, odată ce se începe procesul de autocunoaştere şi deschidere, prin care se începe propria descoperire, a propriei autenticităţi, se începe cunoasterea valorilor care ţin într-adevar de sinele profund, dincolo de cele impuse artificial, odată ce se începe a se simţi, a se asculta vocea sufletului şi i se dă voie a ghida, odata ce se înţelege a se începe şirul de alegeri conştiente şi libere de impuneri, abia atunci se poate reintroduce, cu măsura cuvenita, ideea de trebuie în viaţă, în mod sănătos, abia atunci, poate să existe, ici colo, atunci când chiar este cazul, câte un trebuie moderat, dar sub o cu totul şi cu totul altă lumină…
Idealul este eliminarea totală a ideii de trebuie, dar această eliminare nu se poate produce decât treptat, prin conştientizarea legilor universului, prin deschiderea sufletului, prin limpezirea minţii, prin curăţirea societăţilor şi a comunităţilor, prin maturizarea tuturor la nivel de conştiinţă. Va veni şi acel moment şi este spre binele tuturor să se înceapă a se face paţi consecvenţi în acea direcţie şi, de ce nu, de a se începe să se folosirea cu moderaţie a cuvântului trebuie faţă de copii, pentru a evita ca şi aceştia să intre în jocul unei vieţi majoritar impuse şi construite artificial, în afara lor!
Sursa: 3d-realireal.blogspot.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu