ISTORIA CRIMELOR PAPALITĂȚII (2)

Continuăm serialul intitulat Istoria crimelor papalității, scris de cercetătorul și jurnalistul australian, Tony Bushby. Articolul, bine documentat din surse oficiale, a apărut în revista internațională NEXUS new times magazine. Săptămâna aceasta, publicăm date despre comerțul cu funcția papală, vasele de război ale papalității și schismele papale.

 

---

de Tony Bushby

Comertul cu functia papala  

Oricât de incredibil ar parea, papalitatea s-a scufundat apoi într-un abis si mai adânc de imoralitate, stare în care a ramas pentru aproape o mie de ani. Istoricii crestini ascund cu gratie firea adevarata a papilor, spunând ca nu i-au considerat niciodata „impecabili”, ignorând faptul ca ei au comis acte ce ofenseaza orice standard de decenta umana.

Papa Ioan al XII-lea (Octavian, cardinal între 937-955, papa între 955-964, The Popes, A Concise Biographical History, ibid., p. 166-167) a facut si el parte din succesiunea papilor lipsiti de pietate si si-a început cariera lipsita de glorie prin invocarea zeilor si zeitelor pagâne în timp ce arunca zarurile la jocuri de noroc. A toastat în cinstea Satanei în timpul unei petreceri si a însarcinat-o pe amanta sa, prostituata Marcia, cu conducerea bordelului sau din palatul Lateran (Antapodosis, ibid.).

Marozia, numită şi „prostituata papilor”, a fost direct responsabilă de alegerea şi instalareaacel puţin patru papi. Ea a condus creştinătatea timp de câteva decenii din castelul papal de lângă biserica Sf. Petru şi   s-a ocupat de tot ce ţinea de creştinism. Apologeţii moderni  spun   că   aceste numiri  de  papi  au  fost „scandaloase”,dar acei papi sunt acceptaţi acum de Biserică drept succesori „legitimi”ai Sf.Petru.

„Îi placea sa fie înconjurat de femei roscate”, spunea calugarul cronicar Benedict de Soracte, iar la procesul care i s-a intentat pentru ca ar fi omorât un oponent, preotii apropiati lui l-au acuzat sub juramânt ca avusese relatii incestuoase cu surorile sale si ca violase calugarite (v. „Analele din Beneventum” înMonumenta Germaniae).

El si amantele sale s-au îmbatat atât de tare la un banchet încât au dat accidental foc la cladire. E dificil de imaginat un suveran pontif mai departe de sfintenie decât el, totusi, într-o epoca în care viata medie a unui papa era de doi ani, el a ramas pe tron timp de zece ani. Oricum, viata i-a fost curmata brusc si violent când, conform cronicarilor piosi, a fost omorât de Diavol în timp ce viola o femeie într-o casa din suburbie. Adevarul este ca Sfântul Parinte a fost batut atât de crunt de sotul înfuriat al femeii respective încât a murit dupa opt zile. Împaratul Otto a cerul apoi clerului sa aleaga un preot cu o viata respectabila ca succesor al lui Ioan al XII-lea, dar nu a fost gasit nici unul. Noul papa, Leon al VIII-lea (963–965), era un laic luat din „serviciul civil si trecut prin toate rangurile preotesti într-o singura zi” (ibid.). Leon al VIII-lea este considerat de Biserica din zilele noastre drept „un adevarat papa”, dar „alegerea sa este o încurcatura” – una pe care canonicii nu s-au straduit sa o lamureasca (ibid.).

Enciclopedia Catolica ne furnizeaza si alte descrieri ale degradarii papalitatii:

„Papii «Benedict», de la al patrulea pâna la al noualea inclusiv (IV-IX), apartin celei mai întunecate perioade a istoriei papalitatii... Benedict al VI-lea (973) a fost aruncat în închisoare de anti-papa Bonifaciu al VII-lea (m. 983) si strangulat din ordinul sau în 974.

Benedict al VII-lea a fost un laic ce a devenit papa cu forta, detronându-l pe Bonifaciu al VII-lea.

Papa Benedict al IX-lea [cardinal în 1012-1055/1065/1085; papa în 1032-1045, 1047, 1048] a fost o sursa de scandal pentru Biserica prin viata sa turbulenta. Succesorul sau, papa Grigorie al VI-lea [1044-1046], îl convinsese pe Benedict al IX-lea sa renunte la Scaunul Sf. Petru, înzestrându-l pentru aceasta cu valoroase posesiuni.” (Enciclopedia Catolica, i, p. 31)

Anti-papa Bonifaciu al VII-lea a fost descris de Gerbert (care va deveni papa Silvestru al II-lea, 999-1003) ca „un monstru oribil ce depaseste în criminalitate tot restul omenirii”, dar „scandalul” papei Benedict al IX-lea merita o mentionare speciala. Numele sau era Grottaferrata Teofilatto (Theophylact, în unele documente) si a învins în 1032 în lupta ucigasa pentru averea papalitatii. I-a excomunicat imediat pe liderii care îi fusesera ostili si a stabilit rapid o domnie a terorii. A deschis oficial usile „palatului papilor” pentru homosexuali si l-a transformat într-un bordel cu barbati, bine organizat si profitabil (The Lives of the Popes in the Early Middle Ages, Horace K. Mann, Kegan Paul, Londra, 1925). Conduita sa violenta si imorala i-a deranjat pe locuitorii Romei care, în ianuarie 1044, l-au ales în locul sau pe Ioan de Sabine, sub numele de papa Silvestru al III-lea. Silvestru a fost însa atacat de fratii lui Benedict si a trebuit sa fuga pentru a-si salva viata.

Benedict al IX-lea a vândut apoi papalitatea nasului sau, Giovanni Graziano, care a devenit papa Grigorie al VI-lea, dar în 1047, Benedict a reaparut si a revendicat papalitatea. Biserica a adaugat ca era „...imoral... crud si indiferent fata de lucrurile spirituale. Declaratia privind depravarea sa dezvaluie dezinteresul sau fata de problemele religioase, lipsa lui de respect pentru o viata ascetica fiind binecunoscuta. A fost cel mai rau papa de la Ioan al XII-lea” (The Popes: A Concise Biographical History, ibid., p. 175).

Dupa moartea sa, antreprenorii de pompe funebre au refuzat sa-i confectioneze un sicriu. Urmatorul paragraf din Enciclopedia Catolica este semnificativ pentru a evidentia depravarea morala a întregii preotimi:

„În momentul alegerii lui Leon al IX-lea în 1049, potrivit marturiilor Sf. Bruno, episcop de Segni, «întreaga Biserica era cuprinsa de ticalosie, sfintenia disparuse, justitia pierise si adevarul fusese îngropat; Simon Magul domnea asupra Bisericii, ai carei papi si episcopi erau înclinati spre lux si pacate trupesti.

Pregatirea stiintifica si ascetica a papilor lasa mult de dorit, standardele morale ale multora dintre ei fiind foarte joase, iar practica celibatului nemaifiind respectata.

Episcopii îsi obtineau functia prin modalitati neobisnuite, vietile lor fiind în neconcordanta cu profesia, îndeplinindu-si datoriile nu de dragul lui Hristos ci pentru câstiguri lumesti.

Membrii clerului erau dispretuiti în multe locuri, iar ideile lor avare, luxul si imoralitatea au devenit definitorii pentru viata clericala. Daca autoritatea ecleziastica a decazut la nivelul capilor Bisericii, a decazut în mod necesar si în rândul restului preotimii. Proportional, autoritatea papala nemaifiind respectata de multi, a crescut resentimentul împotriva Curiei si a papalitatii.»” (Enciclopedia Catolica, vi, p. 793-794; xii, p. 700-703)

Papa Leon al IX-lea (episcop 1002, m. 1054) a fost un aventurier lipsit de scrupule care si-a petrecut pontificatul facând turul Europei cu o trupa de cavaleri înarmati si a lasat lumea mai rea decât o gasise. Biserica l-a numit „Lapsi” (pacatos), admitând cu timiditate ca „s-a abatut de la credinta... a decazut prin oferirea de sacrificii unor falsi zei (thurificati)... nu se stie de ce s-a dezis de religia sa” (Enciclopedia Catolica, ed. Pecci, iii, p. 117).

Sf. Petru Damian (1007-1072), cel mai înversunat cenzor al epocii sale, a zugravit o imagine înfricosatoare a decaderii moralitatii clericale în paginile teribile ale Cartii Gomorei [Book of Gomorrah], un curios document crestin care a supravietuit în mod remarcabil unor secole de ascunzisuri si arderi de carti organizate de Biserica.

El a scris: „O tendinta naturala de a omorî si de a brutaliza apare în rândul papilor. Nu au nici o înclinatie spre a-si învinge poftele lor abominabile; multi par a fi angajati în moravuri usoare si, folosind libertatea de care dispun, savârsesc toate crimele.”

Dupa ce a cercetat o viata întreaga vietile papilor, lordul Acton (1834–1902), istoric englez si editor fondator al lucrarii The Cambridge Modern History, a rezumat astfel atitudinea papala militarista:

„Papii nu au fost doar ucigasi pe scara mare, ci au si facut din asasinat o baza legala a Bisericii Crestine si o conditie a salvarii.” (The Cambridge Modern History, vol. 1, p. 673-677)

Poate ca ei l-au luat ca exemplu pe Iisus Hristos care a emis aceasta învatatura ucigasa: „Aduceti-i aici pe dusmanii mei care nu ma vor ca rege si omorâti-i în prezenta mea” (Evanghelia dupa Luca, 19:27, manuscrisul de la Muntele Sinai al Bibliei, British Museum, MS 43725, 1934). Biblia catolica prezinta o abordare mai blânda: „Iar  pe dusmanii mei, care nu accepta domnia mea asupra lor, aduceti-i încoace si ucideti-i în fata mea” (Luca 19:27). Papii de astazi fac tot ce sta în puterea lor pentru a-l prezenta pe Iisus drept un profet al pacii, dar se abtin cu grija sa discute despre acest pasaj din Evanghelii care anuleaza tot ceea ce îsi propune crestinismul sa reprezinte.

Vasele de razboi ale papalitatii și schismele papale 

În timpul Sf. Petru Damian gasim o referinta despre existenta unei marine papale formata din marinarii-razboinici crestini. A fost initial întemeiata în anul 881 de catre Papa Ioan al VIII-lea (papa între anii 872-882; d. 882), dar detalii publice ale dimensiunilor sau misiunilor acesteia nu exista (Enciclopedia Britanica, vol.6, 1973, p.572). Totusi, dintr-o referinta unica ulterioara, înregistrata în 1043, despre „flota luptatoare a Papei” (Enciclopedia lui Diderot, 1759), aflam

ca aceasta era înca operationala la momentul respectiv. Aceasta înregistrare extraordinara a fost gasita în documente care au apartinut odata puternicei familii romane Crescenti, care a jucat un rol important în razboaiele papalitatii de la mijlocul secolului al X-lea si începutul secolului al XI-lea. Marina Papei era înca functionala în secolul al XVI-lea, la 700 de ani dupa întemeiere, deoarece Papa Grigorie al XIIIlea (n.1502; Papa între 1572-1585) l-a însarcinat pe Giorgio Vasari (1511-1574) cu pictarea unui tablou al flotei în timp ce aceasta era acostata în portul Messina din Sicilia.

Adevarata valoare a acestor însemnari referitoare la forta militara a papalitatii anuleaza actuala prezentare a crestinismului, facuta de catre Biserica, ce sustine ca acesta a adus lumii numai „farmec si lumina”.

Scuzându-se pentru secole de pandemoniu cauzate de papi si musamalizând actiunile lor, Vaticanul a recunoscut ca pe vremea Papei Alexandru al II-lea (1065-1073) „biserica a fost scindata de schismele anti-papale, simonie si incontinenta clericala” (Enciclopedia Catolica, i, p. 541). Aparitia mai multor papi care operau simultan în conflict unii cu ceilalti este un episod putin cunoscut al istoriei crestine si ofera dovezi clare ale existentei unor oponenti puternici, ce planuiau sa dobândeasca controlul unic al statului papal. „De-a lungul istoriei sale biserica a fost de multe ori deranjata de pretendentii la scaunul papal... rivalitatea creata a fost întotdeauna un motiv de scandal, uneori de violenta si de varsare de sânge (Dictionarul Catolic, Virtue & Co, Londra, 1954, p. 35).

În vremurile moderne, biserica i-a catalogat pe anti-papi ca „diavoli pe scaunul Sf. Petru”, pretinzând ca erau numiti în mod ilegal (Dictionarul Catolic, idem). Aceasta distinctie însa este pur arbitrara pentru ca fiecare papa multiplu era ales în mod canonic la adunarile bisericesti. Iata o confesiune extraordinara din partea Bisericii:

„În momente diferite ale istoriei bisericii, pretendenti ilegali ai tronului papal s-au ridicat si au exercitat frecvent functii pontificale, sfidând adevaratul ocupant al Scaunului. Dupa spusele cardinalului Hergenrother (d. 1890), ultimul anti-papa a fost Felix al V-lea (1439-1449). Aceeasi autoritate enumara 29 în urmatoarea ordine... (numindu-i).” (Enciclopedia Catolica, i, p. 582).

Fiecare ierarhie papala opozanta era sustinuta de factiuni militare formidabile, iar subiectul luptelor dintre papi este unul mult prea vast pentru a putea fi rezumat aici. Luptele lor pentru putere erau dirijate de o amaraciune teribila iar cuvântul „schisma” nu este suficient de puternic pentru a descrie profunzimea furiei dezlantuite de-a lungul secolelor în interiorul religiei crestine. Istoricii catolici recunosc ca „poate chiar si acum nu este absolut sigur care din cele doua ramuri papale erau papii si care erau anti-papii sau care anti-papa era cu adevarat anti-papa” (Enciclopedia Catolica, ed. Pecci, iii, 107; de asemenea, Dictionarul Catolic, idem).

Un ornament dintr-o copie Cisterciană a Decretum Gratiani, aratând puterea regilor ca fiind subordonată Bisericii. Aici regele este arătat ca  primind autoritatea sa de a conduce de la Biserică. Decretum Gratiani este o colecţie de texte  patristice, hotărâri papale şi decrete conciliare care au devenit începând cu secolul XII, textele  standard din canon.

Aceasta este gândirea clericala rationala dar exista mult mai mult dincolo de aceasta parte stranie si aceasta se poate gasi în cartea intitulata „Secretele parintiilor crestini”, scrisa în 1685 de episcopul roman Joseph W. Sergerus (d.c. 1701). El ofera dovezi provenite din arhivele ce i-au fost puse la dispozitie de catre Biserica, ce demonstreaza ca în anumite perioade ale istoriei papale au existat patru papi care ocupau scaunul(-ele) papal(e), fiecare în cladiri, orase sau tari diferite, operând independent cu proprii cardinali si propriul personal si sustinând propriile consilii canonice. Scriitorul îi enumara, iar un exemplu din cele 12 seturi cvadruple de papi este acela al Papei auto-proclamat Benedict al XIV-lea (1425) care, ani de-a rândul, a fost rivalul papilor Benedict al XIII-lea (1427), Clement al VIII (1429) si Martin al V-lea (1431). În vremuri mai recente, istoricii bisericii au folosit referinte ingenioase pentru a vorbi despre al patrulea membru al unui set cvadruplu ca despre „opusul anti-papilor” (Papii: O istorie biografica concisa), si au declarat ca „acesta nu este locul discutiilor (în cartile de referinta ale Bisericii) despre meritele sau motivele pretendentilor multiplii” (Enciclopedia Catolica, ed. Pecci, iii, p. 107-108;Dictionarul Catolic).

Introducerea cuvântului „anti-papa” a fost o miscare retrospectiva a bisericii pentru a elimina realitatea simultaneitatii papilor si astfel pentru a oferi o succesiune ministeriala continua a papilor de la Sf. Petru pâna la actualul Benedict al XVI-lea. Totusi, cercetarea propriilor însemnari ale Bisericii releva faptul ca afirmarea unei continuitati papale neîntrerupte este falsa. Episcopul Bartolomeu Platina (1421-1481), un istoric crestin si primul prefect (1475-1481) al bibliotecii Vaticanului a recunoscut ca descendenta directa „a fost întrerupta în perioade repetate dupa Nicolae I (papa între 858-867); un interval de 8 ani, 7 luni si 9 zile, etc.”.

Acele pauze sunt pios numite „vacante” si sunt înregistrate de episcopul Platina ca însumând „127 de ani, cinci luni si noua zile” (Vitae Pontificum [„Vietile Papilor”], episcopul Platina, publicat pentru prima data în 1479; de asemenea în Enciclopedia Catolica, xii, p. 767-768). Totusi Platina nu a reusit sa înregistreze „vacantele” care s-au petrecut de-a lungul celor aproape noua secole ce l-au precedat pe Nicolae I, pentru ca „din pacate, putine din înregistrarile (apartinând Bisericii) anterioare anului 1198 au fost facute publice” (Enciclopedia Biblica, Adam & Charles Black, Londra, 1899). Initiatii din cler cunosc scrieri ce au drept scop înregistrarea descendentei papilor falsi, declarând:

„Cât despre asa zisele cataloage ale succesiunii episcopilor din diferite sinoduri de pe vremea apostolilor, expuse de unii scriitori eclesiastici, ele sunt pline de falsificari si inventii ulterioare. Astfel au venit episcopii diocezani, ai caror oficii sunt considerate ca fiind corupte si necinstite ...si pilde ale vanitatii laice.” (Standardele autentice si recunoscute ale Bisericii din Roma, J. Hannah, DD, 1844, p.414).

Acest mozaic al Papei Inocenţiu al III-lea, ce îl arată în jurul perioadei în care a devenit papă,  la vârsta de 37 de ani (c. 1198), provine din vechea bazilică a Sf. Petru. Inocenţiu al III-lea a guvernat „una  din cele mai ruşinoase episoade ale istoriei creştine” (Papalitatea, idem, p.67). Datorită  vehemenţei sale în confruntarea cu „ameninţarea eretică” (Enciclopedia Catolică, viii, p.16),  numele său a devenit ulterior sinonim cuvântului cruzime (Enciclopedia lui Didero).

Totusi, învatatul filantrop în domeniul Bibliei, Desiderius Erasmus (c. 1466-1536) a avut dreptate atunci când a afirmat ca „succesiunea este imaginara” (Erasmus,Adnotari din Noul Testament, fol. Basle, 1542) pentru ca pur si simplu portretizarea actuala este contrara faptelor istorice înregistrate.

La aproape 50 de ani dupa domnia Papei Alexandru al II-lea (d. 1073), o factiune influenta si opusa l-a ales pe Lamberto de Bologna ca Papa Honorius al II-lea (1124-1130) iar biserica a mentinut doi papi rivali, ambii fiind înversunati luptatori, având vieti sângeroase, depravate si un stil de viata luxos. Nu exista dubii ca Honorius era hotarât sa cumpere sau sa îsi faca loc fortat pe scaunul papal si chiar a reusit, pastrându-si pozitia pe întreg parcursul vietii sale. Dupa moartea sa, alti doi papi, Anacletus al II-lea (1130-1138) si Inocentiu al II-lea (1130-1143) au fost alesi si hirotonisiti în aceeasi zi de catre factiuni clericale opuse. Înainte de a fi ales, Pietro Pierleoni (ca anti-papa Anacletus al II-lea) era liderul militar al unei armate rivale iar familia acestuia s-a luptat de-a lungul a 50 de ani (în total) pentru controlul asupra Scaunului Papal – o confruntare numita subtil de biserica de astazi „Razboiul de cincizeci de ani”. Daca putem crede pe dusmanii acestuia, el a dezonorat oficiul papal prin imoralitatea grosolana si lacomia pentru bani. Când Pierleoni a murit în 1138, factiunea sa l-a ales pe Victor al IV-lea pe scaunul papal (Enciclopedia Catolica, i, p. 447). Biserica a ramas într-un conflict înversunat, fiind înca divizata de controlul a doi papi, dintre care niciunul nu poseda o Biblie, fiecare operând independent (Confesiunile unui preot catolic francez, Mathers, New York, 1837).

Proportiile pacatelor papale sunt oferite de cuvintele bisericii prin editia Enciclopediei Catolice a lui Pecci (1897):

„La momentul înaltarii lui Grigorie al VII-lea pe tronul papal (1073-1085), lumea crestina traia în conditii deplorabile. Pe parcursul perioadei devastatoare de tranzitie care a urmat imediat dupa dizolvarea imperiului carolingian, o perioada teribila de razboi, jafuri, violenta si coruptie în institutiile superioare, o perioada când în Europa societatea parea condamnata la distrugere si ruina, biserica nu a fost capabila sa scape de degradarea generala la care parea nu numai ca a contribuit dar pe care probabil a si cauzat-o. Secolul al X-lea, probabil cel mai trist din analele crestinatatii, este caracterizat de remarca cardinalului Baronius (istoric al Vaticanului, 1538-1607): „Iisus dormea în potirul Bisericii”.” (Enciclopedia Catolica, ed. Pecci, ii, p. 289, 294, passim; si vi, p. 791-795).

Un alt eveniment straniu din analele crestinatatii ne duce în secolul al XII-lea si aceasta dovada ne face sa ne întrebam ce era în mintea papilor. Dupa un conclav intrigant ce a durat 10 saptamâni, Gherardo Caccianemici a fost ales papa în anul 1144 si a adoptat numele de Lucius al II-lea. Istoricii catolici moderni îl privesc ca pe „stâlpul Bisericii Romane” (Papii: O istorie biografica concisa, idem, p.215), dar adevarul este foarte diferit. Italienii priveau cu groaza noua politica papala prin care Papa Lucius al II-lea a ordonat o cruciada împotriva propriei „turme” din Roma.

Unsprezece luni mai târziu, acesta a condus personal trupele papale în batalie si a atacat orasul. Totusi, rezidentii, condusi de Giordano (Jordan) Pierleoni, s-au ridicat împotriva sa si armata papala a fost înfrânta si a suferit mari pierderi de vieti omenesti. Ranit grav în lupta, Lucius al IIlea a murit datorita ranilor pe 15 februarie 1145 (Enciclopedia Papilor: Sfântul Scaun de la A la Z, Matthew Bunson, Crown, New York, 1995). 

Sursa: jurnalparanormal.ro