”Când în viaţa voastră întâmpinaţi greutăţi, nu fiţi revoltaţi şi nici nu încercaţi să le evitaţi. Înţelegeţi că Inteligenţa Cosmică vă pune în asemenea situaţii pentru a vă împinge înainte şi tot mai sus. Nu cereţi ca viaţa să vă fie lină. Nici un alpinist nu ar putea să facă ascensiuni montane dacă ar avea în drumul lui numai pietre netede. Pentru a se căţăra, îi trebuie asperităţi unde să îşi pună mâinile, picioarele, unde să îşi lege coarda. Numai aşa, încet – încet, el poate ajunge până la vârf. Ei, bine, din aceleaşi motive este necesar să întâlnim în viaţă greutăţi şi obstacole”, spune Omraam Michael Aivanhov (”Gânduri pentru fiecare zi, Ed. Prosveta).
Nu te revolta şi nu evita greutăţile, problemele, necazurile vieţii de zi cu zi; ele sunt pentru a ne sprijini ascensiunea interioară, ele ne fac conştienţi de propria noastră putere de a merge mai departe şi sunt, de fapt, un sprijin pentru urcarea noastră spre vârf. O perspectivă atât de frumoasă asupra obstacolului din viaţă, o perspectivă optimistă şi, se poate, reală ne poate schimba viaţa, căci asta presupune o schimbare a atitudunii. ”Am o problemă, e un obstacol în faţa mea, cineva mă loveşte, altcineva mă trădează, ceva mă nelinişteşte, înseamnă că mă pot sprijini pe această situaţie”, iată o atitudine interioară non violentă, una capabilă să transforme agresivitatea în acceptare şi inconştienţa în conştienţă. Zilele trecute am cunoscut o doamnă, care se simţea teribil de deranjată emoţional din pricina vecinei sale. Vecina intra la ea în casă încălţată, ea nu spunea nimic la exterior, nu-şi apostrofa vecina, dar se consuma lăuntric, o boscorodea şi, prin aceasta, îşi afecta propriul suflet. Emoţiile negative o puneau la pământ. Femeia nu-şi observa obsesia ei pentru curăţenie, nici nu gândea o clipă că obsesia însăşi era obstacolul adevărat în calea liniştii şi a frumuseţii propriei minţi. Ea nu ştia că-n umbra masivă a emoţiilor negative se încolăcise percepţia că lucrurile sunt mai preţioase decât oamenii, nici că prietenia e mai de folos decât lucrurile cărora ea le lua apărarea. Obstacolul ascundea vindecarea, ascundea puterea de a creşte printr-o simplă schimbare de atitudine, în miezul căreia trebuia regăsită priotatea fiinţei, a prieteniei, a iubirii. Obstacolul, adică ”vecina încălţată”, era tocmai expresia simbolică a asperităţii, pe care poţi călca cu grijă, corect, aşa încât să-ţi restabileşti gândirea corectă şi armonia sufletului.
Toate problemele vieţii ar putea ascunde o invitaţie subtilă la ”creştere” şi înnoire interioară, căci viaţa ne vrea aşa cum ne vrem şi noi; oameni îmbunătăţiţi. Eşecul nostru de autoîmbunătăţire ne determină să reacţionăm automat, ca nişte maşini, agresiv şi inconştienţi de faptul că ne autoblocăm pe drum, nu doar pentru că nu percepem obstacolul ca pe-un ”sprijin” pentru urcuş, cât şi pentru că nu ştim că îmbunătăţirea altora nu ne face mai buni pe noi, ci chiar pe ei. Vecina s-ar putea descălţa într-o zi, ar putea să se mute, s-ar putea să nu ne mai viziteze, pur şi simplu, dar percepeţia că lucrurile sunt mai importante decât oamenii care le folosesc rămâne şi se va manifesta cu toţi oamenii. Suferinţa nu ne va fi de folos, dar percepţia că obstacolul, până şi la acest nivel, e un sprijin pentru autoîmbunătăţire ne va ajuta să ne înţelegem eroarea şi s-o corectăm. Corectura se resimte ca o stare de bine, ca o bucurie, ca o eliberare de emoţia negativă, în care se ascundea doar propria noastră eroare de percepţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu