La început la sfârşitul anului 2003. Atunci apărea în România, într-un tiraj de câteva zeci de exemplare, o carte pe cât de stranie, pe atât de tulburătoare şi incitantă: “Cronică apocrifă pe plăci de plumb?”. Aşa este intitulat volumul domnului Dan Romalo, un distins inginer pensionar, care atrage atenţia, pentru prima dată, asupra informaţiilor cuprinse pe nişte misterioase plăci de plumb, rătăcite prin depozitele Institutului de Arheologie “Vasile Pârvan”, din Bucureşti, acoperite cu înscrisuri într-o limbă necunoscută şi cu imagini care amintesc de strămoşii noştri daci.
Momentul care a declanşat competiţia
Joi, 3 iunie 2004, ora 18,00. Aurora Peţan, cercetător principal la Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, din Capitală, susţine la Academia Română conferinţa “O posibilă sursă de cunoaştere a limbii dacilor”, a cărei temă o constituie tocmai această arhivă de texte inedite, ignorate cu bună ştiinţă sau considerate falsuri, de generaţii întregi de istorici.
Acesta a fost momentul care a declanşat competiţia. Pentru prima dată, problematica plăcuţelor de plumb este translată din zona interpretărilor amatoriste în cea a abordării profesioniste, Aurora Peţan fiind licenţiată în filologie clasică şi având temeinice studii de istorie a limbii, de etimologie, de indoeuropenistică şi de romanistică. O garanţie certă că subiectul este serios.
Prevalându-se de faptul că nu exista precedent la asemenea conferinţe susţinute la Academie, Marius Sala, preşedintele reuniunii, a interzis discuţiile pe marginea temei. Acest refuz a sporit şi mai mult interesul pentru plăcuţe, inducându-se multora ipoteza “atingerii” unui subiect delicat, despre care se ştie ceva, dar nu se doreşte a se vorbi despre el.
Plăcuţele, în perioada războiului
Anii 1943-1944. România se afla în plin război. Marioara Golescu, descendentă a unei vechi şi cunoscute familii de cărturari, frecventa cercurile mondene ale epocii. Era o doamnă distinsă, pasionată de poezie, călătorii, pictură, mitologie şi istorie. Scrisese chiar un studiu despre tablourile votive din Ţara Românească şi participa alături de marele Iorga la congrese de istorie.
Această doamnă avea să-l roage într-o zi pe tânărul student pe atunci Dan Romalo, cu a cărui mamă -Nadejda Romalo - era prietenă, să fotografieze nişte misterioase plăci de plumb aflate în subsolul Muzeului de Antichităţi din Bucureşti. Mariora Golescu intenţiona să scrie o carte despre aceste ciudate şi fascinante obiecte, picate acolo parcă din neant, la cererea lui Ion Nestor, directorul muzeului. Istoricul fusese tentat să se ocupe chiar el de subiect, dar se temea să nu fie discreditat de confraţii care le considerau nişte falsuri, deşi nici unul dintre ei nu le studiase cu temeinicie şi nici nu avea habar de unde proveneau.
Aşa a luat contact Dan Romalo cu inexplicabilele şi ciudatele plăcuţe de plumb, în faţa cărora rămăsese stupefiat şi de care avea să fie obsedat toată viaţa.
Primele fotografii şi cercetările lui Romalo
Se aflau acolo, aruncate în nişte coşuri de nuiele, peste o sută de tăbliţe, acoperite cu imagini şi înscrisuri într-o limbă necunoscută. Luptători cu suliţi şi lănci, regi şi zei, temple, palate, cetăţi, monograme şi însemne heraldice, eternizate în plumb, cu răbdare şi migală, cu un simţ artistic aproape desăvârşit, misterios şi incitant. O lume înviată parcă după un cataclism dar, paradoxal, puternică şi atât de reală.
Tânărul Romalo, pasionat de arheologie, fotografia totul. În faţa ochiului său se derula, secvenţă după secvenţă, cronica poporului geto-dac, cu zeii şi regii lui, uşor de recunoscut din informaţiile istorice ale vremii.
Războiul însă a precipitat lucrurile. Lumea s-a dat peste cap. Familia Romalo a pierdut aproape totul. Fotografiile plăcuţelor de plumb au fost însă păstrate ca un tezaur de familie. La cutremurul din 1977, mai multe clişee s-au distrus, doamna Nadejda Romalo salvând, printr-un miracol, doar câteva zeci dintre ele.
În anii ‘80, inginerul Romalo a început să-şi sistematizeze informaţiile despre plăcuţe şi, tot în acei ani, descoperă că misterioasele obiecte fotografiate de el cu 40 de ani în urmă dispăruseră pur şi simplu din fostul muzeu, acum Institutul de Arheologie “Vasile Pârvan”. În coşurile de nuiele rămăseseră doar patru bucăţi. Celelalte se volatizaseră. Fuseseră furate ? Depozitate în alte locaţii? Sustrase pentru a fi studiate în secret ? Sau luate pentru a fi copiate de traficanţi de antichităţi ? Mister. Nimeni nu poate elucida acest aspect, deşi unii spun că ele ar fi rămas tot timpul în institut. Romalo a căutat şi în inventare, dar piesele nu fuseseră niciodată înregistrare. Şi tot aşa au rămas şi acum.
În 2002-2003, când a început să se vorbească despre ele, 35 de piese au reapărut, la fel de misterios cum dispăruseră. Nu se ştie de unde, nu se ştie cum. Ce s-a întâmplat cu restul, unde au ajuns, dacă mai există, nimeni nu poate spune nimic.
În 1986, toate cercetările lui Romalo au fost finalizate şi consemnate într-un manuscris. Ineditul lucrării, dar mai ales contextul politic al vremii nu i-a permis să-şi facă publice rezultatele. Refuzat de lingvişti, de istorici şi de specialişti în arheologie, Romalo amână publicarea cărţii până în 2003, când apariţia ei a declanşat uriaşul interes despre care vorbeam.
“Falsurile lui Haşdeu”
La scurt timp după apariţia cărţii lui Romalo, poziţiile cercetătorilor interesaţi de subiectul ”plăcuţele de la Sinaia” s-au polarizat: unii le consideră, categoric, falsuri. Alţii, fără prea multe rezerve, autentice şi deosebit de valoroase.
Primii (Alexandru Vulpe, directorul Institutului de Arheologie Vasile Pârvan, cu oarecare rezerve şi adjunctul său, Alexandru Suceveanu ş.a) sunt tranşanţi: piesele sunt falsuri din secolul al XIX-lea. Aşa le-au considerat înaintaşii lor, aşa rămân.
Suspectaţi de fals sunt, pe rând: Bogdan Petriceicu Haşdeu ( “El a făcut falsuri, se ştie”, declară Alexandru Vulpe); Nicolae Denşuşeanu, ajutat de nişte tipografi de la Iaşi, care tipăreau asemenea falsuri (Alexandru Suceveau: “ Tăbliţele ar putea fi copii ale demenţei lui Densuşeanu”); un cerc de persoane dubioase din preajma Mariei Tereza, care vehiculau ideea unei Dacii Mari, integrată în Imperiul Austro-Ungar. În acea perioadă au apărut o serie de falsuri, chiar de la cabinetul numismatic de la Viena.
Deşi argumentele susţinătorilor falsurilor par, parţial pertinente, trebuie spus că nimeni, până la Romalo, nu a studiat temeinic tăbliţele de plumb. Nu s-a efectuat, până în 2003, nici o experiză de specialitate, care să spună clar, “da, sunt falsuri”. Faptul că ele au fost moştenite ca “falsurile lui Haşdeu” (în acest sens, s-ar fi pronunţat şi Vasile Pârvan), nu este un argument că sunt, într-adevăr, falsuri.
