Se afișează postările cu eticheta misterul. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta misterul. Afișați toate postările

marți, 10 iulie 2012

MISTERUL PLACUTELOR DE LA SINAIA



La început la sfârşitul anului 2003. Atunci apărea în România, într-un tiraj de câteva zeci de exemplare, o carte pe cât de stranie, pe atât de tulburătoare şi incitantă: “Cronică apocrifă pe plăci de plumb?”. Aşa este intitulat volumul domnului Dan Romalo, un distins inginer pensionar, care atrage atenţia, pentru prima dată, asupra informaţiilor cuprinse pe nişte misterioase plăci de plumb, rătăcite prin depozitele Institutului de Arheologie “Vasile Pârvan”, din Bucureşti, acoperite cu înscrisuri într-o limbă necunoscută şi cu imagini care amintesc de strămoşii noştri daci.

Momentul care a declanşat competiţia

Joi, 3 iunie 2004, ora 18,00. Aurora Peţan, cercetător principal la Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, din Capitală, susţine la Academia Română conferinţa “O posibilă sursă de cunoaştere a limbii dacilor”, a cărei temă o constituie tocmai această arhivă de texte inedite, ignorate cu bună ştiinţă sau considerate falsuri, de generaţii întregi de istorici.

Acesta a fost momentul care a declanşat competiţia. Pentru prima dată, problematica plăcuţelor de plumb este translată din zona interpretărilor amatoriste în cea a abordării profesioniste, Aurora Peţan fiind licenţiată în filologie clasică şi având temeinice studii de istorie a limbii, de etimologie, de indoeuropenistică şi de romanistică. O garanţie certă că subiectul este serios.

Prevalându-se de faptul că nu exista precedent la asemenea conferinţe susţinute la Academie, Marius Sala, preşedintele reuniunii, a interzis discuţiile pe marginea temei. Acest refuz a sporit şi mai mult interesul pentru plăcuţe, inducându-se multora ipoteza “atingerii” unui subiect delicat, despre care se ştie ceva, dar nu se doreşte a se vorbi despre el.


Plăcuţele, în perioada războiului

Anii 1943-1944. România se afla în plin război. Marioara Golescu, descendentă a unei vechi şi cunoscute familii de cărturari, frecventa cercurile mondene ale epocii. Era o doamnă distinsă, pasionată de poezie, călătorii, pictură, mitologie şi istorie. Scrisese chiar un studiu despre tablourile votive din Ţara Românească şi participa alături de marele Iorga la congrese de istorie.

Această doamnă avea să-l roage într-o zi pe tânărul student pe atunci Dan Romalo, cu a cărui mamă -Nadejda Romalo - era prietenă, să fotografieze nişte misterioase plăci de plumb aflate în subsolul Muzeului de Antichităţi din Bucureşti. Mariora Golescu intenţiona să scrie o carte despre aceste ciudate şi fascinante obiecte, picate acolo parcă din neant, la cererea lui Ion Nestor, directorul muzeului. Istoricul fusese tentat să se ocupe chiar el de subiect, dar se temea să nu fie discreditat de confraţii care le considerau nişte falsuri, deşi nici unul dintre ei nu le studiase cu temeinicie şi nici nu avea habar de unde proveneau.

Aşa a luat contact Dan Romalo cu inexplicabilele şi ciudatele plăcuţe de plumb, în faţa cărora rămăsese stupefiat şi de care avea să fie obsedat toată viaţa.


Primele fotografii şi cercetările lui Romalo

Se aflau acolo, aruncate în nişte coşuri de nuiele, peste o sută de tăbliţe, acoperite cu imagini şi înscrisuri într-o limbă necunoscută. Luptători cu suliţi şi lănci, regi şi zei, temple, palate, cetăţi, monograme şi însemne heraldice, eternizate în plumb, cu răbdare şi migală, cu un simţ artistic aproape desăvârşit, misterios şi incitant. O lume înviată parcă după un cataclism dar, paradoxal, puternică şi atât de reală.

Tânărul Romalo, pasionat de arheologie, fotografia totul. În faţa ochiului său se derula, secvenţă după secvenţă, cronica poporului geto-dac, cu zeii şi regii lui, uşor de recunoscut din informaţiile istorice ale vremii.

Războiul însă a precipitat lucrurile. Lumea s-a dat peste cap. Familia Romalo a pierdut aproape totul. Fotografiile plăcuţelor de plumb au fost însă păstrate ca un tezaur de familie. La cutremurul din 1977, mai multe clişee s-au distrus, doamna Nadejda Romalo salvând, printr-un miracol, doar câteva zeci dintre ele.

În anii ‘80, inginerul Romalo a început să-şi sistematizeze informaţiile despre plăcuţe şi, tot în acei ani, descoperă că misterioasele obiecte fotografiate de el cu 40 de ani în urmă dispăruseră pur şi simplu din fostul muzeu, acum Institutul de Arheologie “Vasile Pârvan”. În coşurile de nuiele rămăseseră doar patru bucăţi. Celelalte se volatizaseră. Fuseseră furate ? Depozitate în alte locaţii? Sustrase pentru a fi studiate în secret ? Sau luate pentru a fi copiate de traficanţi de antichităţi ? Mister. Nimeni nu poate elucida acest aspect, deşi unii spun că ele ar fi rămas tot timpul în institut. Romalo a căutat şi în inventare, dar piesele nu fuseseră niciodată înregistrare. Şi tot aşa au rămas şi acum.

În 2002-2003, când a început să se vorbească despre ele, 35 de piese au reapărut, la fel de misterios cum dispăruseră. Nu se ştie de unde, nu se ştie cum. Ce s-a întâmplat cu restul, unde au ajuns, dacă mai există, nimeni nu poate spune nimic.

În 1986, toate cercetările lui Romalo au fost finalizate şi consemnate într-un manuscris. Ineditul lucrării, dar mai ales contextul politic al vremii nu i-a permis să-şi facă publice rezultatele. Refuzat de lingvişti, de istorici şi de specialişti în arheologie, Romalo amână publicarea cărţii până în 2003, când apariţia ei a declanşat uriaşul interes despre care vorbeam.

“Falsurile lui Haşdeu”

La scurt timp după apariţia cărţii lui Romalo, poziţiile cercetătorilor interesaţi de subiectul ”plăcuţele de la Sinaia” s-au polarizat: unii le consideră, categoric, falsuri. Alţii, fără prea multe rezerve, autentice şi deosebit de valoroase.

Primii (Alexandru Vulpe, directorul Institutului de Arheologie Vasile Pârvan, cu oarecare rezerve şi adjunctul său, Alexandru Suceveanu ş.a) sunt tranşanţi: piesele sunt falsuri din secolul al XIX-lea. Aşa le-au considerat înaintaşii lor, aşa rămân. 

Suspectaţi de fals sunt, pe rând: Bogdan Petriceicu Haşdeu ( “El a făcut falsuri, se ştie”, declară Alexandru Vulpe); Nicolae Denşuşeanu, ajutat de nişte tipografi de la Iaşi, care tipăreau asemenea falsuri (Alexandru Suceveau: “ Tăbliţele ar putea fi copii ale demenţei lui Densuşeanu”); un cerc de persoane dubioase din preajma Mariei Tereza, care vehiculau ideea unei Dacii Mari, integrată în Imperiul Austro-Ungar. În acea perioadă au apărut o serie de falsuri, chiar de la cabinetul numismatic de la Viena.

Deşi argumentele susţinătorilor falsurilor par, parţial pertinente, trebuie spus că nimeni, până la Romalo, nu a studiat temeinic tăbliţele de plumb. Nu s-a efectuat, până în 2003, nici o experiză de specialitate, care să spună clar, “da, sunt falsuri”. Faptul că ele au fost moştenite ca “falsurile lui Haşdeu” (în acest sens, s-ar fi pronunţat şi Vasile Pârvan), nu este un argument că sunt, într-adevăr, falsuri.

joi, 15 septembrie 2011

Ce vad oamenii cu adevarat atunci cand mor. Explicatiile stiintifice spulbera misterul


luminita tunel

Impresia ca sufletul pluteste in afara corpului, o lumina orbitoare la capatul unui tunel si un sentiment placut de liniste si fericire… Asta povestesc multi dintre cei care au fost la un pas de moarte.
Experintele lor sunt deja binecunoscute, asemenea stari fiind relatate inca din Antichitate. Desi pana acum erau invaluite in mister, se pare ca oamenii de stiinta au reusit pana la urma sa le explice din punct de vedere medical si rational.
Un studiu publicat realizat de neurologi de la Universitatea Cambridge si citat de livescience.com vine cu posibile explicatii pentru fiecare din aceste senzatii ciudate. Nu este nimic mistic, e vorba de reactia organismului, spun ei.
Astfel, convingerea ca ai murit este o stare des intalnita la unii pacienti cu sindromul Cotard, fiind vorba de o disfunctie neurologica care produce senzatii foarte bizare.
Cea mai des invocata stare legata de apropierea mortii este decorporalizarea. Ea este insa frecventa la multe persoane care au tulburari de somn, aparand si in urma paraliziei in timpul somnului. Astfel, bolnavul este partial constient, dar nu se poate misca si poate avea halucinatii, visul
ombinandu-se cu realitatea si in acest fel poata sa apara si impresia de plutirea deasupra propriului corp. S-a facut si un experiment in acest sens, prin stimularea unei parti a creierului, iar subiectii au trait senzatii similare celor care afirma ca s-au intors din moarte.
Intalnirea cu monstri sau oameni care au murit este si ea explicata. Un exces de dopamina poate produce halucinatii, iar acest dezechilibru hormonal apare in multe afectiuni neurologice sau in urma unor traume. La randul ei, starea de euforie traita inaintea mortii poate fi produsa de droguri sau medicamante, acestea putand provoca si halucinatii sau senzatia decorporalizarii. Asta nu inseamna ca oamenii care relateaza asemenea experiente au fost neaparat drogati, pentru ca si o trauma puternica poate declansa in creier o reactie similara.
Inaintarea spre un tunel luminos poate fi provocata de lipsa de oxigenare a creierului, care poate urma si unei stari de frica extrema.
Concluzia medicilor care au realizat studiul este ca de multe ori oamenii aflati in situatii limita isi explica senzatiile traite in functie de credinta si dorinta fiecaruia.

duminică, 21 august 2011

Conspiratia Tacerii – Misterul lui Alb Împărat

Emisiunea a fost preluată de pe website-ul oficial al postului tv N24 Plus. Puteţi găsi şi urmări acolo toate emisiunile recente : © N24 Plus http://www.n24plus.ro/
Invitat : prof. Octavian Sarbatoare (Australia)
data : 08 august 2011

Email invitat : sarbatoare@hotmail.com
Email realizator : emilstrufo@gmail.com
Pe domnul profesor Octavian Sarbatoare l-am cunoscut personal, ne-am intalnit de cateva ori si am primit de la dansul drept cadou cartile editate la editura ”Flori spirituale” din Deva.
Daca doriti sa aflati mai multe despre domnia sa, puteti o gasi o prezentare pe blogul Dezvatatorul, Octavian Sarbatoare – Un maestru roman original.
Emisiunea " Conspiraţia Tăcerii " realizată de Emil Străinu poate fi urmărită la N24 Plus, în fiecare zi de Luni de la ora 22:15 dar şi în reluare pe parcursul saptamanii (cautati pe Port.Ro : http://www.port.ro/pls/tv/tv.prog)




Sursa: Dezvatatorul

sâmbătă, 13 august 2011

Misterul sarcofagului de la Palenque

Un obiect foarte mult discutat în cercurile de specialitate este piatra de mormânt din Palenque.
Aceasta a fost descoperita pe 15 Iulie în anul 1952 de catre archeologul mexican Alberto Ruz Lhuiller, în Templul inscriptiilor din Palenque. Aceasta se afla într-o grota care este sapata în stânca si pare sa fie ca de gheata, dupa cum declara mai târziu archeologul mexican.


Erich von Däniken, într-una din cartile sale o descrie ca reprezentând un astronaut în interiorul navei sale spatiale, care în acest caz este prezentata în sectiune..Cercetatorul civilizatiei maya Profesorul german Herbert Wilhelmy da o interpretare proprie semnelor de pe piatra spunând ca este vorba de zeul porumbului Yum Kax. Tot el declara ca Däniken doreste sa manipuleze cititorii interpretând piatra privita pe latime atâta timp cât amplasarea ei în camera îngusta impune o interpretare privind-o pe lungime dein partea îngusta a acesteia.
Alti cercetatori înclina sa creada ca este vorba despre o reprezentare a unei personalitati pe drumul spre Xibalba, lumea mortilor în simbolistica maya. Unde exact se afla aceasta lume a mortilor nu este însa foarte clar. Prof. Linda Schele si Prof. David Freidel o descriu ca un “Loc al fricii” pentru ca numai un an mai târziu sa declare ca nu trebuie întotdeauna identificat cu o lume subpamânteana ci poate fi vorba si de una localizata în Calea lactee…
Cercetatorii sunt însa de comun acord ca persoana reprezentata pe piatra este printul maya Pacal. Pe aceasta si pe marginea capacului se afla doua liste cu regii din Palenque cu datele nasterii, mortii si de numire ca si regi.
Un alt lucru interesant: cadavrul din mormânt. Acesta are o înaltime cu mult mai mare decât cea a mayasilor din zilele noastre. Cadavrul a fost identificat, în 1952, ca fiind acela al unei persoane de sex masculin în vârsta de 40 de ani. Aici apar însa neconcordante în datari. Printul Pacal s-a nascut pe data de 22 Martie în anul 603 al erei noastre. La vârsta de 12 ani si 125 de zile este încoronat ca si domn în Palenque, la 23 de ani se casatoreste cu o femeie de vita nobila care moare în vârsta de 46 ani. Pacal moare la vârsta de 80 de ani si 158 de zile. Acest lucru s-a stablit din înscriptiile de pe mormânt si din piramida. Pentru a elimina dubiile ce s-au ivit, cadavrul a mai fost cercetat înca odata în anul 1974 dar asta nu a dus decât la aceea ca datele stablite în 1952 au fost confirmate.
Interesante sunt si trasaturile fetei acestei persoane. Fata si aproape tot corpul au fost acoperite cu placute subtiri de jad (da aur în versiunea lui Däniken). Un artist a reconstruit cu ajutorul placutelor de jad trasaturile persoanei din mormânt si stabilit ca forma nasului este cu totul neobisnuita pentru rasele umane cunoscute pe Pamânt. Acesta porneste de la mijlocul fruntii împartind-o practic în doua. În afara de aceasta dintii scheletului nu erau pliti si nici nu aveau insertii de pirita sau jad, lucru obisnuit la Mayasi. De asemenea nici craniul nu era deformat cum se obisnuia la persoanele nobile. Toate acestea ne duc cu gândul la faptul ca scheletul poate sa apartina altei persoane decât lui Pacal, lucru ce ar explica data mortii. O alta ipoteza este aceea ca persoana din mormânt nu este una maiasa…
Iar cea mai spectaculoasa teorie e aceea ca printul ar fi fost, în timpul vietii rapit sau luat de extraterestrii si adus înapoi dupa un timp de câteva decenii. Acesta ar explica de ce vârsta sa este de fapt 80 de ani iar cea a scheletului numai 40(!?) stiut fiind faptul ca la o viteza apropiata de cea a luminii timpul se contracteaza. Acest lucru este întarit (?) de faptul ca maiasii nu încoronau un nou rege atâta timp cât cel vechi se mai afla înca în viata (cazuri de prizonierat).Faptul ca astfel de cazuri de “rapiri” facute de zei sunt deseori semnalate începând cu mitologia nu exclude ca un astfel de lucru sa i se fi întâmplat si lui Pacal. Totusi lipsa sa nu este notata niciunde în inscriptiile gasite în “Templul inscriptiilor” sau în alte locuri din Palenque.
Ca mormântul din Palenque este un lucru deosebit din punct de vedere arheologic nu sta în discutie. Ca cel inmormântat aici este o persoana nobila de asemenea. Alte presupuneri cu privire la originea si trecutul persoanei din mormânt se pot face oricând, dând frâu liber imaginatiei, dar probabil adevarul nu va fi aflat niciodata…
Sursa: MISTERELE LUMII

sâmbătă, 6 august 2011

SECRETUL CARE STĂ ASCUNS SUB EUROPA DE 12.000 DE ANI: misterul tunelurilor care se întind din Scoţia până-n Turcia

sursa;gandul.info

Oamenii din Epoca de piatră au creat o reţea subterană de tuneluri care traversează întreaga Europă, din Scoţia până în Turcia, arată o carte publicată recent
Oamenii din Epoca de piatră au creat o reţea subterană de tuneluri care traversează întreaga Europă, din Scoţia până în Turcia, arată o carte publicată recent, scrie Daily Mail.
Arheologul german Heinrich Kusch a declarat că au fost descoperite dovezi ale acestui tunel în sute de aşezări neolitice de pe tot continentul.

În cartea sa, “Secretele porţii subterane către o lume antică” (Secrets of the underground door to an ancient world), arheologul spune că reţeaua iniţială de tuneluri trebuia să fie enormă, din moment ce anumite porţiuni s-au păstrat intacte după 12.000 de ani.
“Doar în Bavaria (Germania) am găsit 700 de metri de galerii. În Styria (Austria) am găsit 350 de metri. Iar în Europa am găsit mii de metri, din Scoţia până la Marea Mediterană”, a explicat Kusch.
Arheologul a precizat că tunelurile au o grosime de doar 70 de centimetri, “suficient cât să se zvârcolească o persoană, dar nimic mai mult”, spune arheologul.
Pe anumite porţiuni, tunelul este mai lat şi prezintă camere de depozitare sau locuri de stat jos. “Galeriile nu comunică între ele, dar, luate împreună, ar putea forma o uriaşă reţea subterană”, spune Kusch.
Unii experţi consideră că aceste tuneluri i-ar fi protejat pe oamenii preistorici de prădători, în timp ce alţii sunt de părere că galeriile erau folosite precum autostrăzile moderne.

Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA

duminică, 10 iulie 2011

Misterul piramidei fantoma care nu a existat niciodata


piramida fantoma
Nu exista nimic triunghiular pe Muntele Teide. Este intr-adevar un vulcan, al treilea ca inaltime din lume, dar conul sau este plat in varf. Asa ca multi s-au intrebat de ce umbra sa este in forma de piramida perfecta.
Raspunsul e simplu, ne spun specialistii. Se pare ca ar fi vorba despre perspectiva. Aceasta fotografie uimitoare a fost facuta de Juan Carlos Casado de pe varful vulcanului Teide. 
piramida fantoma
Din punctul sau de vedere, perspectiva accentueaza forma umbrei vulcanului in momentul in care soarele este in spatele sau si o poiecteaza spre mare, convertind-o intr-un triunghi perfect.
Chiar daca vulcanul avea forma de cub, umbra sa ar fi fost o uriasa cutie rectangulara, cu baza tot mai mica undeva pe linia orizontului, cu cat aceasta se intinde mai mult in zare. Este acelasi principiu al sinelor de tren, care par ca se unesc, atunci cand sunt privite in perspectiva.




Sursa: Fata nevazuta a lumii….

marți, 28 iunie 2011

Dincolo de aur, comori fabuloase, minti infierbantate, exita totusi ceva … misterul unor megaliti, de o tainica frumusete


Urmele uriaşilor din pădurile Jitiei. Pădurile satului Podul Trestiei, din comuna Jitia, ascund două pietre gigantice, despre care localnicii spun că ar fi azvârlite de doi copii de uriaşi. La locul cu pricina se ajunge destul de greu, dată fiind poziţionarea geografică. Enache Ticu din Podul Trestiei, cel care ştie cel mai bine legenda celor două stânci, povesteşte cu mâhnire că locul în cauză nu a fost atras în circuitul turistic. Gabriela Macovei, cercetător ştiinţific, doctor asociat la Academia Română, Filiala Iaşi, precizează că în orice legendă există un sâmbure de adevăr şi că locul în cauză ar trebui protejat.
Ca să ajungi la pietrele uriaşilor, de la Jitia de Jos de la Drumul Naţional DN2 N până în satul Podul Trestiei sunt în jur de 1,5 kilometri, iar din sat până în pădure încă 5. Enache Ticu, de 63 de ani, din satul Podul Trestiei, cel care se mai încumetă să facă drumeţii prin pădure să arate lumii frumuseţile locului spune că trebuie să te înhami cu multă răbdare şi apă, ca să nu te… doboare văpaia.
„O să vedeţi că o să vă placă. Trebuie să ajungem tocmai în vârf, acolo sus. Şi n-o să vă pară rău când o să le vedeţi, că nu se mai găsesc nicăieri în altă parte. Stâncile sunt deosebite“,
 sunt vorbele lui Enache Ticu. După ce laşi în urmă poiana pe care pasc vacile localnicilor, te abaţi pe lângă un pârâiaş şi urci cu greu pe o pantă care îţi taie răsuflarea. La un moment dat, dăm de un monument natural, care se înălţă maiestuos în faţa noastră, lăsându-ne muţi de uimire. Ne uităm cu atenţie, uluiţi, la aceste „stânci ciudate“ cum le-a spus călăuza noastră. Cea de jos, mai mică, are un fel de căuş decupat cu atâta precizie, încât stânca cea mare, rotunjită mult la baza ei, se suprapune perfect în adâncitura măiestrit croită, „cocoloşindu-se“ parcă în braţele celei mici.
„Aici s-ar fi jucat o fată şi un băiat, copiii unor uriaşi care au trăit pe aceste meleaguri. Se întreceau, de aici de pe creasta dealului, să arunce cât mai departe, în vale, stânci foarte mari. Una din stânci s-a aşezat peste cealaltă şi n-au mai putut s-o dea jos. Si aşa au rămas până în zilele noastre”,
spune Enache Ticu. De la aceste stânci „îngemănate“, pleacă, în prelungire, o creastă mică de deal, perfect dreaptă, care se intersectează, în vârf, cu suliţele razelor de soare, dar şi cu poteca lată de pe creasta mare a dealului. Este bornată, din loc în loc, de mici blocuri retezate de stâncă, îngropate destul de mult în pământ. Oamenii spun că ar fi vorba de părţi componente ale unui zid străvechi, care pare să coboare în vale ca o nervură.
„Despre bolovanii de acolo, bătrânii ne povesteau şi ei că ştiu de la străbunii lor. Primul a aruncat băiatul, apoi fata, iar bolovanul acesteia a rămas fix peste al băiatului de formează un fel de statuie, un fel de apărător al acestor meleaguri pline de istorie şi legendă. De la paznic până la comoara dacilor nu sunt decât vreo 700 de metri“,
 a mai precizat Enache Ticu.
Oamenii protejaţi de uriaşi, pentru a popula pământulDincolo de măreţia cu care au străjuit de veacuri acea pădure, stâncile au şi un corespondent într-o altă povestioară a acelor meleaguri. Enache Ticu îşi aminteşte că povestea, păstrată din generaţie în generaţie, spune că în întâlnirile lor cu oamenii, uriaşii erau deosebit de blânzi şi prevenitori, evitând să-i rănească sau să-i brutalizeze.
„Un uriaş a dat peste nişte ţărani care arau aici. Şi i-a luat în palmă. Neştiind ce sunt, şi-a întrebat părinţii: « Ce-i cu ăştia?, Lasă-i că ăştia or să ne moştenească!». Uriaşii erau mari de tot, cu ochii cât dovlecii şi dinţii cât fiarele plugului. Păşeau de pe un munte pe altul, făcând să se cutremure pământul. Pe lângă ei, oamenii erau ca muştele. O fetiţă de uriaş a găsit un ţăran care îşi ara pământul cu boii lui şi l-a luat în palmă, cu boi cu tot, şi l-a dus la părinţii ei. Aceştia au sfătuit-o să nu îl rănească şi să îl ducă la locul lui, căci este om şi va trăi mult timp după ce ei nu vor mai fi”,
mai spune nea Enache Ticu. Gabriela Macovei, cercetător ştiinţific, doctor asociat la Academia Română, Filiala Iaşi, care a ajuns la faţa locului spune că în orice legendă e un sâmbure, sau mai mult, de adevăr. Aceasta face comparaţii cu diverse zone din ţară unde au circulat astfel de povestiri.
„Găsim menţiuni despre aceste întreceri între copiii de uriaşi şi în alte zone din ţară. Spre exemplu, literatura de specialitate care s-a ocupat de uriaşi înregistrează o legendă din Ţara Haţegului, o depresiune montană renumită prin frumuseţea ei peisagistică, situată între Petroşani şi Deva, unde oamenii şi acum vorbesc despre uriaşi: «cică o fată de uriaş a făcut cetatea de la Deva; sora ei ridică alta pe vârful muntelui Retezat. Pentru că cea de pe Retezat era mai frumoasă, fata de la Deva a aruncat cu un fier de plug, stricând şi cetatea, şi retezând şi vârful muntelui. De aceea, muntele s-ar numi Retezat. Şi mai spun oamenii că, primăvara, apele au tot dezgolit, din când în când, oase mari, de uriaşi»”,
este de părere Gabriela Macovei. De asemenea, pentru a nu fi distruse de utilajele care exploatează material lemnos în aceste păduri, Gabriela Macovei trage un semnal de alarmă pentru ca zona cu pricina să fie de urgenţă conservată şi protejată. Dacă pentru mulţi nu înseamnă prea mult, cu siguranţă turiştii ar fi dornici să vadă „urme ale civilizaţiei uriaşilor“.
„Există cele două stânci uriaşe de jos, care rămân în memoria bătrânilor că acolo s-au jucat uriaşii şi au aruncat stâncile. În momentul în care acolo ar veni nişte arheologi să facă studii şi să se vadă dacă acele creste de la Podul Trestiei, care sunt pavate, nu cumva fac arte dintr-un complex, dintr-o veche cetate. Să nu trecem uşor peste aceste lucruri şi să le trimitem într-un fel de derizoriu, că sunt doar nişte stânci şi atât. Să nu se mai intre cu utilaje în zona respectivă, să fie conservată“,
 a spus Gabriela Macovei.
Schelete umane de 2,4 metri                                                                      Ca argumente plauzibile, Gabriela Macovei, spune că mărturie stau osemintele descoperite de-a lungul vremii în zone învecinate cu Podul Trestiei.
„Uneori apar şi dovezi concrete, cum ar fi necropola cu schelete de uriaşi de la Scăieni, unul din cele mai vechi sate din munţii Buzăului. În presa scrisă a apărut această ştire de senzaţie despre schelete uriaşe, în jur de 2,4 m şi chiar mai mult, descoperite întâmplător, când s-a săpat o colină pentru a se planta o livadă de meri: «dau de o căpăţână de om mare cât un dovleac de prăsilă. Nici că mai văzusem aşa ceva. Ne uitam toţi cruciţi. Sap mai departe şi dau şi de nişte oase de la picioare, cât aracii de vie. O namilă de om fusese răposatu’. Noi ştiam că aici, demult, fusese un sat tătărăsc, bătrânii vorbeau şi de oameni înalţi ca brazii, dar credeam ca e doar o vorbă. Uite ca nu a fost doar vorb㻓,
 a mai spus Gabriela Macovei.
Autor text: Aurel Şelaru
____________
Comoara Dacilor, ascunsă în munţi la Jitia.                                 

„Din bătrâni ştiu că este îngropată comoara dacilor în acel loc. Cei care au pus-o acolo au scris pe pietre în speranţa că cineva va descifra codul şi îi va da de urmă. Oamenii de aici din sat au săpat mereu să găsească comoara, dar nu au dat de nimic. Acel loc era mult mai frumos cu ani în urmă, însă au tăiat pădurile, au dărâmat şi o parte din stâncile cu scrisuri pe ele. Bolovanii erau mai deşi şi era un fel de linie nu ca acum, au umblat la ei cu buldozere şi dărâmaţi de pe culmea dealului. Eu am ajuns prima dată acolo când avem câţiva anişori şi mă duceam cu vacile prin preajmă. Erau cu mine şi alţii copii din sat, dar atunci nu ştiam noi de scrisurile alea după pietre. Mai târziu oamenii bătrâni ne spuneau că acolo e şi o scriere prin semne. Semnele au rămas la fel, nu s-au deteriorat dar nici nu au apărut altele. Mi-au rămas în minte, parcă ieri le-am văzut prima dată“,
 a declarat Enache Ticu.
Securitatea voia să scoată comoara                                            Bucăţile de stâncă legate într-o salbă au, în mod cert, foarte multe semne cărora nu le poţi da o explicaţie rezonabilă. Că să înţelegem ceva, radem muşchiul verde de pe ele, îndepărtăm praful şi facem fotografii. Acum nu mai avem nicio îndoială. Liniile sunt foarte clare, se întretaie în fel şi chip, mai subţiri sau mai groase, aliniate şi suprapuse în calupuri de 4-6 dungi. Trecând de la una la alta, observăm că ele se înşiră, la fel ca cele aflate lângă stâncile uriaşilor, pe creasta înaltă de deal care delimitează, ca un fel de cumpănă, două văi destul de adânci.
„Până în Revoluţie au venit doi securişti, m-au luat şi m-au pus să-i duc aici să vadă la faţa locului. Au zis că sunt de la judeţ, de la primul secretar. Ne-au cercetat cu privire la ce ştim despre locul de acolo, de unde ştim, de unde am aflat, dacă am fost şi noi să săpăm după comoară, treburi din astea. Ăia doi au zis că după ei urma să vină nişte specialişti cu aparate să cerceteze acolo, să se uite acolo în pământ deoarece este ascuns ceva care este de patrimoniu naţional. După aia a venit şi muzeograful Constantinescu, pe vremea aia director la Muzeu din Focşani. Când am ajuns cu el acolo a rămas mut. S-a închinat omul de ce a văzut acolo şi a zis:«Doamne ce este aicea, aici e ceva care nu vă pot spune la toţi». A fotografiat, a filmat toate pietrele şi a mai spus că asemenea semne de pe bolovanii de acolo nu le poate citi decât un profesor de la Iaşi. Oamenii, mai în glumă mai în serios, săpau după comoară, şi acum sunt găurile pe deal pe acolo. Tot la bătrâni am auzit cum că pe deal ar fi jucat comoara, adică la anumite sărbători importante din an iese o flacără din pământ. De comoara dacilor se vorbea mai tot timpul. Nu am auzit să se fi găsit vreodată ceva, deoarece ar fi băgată mult în pământ“,
 a mai spus bătrânul în timp ce răzuia muşchiul de pe stâncă pentru a scoate la iveală înscrisurile.
Zonă locuită în urmă cu 6 generaţii                                               Undeva mai sus, spre creasta dealului, un fag bătrân, foarte înalt şi puternic, a strâns parcă între fiecare dintre rădăcinile lui noduroase câte o stâncă cu tot felul de semne pe ea, ca un fel de cloşcă grijulie care îşi apără puii de primejdii. Puţin mai jos, un fag mai tânăr, este şi el contagiat: ocroteşte în poală doar o singură stâncă, evident mai mică. Pare să ne transmită un mesaj: „Noi am făcut tot ce am putut. Voi ce aveţi de gând să faceţi?“.
„În vremurile de demult, acolo au locuit oameni, ce-i drept în bordeie din pământ. Locului i se zicea Măgădanu, după numele vârfului de deal. Poate de la Cuza nu au mai stat oamenii lângă comoară, au fost scoşi şi aduşi la vale aici în sat. Păi dacă mă gândesc bine ar fi vorba de vreo 5-6 generaţii în urmă şi cred că erau în jur de 40 de oameni. Comoara e scăldată de două pâraie, Căşăriei pe de o parte şi Dealu Roşu pe de altă parte. Acum când au văzut că aţi venit în sat oamenii au început din nou să întrebe dacă nu cumva aţi venit să căutaţi comoara. Denumirea veche a zonei este «La comoară». Bătrânii vremii povesteau că dacii au îngropat comoara acolo să fie spălată de cele două izvoare care ies de sub acel deal. Cei bătrâni cred şi astăzi cu tărie în existenţa comorii dacice, doar tinerii sunt mai neîncrezători“,
 a mai spus Enache Ticu, uitându-se la pădurea de fag, care nu a căzut încă pradă drujbelor. Unele pietre au fost dărâmate din cauză că au fost efectuate exploatări de lemn în zonă, iar buldozerele au scormonit pământul pentru a face drum.
„Erau mai multe pietre dar au fost dărâmate din cauza celor care au distrus pădurea cu buldozerul acolo şi distrug în continuare. Au distrus lanţul de pietre de acolo. Dacă o să bage TAF-urile şi dincoace de deal se alege praful, este tare păcat de ce se poate întâmpla acolo. Zona trebuie păzită cu sfinţenie, este istoria noastră, este semnul trecerii noastre pe aceste meleaguri. Dacă nu se intervine pentru protejarea acelei zone se distruge tot“,
 spune, cu sufletul plin de amărăciune, nea Enache.
blestemul aurului si fascinatia comorilor
Localnici izgoniţi de duhul comorii
O legendă veche spune că Locul trebuie de urgenţă conservat
„regele Decebal, înainte de a muri, i-a blestemat pe toţi cei care vor dezvălui străinilor locurile unde sunt ascunse comorile, iar cei care profanează tezaurele să nu se poată bucura, nici măcar o singură zi de o singură monedă furată”.
Aşa se întâmplă şi aici. Cei care au săpat mai mult după comoară erau alungaţi de spirite şi tot felul de zgomote care mai de care mai înfiorătoare.
„Oamenii povesteau că se duceau diverşi să sape după aurul dacic, însă duhul comorii îi speria în fel şi chip. Se auzeau căruţe care hodorogeau deşi acolo nu era niciun fel de drum, gălăgie mare cum ar fi o gloată de oameni, urlete, ţipete de te îngrozeai nu alta. Când auzeau toate acestea cei care săpau la comoară lăsau toate uneltele acolo şi fugeau de le scăpărau călcâiele. Se spune că sunt păzite şi că sunt jurate. A fost un moş pe aici pe la noi, Drăgoi îl chema şi avea vreo 80 de ani la Revoluţie când a murit. El ne povestea că stătea pe acolo că îşi făcuse bordei şi pândea comoara să se arate. Înainte de Preierul lui Sfântul Gheorghe vedea cum joacă comoara, adică iese o flacără de foc din pământ. Un alt om din sat Ionică Cruceanu, care a murit, a văzut o comoară arzând mai sus de unde este cea a dacilor, locului i se spune Poiana Largă. S-a dus acolo a pus semn şi a săpat şi a găsit un fel de cratiţă dar veche cu cărbuni, dar la vreo 70 de centimetri adâncime în pământ. Cică după el ar fi venit altul a săpat mai mult şi a găsit aurul, dar a dispărut repede de la noi din sat“,
a încheiat Enache Ticu.
Prezentă la faţa locului unde se află, aşa cum spun localnicii, comoara dacilor, Gabriela Macovei, cercetător ştiinţific doctor asociat la Academia Română, Filiala Iaşi, autor a două vo-lume din Tezaurul Toponimic al Vrancei a rămas uimită de descoperire.  
„Sunt profund impresionată de aceste pietre cu semne atât de diverse şi cred că merită toată atenţia noastră. Aurora Peţan, descria într-un articol intitulat Pietrele scrise din Munţii Buzăului, deci dintr-o zonă din vecinătatea Văii Râmnicului, o piatră mare, plină de semne, îngropată în pământ de sute de ani. Făcând multe presupuneri, aceste semne sunt un fel de cod prin care îşi transmiteau astfel informaţii, un fel de răboj. Altă presupunere ar fi aceea că semnele nu au fost făcute toate odată, ci pe rând, la anumite ocazii. Trebuie să se ia legătura cu specialişti care să le studieze amănunţit şi să-şi dea verdictul. Cu atât mai mult cu cât, din câte am înţeles, la aproximativ un kilometru distanţă de la locul acestor pietre cu semne pe ele, se află Gardul de piatră. Ştiu din experienţă că oamenii locului au un ascuţit spirit de observaţie. Dacă ei spun că nu au văzut în toată zona lor, plină de păduri, stânci asemănătoare, atunci trebuie să li se acorde creditul necesar. Nu trebuie neglijată nici reacţia fostului director al Muzeului de Istorie Vrancea, Gh. Constantinescu, care a fost la faţa locului şi a înţeles importanţa deosebită a acestor pietre scrise. Urgenţa numărul unu este rezolvarea rapidă a pericolului pe care îl reprezintă buldozerul. Şeful Ocolului Silvic este cel mai în măsură să ia sub protecţie această zonă care trebuie transformată într-un monument sacru. Trebuie să oprim masacrul de la comoara dacilor!“,
a precizat Gabriela Macovei.
 

Ca să ajungi la locul cu pricina, din Jitia de Jos de la Drumul Naţional DN2 N până în satul Podul Trestiei sunt în jur de 1,5 kilometri, iar din sat până la locul comorii „să mai fie de trei ori pe atât“. Ghidul nostru, Enache Ticu, de 63 de ani din satul Podul Trestiei, martor al trecerii timpului peste acele zone ne povesteşte cu lux de amănunte tot ce ştie despre comoara dacilor. Tezaurul dacilor liberi de la curbura subcarpaţilor este codificat de stâncile cu semne pe ele. Oamenii din sat ştiau de la bătrânii lor că acolo e o comoară pentru că în anumite nopţi, cum ar fi Preierul Sfântului Gheorghe, jucau flăcări albastre deasupra.

luni, 27 iunie 2011

Ce se va intampla in 2012? Afla misterul din spatele alinierii planetelor


2012 este un an spre care toata lumea priveste cu o oarecare teama. Inca de acum 1500 de ani maiasii au prezis ca in aceasta perioada lumea va fi data peste cap de alinierea Soarelui cu Pamantul si Constelatia Pleiadelor. World Mysteries: Un impatimit al astronomiei, si totodata o persoana care nu crede prezicerile facute de maiasi, a studiat cu atentie fenomenul alinierii planetelor si insemnatatea aceasta pentru noi. El a realizat cu ajutorul unor programe mai multe diagrame care demonstreaza ca alinierea stelelor din constelatia Orion va fi la inceputul lunii decembrie 2012, mai exact pe data de 3, si reprezinta momentul convergentei cu piramidele egiptene de la Giza.
Alinierea planetelor
Alinierea planetelor
Alinierea planetelor
“Manat de dorinta de a cunoaste adevarul din spatele misterului, am inceput sa cercetez cerul noaptea si am inceput sa caut daca exista ceva in spatele alinierii planetelor”, isi incepe articolul sau ziaristul Charles Marcello.
“Am fost foarte uimit sa aflu ca ceea ce se va intampla pe cer in acea noapte este foarte interesant. Aceasta aliniere planetara completata de varfurile piramidelor de la Giza se intampla cu doar 18 zile inainte de presupusul sfarsit al lumii de pe data de 12.12.12. Chiar si pentru cei sceptici trebuie sa recunoasca ca aceasta este mai mult decat o coincidenta. Alinierea planetara care va avea loc pe 3 decembrie 2012 reprezinta momentul unirii cu piramidele de la Giza. Acest lucru se va intampla intr-un moment cheie, noaptea, in Egipt, cu o ora inainte de rasaritul soarelui”, continua jurnalistul.                                                                   sursa: http://www.world-mysteries.com




Sursa: misteriosii

vineri, 24 iunie 2011

Misterul apelor pierdute din Dobrogea


Calcarele din Valea Cheii ascund apele subterane ale Dobrogei Centrale. Pestera Piatra este singura cavitate carstica din Romania cu stalagmite submerse. Acestea s-au format cand nivelul Marii Negre era coborat, iar Dobrogea avea o clima ploioasa.
Dobrogea Centrala este cel mai batran teritoriu al Romaniei, pentru ca e alcatuita din asa-numitele sisturi verzi, roci cristaline vechi de peste un miliard de ani. Peste aceasta temelie s-au depus calcare cu atoli de corali, care se mai recunosc inca in relief, imprimand peisajului o nota spectaculoasa, originala. Dar si mai remarcabil este ce nu se vede.
Text: Cristian Lascu
Dar, dupa cativa ani, terasamentul a inceput sa se taseze. Noi, speologii, stiam de ce: intre timp, patrunseseram cu echipament de scufundare in misterioasa cavitate. Nu uit plutirea prin bezna lichida, intr-o apa de cristal, survoland stanci pravalite si stalagmite. O pulbere argintie acoperea podeaua si peretii – praful timpului asternut de milenii in aceasta ruina netulburata.
Terenul stancos fiind arid si brazdat de crapaturi, este evident ca apele circula undeva in adanc, in lungul unui sinclinal (o structura geologica in forma de copaie) si ajung intr-un loc. Dar unde? Aceasta intrebare i-a framantat mult pe geologi si pe geografi. Un raspuns a venit in chip neasteptat. In timp ce faceau o cale ferata la Sitorman, langa comuna Piatra, constructorii au fost nevoiti sa dinamiteze o colina calcaroasa.

Mare le-a fost mirarea cand, dupa explozie, au vazut cascandu-se un crater, in fundul caruia, cativa metri mai jos, lucea o apa. Zeci de bascule cu piatra au fost turnate acolo, dar in zadar: golul parea capabil sa ingurgiteze orice cantitate de balast. Inginerii au proiectat o deviere. Dar o noua bubuitura a avut ca rezultat deschiderea unei noi caverne cu apa. S-a facut un ocol si mai mare si astfel calea ferata a fost finalizata.
M-au intrigat si numeroasele stalagmite si alte formatiuni rupte si imprastiate pe podea, de ca si cum vizitatori preistorici cu apucaturi de turisti contemporani ar fi trecut pe aici. Desi lunga doar de 100 m, cavitatea are un gabarit generos, o inaltime maxima de 8 m, o topografie complicata de existentaunor puturi ce coboara spre un nivel necunoscut si e in mod evident parte a unui sistem carstic mult mai amplu, inca neexplorat.
Un coridor ajunge la numai 4 m sub calea ferata, deci, exagerand putin, nu ar fi fost exclus ca o locomotiva ghinionista sa viziteze galeria. Pe baza topografiei exacte pe care am facut-o, terasamentul a fost consolidat.

Sursa: MISTERELE LUMII