Dovezi despre viata dincolo de moarte...

Experientele de viata dupa moarte au devenit atat de obisnuite incat aproape ca sunt considerate clisee. Un pacient a carui viata atarna de un fir de ata, este “transportat” printr-un tunel de lumina, se intalneste cu cineva (ingeri, Dumnezeu, parinti etc.) care ii spune ca trebuie sa se intoarca pe pamant.

Acest scenariu nu este deloc un cliseu pentru doctorul Jeffrey Long care a studiat aproximativ 1300 de experiente de viata de dupa moarte si pe care le-a publicat in cartea “Dovezi ale existentei Lumii de dincolo: Stiinta experientelor de viata dupa moarte”.

Potrivit cartii lui Long, indiferent de varsta si de nivelul intelectual, oamenii traiesc aproximativ acelasi scenariu de viata de dupa moarte. Printre experientele mentionate in cartea lui Long, se numara si cea a a psihologului Mary Joe Rapini. In virtutea meseriei sale, Rapini a lucrat cu foarte multi pacienti aflati in stadii terminale de cancer care i-au povestit mai multe episoade de viata de dupa moarte. Ea a pus de multe ori aceste povestiri pe seama tratamentelor medicale puternice pe care acesti oameni le primeau. In aprilie, 2003, insa, Rapini a experimentat ea insasi un astfel de episod, in urma unui anevrism. “Ii vedeam pe medici agitandu-se in jurul meu, infigand tot felul de lucruri in mine, apoi l-au sunat pe sotul meu. Cand m-am uitat in sus, am vazut aceasta lumina puternica. Nu era ca orice lumina obisnuita. Era cu totul diferita… Era luminiscenta… Si crestea din ce in ce mai mare. Ma tot uitam mirata la ea intrebandu-ma “Ce e asta?”. Apoi a crescut atat de mare, incat m-a inghitit si m-am trezit in acest tunel, care m-a dus in aceasta frumoasa incapere. Dumnezeu ma tinea in brate, si mi-a spus: “Mary Jo, tu nu poti ramane aici!”. Dar eu voiam sa raman, asa ca am protestat. “Nu pot ramane?! De ce?”. Si am inceput sa enumar toate motivele pentru care ar fi trebuit sa raman. Si atunci mi-a spus: “Ai iubit vreodata in viata ta pe cineva, asa cum te-ai simtit tu iubita aici?”. Si am raspuns: “Bineinteles ca nu. Este imposibil. Eu sunt om!”. Si atunci mi-a spus: “Poti mai mult decat atat!”.

Desi unii pot spune ca experianta traita de Rapini poate fi o reinterpretare a povestilor pe care le-a tot auzit de-a lungul carierei sale, Jeffrey Long spune ca aceste experiente sunt aproximativ la fel atat pentru cei care au cunostinte despre experiente de viata de dupa moarte, cat si pentru cei care n-au discutat in viata lor despre un asemenea subiect. “Am si marturiile unor copii mai mici de 5 ani care au experimentat astfel de situatii si care sunt aproape identice cu ale unor copii mai mari si cu ale adultilor. Nu conteaza nivelul intelectual la care ajunge o persoana, experientele vietii de dupa moarte sunt aproape identice”, a explicat Long. De asemenea, Long spune ca si persoane nevazatoare din nastere au descris scene asemanatoare cu persoanele vazatoare.

Potrivit lui Longa, experientele de viata dupa moarte au cateva caracterisitici comune: lumina puternica, simturi dezvoltate, reunirea cu rudele decedate si schimbarea pentru totdeauna a omului care a revenit la viata.

Energia de dincolo de cuvinte

Cuvinte frumoase :), cuvinte urâte :(.

Fiecare cuvânt pe care-l rosteşti are o anumită frecvență, pozitivă sau negativă. Tu ai libertatea de a alege cuvintele pe care dorești să folosești; benefice, care te fac să te simți bine, plăcute, sau cuvinte cu încărcătură negativă, ce vor acționa asupra ta și a celorlalți într-un mod neplăcut.

Pronunță acum de câteva ori cuvântulfrumos sau iubire ca pe o incantație și observă ce simți…iar acum pronunță urât sauură observă ceea ce simți și cum reacționează corpul tău la aceste cuvinte. Ai sesizat vreo diferenţă?

Este adevărat că realitatea se bazează pe percepții dar să nu uităm că suntem influențați de energiile din jurul nostru, trăim interconectați cu restul lumii iar gândurile și cuvintele fiecăruia au o anumită vibraţie care se propagă. Dacă cineva îți spune că ești frumoasă, că îți stă bine cu bluza respectivă sau pur și simplu îți adresează un compliment sincer, te va face să te simți bine, să zâmbești, pentru că energia din spatele cuvintelor este pozitivă. Dimpotrivă, dacă cineva te jignește sau îți adresează cuvinte grele te vei simţi prost, te va durea sufletul, te vei enerva sau îţi vor da lacrimile, aşa de mare este puterea cuvintelor!

”Ești proastă”,”ești tâmpită?”,”idioții”,”ce mama dr…ului”,”ești nebun!”,”mi-e rău”, ”oribil”, ”sunt terminat”, sunt doar câteva exemple de cuvinte care sunt foarte des utilizate și au ca rezultat o scădere a energiei.

Unii nu vor să te jignească, însă nefiind atenţi la ceea ce spun, îţi vor transmite vibraţia unor cuvinte negative cum ar fi: ”arăți foarte obosită”, ”îţi stătea mai bine…”, ”mie nu-mi place”, ”nuu ești normal”…

Cunoaștem cu toții persoane care au tendința de a face mereu aprecieri negative transmițându-ne emoții neplăcute. De aceea este foarte important să fim atenți la ceea ce gândim și la cuvintele pe care le rostim, în așa fel încât energia din spatele lor să aibă o vibrație înaltă. Vibraţiile înalte sunt acelea care ne fac să ne simţim bine. Odată ce devenim atenți la modul în care ne exprimăm, ne modificăm starea interioară de spirit și devenim mai conștienți de noi înșine. Oamenii consumă foarte multă energie folosind conștient sau inconștient cuvinte și gânduri care au încărcătură negativă, întrebându-se apoi ce nu este în regulă cu starea lor de spirit… Sunt şi persoane care folosesc cuvinte frumoase, un ton mieros, însă nu-ți pot transmite o emoție pozitivă pentru că ceea ce simt ele este în contrast cu vorbele, cuvintele nu sunt în armonie cu ceea ele ce simt de fapt sau pur și simplu nu reușesc să aibă reacții afective.

De ce râsul binedispune și este molipsitor? Pentru că radiază energie pozitivă, cu vibrație înaltă care se transmite rapid celorlalți; persoanele vesele care râd mai mult și sunt binedispuse îi atrag pe ceilalți ca un magnet. Cei care sunt răutăcioşi, se plâng mereu sau verbalizează numai critici, nemulțumiri, glume proaste la adresa altora au o aură de negativitate în jurul lor. Ideal este să încercăm să ne menţinem energia crescută, fiind atenţi la gândurile şi cuvintele pe care le emitem.

Aceste energii care ne susţin gândurile şi cuvintele se propagă, dar afectează în primul rând pe cel care le rosteşte. Corpul reacţioneză, răspunzând fidel frecvenţelor mentale pe care le emitem. Ce cuvinte obişnuiești să rostești? ”Sunt obosită”,”n-am chef”, ”ce faaaţă aaam”, ”naşpa rău de tot”, ”arăt ca naiba” sau „îmi stă bine”„am energie”, „mă simt excelent”, „sunt frumoasă”, „ce drăguţ”?

În completarea celor de menţionate în acest articol, doresc să-l amintesc pe Doctorul japonez Emoto Masaru care demonstrează modul în care apa are puterea de a reflecta cuvintele, gândurile, rugăciunile, sentimentele şi muzica, iar dacă ne gândim că suntem formaţi din peste 70% apă, este mai mult decât un argument faptul că prin vibraţia gândurilor şi cuvintelor emise ne influenţăm starea corpului fizic. Aşadar, depinde de noi să facem anumite schimbări pentru a duce o viaţă plăcută, pozitivă dezvoltând şi amplificând starea de bine, de armonie interioară.

”Noi suntem ceea ce gândim. Tot ceea ce suntem se naște din gândurile noastre. Prin aceste gânduri, noi ne creăm realitatea”- Buddha.

Cu alte cuvinte, chiar să fiu atentă la gândurile mele, să devin conştientă de ele, să fiu atentă la ceea scot pe gură şi să-mi dau seama care sunt principiile şi valorile pe baza cărora acţionez şi, în ansamblu, ce tip de energie creez.

”Gândul se manifestă prin cuvânt. Cuvântul se manifestă prin acțiune. Acțiunea se transformă în obișnuință. Obișnuința devine treptat caracter. De aceea, veghează-ți cu cea mai mare atenție gândurile. Urmărește ca acestea să derive numai din iubire, respectiv din grija ta pentru toate ființele.” – Buddha.

Pornind de la gânduri şi cuvinte, putem să extindem ideea, către convingerile şi credinţele pe care le avem. De cele mai multe ori, credinţele limitative ne blochează acţiunile şi ne ţin încorsetaţi iar dacă nu devenim conştienţi de ele, rămânem prinşi în capcana pe care singuri ne-am întins-o. Încearcă să identifici convingerile şi tiparele mentale care stau la baza acțiunilor tale; exemple: „oricum din asta nu se câştigă”, „nimic nu-mi iese”, „mereu greşesc”, „n-are cum să fie mai bine”,”e greu”, ”întotdeauna întârzii”,”niciodată nu-mi ajung banii”, ”m-am întors din drum și n-o să-mi meragă bine toată ziua”…etc. Aici mă refer la tiparele negative de gândire care sunt individuale, variate, cu impact în toate domeniile vieţii tale și te împiedică să ai rezultatele dorite şi să te simţi în armonie cu tine însăţi. Este bine ca, odată identificate, aceste convingeri să fie înlocuite cu opusul lor, în mod conştient. Restructurarea cognitivă se face în mod deliberat, este un proces de autocunoaştere şi evoluţie personală şi este de asemenea important ca ideile de mai sus să fie aplicate în viaţa de zi cu zi, pentru ca schimbările să înceapă să se producă.

Credinţele noastre ne dovedesc întotdeauna faptul că avem dreptate. Eu, de exemplu am convingerea că sunt norocoasă şi viaţa îmi arată că am dreptate.Cunosc pe cineva care are convingerea că este ghinionistă iar viaţa îi demonstrează că are dreptate. Alţii sunt convinşi că: „oamenii nu se schimbă”, „România e o ţară de hoţi”, „ungurii (sârbii sau alte naționalități) sunt de c…at”, „preoții sunt toți niște șarlatani”, ”în ziua de azi nu te ajută nimeni”, ”toți bărbații-s porci”, ”oamenii-s prefăcuți, ”toate femeile-s ….” sau glume de genul „zâmbeşte, mâine va fi mai rău L…chiar aşa ?Astfel de credințe te ghidează în viață? Enumerarea poate continua la nesfârşit, idei, viruși care se perpetuează chiar generații la rândul. Ba mai mult, oamenii pot să-ţi aducă o serie de argumente care însoțesc aceste credinţe sau motive prin care justifică ceea ce ei NU POT să facă. Cu cât credința/convingerea este mai puternică, cu atât mai multe situații ne va oferi viața pentru a ne demonstra că avem dreptate. Învață să aduci argumente pentru ceea cePOȚI să faci; lucruri, oameni, evenimente, exemple pozitive care îți sunt de ajutor, îți cresc nivelul energetic și entuziasmul.

Tu ce crezi? Ce convingeri ai? Identifică-le și eliberează-ți mintea. Înlocuiește convingerile limitative cu altele pozitive care-ți vor da putere și te vor face să privești viața cu alți ochi. Marele filosof Socrate este acela care ne interzice să gândim potrivit unor obișnuințe dobândite.

Dacă vei reuși să devii conștient de ceea ce spui și ce gândești vei putea să-ți schimbi deliberat vibrația pe care funcționezi, transformându-ți într-un mod pozitiv întreaga viață.

Articol scris de Lorena Luchian,

Psiholog.

Sursa

Sursa: dei-matei.blogspot.ro

Graal - dincolo de fictiune

Legendele privitoare la Graal par a fi posterioare naşterii creştinismului. Celţii cunoşteau deja existenţa unui obiect sacru numit "Graal" pe care şi-l reprezentau ca fiind vasul hrănitor, prin excelenţă, ce distribuia binefacerile sale tuturor fiinţelor umane. Pentru a nu fi profanată, cunoaşterea sacră a druizilor nu era transmisă decât oral, din iniţiat în iniţiat. Nu există deci urme scrise. 

Primele documente scrise care menţionează Graalul şi pe Parzival sunt romanele poeţilor medievali: Chrétien de Troyes, Robert de Boron şi Wolfram von Eschenbach. Evul Mediu este epoca în care contemplarea şi acţiunea, graţia şi natura, Iubirea divină şi iubirea omenească, sunt încă legate. Şi, la cei mai severi asceţi retraşi din lume, marea speranţă, de a extinde creştinismul, este încă vie. 

Această speranţă şi această voinţă se manifestă clar în povestirile franceze despre Graal, cât şi în «Parzival», versiunea germană a lui von Eschenbach. Deşi modurile lor de exprimare erau diferite, poeţii germani şi cei francezi acţionau la lucrarea comună a «creştinizării» propriului popor. Însă bazele fundamentale ale acestei acţiuni aflându-se în afara raţionalismului, aceşti poeţi nu au putut păstra lucid şi viu în ei spiritul, care le‑ar fi permis să scrie nişte opere animate de minunatul "spirit al copilăriei", despre care se spune că "Regatul Cerurilor îi aparţine.” 

Povestirile despre Graal nu sunt însă o simplă expresie literară, fiind departe de acest lucru, întrucât prea multe evidenţe palpitante străbat însăşi în afara limitelor istoriei pentru ca noi să putem percepe esenţa vie care se inserează, o viaţă făcută nu din obiceiuri, locuri, fapte vitejeşti, ci dintr‑o realitate intangibilă şi universală; aceasta este istoria sufletelor care simt în ele dorinţa de a se apropia de Adevărul fără voal. 

În anul 1185, Chrétien de Troyes, al cărui nume domină literatura franceză din secolul al XII‑lea, a primit de la protectorul Phillipe d'Alsace un manuscris în proză, pe care el trebuia să‑l transpună în versuri şi care vorbea despre Perceval şi despre Graal. Compunând această operă, poetul a introdus povestirea respectivă în ciclul aflat la modă referitor la regele Arthur şi la Masa Rotundă, la care se reuneau cei mai viteji cavaleri.

Chrétien a murit înainte de a putea termina romanul său. Manuscrisul din care s‑a inspirat el nu a mai fost regăsit însă niciodată şi nici nu a fost autentificat în vreun fel. 

Chrétien de Troyes este deci primul autor cunoscut care a revelat lumii occidentale existenţa Graalului şi a regelui său, Parzival. 

Revelaţia existenţei unui obiect misterios şi totodată minunat, denumit "Graal", a înflăcărat entuziasmul poeţilor apuseni. Numeroase romane au împrumutat acest subiect preluat în diferite ţări. Recunoaşterea adevăratei naturi a Graalului a avut drept consecinţă inevitabilă faptul că fiecare autor a tratat subiectul în felul lui, inventând şi adăugând detalii care au mărit confuzia şi l‑au îndepărtat de adevăr. 

Actualmente, reprezentările naive din Evul Mediu nu mai au curs. Graalul este considerat acum ca un simbol sacru, iar experienţa trăită de Parzival ca un exemplu luminos al deschiderii umane având voinţa de a se depăşi fără încetare, de a atinge maturitatea spirituală. Această experienţă este considerată ca fiind la îndemâna fiecărei fiinţe omeneşti. 

Totuşi, numeroşi cercetători au avut presentimentul că astfel de explicaţii nu erau decât nişte soluţii timide născute din incapacitatea de a ajunge la cunoaşterea adevărată. 

Noţiunile şi interpretările disparate de care aceştia dispuneau, refuzau însă să se lase reunite într‑o imagine coerentă. 

Într‑un astfel de climat de incertitudine, nu a fost de mirare faptul că anumiţi autori s‑au întrebat dacă, în fond, există ceva adevărat şi dacă nu cumva vechile legende nu erau decât invenţii pure ale imaginaţiei şi deci ficţiuni. 

Tulburaţi de acumularea unor păreri contradictorii, cei care se simţeau atraşi de Graal, dar care au căutat în zadar să înţeleagă plecând de la cunoştinţele omeneşti, nu au putut decât să fie profund descurajaţi. Tentaţia de a abandona această legendă literaţilor şi istoricilor este astfel evidentă. 

Trăim totuşi în secolul XX, într‑o epocă crucială care pune fără încetare probleme individului, cât şi întregii omeniri. Lumea este zdruncinată în însăşi bazele stabilităţii sale şi toate valorile tradiţionale sunt puse în cauză. Evenimentele care avertizează se precipită asupra noastră într‑un ritm accelerat. Grijile pe care le avem sunt mai directe şi mai insistente decât cele pomenite într‑un gromovnic prăfuit. Oare această poveste venită de nu ştim unde, ne mai priveşte şi acum?

Multă lume presimte că a început o zdruncinare din temelii, la scară planetară, epoca noastră punându‑ne din ce în ce mai mult în faţa unor hotărâri vitale. 

La ora actuală, intelectul pretinde că de când există lumea, totdeauna s‑au produs catastrofe, crize şi perioade tulburi. Cea mai mare parte a istoriei umane este constituită din povestiri care relatează frământări de toate felurile. 

Dar de această dată, situaţia este cu totul alta! Succesiunea evenimentelor actuale conţine un ultimatum universal adresat fiecăruia dintre noi. Epurarea aflată în curs este într‑o relaţie directă cu Graalul şi cu Parzival. Tocmai de aceea este necesar ca, în special acum, să fim neliniştiţi de acest "basm vechi" al Graalului. Pentru a sesiza importanţa acestor îndemnuri, trebuie ştiut faptul că Sfântul Graal şi Parzival există într‑adevăr şi că ei oferă fiinţei umane perspective cu totul noi. 

Investigaţiile omeneşti au fost întotdeauna incapabile să străpungă misterul care înconjoară personalitatea lui Parzival şi să explice ce este Sfântul Graal. Graţie operei "În Lumina Adevărului - Mesajul Graalului" a lui Abd‑ru‑shin, voalul care acoperea grandioasa realitate a fost ridicat în mod definitiv.

sursa: http://www.graal.ro 

DINCOLO DE TRIUNGHIUL BERMUDELOR – MAREA DIAVOLULUI

Acest articol apartine blogului Secretele Sistemului 

Triunghiul Bermudelor e considerat una din cele mai periculoase porțiuni de ocean din lume, însă oamenii de știință consideră că există una și mai periculoasă în Oceanul Pacific. Marea Diavolului, cunoscută și sub numele de Triunghiul Dragonului, se află la aproximativ 100 de kilometri la Sud de Tokio.

Zona este considerată extrem de riscantă. După ce Japonia a pierdut între 1952 și 1954 5 nave militare, cu peste 700 de oameni la bord, guvernul nipon a trimis în zonă o navă cu peste 100 de oameni de știință care să studieze fenomenele din Marea Diavolului. Nava a avut aceeași soartă ca și precedentele, dispărând fără urmă.

Mai mult, Japonia pierde anual sute de ambarcațiuni de pescuit în această zonă misterioasă. În acest film documentar, oameni de știință încearcă să elucideze enigmaticele fenomene din Marea Diavolului analizând o serie de cazuri de nave dispărute.

Vizionare online film documentar subtitrat Dincolo de Triunghiul Bermudelor – Marea Diavolului

 

Sursa: Secretele Sistemului

O mamă s-a materializat din lumea de dincolo pentru a-şi ajuta fiul

Jean Prieur ne relatează o întâmplare extraordinară din timpul celui de-al doilea război mondial, în 1943, sub ocupaţia germană. Iată câteva extrase din declaraţia scrisă a abatelui Paul Labrette:

„Sunt vicar în una din parohiile mari din Nantes… Într-o seară, în cursul lunii trecute, eram zdrobit de oboseală… Pe la miezul nopţii, tocmai când îmi terminasem rugăciunea, la uşa presbiteriului a răsunat soneria cu o violenţă care m-a făcut să tresar. Am auzit-o pe servitoare deschizând fereastra să vadă cine vine la ora aceea. Neîndoindu-mă că a venit cineva pentru un bolnav, am coborât eu însumi să deschid.
În prag, o femeie de vreo patruzeci de ani şi-a împreunat mâinile văzându-mă:
- Domnule abate, veniţi repede, e vorba de un tânăr care o să moară.
- Doamnă, o să mă duc mâine, înainte de slujba de la ora şase.
- O să fie prea târziu! Vă implor, domnule abate, nu mai întârziaţi…
- Bine, scrieţi-mi în agendă strada, numărul şi etajul.
A intrat în hol şi am văzut-o în plină lumină, avea un chip îndurerat. A scris: strada Descartes 37, etajul al doilea.
- Contaţi pe mine, doamnă, voi fi acolo în douăzeci de minute.
Femeia mi-a spus în şoaptă:
- Dumnezeu să-şi aducă aminte de bunătatea dumneavoastră, fiindcă sunteţi foarte ostenit, şi să vă ocrotească la ceas de primejdie! Apoi s-a făcut nevăzută în noapte.

Mi-am luat pardesiul, sfântul mir trebuincios şi am plecat pe străzile pustii şi întunecate. O patrulă a aţintit asupră-mi lumina unei lanterne, i-am arătat permisul de trecere permanent şi mi-am urmat drumul grăbind pasul… Am găsit, nu prea lesne, numărul 37 de pe strada Descartes: un bloc mare, cu cinci etaje, cu ferestre bine camuflate. Dintr-un apartament se auzea un zgomot înăbuşit de radio. Uşa de la intrare, din fericire nu era încuiată.
Am urcat scara la lumina lanternei mele şi, ajuns la etajul al doilea, am sunat hotărât, ca un om aşteptat. Un zgomot de paşi, apoi al unui comutator, o dâră de lumină, scârţâitul unui zăvor de siguranţă şi uşa s-a deschis. Un tânăr de douăzeci de ani mă priveşte cu o mirare respectuoasă.
- Vin, îi spun, pentru un bolnav în primejdie de moarte. Aici este?
- Nu, domnule abate, e o greşeală. Aici e într-adevăr strada Descartes, numărul 37, etajul al doilea. E şi un tânăr aici, eu sunt (zâmbeşte), dar nu sunt deloc pe moarte. E, desigur, o greşeală, femeia a vrut să scrie „Despartes”. Dar intraţi, vă rog, câteva clipe. Sunteţi îngheţat, vă pregătesc un grog… Ascultam, a continuat el, muzică ungurească, retransmisă de la Viena. A închis brusc aparatul.

- Domnule abate, de doi ani vreau să vorbesc cu dumneavoastră, să-mi deschid sufletul. Nu îndrăzneam să vă caut. Vizita asta întâmplătoare e cu adevărat providenţială. Sunt un fiu rătăcitor. Stând lângă mine pe divan, mi-a povestit întreaga viaţă. Plecând, l-am lăsat împăcat cu Dumnezeu. M-am grăbit să ajung în strada Despartes, gândindu-mă la vizita extraordinară pe care o făcusem… La toate clopotniţele din oraş bătea ora unu şi un sfert. Deodată, sirenele au mugit lugubru: alarmă de noapte. Am grăbit pasul. Pe strada Despartes, numărul 37 nu exista, strada se oprea la numărul 16. Nu mai înţelegeam nimic. Dar n-am mai avut răgaz de comentarii: primele bombe cădeau în partea de nord a oraşului, iar zgomotul infernal se apropia: abia am mai avut timp să mă adăpostesc în prima pivniţă întâlnită. Am trăit trei sferturi de oră de adevărată groază.
Când am ieşit, acoperişurile oraşului erau luminate. Se vedeau cel puţin două sute de focare de incendiu. Peste tot, faţade spintecate parcă de cuţit, blocuri prăbuşite în mijlocul şoselei, nori de fum, de praf, ţipete de disperare nebună. M-am dus la postul de prim-ajutor cel mai apropiat. Acolo, mai multe sute de morţi şi de răniţi erau aşezaţi în curte. Veneau întruna alţii: femei, copii în cea mai mare parte. Pe front nu văzusem măcel la fel de cumplit ca acesta… Mergeam de la unul la altul dând iertarea păcatelor sau miruind în grabă frunţile fără viaţă.Deodată, a trebuit să mă sprijin de zid, trebuie să fi fost livid.
- Ce s-a întâmplat, domnule abate? M-a întrebat unul dintre doctori. E poate vreo rudă a dumneavoastră?
- Nu, un enoriaş!
Tocmai lovisem cu piciorul cadavrul tânărului de pe strada Descartes numărul 37. Abia cu o oră în urmă îl lăsasem plin de viaţă, foarte bucuros că i se iertaseră păcatele. Şi îmi aduceam aminte de cuvintele lui: „E o greşeală domnule abate, nu e nimeni pe moarte aici, sunt sănătos”. Şi râdea! Era în pragul veşniciei şi nu ştia. Bunătatea lui Dumnezeu îi lăsase timp să se spovedească înainte de alarmă. I-am luat portvizitul; avea în el actul de identitate: „R.N., douăzeci şi unu de ani”, bonuri de alimente, o scrisoare îngălbenită şi fotografii; una dintre ele înfăţişa o femeie de patruzeci de ani. Am tresărit. Era, fără îndoială, portretul celei care venise să mă roage să merg în strada Descartes, la numărul 37 să văd un tânăr în primejdie de moarte. Pe spatele fotografiei am citit doar cuvântul acesta: „Mama”. Altă fotografie o înfăţişa pe patul morţii, cu mâinile îmbrăţişate pe piept ţinând rozariul şi avea înscrise datele acestea: 7 mai 1898 – 8 aprilie 1939.
Am privit scrisoarea îngălbenită… Scrisul semăna cu cel al necunoscutei ce notase adresa în agenda mea, în presbiteriu.

http://www.yogaesoteric.net

Sursa: Misterele Lumii

Dincolo de aur, comori fabuloase, minti infierbantate, exita totusi ceva … misterul unor megaliti, de o tainica frumusete

Urmele uriaşilor din pădurile Jitiei. Pădurile satului Podul Trestiei, din comuna Jitia, ascund două pietre gigantice, despre care localnicii spun că ar fi azvârlite de doi copii de uriaşi. La locul cu pricina se ajunge destul de greu, dată fiind poziţionarea geografică. Enache Ticu din Podul Trestiei, cel care ştie cel mai bine legenda celor două stânci, povesteşte cu mâhnire că locul în cauză nu a fost atras în circuitul turistic. Gabriela Macovei, cercetător ştiinţific, doctor asociat la Academia Română, Filiala Iaşi, precizează că în orice legendă există un sâmbure de adevăr şi că locul în cauză ar trebui protejat.

Ca să ajungi la pietrele uriaşilor, de la Jitia de Jos de la Drumul Naţional DN2 N până în satul Podul Trestiei sunt în jur de 1,5 kilometri, iar din sat până în pădure încă 5. Enache Ticu, de 63 de ani, din satul Podul Trestiei, cel care se mai încumetă să facă drumeţii prin pădure să arate lumii frumuseţile locului spune că trebuie să te înhami cu multă răbdare şi apă, ca să nu te… doboare văpaia.

„O să vedeţi că o să vă placă. Trebuie să ajungem tocmai în vârf, acolo sus. Şi n-o să vă pară rău când o să le vedeţi, că nu se mai găsesc nicăieri în altă parte. Stâncile sunt deosebite“,

 sunt vorbele lui Enache Ticu. După ce laşi în urmă poiana pe care pasc vacile localnicilor, te abaţi pe lângă un pârâiaş şi urci cu greu pe o pantă care îţi taie răsuflarea. La un moment dat, dăm de un monument natural, care se înălţă maiestuos în faţa noastră, lăsându-ne muţi de uimire. Ne uităm cu atenţie, uluiţi, la aceste „stânci ciudate“ cum le-a spus călăuza noastră. Cea de jos, mai mică, are un fel de căuş decupat cu atâta precizie, încât stânca cea mare, rotunjită mult la baza ei, se suprapune perfect în adâncitura măiestrit croită, „cocoloşindu-se“ parcă în braţele celei mici.

„Aici s-ar fi jucat o fată şi un băiat, copiii unor uriaşi care au trăit pe aceste meleaguri. Se întreceau, de aici de pe creasta dealului, să arunce cât mai departe, în vale, stânci foarte mari. Una din stânci s-a aşezat peste cealaltă şi n-au mai putut s-o dea jos. Si aşa au rămas până în zilele noastre”,

spune Enache Ticu. De la aceste stânci „îngemănate“, pleacă, în prelungire, o creastă mică de deal, perfect dreaptă, care se intersectează, în vârf, cu suliţele razelor de soare, dar şi cu poteca lată de pe creasta mare a dealului. Este bornată, din loc în loc, de mici blocuri retezate de stâncă, îngropate destul de mult în pământ. Oamenii spun că ar fi vorba de părţi componente ale unui zid străvechi, care pare să coboare în vale ca o nervură.

„Despre bolovanii de acolo, bătrânii ne povesteau şi ei că ştiu de la străbunii lor. Primul a aruncat băiatul, apoi fata, iar bolovanul acesteia a rămas fix peste al băiatului de formează un fel de statuie, un fel de apărător al acestor meleaguri pline de istorie şi legendă. De la paznic până la comoara dacilor nu sunt decât vreo 700 de metri“,

 a mai precizat Enache Ticu.

Oamenii protejaţi de uriaşi, pentru a popula pământulDincolo de măreţia cu care au străjuit de veacuri acea pădure, stâncile au şi un corespondent într-o altă povestioară a acelor meleaguri. Enache Ticu îşi aminteşte că povestea, păstrată din generaţie în generaţie, spune că în întâlnirile lor cu oamenii, uriaşii erau deosebit de blânzi şi prevenitori, evitând să-i rănească sau să-i brutalizeze.

„Un uriaş a dat peste nişte ţărani care arau aici. Şi i-a luat în palmă. Neştiind ce sunt, şi-a întrebat părinţii: « Ce-i cu ăştia?, Lasă-i că ăştia or să ne moştenească!». Uriaşii erau mari de tot, cu ochii cât dovlecii şi dinţii cât fiarele plugului. Păşeau de pe un munte pe altul, făcând să se cutremure pământul. Pe lângă ei, oamenii erau ca muştele. O fetiţă de uriaş a găsit un ţăran care îşi ara pământul cu boii lui şi l-a luat în palmă, cu boi cu tot, şi l-a dus la părinţii ei. Aceştia au sfătuit-o să nu îl rănească şi să îl ducă la locul lui, căci este om şi va trăi mult timp după ce ei nu vor mai fi”,

mai spune nea Enache Ticu. Gabriela Macovei, cercetător ştiinţific, doctor asociat la Academia Română, Filiala Iaşi, care a ajuns la faţa locului spune că în orice legendă e un sâmbure, sau mai mult, de adevăr. Aceasta face comparaţii cu diverse zone din ţară unde au circulat astfel de povestiri.

„Găsim menţiuni despre aceste întreceri între copiii de uriaşi şi în alte zone din ţară. Spre exemplu, literatura de specialitate care s-a ocupat de uriaşi înregistrează o legendă din Ţara Haţegului, o depresiune montană renumită prin frumuseţea ei peisagistică, situată între Petroşani şi Deva, unde oamenii şi acum vorbesc despre uriaşi: «cică o fată de uriaş a făcut cetatea de la Deva; sora ei ridică alta pe vârful muntelui Retezat. Pentru că cea de pe Retezat era mai frumoasă, fata de la Deva a aruncat cu un fier de plug, stricând şi cetatea, şi retezând şi vârful muntelui. De aceea, muntele s-ar numi Retezat. Şi mai spun oamenii că, primăvara, apele au tot dezgolit, din când în când, oase mari, de uriaşi»”,

este de părere Gabriela Macovei. De asemenea, pentru a nu fi distruse de utilajele care exploatează material lemnos în aceste păduri, Gabriela Macovei trage un semnal de alarmă pentru ca zona cu pricina să fie de urgenţă conservată şi protejată. Dacă pentru mulţi nu înseamnă prea mult, cu siguranţă turiştii ar fi dornici să vadă „urme ale civilizaţiei uriaşilor“.

„Există cele două stânci uriaşe de jos, care rămân în memoria bătrânilor că acolo s-au jucat uriaşii şi au aruncat stâncile. În momentul în care acolo ar veni nişte arheologi să facă studii şi să se vadă dacă acele creste de la Podul Trestiei, care sunt pavate, nu cumva fac arte dintr-un complex, dintr-o veche cetate. Să nu trecem uşor peste aceste lucruri şi să le trimitem într-un fel de derizoriu, că sunt doar nişte stânci şi atât. Să nu se mai intre cu utilaje în zona respectivă, să fie conservată“,

 a spus Gabriela Macovei.

Schelete umane de 2,4 metri                                                                      Ca argumente plauzibile, Gabriela Macovei, spune că mărturie stau osemintele descoperite de-a lungul vremii în zone învecinate cu Podul Trestiei.

„Uneori apar şi dovezi concrete, cum ar fi necropola cu schelete de uriaşi de la Scăieni, unul din cele mai vechi sate din munţii Buzăului. În presa scrisă a apărut această ştire de senzaţie despre schelete uriaşe, în jur de 2,4 m şi chiar mai mult, descoperite întâmplător, când s-a săpat o colină pentru a se planta o livadă de meri: «dau de o căpăţână de om mare cât un dovleac de prăsilă. Nici că mai văzusem aşa ceva. Ne uitam toţi cruciţi. Sap mai departe şi dau şi de nişte oase de la picioare, cât aracii de vie. O namilă de om fusese răposatu’. Noi ştiam că aici, demult, fusese un sat tătărăsc, bătrânii vorbeau şi de oameni înalţi ca brazii, dar credeam ca e doar o vorbă. Uite ca nu a fost doar vorb㻓,

 a mai spus Gabriela Macovei.

Autor text: Aurel Şelaru

Sursa: Monitorul de Vrancea

____________

Comoara Dacilor, ascunsă în munţi la Jitia.                                      De Aurel Şelaru                                                                                În pădurile satului Podul Trestiei, din comuna Jitia, este ascunsă din negura timpului comoara dacilor. Locul este unul aparte, un şir întreg de stânci cu semne şi scrisuri care mai de care mai stranii şi mai haotice, precum un cod, stând mărturie. Locul a fost verificat de Securitate pe vremea comuniştilor şi urma ca o echipă de specialişti să vină cu aparate speciale, să scoată comoara din pământ. Fostul director al Muzeului Vrancei a murit fără a reuşi să desluşească misterul pietrelor însemnate din vechime. Unele pietre au fost dărâmate fiindcă au fost efectuate exploatări de lemn în zonă. Gabriela Macovei, cercetător ştiinţific,

doctor asociat la Academia Română, Filiala Iaşi, trage un semnal de alarmă:

„Opriţi masacrul de la comoara dacilor!“.

„Din bătrâni ştiu că este îngropată comoara dacilor în acel loc. Cei care au pus-o acolo au scris pe pietre în speranţa că cineva va descifra codul şi îi va da de urmă. Oamenii de aici din sat au săpat mereu să găsească comoara, dar nu au dat de nimic. Acel loc era mult mai frumos cu ani în urmă, însă au tăiat pădurile, au dărâmat şi o parte din stâncile cu scrisuri pe ele. Bolovanii erau mai deşi şi era un fel de linie nu ca acum, au umblat la ei cu buldozere şi dărâmaţi de pe culmea dealului. Eu am ajuns prima dată acolo când avem câţiva anişori şi mă duceam cu vacile prin preajmă. Erau cu mine şi alţii copii din sat, dar atunci nu ştiam noi de scrisurile alea după pietre. Mai târziu oamenii bătrâni ne spuneau că acolo e şi o scriere prin semne. Semnele au rămas la fel, nu s-au deteriorat dar nici nu au apărut altele. Mi-au rămas în minte, parcă ieri le-am văzut prima dată“,

 a declarat Enache Ticu.

Securitatea voia să scoată comoara                                            Bucăţile de stâncă legate într-o salbă au, în mod cert, foarte multe semne cărora nu le poţi da o explicaţie rezonabilă. Că să înţelegem ceva, radem muşchiul verde de pe ele, îndepărtăm praful şi facem fotografii. Acum nu mai avem nicio îndoială. Liniile sunt foarte clare, se întretaie în fel şi chip, mai subţiri sau mai groase, aliniate şi suprapuse în calupuri de 4-6 dungi. Trecând de la una la alta, observăm că ele se înşiră, la fel ca cele aflate lângă stâncile uriaşilor, pe creasta înaltă de deal care delimitează, ca un fel de cumpănă, două văi destul de adânci.

„Până în Revoluţie au venit doi securişti, m-au luat şi m-au pus să-i duc aici să vadă la faţa locului. Au zis că sunt de la judeţ, de la primul secretar. Ne-au cercetat cu privire la ce ştim despre locul de acolo, de unde ştim, de unde am aflat, dacă am fost şi noi să săpăm după comoară, treburi din astea. Ăia doi au zis că după ei urma să vină nişte specialişti cu aparate să cerceteze acolo, să se uite acolo în pământ deoarece este ascuns ceva care este de patrimoniu naţional. După aia a venit şi muzeograful Constantinescu, pe vremea aia director la Muzeu din Focşani. Când am ajuns cu el acolo a rămas mut. S-a închinat omul de ce a văzut acolo şi a zis:«Doamne ce este aicea, aici e ceva care nu vă pot spune la toţi». A fotografiat, a filmat toate pietrele şi a mai spus că asemenea semne de pe bolovanii de acolo nu le poate citi decât un profesor de la Iaşi. Oamenii, mai în glumă mai în serios, săpau după comoară, şi acum sunt găurile pe deal pe acolo. Tot la bătrâni am auzit cum că pe deal ar fi jucat comoara, adică la anumite sărbători importante din an iese o flacără din pământ. De comoara dacilor se vorbea mai tot timpul. Nu am auzit să se fi găsit vreodată ceva, deoarece ar fi băgată mult în pământ“,

 a mai spus bătrânul în timp ce răzuia muşchiul de pe stâncă pentru a scoate la iveală înscrisurile.

Zonă locuită în urmă cu 6 generaţii                                               Undeva mai sus, spre creasta dealului, un fag bătrân, foarte înalt şi puternic, a strâns parcă între fiecare dintre rădăcinile lui noduroase câte o stâncă cu tot felul de semne pe ea, ca un fel de cloşcă grijulie care îşi apără puii de primejdii. Puţin mai jos, un fag mai tânăr, este şi el contagiat: ocroteşte în poală doar o singură stâncă, evident mai mică. Pare să ne transmită un mesaj: „Noi am făcut tot ce am putut. Voi ce aveţi de gând să faceţi?“.

„În vremurile de demult, acolo au locuit oameni, ce-i drept în bordeie din pământ. Locului i se zicea Măgădanu, după numele vârfului de deal. Poate de la Cuza nu au mai stat oamenii lângă comoară, au fost scoşi şi aduşi la vale aici în sat. Păi dacă mă gândesc bine ar fi vorba de vreo 5-6 generaţii în urmă şi cred că erau în jur de 40 de oameni. Comoara e scăldată de două pâraie, Căşăriei pe de o parte şi Dealu Roşu pe de altă parte. Acum când au văzut că aţi venit în sat oamenii au început din nou să întrebe dacă nu cumva aţi venit să căutaţi comoara. Denumirea veche a zonei este «La comoară». Bătrânii vremii povesteau că dacii au îngropat comoara acolo să fie spălată de cele două izvoare care ies de sub acel deal. Cei bătrâni cred şi astăzi cu tărie în existenţa comorii dacice, doar tinerii sunt mai neîncrezători“,

 a mai spus Enache Ticu, uitându-se la pădurea de fag, care nu a căzut încă pradă drujbelor. Unele pietre au fost dărâmate din cauză că au fost efectuate exploatări de lemn în zonă, iar buldozerele au scormonit pământul pentru a face drum.

„Erau mai multe pietre dar au fost dărâmate din cauza celor care au distrus pădurea cu buldozerul acolo şi distrug în continuare. Au distrus lanţul de pietre de acolo. Dacă o să bage TAF-urile şi dincoace de deal se alege praful, este tare păcat de ce se poate întâmpla acolo. Zona trebuie păzită cu sfinţenie, este istoria noastră, este semnul trecerii noastre pe aceste meleaguri. Dacă nu se intervine pentru protejarea acelei zone se distruge tot“,

 spune, cu sufletul plin de amărăciune, nea Enache.

blestemul aurului si fascinatia comorilor

Localnici izgoniţi de duhul comorii

O legendă veche spune că Locul trebuie de urgenţă conservat

„regele Decebal, înainte de a muri, i-a blestemat pe toţi cei care vor dezvălui străinilor locurile unde sunt ascunse comorile, iar cei care profanează tezaurele să nu se poată bucura, nici măcar o singură zi de o singură monedă furată”.

Aşa se întâmplă şi aici. Cei care au săpat mai mult după comoară erau alungaţi de spirite şi tot felul de zgomote care mai de care mai înfiorătoare.

„Oamenii povesteau că se duceau diverşi să sape după aurul dacic, însă duhul comorii îi speria în fel şi chip. Se auzeau căruţe care hodorogeau deşi acolo nu era niciun fel de drum, gălăgie mare cum ar fi o gloată de oameni, urlete, ţipete de te îngrozeai nu alta. Când auzeau toate acestea cei care săpau la comoară lăsau toate uneltele acolo şi fugeau de le scăpărau călcâiele. Se spune că sunt păzite şi că sunt jurate. A fost un moş pe aici pe la noi, Drăgoi îl chema şi avea vreo 80 de ani la Revoluţie când a murit. El ne povestea că stătea pe acolo că îşi făcuse bordei şi pândea comoara să se arate. Înainte de Preierul lui Sfântul Gheorghe vedea cum joacă comoara, adică iese o flacără de foc din pământ. Un alt om din sat Ionică Cruceanu, care a murit, a văzut o comoară arzând mai sus de unde este cea a dacilor, locului i se spune Poiana Largă. S-a dus acolo a pus semn şi a săpat şi a găsit un fel de cratiţă dar veche cu cărbuni, dar la vreo 70 de centimetri adâncime în pământ. Cică după el ar fi venit altul a săpat mai mult şi a găsit aurul, dar a dispărut repede de la noi din sat“,

a încheiat Enache Ticu.

Prezentă la faţa locului unde se află, aşa cum spun localnicii, comoara dacilor, Gabriela Macovei, cercetător ştiinţific doctor asociat la Academia Română, Filiala Iaşi, autor a două vo-lume din Tezaurul Toponimic al Vrancei a rămas uimită de descoperire.  

„Sunt profund impresionată de aceste pietre cu semne atât de diverse şi cred că merită toată atenţia noastră. Aurora Peţan, descria într-un articol intitulat Pietrele scrise din Munţii Buzăului, deci dintr-o zonă din vecinătatea Văii Râmnicului, o piatră mare, plină de semne, îngropată în pământ de sute de ani. Făcând multe presupuneri, aceste semne sunt un fel de cod prin care îşi transmiteau astfel informaţii, un fel de răboj. Altă presupunere ar fi aceea că semnele nu au fost făcute toate odată, ci pe rând, la anumite ocazii. Trebuie să se ia legătura cu specialişti care să le studieze amănunţit şi să-şi dea verdictul. Cu atât mai mult cu cât, din câte am înţeles, la aproximativ un kilometru distanţă de la locul acestor pietre cu semne pe ele, se află Gardul de piatră. Ştiu din experienţă că oamenii locului au un ascuţit spirit de observaţie. Dacă ei spun că nu au văzut în toată zona lor, plină de păduri, stânci asemănătoare, atunci trebuie să li se acorde creditul necesar. Nu trebuie neglijată nici reacţia fostului director al Muzeului de Istorie Vrancea, Gh. Constantinescu, care a fost la faţa locului şi a înţeles importanţa deosebită a acestor pietre scrise. Urgenţa numărul unu este rezolvarea rapidă a pericolului pe care îl reprezintă buldozerul. Şeful Ocolului Silvic este cel mai în măsură să ia sub protecţie această zonă care trebuie transformată într-un monument sacru. Trebuie să oprim masacrul de la comoara dacilor!“,

a precizat Gabriela Macovei.

Sursa: Monitorul de Vrancea

Sursa: Romania megalitica

 

Ca să ajungi la locul cu pricina, din Jitia de Jos de la Drumul Naţional DN2 N până în satul Podul Trestiei sunt în jur de 1,5 kilometri, iar din sat până la locul comorii „să mai fie de trei ori pe atât“. Ghidul nostru, Enache Ticu, de 63 de ani din satul Podul Trestiei, martor al trecerii timpului peste acele zone ne povesteşte cu lux de amănunte tot ce ştie despre comoara dacilor. Tezaurul dacilor liberi de la curbura subcarpaţilor este codificat de stâncile cu semne pe ele. Oamenii din sat ştiau de la bătrânii lor că acolo e o comoară pentru că în anumite nopţi, cum ar fi Preierul Sfântului Gheorghe, jucau flăcări albastre deasupra.