Numeroase sunt interpretările poemelor care există în legătură cu Sfântul Graal. Cei mai serioşi învăţaţi şi cercetători s-au ocupat de acest mister. Multe dintre acestea au o înaltă valoare morală, dar toate conţin marea greşeală că prezintă doar o construcţie de la ceea ce este pământesc în sus, în vreme ce lipseşte esenţialul, raza de lumină de sus în jos, care numai ea ar putea aduce însufleţire şi iluminare.
"În Lumina Adevărului - Mesajul Graalului", conferinţa 34, vol.II
Autor: Abd-ru-shin Tot ceea ce tinde de jos în sus trebuie să se oprească la graniţa Materialului, chiar dacă i se acordă să atingă cele mai mari înălţimi posibile. Însă în majoritatea cazurilor, chiar şi în cele mai favorabile condiţii prelimi-nare, abia jumătate din acest drum poate fi parcurs. Însă cât de departe este drumul de acolo, spre adevărata recunoaştere a Sfântului Graal!
Această percepţie intuitivă a inaccesibilităţii se face simţită, în cele din urmă, la cercetători. Rezultatul este că încearcă să considere Graalul o desemnare pur simbolică a unei noţiuni pentru a-i da astfel rangul înalt a cărui necesitate pentru această desemnare ei o percep intuitiv, absolut corect. Însă făcând acest lucru, ei merg, în realitate, înapoi, nu înainte. În jos, în loc să meargă în sus. Ei deviază de la calea cea dreaptă pe care poemele o conţin deja parţial.
Numai aceste poeme permit să se presimtă Adevărul. Însă numai să se presimtă, pentru că înaltele inspiraţii şi imagini vizionare ale poeţilor au fost prea puternic transformate în concepte pământeşti, datorită intelectului care a colaborat în timpul redării. Ei au conferit redării celor primite spiritual imaginea mediului lor pământesc din acel timp pentru a le face astfel mai inteligibil oamenilor sensul poemelor lor, lucru care totuşi nu le-a reuşit, pentru că ei înşişi nu se puteau apropia de esenţa propriu-zisă a adevărului.
Astfel, cercetării şi căutării ulterioare le-au fost date chiar de la început o bază nesigură; cu aceasta, fiecărui succes i s-a pus o limită îngustă. De aceea, nu este de mirare faptul că, în cele din urmă, oamenii nu s-au mai putut gândi decât la ceva pur simbolic, iar mântuirea prin Graal a fost transferată în eul cel mai lăuntric al fiecărui om.
Interpretările existente nu sunt fără o mare valoare etică, însă ele nu pot avea deloc pretenţia de a fi o explicaţie a poemelor, cu atât mai puţin de a se apropia de adevărul despre Sfântul Graal.
Prin Sfântul Graal nu se înţelege nici vasul pe care L-a folosit Fiul lui Dumnezeu la sfârşitul Misiunii Sale pe Pământ, la ultima cină cu discipolii Săi şi în care s-ar fi strâns apoi sângele Său vărsat atunci când era pe cruce. Acest vas este o amintire sacră a înaltei Lucrări de Mântuire a Fiului lui Dumnezeu, însă nu este Sfântul Graal pe care poeţii au fost binecuvântaţi să-L cânte în legende. Aceste poeme au fost greşit interpretate de omenire.
Ele au fost menite să fie promisiuni din Cele mai Înalte Înălţimi, ale căror împliniri oamenii trebuie să le aştepte! Dacă ar fi fost interpretate ca atare, atunci de multă vreme s-ar fi găsit, cu siguranţă, şi un alt drum care ar fi putut duce cercetările puţin mai departe decât până atunci. Aşa însă, toate interpretările au trebuit, până la urmă, să ajungă într-un punct mort, pentru că niciodată nu s-a putut ajunge la o soluţie completă şi fără lacune, întrucât punctul de plecare al fiecărei cercetări a stat de la început pe un fundament greşit, datorită concepţiei eronate de până atunci. – –
Niciodată un spirit omenesc, chiar dacă a atins, până la urmă, cel mai înalt nivel de desăvâşire şi nemurire, nu va putea sta în faţa Sfântului Graal Însuşi! De aceea, o veste detaliată despre Acesta nu va putea niciodată ajunge de acolo, în Lumea Materială decât printr-un Mesager care este trimis de acolo. Prin urmare, Sfântul Graal va trebui să rămână pe veci un mister pentru spiritul omenesc.
Omul ar trebui să rămână la ceea ce poate înţelege spiritual şi să caute, înainte de toate, să împlinească şi să ducă la cea mai nobilă înflorire ceea ce îi stă în puteri. Însă din păcate, în râvna lui, el trece întotdeauna cu prea multă plăcere mult dincolo de acestea, fără să-şi dezvolte capacităţile sale propriu-zise, fapt prin care comite o neglijenţă care nici măcar nu-i permite să obţină ceea ce ar putea obţine, în vreme ce, oricum, nu va putea atinge niciodată ceea ce îşi doreşte. El se privează astfel de ceea ce este cel mai frumos şi mai sublim din fiinţa lui adevărată ajungând doar la un eşec total al împlinirii scopului său existenţial. – – –
Parzival este o mare făgăduinţă. Neajunsurile şi erorile pe care poeţii le-au adăugat legendelor prin gândirea lor prea pământească deformează esenţa reală a acestei figuri. Parzival este unul şi acelaşi cu Fiul Omului, a Cărui venire a proclamat-o Însuşi Fiul lui Dumnezeu.
Un Trimis al lui Dumnezeu, cu un văl în faţa ochilor Săi spirituali, El va trebui să treacă prin cele mai grele necazuri pământeşti, în exterior, ca om printre oameni. După un anumit timp, eliberat de acest văl, El trebuie să recunoască punctul Său de plecare şi astfel să se recunoască pe Sine, cât şi să vadă clar în faţă Misiunea Sa. Această Misiune va aduce, de asemenea, mântuirea oamenilor care caută serios fiind legată de o judecată severă.
Pentru acest scop nu poate fi însă acceptat un om oarecare, cu atât mai puţin se vrea recunoscută în acesta experienţa posibilă a multor oameni sau chiar a tuturor oamenilor, ci va fi doar Unul anume, un Trimis special.
În nestrămutata legitate a întregii Voinţe Divine nu este altfel posibil decât ca fiecare lucru, după ce şi-a încheiat cursul dezvoltării şi a ajuns la cel mai înalt grad de desăvârşire al său, să se poată întoarce la punctul de plecare al esenţei sale originare, însă niciodată dincolo de aceasta. Aşa şi spiritul omenesc. El îşi are originea ca germene de spirit în Sfera Spiritual-Substanţiată, unde după cursul său prin Materialitate se poate întoarce, la cea mai înaltă desăvârşire şi la o puritate vie, câştigată, ca spirit conştient în formă substanţiată.
Nici o fiinţă spiritual-substanţiată, oricât de înaltă, pură şi strălucitoare ar fi, nu este capabilă să traverseze hotarul spre Sfera Divină. Şi aici, la fel ca în sferele sau planurile Creaţiei Materiale, hotarul şi imposibilitatea de a-l traversa se află, pur şi simplu, în natura lucrurilor, în diferenţa dintre specii.
Cel mai Înalt şi Cel mai Sublim este Dumnezeu Însuşi în Asubstanţialitatea Sa Divină. Apoi urmează, ceva mai jos, Sfera Divin-Substanţiată. Ambele sunt eterne. Acestora li se alătură apoi, mergând tot mai jos, Lucrarea Creaţiei, devenind din ce în ce mai densă în planuri sau sfere ce coboară, până la Materialitatea-Grosieră, care devine, în sfârşit, vizibilă oamenilor.
Partea material-fină din Creaţia Materială este ceea ce oamenii numesc lumea de dincolo. Prin urmare, ceea ce se află dincolo de capacitatea lor pământească, material-grosieră de a vedea. Însă ambele aparţin Lucrării Creaţiei şi nu sunt eterne în forma lor, ci sunt supuse schimbării în scopul reînnoirii şi regenerării.
În cel mai înalt punct de plecare al Sferei eterne, Spiritual-Substanţiate se află Cetatea Graalului, vizibilă şi tangibilă spiritual, pentru că încă este de aceeaşi specie spiritual-substanţiată. Această Cetate a Graalului adăposteşte o Încăpere care se află, la rândul ei, la hotarul cel mai extrem spre Sfera Divină, aşadar, este şi mai eterizată decât tot restul substanţialităţii spirituale. În această Încăpere se află drept zălog al eternei Bunătăţi a lui Dumnezeu Tatăl şi drept simbol al Iubirii Sale Divine, Celei Mai Pure, cât şi ca punct de plecare al Forţei Divine: Sfântul Graal!
Acesta este o cupă în care clocoteşte şi tălăzuieşte necontenit ceva ca sângele roşu, fără a curge vreodată peste margini. Înconjurat de cea mai strălucitoare Lumină, numai celor mai pure dintre toate spiritele din Sfera Spiritual-Substanţiată le este îngăduit să poată privi în această Lumină. Aceştia sunt Păzitorii Sfântului Graal! Dacă se spune în poeme că cei mai puri dintre oameni sunt meniţi să devină Păzitorii Graalului, atunci acesta este un punct în care poetul binecuvântat a folosit o imagine mult prea pământească, pentru că nu a putut să se exprime altfel.
Nici un spirit omenesc nu poate intra în această Încăpere Sfântă. Chiar şi în cea mai desăvârşită stare a sa de substanţialitate spirituală, după reîntoarcerea sa din cursul său prin Materialitate, el nu este totuşi suficient de eterizat pentru a trece pragul, aşadar, hotarul. Chiar şi în cea mai înaltă desăvârşire a lui, este încă prea dens pentru a face acest lucru.
O eterizare ulterioară ar trebui să fie echivalentă pentru el cu dezintegrarea sau arderea totală, întrucât, prin originea sa, specia lui nu este aptă să devină şi mai strălucitoare şi mai luminoasă, aşadar, mai eterizată. Ea nu suportă acest lucru.
Păzitorii Graalului sunt Fiinţe Spiritual-Primordiale Eterne, care nu au fost niciodată oameni. Ei sunt cei mai înalţi din tot ceea ce este spiritual-substanţiat. Ei au însă nevoie de Forţa Divină, Asubstanţiată, depind de Ea, aşa cum totul depinde de Asubstanţialitatea Divină, Sursa întregii Puteri, Dumnezeu Tatăl.
Din când în când, în Ziua Sfântului Porumbel, deasupra Vasului apare Porumbelul ca semn reînnoit al Iubirii Divine, nestrămutate a Tatălui. Este ceasul comuniunii care aduce reînnoirea Forţei. Păzitorii Graalului O primesc cu evlavie plină de umilinţă şi sunt apoi capabili să transmită această putere miraculoasă pe care au primit-o.
De acest lucru depinde existenţa întregii Creaţii!
Este momentul în care în Templul Sfântului Graal, Iubirea Creatorului se revarsă strălucitoare pentru viaţă nouă şi noi impulsuri de a crea, pulsând în jos şi dispersându-se prin întregul Univers. O cutremurare trece atunci prin toate sferele, o înfiorare sacră de bucurie plină de presimţiri şi de mare fericire. Numai spiritul omului de pe Pământ stă încă deoparte, fără să perceapă intuitiv ce i se întâmplă chiar lui în acel moment şi cât de insensibil primeşte el acest dar nemăsurat, pentru că autolimitarea lui prin intelect nu-i mai permite să înţeleagă o asemenea măreţie.
Este momentul afluxului de viaţă pentru întreaga Creaţie!
Este reîntoarcerea necesară, constantă a unei confirmări a Legământului pe care Creatorul îl ţine faţă de Lucrarea Sa. Dacă această alimentare ar fi întreruptă o dată, dacă ea ar lipsi, atunci tot ceea ce există ar trebui să se usuce încet, să îmbătrânească şi să se dezintegreze. Atunci ar veni sfârşitul tuturor zilelor şi ar rămâne numai Dumnezeu Însuşi, aşa cum a fost la început! Căci El singur este Viaţa.
Acest proces este redat în legendă. Prin descrierea îmbătrânirii Cavalerilor Graalului în timpul în care Amfortas nu mai dezveleşte Graalul până în ceasul în care Parzival apare ca Rege al Graalului este chiar arătat cum totul trebuie să îmbătrânească şi să piară, dacă Ziua Sfântului Porumbel, “dezvelirea” Graalului, nu se repetă.
Omul ar trebui să renunţe să mai considere Sfântul Graal ca fiind ceva de neînţeles, căci El există cu adevărat! Însă spiritului omenesc, datorită constituţiei sale, nu îi este îngăduit să-L poată vedea vreodată. Totuşi, binecuvântarea care se revarsă de la El şi care poate fi transmisă şi chiar este transmisă de Păzitorii Graalului poate fi primită şi savurată de spiritele omeneşti, dacă ele i se deschid.
În acest sens, unele interpretări nu pot fi numite chiar greşite atâta timp cât nu încearcă să implice Însuşi Sfântul Graal în explicaţiile lor. Ele sunt şi totuşi nu sunt corecte.
Apariţia Porumbelului în Ziua hotărâtă a Sfântului Porumbel indică trimiterea Sfântului Duh de fiecare dată, căci acest Porumbel este în strânsă legătură cu Sfântul Duh.
Totuşi, acest lucru este ceva ce spiritul omenesc este capabil să cuprindă doar metaforic, pentru că, prin natura lucrurilor, la cea mai înaltă dezvoltare a sa, el poate, în realitate, gândi, cunoaşte şi percepe intuitiv numai până acolo de unde a venit el însuşi, aşadar, până la acea specie care este una cu cea mai pură constituţie a originii sale. Aceasta este Sfera eternă, Spiritual-Substanţiată.
El nu va putea trece niciodată acest hotar, nici măcar în gândirea lui. Altceva nici nu va putea înţelege vreodată. Acest lucru este atât de evident, de logic şi de simplu, încât fiecare om poate urmări şirul de idei.
Însă ceea ce este dincolo de acest hotar va fi şi trebuie să rămână, din acest motiv, întotdeauna un mister pentru omenire!
De aceea, orice om care îşi închipuie că Îl poartă în sine pe Dumnezeu sau că el însuşi este Divin sau că poate deveni astfel trăieşte într-o iluzie. El poartă spiritual în sine şi nu Divin. Iar în aceasta se găseşte o diferenţă de netrecut. El este o creatură, nu o parte a Creatorului, aşa cum încearcă atât de mulţi să se convingă. Omul este şi rămâne o lucrare, nu va putea deveni niciodată stăpân.
De aceea este, de asemenea, greşit atunci când se spune că spiritul omenesc provine din Însuşi Dumnezeu Tatăl şi se întoarce la El. Originea omului se află în Substanţialitatea Spirituală, nu în Asubstanţialitatea Divină. Din această cauză, chiar dacă a atins desăvârşirea, el se poate întoarce numai până la Sfera Spiritual-Substanţiată. Este corect spus că spiritul omenesc provine din Împărăţia lui Dumnezeu şi de aceea, el poate, când devine desăvârşit, să se întoarcă din nou în Împărăţia lui Dumnezeu, însă nu la Dumnezeu Însuşi.
Mai târziu vor urma conferinţe mai amănunţite despre secţiunile individuale ale Creaţiei, care sunt complet diferite în natura lor fundamentală.
Pe cea mai înaltă culme a fiecăruia dintre aceste planuri ale Creaţiei se află o Cetate a Graalului ca punct necesar de tranziţie şi de transmitere a forţei.
Formată corespunzător naturii planului respectiv din Creaţie, aceasta este întotdeauna o copie a adevăratei, celei mai înalte Cetăţi a Graalului care stă pe culmea întregii Creaţii şi care este, prin radiaţiile lui Parzival, punctul de plecare al întregii Creaţii.
Amfortas a fost preot şi rege în cea mai de jos dintre aceste copii ale Cetăţii Graalului, ce stă pe culmea planului tuturor spiritelor omeneşti care s-au dezvoltat din germeni de spirit, aşadar, este cel mai aproape de omenirea de pe Pământ.
sursa cu drept de autor: http://www.vopus.org
Multumesc VOPUS !
