În trecut au existat mai multe specii de oameni, pe care evoluţia le-a eliminat încet-încet, lăsându-ne doar pe noi, specia Homo sapiens, să reprezentăm Omul pe Terra. Numai fosilele şi câteva fragmente de ADN, ascunse în adâncul fiecăreia dintre celulele noastre, mai amintesc de faptul că odinioară am împărţit Pământul cu alte câteva specii umane. Bun, asta a fost, trecutul e trecut şi nu-l putem schimba. Dar ce ne rezervă viitorul în această privinţă? Specia umană continuă să evolueze? Dacă da, atunci ar fi oare posibil ca, peste un milion de ani, să zicem, în locul unicei specii de om actuale, să existe alte două, sau trei, sau oricâte specii umane, descendente ale omului de azi?
O viziune literară
Într-o povestire ştiinţifico-fantastică pe cât de captivantă, pe atât de înfricoşătoare, unul dintre maeştrii genului, scriitorul britanic H. G. Wells, explorează cu imaginaţia această posibilitate tulburătoare - diferenţierea speciei umane în două specii-urmaşe, foarte diferite una de cealaltă ca înfăţişare şi mai ales ca mod de viaţă.
În povestea sa, publicată în 1895 şi intitulată Maşina timpului, savantul explorator care construiese fantastica maşinărie face un salt în timp, ajungând la o depărtare de 800.000 de ani în viitor. Şi ceea ceea a văzut acolo l-a zguduit: oamenii, aşa cum îi ştia el, oamenii asemenea lui, nu mai existau. Frumoasele plaiuri ale Angliei erau acum locuite de două specii de fiinţe umanoide pe care exploratorul le identifică drept descendentele oamenilor, emiţând şi câteva ipoteze cu privire la modul în care s-au format.
Sus, la suprafaţa pământului, trăiesc Eloii, făpturi umanoide de statură măruntă, cu un trup gracil, având aproape înfăţişarea unor păpuşi; se hrănesc exclusiv cu fructe, duc o viaţă bucolică şi trândavă, petrecându-şi vremea cu jocuri, cântece, plimbări, alcătuind o societate hedonistă şi decadentă ce se ofileşte cu graţie într-o nepăsare copilărească, într-o indolenţă naivă...
Atunci, privindu-le mai de aproape trăsăturile, am văzut şi alte particularităţi în gingăşia lor asemănătoare porţelanurilor din Dresda. Părul, căzând în bucle uniforme, se termina brusc la gât şi obraji; pe faţă nu aveau nici cea mai mică urmă de barbă, iar urechile erau extrem de mici. Gura era de asemenea mică, buzele subţiri, de un roşu aprins, iar bărbia ascuţită la vârf. Ochii erau mari şi blânzi [...].
Cât despre firea lor, spune Călătorul în timp, [...] "niciodată n-am întâlnit oameni mai indolenţi sau care să obosească mai lesne."
În jurul lor, totul poartă pecetea declinului, a dezintegrării lente a unei culturi cândva înfloritoare: o arată mai cu seamă numeroasele clădiri luxoase şi monumente măreţe aflate în paragină, o splendoare ruinată potrivită cu starea de decandenţă a graţioşilor Eloi, frumoşi după criteriile umane, dar degeneraţi, deveniţi nişte inadaptaţi incapabili să susţină mersul lumii.
Iar dedesubt, în adâncul pământului, într-o lume subterană misterioasă şi stranie, trăieşte cealaltă specie: Morlocii, fiinţe subpământene adaptate pe deplin tenebrelor, cu trăsături de animal nocturn, precum ochii mari şi pielea depigmentată.
Prima întâlnire a exploratorului cu un Morloc îl face să creadă că avea de-a face cu un animal oarecare:
Impresia pe care mi-a lăsat-o este, desigur, imperfectă, dar ştiu că fiinţa aceea era de un alb murdar şi avea nişte ochi mari şi stranii, de un cenuşiu roşcat; ştiu, de asemenea, că era acoperită cu păr bălai pe cap şi pe spate. Dar, după cum spuneam, a trecut prea repede pentru ca să o pot vedea desluşit. Nu pot spune nici măcar dacă alerga în patru labe sau doar le ţinea foarte jos pe cele două din faţă.
Însă, în scurt timp, realitatea i se revelează, răscolindu-l:
A trebuit să se scurgă câtva timp până când am reuşit să mă conving că fiinţa pe care o văzusem face parte din speţa omenească. Dar, treptat, adevărul mi-a apărut în faţă: omul nu rămăsese o singură specie, ci se diferenţiase în două animale diferite: descendenţii generaţiei noastre erau nu numai copiii graţioşi din lumea de deasupra, ci şi acest albicios, scârbos animal al întunericului, care ţâşnise pe dinaintea mea, era de asemenea moştenitorul nenumăratelor veacuri trecute.
Aflând ulterior mai multe despre Morloci, savantul dezvoltă o adevărată antipatie faţă de ei, deşi, atunci când judecă la rece, îşi dă seama că e vorba despre un proces pur adaptativ şi că Morlocii nu erau altceva decât un produs al evoluţiei fireşti. Resimţind teama, obişnuită la orice om din vremea sa, faţă de subterane şi de făpturile întunericului, victimă a ideilor estetice legate de ceea ce era privit drept frumos, obişnuit cu delicaţii, copilăroşii, inofensivii Eloi şi însuşindu-şi antipatia acestora faţă de locuitorii subpământeni, ajunge să-i urască, mai ales atunci când află, cu oroare, că Morlocii sunt carnivori, iar prada lor obişnuită sunt Eloii.
Însă, practic, aceşti respingători Morloci sunt specia dominantă, cei care conduc lumea. Lor le aparţine lumea industrială - subterană -, ei le fac Eloilor haine, ei le furnizează ceea ce le este necesar dar, totodată, îi exploatează ca sursă de hrană. Practic, îi întreţin aşa cum ar creşte nişte animale domestice de pe urma cărora se hrănesc.
În povestire, Wells sugerează că Eloii ar fi fost urmaşii clasei superioare a societăţii, în vreme ce Morlocii ar fi fost descendenţii muncitorilor exploataţi, pătura socială cea mai de jos a Epocii Industriale britanice, condamnaţi veacuri în şir la o viaţă în condiţii oribile, în măruntaiele întunecoase ale marilor instalaţii industriale, în mahalele sordide, în care nu pătrundeau razele soarelui, munca lor epuizantă susţinând viaţa trândavă a aristocraţilor. Iar acum, rolurile se schimbaseră: foştii stăpâni deveniseră hrană pentru foştii sclavi, ajunşi între timp adevăraţii stăpâni ai Pământului. O răzbunare, o revanşă a Istoriei, aşa o vede Wells, care , vorbind despre fenomen, aminteşte numele zeiţei elene a răzbunării: Nemesis.
O opinie ştiinţifică
La peste un veac de la publicarea acestei zguduitoare viziuni asupra viitorului umanităţii, ce cred oamenii de ştiinţă despre o astfel de posibilitate? Pentru a aborda acestp problemă, ar trebui întâi să ştim dacă specia umană mai este încă în proces de transformare, de evoluţie. Este? Răspunsul e surprinzător de dificil de aflat.
Multă vreme, omul a fost considerat ca un fel de culme a evoluţiei, nivelul cel mai înalt la care putea ajunge a fiinţă de pe Pământ. E neîndoielnic că, deşi nu suntem singura specie inteligentă, suntem totuşi mult diferiţi de toate speciile cu care împărţim azi Pământul, chiar şi de cele genetic apropiate nouă. Realizările de ordin tehnologic şi spiritual ale omului îl plasează categoric într-o poziţie aparte faţă de oricare altă specie actuală.
Convingerea că omul este mai presus de orice altă fiinţă din lumea naturală nu este proprie doar creaţioniştilor. Chiar şi adepţii tepriilor evoluţioniste au considerat multă vreme că omul se află pe treapta cea mai de sus a scării evoluţiei şi, în mod destul de ciudat, această convingere era însoţită adesea şi de aceea că "mai sus de atât nu se poate", că lumea vie şi-a atins apogeul prin dezvoltarea speciei Homo sapiens, că omul însuşi şi-a atins momentul de vârf al evoluţiei sale şi că nu mai are cum să să se transforme în altceva.
Dar o astfel de convingere e lipsită de logică. Cum adică, să ne fi oprit din evoluţie? Nu avem alte scuze pentru o astfel de convingere greşită decât orbirea noastră narcisică (care ne face să credem că suntem desăvârşiţi aşa cum suntem, că mai buni de-atât n-avem cum să ne facem, fiindcă evoluţia ne-a făcut perfecţi) şi, încă şi mai mult, nepotrivirea dintre ritmul în care merge evoluţia şi ritumul în care trăim noi, în scurta noastră viaţă. Trăim prea puţin pentru a putea percepe un fenomen care se desfăşoară atât de lent, încât e nevoie de sute de mii sau milioane de ani pentru ca transformările să fie vizibile.
E drept, însă, că evoluţia noastră nu mai este la fel ca a tuturoro celorlalte animale: noi avem la activ, în plus faţă de evoluţia biologică, o evoluţie culturală şi trebuie neapărat să ţinem seama de ea atunci când încercăm să anticipăm viitorul Omului ca specie.
În ziua de azi, cei care încearcă să prevadă viitorul umanităţii şi devenirea speciei umane au în faţă mai curând imaginea unui cyborg - o combinaţie de creatură biologică şi capodoperă tehnologică, un hibrid-om-maşină, în care porţiuni din organism vor putea fi înlocuite cu piese artificiale, ceea ce va duce la prelungirea vieţii şi la creşterea calităţii ei, dar nu la o diferenţiere a speciei.
Mult mai rar se prevede o evoluţie care ar putea duce la apariţia unor noi subspecii şi apoi specii de om.
Un vizionar care s-a încumetat să prezică o astfel de devenire este profesorul Oliver Curry, un specialist în ştiinţele evoluţiei la Universitatea Oxford. Cu 6 ani în urmă, presa a fost plină de ştiri care, toate, spuneau ceva de genul "Specia umană se va împărţi în două... o specie dominantă, elita, formată din indivizi înalţi, zvelţ, inteligenţi şi care vor trăi mai mult... o specie inferioară, reprezentată de oameni scunzi, graşi şi cam săraci cu duhul, care vor avea o speranţă de viaţă mai mică." Şi citau drept autor al afirmaţiilor pe profesorul Oliver Curry.
Povestea este, bineînţeles, ceva mai puţin superficială: profesorul Curry a fost rugat de un post de televiziune să realizeze un eseu privind evoluţia viitoare a omului. Ceea ce omul de ştiinţă a şi făcut, redactând nu o lucrare ştiinţifică, ci un material de popularizare (scris însă de un specialist). Din păcate, odată ce mass media a pus mâna pe informaţiile oferite de prof. Curry, le-a cam distorsionat, în încercarea de a evidenţia aspectele senzaţionale, drept care prof. Curry s-a văzut obligat să publice raportul în forma originală, pentru ca informaţia să ajungă la cititori în varianta corectă.
Ce spune, aşadar, omul de ştiinţă în lucrarea sa?
Aruncă o privire în viitor, încercând să prevadă ce se va întâmpla cu omul peste 1000 de ani, peste 10.000, de ani, peste 100.000 şi peste un milion de ani. Aminteşte că evoluţia presupune o selecţie a acelor trăsături apărute datorită mutaţiilor suvenite spontan la nivelul genomului şi care s-au dovedit utile pentru supravieţuire; că este un proces foarte, foarte lent şi, prin urmare, este dificil pentru noi să-i percepem efectele şi să i le anticipăm; afirmă că modificările observate la oamenii occidentali în ultimul secol (mai înalţi, mai sănătoşi, chiat mai inteligenţi) nu sunt rezultatul evoluţiei biologice, ci al modificării condiţiilor de viaţă şi că schimbările pe termen scurt (1000 de ani, de exemplu) nu se vor datora selecţiei naturale, ci modificărilor genetice şi selecţiei artiificiale îndreptate în direcţia obţinerii anumitor caracteristici.
Care sunt predicţiile prof. Curry?
Peste 1000 de ani vom fi mai sănătoşi, vom trăi mai mult (cca. 120 de ani, în medie), vom fi mai înalţi (bărbaţii vor avea 1,80-2,10 m). Dar asta nu va însemna neapărat evoluţie, ci doar că vom scoate tot ce putem de la ADN-ul nostru, după cum zice autorul. De asemenea, se vor reduce mult diferenţele regionale în ceea ce priveşte culoarea pielii; vom avea cu toţii pielea cafenie, de diferite nuanţe, dar, oricum, mult mai închisă decât acum. Omul de ştiinţă consideră că, în jurul anului 3000, specia umană îşi va atinge apogeul, va ajunge la maximul împlinirii sale fizice şi mentale.
Peste 10.000 de ani, ne vom baza tot mai mult pe tehnologie pentru a vindeca sau preveni diverse boli (iar asta va însemna că genele care ne predispun la bolile cu pricina se vor menţine în genofond) şi pentru a depăşi problemele legate de infertlitate (ceea ce va însemna că, tot datorită persistenţei genelor ce predispun la infertilitate, tot mai mulţi oameni, vor avea, cu timpul, asemenea probleme). Tot din cauză că ne vom baza enorm pe tehnologie, vom ajunge să ne bazăm mai puţin pe ceilalţi oameni şi astfel ne vom pierde mult din capacitatea de empatie, din încredere, chiar şi din puterea de a-i iubi pe ceilalţi. Indivizii umani vor deveni mai egoişti şi mai egocentrici decât acum.
Ingineeria genetică ne va permite să înlocuim secvenţele de ADN cu defecte prin unele fără cusur, iar dacă acest ADN de schimb va proveni de la aceeaşi sursă, diversitatea genetică în rândul populaţiei se va reduce şi oamenii vor ajunge să semene tot mai mult unii cu ceilalţi.
În cele din urmă, oamenii vor căpăta multe dintre caracteristicile animalelor domestice: vor fi o populaţie relativ omogenă de fiinţe cocoloşite, infantile, lipsite de rezistenţă şi cu o putere de adaptare redusă.
Peste 100.000 de ani vor începe să fie vizibile efectele selecţiei sexuale, care va favoriza împerecherile în cercuri mai restrânse, pe baza similarităţilor de statut social, de aspect etc. În mult mai mare măsură decât azi, crede prof. Curry, oamenii cu cele mai bune gene îşi vor alege parteneri de acelaşi tip, ceea ce va duce, cu timpul, la amplificare inegalităţilor de ordin genetic şi va crea condiţiile desfăşurării unui proces denumit speciaţie simpatrică: dintr-o specie se formează mai multe specii noi, în acelaşi areal. Omenirea se va polariza, constituindu-se o elită genetică şi o pătură inferioară din punct de vedere genetic.
Reprezentanţii elitei vor fi înalţi şi zvelţi, cu chipuri şi trupuri simetrice, curaţi şi sănătoşi, inteligenţi şi creativi. Cei cu slabe înzestrări genetice vor alcătui categoria inferioară - oameni scunzi şi îndesaţi, cu asimetrii ale trăsăturilor şi corpului, neîngrijiţi, cu o stare proastă de sănătate şi cu o inteligenţă redusă.
(Nu tocmai ca în nuvela lui Wells: acolo, membrii aşa-zisei elite, Eloii, în ciuda frumuseţii fizice, erau cei inferiori ca inteligenţă, iar "urâţii", "scârboşii" Morloci erau cei care, cu inteligenţa lor tehnică şi puterea lor de adaptare, puneau în mişcare economia, asigurau mersul lumii.)
Iar peste un milion de ani, spune autorul eseului, poate că una dintre noile specii de oameni va coloniza alte planete. Iar atunci vom asista la un nou aspect al evoluţiei, aşa-numita speciaţie alopatrică: este procesul care are loc atunci când o populaţie a unei specii ajunge să trăiască pe un teritoriu nou, cu condiţii noi (diferite de cele în care se dezvoltase specia-mamă) şi, adaptându-se acestor condiţii, dă naştere unei noi specii. Populaţiile umane ajunse pe diverse planete se vor adapta condiţiilor locale, apărând astfel specii diferite, fiecare adaptată la planeta sa, la noua ei casă.
Un lucru e sigur: evoluţia continuă, dar nu mai este ceva aflat doar în "mâna" naturii. Printre capacităţile extraordinare ale omului, una dintre cele care îl deosebesc net de restul regnului animal, se numără această putere nemaiîntâlnită de a-şi influenţa viitorul - de a-l construi, de fapt. Evoluţia omului e una fără seamăn, prin faptul că aspectul biologic este dublat de cel cultural. Evoluţia culturală ne-a adus, în doar câteva sute de ani, de la stadiul unor umanoizi primitivi ce se adăposteau în peşteri, la cel de fiinţe în stare să trăiască luni în şir în spaţiu, într-un habitat artificial construit cu puterea minţii şi a braţelor lor. Şi cine ştie unde ne-ar mai putea duce această evoluţie culturală şi ce-ar mai putea face din noi?
