Provenienţa extraterestră a ADN-ului uman - adevarata origine a speciilor (1)

Unele dintre marile mistere ale istoriei, cum ar fi modul în care au fost construite piramidele de pe platoul Gizeh de lângă Cairo (Egipt) au fost rezolvate în ultimii 40 de ani, chiar dacă această cunoaştere este împărtăşită doar de foarte puţin persoane.

A pretinde în continuare, într-un mod prostesc, că aceste construcţii magnifice au fost concepute şi realizate de către oameni care - în conformitate cu afirmaţiile aceleiaşi ştiinţe "atotcunoscătoare" - se aflau atunci în epoca neolitica, la un nivel primitiv de manifestare şi gândire a vieţii, reprezintă apogeul orgoliului şi al penibilităţii. Pe de o parte ni se spune că în acea perioadă fiinţele umane abia ieşiseră din peşteri, trăind şi hălăduind în triburi răzleţe, iar pe de altă parte aceleaşi triburi se pare că au proiectat şi construit un ansamblu arhitectural (piramidele de la Gizeh) care nici măcar în prezent nu poate fi realizat, prin mijloacele tehnologice actuale.

Informaţiile despre interacţiunile civilizaţiilor umane cu cele extraterestre în trecutul omenirii şi chiar în prezent abundă; în această direcţie, unul dintre cei mai cunoscuţi autori este Erich von Daniken, care prin cartea sa Carele Zeilor a prezentat numeroase dovezi arheologice în susţinerea ideii că Pământul a fost vizitat adeseori în trecut de extratereştri, care au împărtăşit oamenilor o parte dintre cunoştinţele şi tehnologia lor.
Daniken a fost mai apoi urmat de o pleiadă de alţi scriitori care au împărtăşit aceeaşi idee, aprofundând studiile şi observaţiile în acest domeniu. Lucrările acestor autori sunt greu de acceptat de ştiinţa modernă, pentru că ele susţin - pe bună dreptate şi cu dovezi de multe ori incontestabile - elemente istorice care sunt negate cu îndârjire de concepţia lumii moderne: vechile civilizaţii ale Atlantidei şi Lemuriei, provenienţa civilizaţiilor Egiptului şi Sumerului din Atlantida, precum şi ingineria genetică a ADN-ului uman. Cel mult, toate acestea sunt considerate ca fiind mituri sau legende.

Gama largă de aspecte care sunt puse în discuţie atunci când abordăm acest subiect poate fi sintetizată în două mari grupe de probleme: 1. cum a apărut şi cum s-a dezvoltat viaţa pe Pământ? (se ştie demult că teoria darwinsta a evoluţiei şi teoria ştiinţifică modernă asupra originii vieţii reprezintă cel mult un surogat de idei şi presupuneri, cu numeroase lacune şi erori); 2. cum au apărut aşa brusc civilizaţiile avansate (ale căror dovezi şi artefacte s-au transmis peste milenii) din stadiul primitiv pe care îl avea umanitatea?

Dacă teoria darwinista s-ar dovedi a fi corectă, atunci teoria intervenţiei extraterestre ar fi falsă. Desigur, ştiinţa modernă caută să ne convingă de faptul că acest lucru a fost deja demonstrat, dar lacunele sunt atât de multe, încât doar ignoranţa majorităţii oamenilor face ca această bizară idee a evoluţionismului să mai dăinuie.

Teoria intervenţiei extraterestre în destinul omenirii include, în general vorbind, ideea pe care o regăsim în primul capitol din Geneza, în care se spune că "zeii" au conceput prima rasa umană. Acolo se spune: "Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră".

Dacă teoria lui Darwin ar fi adevărată, această replică ar fi falsă. Al doilea apect este că teoria darwinistă nu a fost aplicată doar în biologie, ci ea a fost folosită de asemenea pentru a explica dezvoltarea civilizaţiei umane printr-un proces ce a fost denumit "evoluţie culturală".
În esenţă, teoria lui Darwin se bazează pe un concept simplu: viaţa evoluează încet şi gradat, printr-un proces de adaptare cumulativa la o mare varietate de stimuli exteriori. Darwin a aplicat teoria lui în ştiinţa biologiei şi de aici au preluat-o antropologii, arheologii şi istoricii, care i-au aplicat principiile în cultura şi istoria umanităţii. Dacă această idee ar fi într-adevăr corectă, atunci înseamnă că nu ar trebui să descoperim nicio transformare abruptă în evoluţia omenirii ori în istoria ei.

O cercetare mai amănunţită ne duce însă la o descoperire uluitoare: teoria lui Darwin nu numai că este nedemonstrată, ci ea este şi complet eronată! Cartea Rasa Originară scrisă de Will Hart expune foarte clar aceste adevăruri despre teoria lui Darwin, arătând că ea a eşuat exact acolo unde Darwin s-a temut că o va face, adică în fosilele descoperite. În aceste fosile (vegetale sau animale) putem găsi - în loc de confirmări unanime - o multitudine de verigi lipsă.

De pildă, opiniei publice i se serveşte doar ideea unei singure "verigi lipsă", care există la trecerea dintre maimuţă şi om, însă acest lucru este complet fals. În realitate, fosilele descoperite indica sute de verigi lipsă şi "goluri" între regnul vegetal, animal şi uman din genunile istoriei şi până în zilele noastre.
Însuşi Darwin se referea la "golul" ce separă plantele care nu fac flori de cele care fac flori ca la un "gol abominabil", pe care nu a putut niciodată să-l explice prin intermediul teoriei sale. De ce? Pentru că plantele care nu fac flori (cum ar fi ferigile, de exemplu), au existat din cele mai vechi timpuri, de sute de milioane de ani şi continuă să existe şi în zilele noastre.

Plantele care fac flori, de pildă trandafirul, au apărut acum aproximativ 150 de milioane de ani şi există de asemenea şi în zilele noastre.

Unde este deci evidenţa faptului că feriga a evoluat printr-o serie de modificări lente în trandafir? În conformitate cu teoria darwinistă, plantele cu flori au provenit din plantele fără flori. Dacă acest lucru ar fi adevărat, atunci unde se găsesc verigile intermediare, care fac legătura între cele două tipuri foarte diferite de plante, pe care le găsim şi în zilele noastre? Ele nu au putut fi găsite în fosilele descoperite şi nu există nici în prezent. Prin urmare, teoria darwinista este imposibilă, dar cu toate acestea ea este impusă cu forţa mentalităţii oamenilor.
De asemenea, oamenii de ştiinţă nu au nicio explicaţie pentru faptul că ambele tipuri de plante (cu flori şi fără flori) cresc una lângă cealaltă. Logica ne face să spunem că primele (plantele fără flori), odată ce au evoluat în plantele cu flori, ar fi trebuit să dispară. Şi totuşi, ele continuă să existe şi să prospere şi în zilele noastre, alături de plantele cu flori.

Chiar şi acest singur fapt, fără a mai pomeni şi altele, ar fi de ajuns pentru a arunca definitiv la coş teoria darwinistă, dar se pare că prostia, manipularea şi orgoliul ştiinţific modern sunt atât de accentuate, încât ele covârşesc raţiunea şi bunul simţ al oamenilor. 

Manipularea ştiinţifică modernă vrea să facă lumea să creadă că opozanţii darwiniştilor, adică creaţioniştii, nu sunt demni de a fi luaţi în seamă deoarece ei îşi bazează ideile şi atacurile pe surse religioase. Există însă numeroase dovezi prezentate în cartea indicată ce nu se încadrează neapărat în acest curent, dacă acesta îi deranjează pe cei sensibili ori pe atei.

Marele punct de interes pentru cei care caută dovezi ştiinţifice ar trebui să fie lucrările lui Francis Crick şi Fred Hoyle, care prezintă adevărul despre originile omului şi despre dezvoltarea civilizaţiei umane. Cărţile lor demontează punct cu punct teoria darwinistă şi arată că în realitate viaţa pe Pământ îşi are originea în spaţiul cosmic. 



În una dintre cărţile lui, laureatul Nobel Francis Crick şi totodată unul dintre pionierii studiilor realizate asupra moleculei de ADN uman afirmă fără echivoc faptul că o civilizaţie extraterestră a adus "sămânţa umanităţii" din cosmos. Pe de altă parte, celebrul astronom Fred Hoyle avansa ideea că viaţa a ajuns pe Pământ prin intermediul cometelor sau cu ajutorul sporilor purtaţi de felurite tipuri de unde şi radiaţii cosmice.

Faptul trist este că argumentaţiile lor elaborate au fost neluate în seamă de "ştiinţa oficială" sau chiar ridiculizate. Acelaşi tratament a fost aplicat şi lucrărilor lui Erich von Daniken, considerate ca fiind neştiinţifice. 

(va urma) 

Sursa: http://roaim.net.tf

COMORILE României. LISTA animalelor rare care ar putea să dispară şi din ţara noastră FOTO

România se bucură de câteva specii de animale care nu mai există deja în alte ţări europene. Cu toate astea, noi nu le oferim suficientă protecţie şi s-ar putea să dispară, în curând, şi de la noi. Silviu Petrovan, cercetător la Universitatea din Hull, a alcătuit o listă cu animalele periclitate din ţara noastră şi ne spune ce putem face pentru a le salva.

România are cea mai mare populaţie de râşi din Europa, deşi este în declin

Foto: National Geographic

 Iată o parte din animalele ameninţate de la noi din ţară, conform listei alcătuite de cercetător pentru National Geographic România.

1. Zimbrul (Bison bonasus) a dispărut de peste 250 de ani din ţara noastră. În România existau, până de curând, circa 40-50 de indivizi în captivitate, însă în martie 2012 cinci indivizi au fost eliberaţi în natură.

2. Hoitarul (Neophron percnopterus). Nu mai cuibăreşte în România, însă 1-2 exemplare mai apar periodic în Dobrogea din Bulgaria.

3. Gâsca cu gât roşu (Branta ruficollis). În prezent, aproape 90% din populaţia mondială iernează în zona de coastă a României şi în nordul coastei Bulgariei, în doar câteva locuri precum Lacul Techirgiol.

4. Balaurul dobrogean (Elaphe sauromates) este cel mai mare şarpe din România, inofensiv, cu exemplare care ajungeau până 2.5 metri lungime. Populaţia totală din prezent ar putea fi de doar câteva zeci de indivizi.

5. Morunul (Huso huso). Barajul de la Porţile de Fier, poluarea Dunării, braconajul pe scară largă din România şi pescuitul excesiv au distrus specia. Deşi se fac eforturi de milioane de euro pentru repopulare, în ţara noastră mai există doar câteva mii de adulţi.

6. Aspretele (Romanichtys valsanicola) este o specie fosilă unică, endemică pentru România şi descoperită doar în 1957. Aspretele era considerat posibil extinct, însă un exemplar a fost capturat în 2011.

7. Boa de nisip (Eryx jaculus) Până în 2012, specie era considerată dispărută din România, întrucât nu mai fusese văzută din 1986 la Cochirleni în Dobrogea. În 2012 a fost descoperit un nou exemplar al acestei specii, de  în sudul ţării, însă era mort.

8. Râsul (Lynx lynx). Populaţia din România este estimată la circa 1.300 de indivizi şi reprezintă cea mai mare populaţie din Uniunea Europeană. Animalul este protejat, însă este în continuare vânat.

9. Dihorul pătat (Vormela peregusna) este o specie rară în România, fiind doar circa 500 de indivizi, în Dobrogea. România are singurele populaţii din Uniunea Europeană.

10. Nurca europeană (Mustela lutreola). Numărul exemplarelor este necunoscut, probabil maxim 1.000 în România. Delta Dunării este ultima zonă din România şi cea mai importantă arie de supravieţuire pentru această specie din Europa în afară Rusiei. Din păcate, nurca europeană este braconată în continuare.

11. Hamsterul românesc sau grivanul mic (Mesocricetus newtoni). Mai există doar circa 2.000 de indivizi, însă nu există date recente concrete şi populaţia este considerată în declin în România. Este o specie endemică pentru o zonă mică din Dobrogea şi nordul Bulgariei.

 

Aceste animale ar putea fi, însă, salvate, dacă ar exista interes şi s-ar depune efort. Autorităţile ar putea oferi o "protecţie efectivă împotriva pericolelor deja cunoscute şi sprijinirea şi încurajarea cercetării pentru a înţelege mai multe despre populaţiile rămase, despre necesităţile lor de viaţă şi impactul uman, precum şi testarea unor metode de protecţie", a precizat Silviu Petrovan pentru RTV.NET.

Autorităţile nu sunt, însă, singurele care pot influenţa soarta acestor animale deosebite. Şi oamenii de rând se pot implica în protecţia lor. Trebuie, în primul rând, să le pese, spune cercetătorul român. "Să se intereseze continuu, să facă presiuni asupra autorităţilor, să ceară oprirea dezastrului din unele păduri şi reîmpăduriri de urgenţă, să ceară pedepse mai serioase şi verificări mai multe pentru tăieri ilegale şi braconaj şi nu în ultimul rând să sprijine reintroducera unor specii dispărute".

Protecţia acestor animale ar putea aduce numai beneficii României. "Ce nu înţeleg mulţi dintre cei cu funcţii de conducere de la noi este că multe dintre speciile aflate astăzi într-o stare gravă în România sau deja dispărute ar putea aduce beneficii foarte importante la buget prin încurajarea turismului în zone naturale. Câţi oameni şi din ţară şi străinătate nu ar dori să vadă zimbri liberi în păduri sau vulturi imenşi zburând pe cer, sau un şarpe boa în România? Finlanda face milioane de euro anual din turismul pentru a vedea urşi în natură deşi au o populaţie mult mai mică decât România. Partea bună e că s-a început şi la noi cu castorul şi foarte timid şi cu zimbrii anul trecut", spune Silviu Petrovan.

Din păcate, România a exterminat, însă, în câteva zeci de ani în secolul al XX-lea toate cele 4 specii de vulturi din ţară noastră, nu doar hoitarul, ci şi zăganul vulturul pleşuv şi cel negru. "Dacă vrei astăzi să vezi oricare din aceste specii trebuie să mergi în Spania, Portugalia sau chiar şi Bulgăria însă la noi nu mai există pentru că au fost împuşcate şi otrăvite deşi nu produceau nici un fel de pagube", atrage atenţia expertul.

"Este aberant şi scandalos ca România în 2013 să facă export pe scară largă de buşteni, păleţi şi cherestea către ţări care îşi protejează pădurea precum Austria şi Japonia. În loc să aducem turişti să admire pădurea şi speciile extraordinare de acolo, noi facem turism de de masă de vânătoare şi exportăm buşteni. Nu export de mobilă, ci de copaci de peste 50 de ani în care toată forţa de munca intră în salarii mizerabile pentru cei câţiva ce taie copacii în pădure. Însă ne amăgim şi discutăm peste tot despre strategii de exploatare durabilă şi sustenabilă", a afirmat cu mâhnire Silviu Petrovan.

Sursa:  RTV.NET

Omenirea la plural: câte specii de oameni vor exista în viitor?

În trecut au existat mai multe specii de oameni, pe care evoluţia le-a eliminat încet-încet, lăsându-ne doar pe noi, specia Homo sapiens, să reprezentăm Omul pe Terra. Numai fosilele şi câteva fragmente de ADN, ascunse în adâncul fiecăreia dintre celulele noastre, mai amintesc de faptul că odinioară am împărţit Pământul cu alte câteva specii umane. Bun, asta a fost, trecutul e trecut şi nu-l putem schimba. Dar ce ne rezervă viitorul în această privinţă? Specia umană continuă să evolueze? Dacă da, atunci ar fi oare posibil ca, peste un milion de ani, să zicem, în locul unicei specii de om actuale, să existe alte două, sau trei, sau oricâte specii umane, descendente ale omului de azi?

O viziune literară

Într-o povestire ştiinţifico-fantastică pe cât de captivantă, pe atât de înfricoşătoare, unul dintre maeştrii genului, scriitorul britanic H. G. Wells, explorează cu imaginaţia această posibilitate tulburătoare - diferenţierea speciei umane în două specii-urmaşe, foarte diferite una de cealaltă ca înfăţişare şi mai ales ca mod de viaţă.

În povestea sa, publicată în 1895 şi intitulată Maşina timpului, savantul explorator care construiese fantastica maşinărie face un salt în timp, ajungând la o depărtare de 800.000 de ani în viitor. Şi ceea ceea a văzut acolo l-a zguduit: oamenii, aşa cum îi ştia el, oamenii asemenea lui, nu mai existau. Frumoasele plaiuri ale Angliei erau acum locuite de două specii de fiinţe umanoide pe care exploratorul le identifică drept descendentele oamenilor, emiţând şi câteva ipoteze cu privire la modul în care s-au format.

Sus, la suprafaţa pământului, trăiesc Eloii, făpturi umanoide de statură măruntă, cu un trup gracil, având aproape înfăţişarea unor păpuşi; se hrănesc exclusiv cu fructe, duc o viaţă bucolică şi trândavă, petrecându-şi vremea cu jocuri, cântece, plimbări, alcătuind o societate hedonistă şi decadentă ce se ofileşte cu graţie într-o nepăsare copilărească, într-o indolenţă naivă...

Atunci, privindu-le mai de aproape trăsăturile, am văzut şi alte particularităţi în gingăşia lor asemănătoare porţelanurilor din Dresda. Părul, căzând în bucle uniforme, se termina brusc la gât şi obraji; pe faţă nu aveau nici cea mai mică urmă de barbă, iar urechile erau extrem de mici. Gura era de asemenea mică, buzele subţiri, de un roşu aprins, iar bărbia ascuţită la vârf. Ochii erau mari şi blânzi [...].

Cât despre firea lor, spune Călătorul în timp, [...] "niciodată n-am întâlnit oameni mai indolenţi sau care să obosească mai lesne."

În jurul lor, totul poartă pecetea declinului, a dezintegrării lente a unei culturi cândva înfloritoare: o arată mai cu seamă numeroasele clădiri luxoase şi monumente măreţe aflate în paragină, o splendoare ruinată potrivită cu starea de decandenţă a graţioşilor Eloi, frumoşi după criteriile umane, dar degeneraţi, deveniţi nişte inadaptaţi incapabili să susţină mersul lumii.

Iar dedesubt, în adâncul pământului, într-o lume subterană misterioasă şi stranie, trăieşte cealaltă specie: Morlocii, fiinţe subpământene adaptate pe deplin tenebrelor, cu trăsături de animal nocturn, precum ochii mari şi pielea depigmentată.

Prima întâlnire a exploratorului cu un Morloc îl face să creadă că avea de-a face cu un animal oarecare:

Impresia pe care mi-a lăsat-o este, desigur, imperfectă, dar ştiu că fiinţa aceea era de un alb murdar şi avea nişte ochi mari şi stranii, de un cenuşiu roşcat; ştiu, de asemenea, că era acoperită cu păr bălai pe cap şi pe spate. Dar, după cum spuneam, a trecut prea repede pentru ca să o pot vedea desluşit. Nu pot spune nici măcar dacă alerga în patru labe sau doar le ţinea foarte jos pe cele două din faţă.

Însă, în scurt timp, realitatea i se revelează, răscolindu-l:

A trebuit să se scurgă câtva timp până când am reuşit să mă conving că fiinţa pe care o văzusem face parte din speţa omenească. Dar, treptat, adevărul mi-a apărut în faţă: omul nu rămăsese o singură specie, ci se diferenţiase în două animale diferite: descendenţii generaţiei noastre erau nu numai copiii graţioşi din lumea de deasupra, ci şi acest albicios, scârbos animal al întunericului, care ţâşnise pe dinaintea mea, era de asemenea moştenitorul nenumăratelor veacuri trecute.

Aflând ulterior mai multe despre Morloci, savantul dezvoltă o adevărată antipatie faţă de ei, deşi, atunci când judecă la rece, îşi dă seama că e vorba despre un proces pur adaptativ şi că Morlocii nu erau altceva decât un produs al evoluţiei fireşti. Resimţind teama, obişnuită la orice om din vremea sa, faţă de subterane şi de făpturile întunericului, victimă a ideilor estetice legate de ceea ce era privit drept frumos, obişnuit cu delicaţii, copilăroşii, inofensivii Eloi şi însuşindu-şi antipatia acestora faţă de locuitorii subpământeni, ajunge să-i urască, mai ales atunci când află, cu oroare, că Morlocii sunt carnivori, iar prada lor obişnuită sunt Eloii.

Însă, practic, aceşti respingători Morloci sunt specia dominantă, cei care conduc lumea. Lor le aparţine lumea industrială - subterană -, ei le fac Eloilor haine, ei le furnizează ceea ce le este necesar dar, totodată, îi exploatează ca sursă de hrană. Practic, îi întreţin aşa cum ar creşte nişte animale domestice de pe urma cărora se hrănesc.

În povestire, Wells sugerează că Eloii ar fi fost urmaşii clasei superioare a societăţii, în vreme ce Morlocii ar fi fost descendenţii muncitorilor exploataţi, pătura socială cea mai de jos a Epocii Industriale britanice, condamnaţi veacuri în şir la o viaţă în condiţii oribile, în măruntaiele întunecoase ale marilor instalaţii industriale, în mahalele sordide, în care nu pătrundeau razele soarelui, munca lor epuizantă susţinând viaţa trândavă a aristocraţilor. Iar acum, rolurile se schimbaseră: foştii stăpâni deveniseră hrană pentru foştii sclavi, ajunşi între timp adevăraţii stăpâni ai Pământului. O răzbunare, o revanşă a Istoriei, aşa o vede Wells, care , vorbind despre fenomen, aminteşte numele zeiţei elene a răzbunării: Nemesis.

O opinie ştiinţifică

La peste un veac de la publicarea acestei zguduitoare viziuni asupra viitorului umanităţii, ce cred oamenii de ştiinţă despre o astfel de posibilitate? Pentru a aborda acestp problemă, ar trebui întâi să ştim dacă specia umană mai este încă în proces de transformare, de evoluţie. Este? Răspunsul e surprinzător de dificil de aflat.

Multă vreme, omul a fost considerat ca un fel de culme a evoluţiei, nivelul cel mai înalt la care putea ajunge a fiinţă de pe Pământ. E neîndoielnic că, deşi nu suntem singura specie inteligentă, suntem totuşi mult diferiţi de toate speciile cu care împărţim azi Pământul, chiar şi de cele genetic apropiate nouă. Realizările de ordin tehnologic şi spiritual ale omului îl plasează categoric într-o poziţie aparte faţă de oricare altă specie actuală.

Convingerea că omul este mai presus de orice altă fiinţă din lumea naturală nu este proprie doar creaţioniştilor. Chiar şi adepţii tepriilor evoluţioniste au considerat multă vreme că omul se află pe treapta cea mai de sus a scării evoluţiei şi, în mod destul de ciudat, această convingere era însoţită adesea şi de aceea că "mai sus de atât nu se poate", că lumea vie şi-a atins apogeul prin dezvoltarea speciei Homo sapiens, că omul însuşi şi-a atins momentul de vârf al evoluţiei sale şi că nu mai are cum să să se transforme în altceva.

Dar o astfel de convingere e lipsită de logică. Cum adică, să ne fi oprit din evoluţie? Nu avem alte scuze pentru o astfel de convingere greşită decât orbirea noastră narcisică (care ne face să credem că suntem desăvârşiţi aşa cum suntem, că mai buni de-atât n-avem cum să ne facem, fiindcă evoluţia ne-a făcut perfecţi) şi, încă şi mai mult, nepotrivirea dintre ritmul în care merge evoluţia şi ritumul în care trăim noi, în scurta noastră viaţă. Trăim prea puţin pentru a putea percepe un fenomen care se desfăşoară atât de lent, încât e nevoie de sute de mii sau milioane de ani pentru ca transformările să fie vizibile.

E drept, însă, că evoluţia noastră nu mai este la fel ca a tuturoro celorlalte animale: noi avem la activ, în plus faţă de evoluţia biologică, o evoluţie culturală şi trebuie neapărat să ţinem seama de ea atunci când încercăm să anticipăm viitorul Omului ca specie.

În ziua de azi, cei care încearcă să prevadă viitorul umanităţii şi devenirea speciei umane au în faţă mai curând imaginea unui cyborg - o combinaţie de creatură biologică şi capodoperă tehnologică, un hibrid-om-maşină, în care porţiuni din organism vor putea fi înlocuite cu piese artificiale, ceea ce va duce la prelungirea vieţii şi la creşterea calităţii ei, dar nu la o diferenţiere a speciei.

Mult mai rar se prevede o evoluţie care ar putea duce la apariţia unor noi subspecii şi apoi specii de om.

Un vizionar care s-a încumetat să prezică o astfel de devenire este profesorul Oliver Curry, un specialist în ştiinţele evoluţiei la Universitatea Oxford. Cu 6 ani în urmă, presa a fost plină de ştiri care, toate, spuneau ceva de genul "Specia umană se va împărţi în două... o specie dominantă, elita, formată din indivizi înalţi, zvelţ, inteligenţi şi care vor trăi mai mult... o specie inferioară, reprezentată de oameni scunzi, graşi şi cam săraci cu duhul, care vor avea o speranţă de viaţă mai mică." Şi citau drept autor al afirmaţiilor pe profesorul Oliver Curry.

Povestea este, bineînţeles, ceva mai puţin superficială: profesorul Curry a fost rugat de un post de televiziune să realizeze un eseu privind evoluţia viitoare a omului. Ceea ce omul de ştiinţă a şi făcut, redactând nu o lucrare ştiinţifică, ci un material de popularizare (scris însă de un specialist). Din păcate, odată ce mass media a pus mâna pe informaţiile oferite de prof. Curry, le-a cam distorsionat, în încercarea de a evidenţia aspectele senzaţionale, drept care prof. Curry s-a văzut obligat să publice raportul în forma originală, pentru ca informaţia să ajungă la cititori în varianta corectă.

Ce spune, aşadar, omul de ştiinţă în lucrarea sa?

Aruncă o privire în viitor, încercând să prevadă ce se va întâmpla cu omul peste 1000 de ani, peste 10.000, de ani, peste 100.000 şi peste un milion de ani. Aminteşte că evoluţia presupune o selecţie a acelor trăsături apărute datorită mutaţiilor suvenite spontan la nivelul genomului şi care s-au dovedit utile pentru supravieţuire; că este un proces foarte, foarte lent şi, prin urmare, este dificil pentru noi să-i percepem efectele şi să i le anticipăm; afirmă că modificările observate la oamenii occidentali în ultimul secol (mai înalţi, mai sănătoşi, chiat mai inteligenţi) nu sunt rezultatul evoluţiei biologice, ci al modificării condiţiilor de viaţă şi că schimbările pe termen scurt (1000 de ani, de exemplu) nu se vor datora selecţiei naturale, ci modificărilor genetice şi selecţiei artiificiale îndreptate în direcţia obţinerii anumitor caracteristici.

Care sunt predicţiile prof. Curry?

Peste 1000 de ani vom fi mai sănătoşi, vom trăi mai mult (cca. 120 de ani, în medie), vom fi mai înalţi (bărbaţii vor avea 1,80-2,10 m). Dar asta nu va însemna neapărat evoluţie, ci doar că vom scoate tot ce putem de la ADN-ul nostru, după cum zice autorul. De asemenea, se vor reduce mult diferenţele regionale în ceea ce priveşte culoarea pielii; vom avea cu toţii pielea cafenie, de diferite nuanţe, dar, oricum, mult mai închisă decât acum. Omul de ştiinţă consideră că, în jurul anului 3000, specia umană îşi va atinge apogeul, va ajunge la maximul împlinirii sale fizice şi mentale.

Peste 10.000 de ani, ne vom baza tot mai mult pe tehnologie pentru a vindeca sau preveni diverse boli (iar asta va însemna că genele care ne predispun la bolile cu pricina se vor menţine în genofond) şi pentru a depăşi problemele legate de infertlitate (ceea ce va însemna că, tot datorită persistenţei genelor ce predispun la infertilitate, tot mai mulţi oameni, vor avea, cu timpul, asemenea probleme). Tot din cauză că ne vom baza enorm pe tehnologie, vom ajunge să ne bazăm mai puţin pe ceilalţi oameni şi astfel ne vom pierde mult din capacitatea de empatie, din încredere, chiar şi din puterea de a-i iubi pe ceilalţi. Indivizii umani vor deveni mai egoişti şi mai egocentrici decât acum.

Ingineeria genetică ne va permite să înlocuim secvenţele de ADN cu defecte prin unele fără cusur, iar dacă acest ADN de schimb va proveni de la aceeaşi sursă, diversitatea genetică în rândul populaţiei se va reduce şi oamenii vor ajunge să semene tot mai mult unii cu ceilalţi.

În cele din urmă, oamenii vor căpăta multe dintre caracteristicile animalelor domestice: vor fi o populaţie relativ omogenă de fiinţe cocoloşite, infantile, lipsite de rezistenţă şi cu o putere de adaptare redusă.

Peste 100.000 de ani vor începe să fie vizibile efectele selecţiei sexuale, care va favoriza împerecherile în cercuri mai restrânse, pe baza similarităţilor de statut social, de aspect etc. În mult mai mare măsură decât azi, crede prof. Curry, oamenii cu cele mai bune gene îşi vor alege parteneri de acelaşi tip, ceea ce va duce, cu timpul, la amplificare inegalităţilor de ordin genetic şi va crea condiţiile desfăşurării unui proces denumit speciaţie simpatrică: dintr-o specie se formează mai multe specii noi, în acelaşi areal. Omenirea se va polariza, constituindu-se o elită genetică şi o pătură inferioară din punct de vedere genetic.

Reprezentanţii elitei vor fi înalţi şi zvelţi, cu chipuri şi trupuri simetrice, curaţi şi sănătoşi, inteligenţi şi creativi. Cei cu slabe înzestrări genetice vor alcătui categoria inferioară - oameni scunzi şi îndesaţi, cu asimetrii ale trăsăturilor şi corpului, neîngrijiţi, cu o stare proastă de sănătate şi cu o inteligenţă redusă.

(Nu tocmai ca în nuvela lui Wells: acolo, membrii aşa-zisei elite, Eloii, în ciuda frumuseţii fizice, erau cei inferiori ca inteligenţă, iar "urâţii", "scârboşii" Morloci erau cei care, cu inteligenţa lor tehnică şi puterea lor de adaptare, puneau în mişcare economia, asigurau mersul lumii.)

Iar peste un milion de ani, spune autorul eseului, poate că una dintre noile specii de oameni va coloniza alte planete. Iar atunci vom asista la un nou aspect al evoluţiei, aşa-numita speciaţie alopatrică: este procesul care are loc atunci când o populaţie a unei specii ajunge să trăiască pe un teritoriu nou, cu condiţii noi (diferite de cele în care se dezvoltase specia-mamă) şi, adaptându-se acestor condiţii, dă naştere unei noi specii. Populaţiile umane ajunse pe diverse planete se vor adapta condiţiilor locale, apărând astfel specii diferite, fiecare adaptată la planeta sa, la noua ei casă.

Un lucru e sigur: evoluţia continuă, dar nu mai este ceva aflat doar în "mâna" naturii. Printre capacităţile extraordinare ale omului, una dintre cele care îl deosebesc net de restul regnului animal, se numără această putere nemaiîntâlnită de a-şi influenţa viitorul - de a-l construi, de fapt. Evoluţia omului e una fără seamăn, prin faptul că aspectul biologic este dublat de cel cultural. Evoluţia culturală ne-a adus, în doar câteva sute de ani, de la stadiul unor umanoizi primitivi ce se adăposteau în peşteri, la cel de fiinţe în stare să trăiască luni în şir în spaţiu, într-un habitat artificial construit cu puterea minţii şi a braţelor lor. Şi cine ştie unde ne-ar mai putea duce această evoluţie culturală şi ce-ar mai putea face din noi?

Sursa: www.descopera.ro

Descoperire remarcabila. Doua mamifere extrem de rare au fost fotografiate pentru prima data. FOTO

• Vizualizare foto
  Descoperire remarcabila. Doua mamifere extrem de rare au fost fotografiate pentru prima data. FOTO

Locurile in care este greu de ajuns se conserva cel mai bine si ascund secrete dintre cele mai diverse, suna o regula din biologie. Doua fotografii facute in jungla necalcata de om din arhipelagul filipinez au scos la iveala 2 specii de mamifere rare.

Potrivit io9.com, insula Negros, ce apartine de Filipine, este un loc neatins de om, zona in care vegetatia a crescut in voie timp de sute de ani.

Acolo se ascund si animale rare, nu numai specii de plante care nu se gasesc in alta parte, printre ele fiind specii de caprioare si de porc mistret.

O echipa de cercetatori voia sa afle de mai multe vreme ce se ascunde in jungla de pe insula Negros. Principalul punct de interes a fost un platou aflat in mijlocul insulei, sub nivelul marii, loc greu accesibil.

Misterul unei locatii de vis din Polonia! Nici macar oamenii de stiinta NU reusesc sa-i descopere misterul

Acolo, oamenii de stiinta au instalat 20 de camere de luat vederi ce puteau functiona si pe intuneric, totul pentru a nu deranja animalele.

Experimentul a reusit. Informatiile conform carora speciile fotografiate pe insula exista, fiind confirmate.

Savantii au recunoscut ca sistemul celor 20 de camere-capcana, care contineau senzori de miscare si care erau adaptate pentru orice fel de conditii, era singurul mod de a afla cum arata animalele prezente acolo.

Sursa:  stirileprotv.ro 

Sursa: http://ro.stiri.yahoo.com

De ce cred oamenii de ştiinţă că şi-au pierdut oamenii blana. În ce condiţii ne-ar putea creşte la loc în viitor

  

De ce oamenii nu au blană ca alte mamifere este o întrebare care a nedumerit de mult oamenii de ştiinţă şi la care încearcă să răspundă cercetătorul David Wilkinson, de la Universitatea "John Moores" din Liverpool.
Teoria sa este că oamenii primitivi şi-au pierdut blana pentru că un corp mai puţin păros îi ajuta să vâneze mai eficient, mai precis să-şi fugărească prada pe distanţe lungi. Folosind programe avansate pe calculator, David Wilkinson face comparaţii între eficienţa alergatului pe distanţe lungi, având un corp îmblănit şi acelaşi lucru fără păr pe corp.
"Toate galeriile de artă conţin picturi şi sculpturi cu oameni dezbrăcaţi. Aceste capodopere încântă ochii iubitorilor de artă, dar nedumeresc ochii oricărui zoologist. Nişte mamifere care nu au blană şi merg pe două picioare reprezintă o adevărată raritate", spune David Wilkinson.
"Potrivit estimărilor noastre pe calculator, oamenii primitivi, care erau îmblăniţi, nu aveau probleme în a parcurge distanţe scurte - eventual să alerge spre primul copac pentru a scăpa de un prădător - dar nu erau în stare să alerge pe distanţe lungi pentru a-şi prinde prada. Oamenii sunt nişte mamifere care transpiră abundent, iar evaporarea transpiraţiei este esenţială în condiţii de efort prelungit. Un mamifer fără blană beneficiază mult mai mult de pe urma transpiraţiei decât unul cu blană", spune cercetătorul.
O altă teorie care încearcă să explice dispariţia blănii la oameni a fost propusă de profesorul Peter Wheeler, tot de la Universitatea "John Moores" din Liverpool, în anii '80. Acesta afirma că oamenii şi-ar fi pierdut blana pentru a putea rezista mai bine în căldura savanelor africane.
Totuşi, cercetarea acestuia se baza pe modele matematice, care nu luau în calcul şi mişcările pe care oamenii primitivi le făceau şi modul în care blana afecta acţiunile lor.
Dacă oamenii şi-au pierdut blana pentru că erau nevoiţi să alerge după pradă pe distanţe lungi, este atunci posibil ca blana să crească la loc, acum când puţini oameni se mai îndeletnicesc cu alergarea cinei până la epuizare?
Wilkinson spune că blana nu se poate întoarce decât în anumite condiţii: "doar din raţiuni de ordin sexual". Cu alte cuvinte, dacă femeile ar alege în mod constant pentru reproducere bărbaţii păroşi, dând astfel naştere, în timp, unei specii îmblănite prin selecţie sexuală.
Oamenii primitivi au început să meargă în două picioare în urmă cu patru milioane de ani, lucru atestat de fosilele găsite în Africa. În ceea ce priveşte data la care au început să-şi piardă blana, nu există certitudini, pentru că blana nu se fosilizează.
Wilkinson estimează însă că blana a început să dispară în urmă cu trei milioane de ani, dată la care au apărut păduchii laţi, implicit părul pubian la oamenii primitivi care îşi vor fi pierdut deja blana de pe tot corpul.
Sursa: jurnalul.ro