În cadrul unei reuniuni organizate pe 26.10.2005, la Moscova, de către Organizaţia de Cooperare de la Shanghai, care reprezintă trei miliarde de oameni, vicepreşedintele iranian Parviz Davudi a lansat un avertisment împotriva oricărui amestec în programul nuclear al ţării sale: „Iranul recunoaşte Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică şi regulamentele acesteia. Noi considerăm însă orice amestec iresponsabil ca o ameninţare şi cerem o abordare nediscriminatorie”.
Ce vrea mai mult Washingtonul?
Elita de la Teheran are toate motivele să nu aibă încredere în majoritatea vecinilor săi, şi nici în SUA sau Israel. Faţă de vecinii săi arabi, conducerea de la Teheran, care se simte urmaşă a măreţiei Persiei, are o atitudine de neîncredere.
Pe acest fundal evoluează programul nuclear al Iranului. Dacă obţine arma nucleară, acest lucru ameninţă să arunce în aer securitatea regională şi globală. Ţările arabe vecine s-ar simţi la rândul lor îngrijorate să-şi creeze propria lor armă atomică. În cea mai explozivă regiune a planetei s-ar putea declanşa o cursă a înarmării nucleare. Deţinerea acestei arma de către un regim ideologizat nu poate decât să îngrijoreze.
Sunt conştient că mulţi nu îmi vor da dreptate, dar de ce să nu se încerce problematica nuclearizării Iranului în cadrul unui sistem care să fie garantat de Rusia, China şi chiar India? Pentru că principala forţă motrice a programului nuclear al Iranului o constituie sentimentul de panică al elitei de la Teheran, neîncrederea reciprocă din regiunea Marelui Orient Mijlociu.
Cititorul trebuie să ştie că ambiţiile nucleare ale Iranului sunt justificate şi ele au fost susţinute chiar de către SUA atât timp cât la Teheran era un guvern pro-american. Iar programul nuclear militar al Iranului este o „minciună propagandistică”, un „casus belli” în care Washingtonul a devenit un adevărat maestru. ..
După Al Doilea Război Mondial, retragerea trupelor sovietice din Iran a fost mult încetinită şi a coincis cu „revoluţia comunistă” a lui Manolis Glezos din Grecia, ceea ce l-a îngrijorat foarte mult pe masonul Winston Churchill. Profitând de situaţie din Grecia, Stalin intenţiona să aducă parte a flotei sovietice în porturile greceşti, poziţionate chiar în dreptul Canalului de Suez, principalul drum de acces, dar şi cel mai economicos, al britanicilor şi francezilor către imperiile lor din Orient şi Asia.
Din 1941, Iranul era condus de tânărul Muhammad Reza Pahlavi, sub supraveghere britanică. Compania petrolieră anglo-iraniană AIOC era unul din principalii furnizori al Angliei. Antreprenorul englez care a înfiinţat-o în 1901 a primit monopol de 60 ani în producţia de petrol în cea mai mare parte a ţării şi a făcut contracte pentru a furniza petrol marinei regale.
Cum este normal, guvernul britanic a cumpărat o parte semnificativă din acţiunile companiei. Dividentele pentru Şah au crescut considerabil când monopolul iniţial a fost renegociat şi extins până în 1993. Astfel că interesele britanicilor în Iran erau esenţiale, centrate politic pe securitatea Imperiului Britanic – împiedicarea expansiunii ruseşti către Oceanul Indian şi Golful Persic, iar economic – pe petrolul iranian, prin compania AIOC.
În 1951, mişcarea naţionalistă iraniană, condusă de dr. Muhammad Mossangh a înlăturat regimul Şahinşahului Pahlavi, acesta, împreună cu familia regală refugiindu-se la Roma. Mossangh a naţionalizat imediat compania AIOC. Cu toate presiunile britanicilor, care au luat forma unui crucişător ancorat în Golful Abadan, ce bloca exporturile de petrol iranian, Mossangh nu a cedat.
Preşedintele american Harry Truman şi secretarul de Stat Dean Acheson, temându-se că disputa va afecta rezerva de petrol mondială şi preţurile, dar şi faptul că URSS s-ar putea implica, au făcut presiuni asupra Londrei să fie mai moderată şi să nu recurgă la forţă.
Englezii nesocoteau pericolul expansiunii sovietice. În încercarea de a-l înlătura pe Mossangh şi a-şi relua proprietatea asupra petrolului iranian, ei le-au propus lui Eisenhower şi Dulles o colaborare, ceea ce americanii au acceptat.
A fost concepută „Operaţiunea Ajax”, la conducerea căreia a fost numit Kemit Roosevelt, nepotul lui Theodore Roosevelt, un veteran al OSS (înaintaşa CIA). În memoriile sale, acesta avea să scrie: „Motivaţia englezilor era pur şi simplu de a recupera concesiunile petrolului AIOC. Pe noi nu ne preocupa asta, ci ameninţarea evidentă a preluării controlului de către ruşi”.
Operaţiunea s-a desfăşurat clandestin şi a fost condusă de CIA, având un succes spectaculos, semnificând legătura Agenţiei cu politica externă a Administraţiei de la Casei Albă. În două luni, cu numai 200.000 de dolari, „Operaţiunea Ajax” l-a înlăturat pe Mossangh.
Armata şi populaţia l-au sprijinit pe Şahul Reza Pahlavi care, în urma contra-loviturii CIA din 1951 a fost readus pe tron. Prim-ministru a fost instalat generalul Fazlollah Zahedi, arestat în 1941 de britanici, suspectat a fi pronazist şi închis într-o închisoare din Palestina, asupra căreia britanicii aveau mandat internaţional. Prin numirea acestuia, englezii au devenit conştienţi de faptul că, încercând să obţină ajutor american, permiseseră ca interesele americanilor să devină prioritare.
Foarte repede a fost creată „Compania Petroliferă Iraniană Naţională”, dirijată de un consorţiu internaţional în care British Petroleaum deţinea 40%, Royal Dutch Shell 14%, Gulf, Mobil, Standard Oil din New Jersey, Standard Oil din California şi Comapnia Texas, fiecare câte 7%.
Alte mari companii americane deţineau un total de 5%, iar Compania Franceză a Petrolului 6%. Dacă până în 1951 britanicii controlaseră tot petrolul iranian, de data aceasta au trebuit să se mulţumească cu 40%, acelaşi procentaj ca americanii.
În 1953, Iranul era centrul a două bătălii: pe de o parte, una între SUA şi strategia expansionistă a URSS, pe de altă parte între SUA şi încercarea britanicilor de a-şi menţine imperiul şi rolul mondial.
Iranul a oferit o armă care a permis Statelor Unite să opereze atât pe teren principal, politic (stoparea expansiunii ameninţătoare a Uniunii Sovietice), cât şi pe teren comercial (se subsuma monopolului britanic asupra petrolului, vechi de circa 50 ani).
ŞAHUL PREA VOIA SĂ-ŞI DEZVOLTE ŢARA!...
Conştient că le datora americanilor revenirea sa la tron, Şahinşahul a devenit un aliat necondiţionat al SUA. În 1957 a semnat un acord de cooperare nucleară cu SUA, în cadrul programului „Atom for Peace” şi a achiziţionat un reactor nuclear chiar din Statele Unite. Acesta a devenit funcţional în 1967. În Iran a fost înfiinţată „Atomic Energy Organization of Iran”.
Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr a dorit să facă din Iran o mare putere a lumii. La început a oferit occidentalilor contracte deosebit de avantajoase pentru exploatarea şi cumpărarea petrolului. Franţa şi RFG s-au avântat imediat, furnizând Teheranului asistenţă tehnologică, după care Iranul s-a alăturat consorţiului”Eurodif”, care producea uraniu îmbogăţit. Au fost încheiate contracte ferme care stipulau că îi revenea 10% din producţia acestui consorţiu.
În 1974, Pahlavi a anunţat că ţara sa va produce arme nucleare în cel mai scurt timp. Nici Israelul, nici SUA, Marea Britanie, Franţa sau Germania nu au protestat în nici un felş. Mai mult, aceste state au semnat o serie de acorduri cu Iranul, acordându-i o largă asistenţă financiară şi tehnologică şi furnizându-i uraniu îmbogăţit, patru reactoare nucleare şi organizând mai multe centre de cercetare în această ţară. Probabil din cauza faptului că, până în 1979, Iranul a sabotat coaliţie arabă.
Expulzarea Şahului Iranului s-a dovedit o trădare din partea Casei Albe, care nu mai era de cord cu stilul de guvernare pe care acesta l-a impus. A fost un conducător priceput, într-o singură generaţie reuşind să transforme Iranul, dintr-o societate feudo-agricolă într-o ţară urbanizată, industrială.
Reuşise să stabilească prin legi principiile toleranţei religioase, separarea religiei de stat şi înfiinţarea unui parlament cu funcţia de consilier, căruia i-a acordat puteri sporite. Şahul avea ambiţii mari: vroia ca Iranul să fie diversificat economic, cu o tehnologie avansată, capabil să se autoîntreţină şi să n u depindă numai de petrol. Dorea să restructureze guvernul şi să dezvolte o clasă de mijloc.
Acest stil de guvernare nu convenea celor care planificau dezvoltarea şi istoria Omenirii. Ca atare, trebuia înlocuit cât mai repede.
Preşedintele Carter l-a trimis în Iran pe generalul Robert E. Huyser, comandant-adjunct al forţelor militare ale SUA din Europa.
Acesta, conform misiunii primite, s-a întâlnit cu generalii iranieni, cărora le-a cerit să nu încerce „o lovitură de stat” împotriva Ayatollahului Khomeini, care va prelua puterea în Iran!!! Deşi aceştia i-au fost loiali Şahului, s-au conformat, pentru ca, imediat după ce Khomeini a preluat puterea, să fie executaţi!! Au primit ce au meritat!
În exil, Şahul detronat şi-a scris memoriile afirmând: „Americanii au vrut să scape de mine . Aceasta a fost cu siguranţă intenţia marilor apărători ai drepturilor omului”. Tot din aceste memorii reiese că preşedintele american şi-a minţit din nou poporul, în sensul că i s-a spus că preţurile la petrolul exportat de Iran au fost stabilite de guvernul iranian. Complet fals!
În Iran existau trei mari companii petroliere: „Iranian Offshore Petroleum Co.”, „Iranian Oil Courastium”şi „Lavan Petroleum Co.”, companii mixte, în care conducerile administrative erau în mâinile americanilor, aceştia fixând preţul petrolului. Şahul a insistat de mai multe ori ca Iranul să primească o parte mai mare din veniturile petroliere. Strategia preşedintelui Carter a reuşit.
AMERICANII L-AU ÎNLOCUIT PE ŞAH CU…AGENTUL KGB KHOMEINI”
Acum, vă prezint, partea cea mai interesantă, explozivă chiar, a întregii afaceri. Se ştie că, în 1965, Şahul l-a exilat pe Khomeini. Cel care s-a întors în Iran şi a făcut ca lumea musulmană să fie conştientă de puterea ei nu a fost una şi aceeaşi cu cea exilată!
Semănau foarte bine, dar un memorandum scris de o personalitate considerată a fi una din sursele cele mai bine informat din lume afirma: „În ediţia din 11 iunie 1979, la pagina A-2, ziarul <<Herald Examinere>> din Los Angeles a tipărit un articol care pune problema autenticităţii Ayatollahului Khomeini. Articolul cita un editorial scris de Wiliam Hickey în <<London Express>>, care includea fotografii ale Ayatollahului Khomeini făcute când acesta se afla în Franţa şi în care se vede că are numai nouă degete. Degetul mijlociu de la mâna dreaptă lipsea.
Fotografii recente arată că actualul <<Ayatollah Komeini>> are zece degete”.
Sunt convins că mulţi nu vor crede în cele relatate puţin mai sus. Dar, citiţi ce s-a întâmplat în Teheran. Premierul iranian Amir Hoyeida avea să declare la o întrunire: „Îl cunosc personal şi vă asigur că are numai nouă degete. Acest Khomeini este un impostor”. Atât le-a trebuit celor din sală. A fost huiduit copios, târât afară şi executat fără nici o judecată.
Oare de ce a trebuit să fie înlocuit vechiul Khomeini? Un indiciu pentru rezolvarea misterului a fost oferit de Michael Coloniewski, colonel în Serviciul de Informaţii al Poloniei, expert în spionaj sovietic. El a afirmat, nici mai mult, nici mai puţin, că agenţii KGB s-au infiltrat în secta musulmană a şiiţilor, din care făcea parte Ayatollahul, apoi l-au înlocuito sosie a lui, de fapt un agent sovietic.
Oare nu a fost o înţelegere între SUA şi URSS, având în vedere că preşedintele Carter, prin trimisul său, le-a cerut generalilor iranieni să stea cuminţi?
După alungarea Şahului, mai mulţi iranieni care i-au rămas fideli au ales calea exilului şi s-au stabilit, majoritatea dintre ei, în SUA, unde au format „National Council of Resistence in Iran” (NCEI), care s-a alăturat necondiţionat Washingtonului.
După alungarea Şahului, Iranul a început să fie perceput ca un aliat de nădejde al Moscovei. În această situaţie, Washingtonul a trecut la dotarea Irakului cu tehnologie nucleară pentru a fi folosită în scopuri paşnice, cu arma chimică şi biologică, pentru ca Saddam Hussein să fie pregătit pentru atacarea Iranului.
Promisiunile făcute pe timpul Şahului nu au mai fost onorate, în special în ceea ce priveşte intrarea în posesia uraniului îmbogăţit de la consorţiul Eurodif.
„Jocurile murdare” ale Marilor Puteri, ale serviciilor secrete sunt deosebit de perfide, iar căile lor tare încurcate!
IRAN ŞI IRAK – ÎNARMATE DE SUA PENTRU A DEVENI…DUŞMANI DE NĂDEJDE
Evenimentele se desfăşoară rapid. Pe tabla de şah a regiunii, jucătorul principal unchiul Sam. Până spre sfârşitul anilor ’90, Iranul exercită un fel de şantaj terorist împotriva occidentalilor, pentru a-i determina să-şi respecte promisiunile făcute Şahului.
Ajuns locatar la Casa Albă, preşedintele Reagan a răspuns favorabil Iranului, încredinţând Chinei continuarea cooperării nucleare cu această ţară, în conlucrare cu Japonia.
În tot acest timp, RFG continua, în paralel, cooperarea cu Iranul. Dar mass-media scrisă americană a dezvăluit că China a furnizat tehnologie nucleară Iranului şi Pakistanului, lucru ce a determinat Casa Albă să-şi schimbe strategia. Exportul american în Iran a început să se facă prin intermediul unei societăţi argentiniene la care vest-germanii deţineau 25% din capital.
Reagan reuşise ca printr-un dublu „dispozitiv” să vândă Iranului tehnologie nucleară. În 1979 surpriză: Azatollahul Komeini a sistat programul nuclear al Iranului. Argumentul era de ordin religios: fundamentalismul islamic consideră armele de distrugere în masă , deci şi arma nucleară, drept „imorale”, deoarece ele „neagă suveranitatea lui Dumnezeu şi voinţa divină”.
Războiul Irak-Iran avea să ofere un paradox, nesesizat de mulţi. Se ştie că pe atunci Saddam Hussein – „Leul din Bagdad” – era aliatul Washingtonului în lupta contra statului islamic Iran. El a beneficiat de un ajutor substanţial financiar, logistic şi militar din partea americanilor, primind chiar arme chimice (sarin şi gazul VX), pe care nu a ezitat să le folosească.
Bineînţeles cu ştirea Washingtonului, care l-a îndemnat să atace Iranul. După care a fost înlăturat de la putere, judecat de Tribunalul Special pentru Irak, care i-a tratat crimele drept „crime împotriva Umanităţii”.
Pe tot tipul războiului, Iranul, deşi a suferit pierderi umane considerabile şi distrugeri materiale incalculabile, a rămas credincios ideii fundamentaliste potrivit căreia armele de distrugere în masă sunt imorale.
Până în 1995, politica nucleară a autorităţilor de la Teheran a rămas aceeaşi. În acest timp, ţările vecine şi chiar adversare statului fundamentalist iranian au dezvoltat programe nucleare militare, sub paravanul programelor civile.
Aşa a făcut Israelul (la ora actuală este a cincea putere nucleară a lumii, arsenalul său nuclear depăşind totalul arsenalelor ţărilor musulmane), India şi Pakistan. Programele nucleare ale acestor ţări s-a desfăşurat cu ajutorul SUA şi al Norvegiei.
