IRANUL – MAREA MIZĂ (II)

IRANUL – MAREA MIZĂ (II)

SUA ŞI ISRAEL VOR SĂ DECIDĂ POLITICA IRANULUI

Rusia are interese economice proprii faţă de Iran. Destrămarea URSS a fost urmată, printre altele, de înflorirea corupţiei, la toate nivelele şi în toate domeniile, o adevărată „caracatiţă” în acest domeniu. Combinată cu devalorizarea accelerată a rublei a avut efecte dezastruoase asupra economiei.

Contractul încheiat în 1995 de ministrul rus de Externe, Igor Ivanov, cu autorităţile de la Teheran pentru construirea unui reactor nuclear la Bushahr era un balon de oxigen pentru Moscova.

Washingtonul a protestat şi chiar a făcut presiuni asupra administraţiei ruse să nu semneze un asemenea contract, pentru că punea la îndoială caracterul civil al programului nuclear iranian şi se întreba: de ce un stat care are rezerve imense de petrol şi gaze naturale are nevoie de energie alternativă?

Acesta a fost şi este principalul argument în sprijinul teoriei unui program nuclear militar dezvoltat sub pretextul unui program civil. Washingtonul nu a ţinut cont de faptul că autorităţile de la Teheran s-au angajat să respecte protocoalele şi monitorizarea din partea Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică (AIEA), al cărui rol este de a controla instalaţiile nucleare ale celor 118 state membre pentru a garanta folosirea paşnică a energiei nucleare. Pentru Israel şi SUA, Iranul nu trebuie să-şi creeze nici un program nuclear, nici măcar civil. 

  

Trebuie precizat că autorităţile de la Teheran sunt conştiente de „moartea petrolului”. Tocmai din această cauză încearcă să folosească energia nucleară pentru a-şi susţine programul de dezvoltare economică şi după ce resursele sale de petrol şi gaze naturale vor fi epuizate.

Este o gândire pe termen lung de care israelienii şi americanii nici nu vor să audă. Necesităţile interne de petrol ale Iranului sunt de circa 932,9 milioane de barili/an, o cantitate uriaşă din care un sfert este utilizat la producerea energiei electrice.

Statele Unite nu vor să accepte acest lucru. Afirmă în continuare, intoxicând opinia publică internaţională, că Iranul nu are nevoie de un program nuclear ca o alternativă pentru resursele energetice. Deşi, potrivit Tratatului de neproliferare, fiecare ţară are dreptul inalienabil să utilizeze paşnici energia nucleară.

Şicanele împotriva Iranului au început imediat ce a semnat acordul cu Rusia. A început şi monitorizarea din partea AIEA, ceea ce ar fi trebuit să liniştească Washingtonul.  Tot în aceea perioadă NCRI din SUA a început să-şi facă simţită existenţa, prin faptul că a început să acuze autorităţile de la Teheran că ascund un centru clandestin de îmbogăţire a uraniului ala Natanz şi o uzină de apă grea la Arak!

William Beeman conduce un program nuclear la Brown University, iar Thomas Stauffer este inginer atomist, expert în problemele economice ale Orientului Mijlociu. Cei doi cunosc foarte bine facilităţile nucleare ale Iranukui şi, spre luare aminte, au prezentat capacităţile nucleare reale ale acestei ţări, într-un articol publicat în „Pacific News Service”, în cursul anului 2005.

Iranul dispune de o uzină de îmbogăţire a uraniului la Natanz şi una de cercetări asupra deuteriului la Arak. Nici una dintre ele nu este secretă, dar nici în stare de funcţionare. Chiar dacă ar funcţiona, nu pot produce plutoniu pentru fabricarea bombei atomice. Reactorul de la Bushehr urmează să producă (reţineţi, „urmează”) izotopi de plutoniu (PU 240, 242), din care, însă, este imposibil să fabrici arme nucleare”.

Nici vorbă de centru clandestin sau de o uzină de apă grea la Arak, după cum susţine NCRI! Departamentul de Stat american a informat că sursele sale au dezvăluit existenţa unor centrifuge secrete de îmbogăţire a uraniului. Însă, aceste surse nu au putut fi identificate!

Alte surse care acuză Iranul vin pe aceleaşi canale care descriau cu lux de amănunte armele de distrugere în masă ale lui Saddam Hussein, ori „uzine de arme biologice şi chimice” de la Khartoum. Să ne aducem aminte că acestea au fost bombardate de aviaţia americană, în baza informaţiilor nefondate, fiind…doar o simplă fabrică de medicamente.

Nici serviciile secrete, nici AIEA nu au putut confirma nici una din aceste acuye. Dar ele slujesc de minune Washingtonului. Nu puţini analişti occidentali, chiar americani, au fost de părere că în spatele acestor acuzaţii ale NCRI se ascunde o răfuială politică de ordin intern. Mai ales că ele proveneau de la o facţiune opusă guvernului reformist al preşedintelui iranian  Khatami, care era un adept al dialogului cu Occidentul. Nici acest lucru nu a interesat Administraţia de la Casa Albă.

După instalarea preşedintelui G.W.Bush, orice dialog între Iran şi Washington a fost imposibil. Iranul a fost inclus în „Axa răului” şi a început izolarea acestuia pe plan internaţional.

Şi astfel, pe diferite căi, după ce interesele americanilor nu au mai coincis cu cele ale liderilor de la Teheran, Administraţia de la Casa Albă intoxică Omenirea cu teoria unui Iran care are un „program nuclear militar”, numai pentru a se legitima o intervenţie militară americano-israeliano-turcă. 

  

ÎN 2005, ISRAELUL DECLANŞASE ATACAREA IRANULUI!!

Potrivit Constituţiei din 1979, Iranul este un stat confesional islamic. Liderul spiritual şi autoritatea supremă politică şi religioasă a ţării este imamul Ali Khamenei, participant activ la înlăturarea regimului proamerican al Şahului Reza Pahlavi.

Cel care are primul şi ultimul cuvânt în orice problemă importantă a ţării este preşedintele Mahomoud Ahmadinejad, primul preşedinte laic al ţării după 1981. Este licenţiat al Facultăţii de transporturi al Universităţii de ştiinţe şi tehnologie din Teheran.

Pe timpul studenţiei a reprezentat instituţia sa de învăţământ în conducerea unui sindicat islamist, organizaţie care s-a aflat la originea luării de ostatici de la Ambasada SUA din Teheran, în 1979. Ca ofiţer al Gărzii revoluţionare a participat la războiul împotriva Irakului (1980-1989), pentru ca, între 1993 şi 1997, să fie guvernator al provinciei Ardabil. În 2003 devine primar al Teheranului. S-a bucurat de simpatia păturilor celor mai religioase ale populaţiei Teheranului, care l-au susţinut masiv la alegeri.

În discursul de investitură ca preşedinte al Iranului a anunţat că „guvernul meu se va conforma unui număr de patru principii: promovarea justiţiei, bunătatea faţă de toţi supuşii lui Dumnezeu, servirea poporului iranian şi progresul material şi spiritul”.

A proferat atacuri dure la adresa Israelului, de genul „Oricine recunoaşte Israelul va arde în focul furiei umane musulmane. Oricine recunoaşte regimul sionist admite înfrângerea şi predarea lumii musulmane”.

Afirmaţiile preşedintelui iranian nu sunt ceva nou pentru lumea arabă. Astfel de afirmaţii au fost rostite de Yasser Arafat, de Hafez al-Assad, de mai mulţi lideri fundamentalişti ori conducători ai mişcărilor teroriste Hamas sau Hezbollah. De data aceasta însă, situaţia internaţională este mult mai complexă. Se pare că…Iranul o cere lui Allah!

Replica Israelului a fost pe măsură. Câteva luni, aviaţia militară israeliană a făcut exerciţii în cadrul celui mai secret plan: „Operaţiunea IRAN”. În urma declaraţiilor iresponsabile ale preşedintelui iranian, Ariel Sharon a ordonat punerea în aplicare a operaţiunii respective.

O escadrilă de avioane „Phanton”, adaptate la zbor pe distanţe lungi, aluat cap-compas conglomeratele tehnologice de la Bushaher, Ispahan, Natgaz şi Arak şi, zburând la joasă altitudine, erau deja pe traseu, apropiindu-se de Iran.

A intervenit însă…Condoleezza Rice, care a aflat despre intenţia Israelului. (numai printr-o trădare din interiorul Cabinetului sau a Armatei). Se spune că telefoanele s-au înroşit, diplomaţia a fost lăsată de-o parte, au urmat chiar ameninţări. În cele din urmă premierul israelian a anulat atacul.

Ahmadinajed este şeful şi celei mai radicale aripi a conservatorilor iranieni, calitate în care trebuie să-şi precizeze foarte clar poziţia. Acest lucru nu-l poate face decât din interiorul ţării, mesajul său urmând să ajungă în toată lumea. Prin aceasta, el satisface dorinţa poporului, mai ales a susţinătorilor săi fanatici.

De nenumărate ori, lumea occidentală, lumea în general, a declarat că doreşte să trăiască alături de lumea islamică. Atunci, fără supărare, trebuie să înţeleagă că, pentru lumea islamică, problema Israelului este o chestiune ideologică fundamentală.

Musulmanii pot face declaraţii belicoase sau se pot abţine. Însă, ei nu pot să renunţe la poziţia lor faţă de Israel, după cum Israelul nu poate renunţa să-i pedepsească pe criminalii de război pentru ororile Holocaustului.

În accepţiunea musulmanilor, ei se vor putea dezice de această poziţie doar atunci când Israelul va înceta să mai existe. După părerea mea, preşedintele Iranului a încisns intenţionat spiritele. Face un joc perfect conştient, pe care ceilalţi nu-l pot înţelege. Vom vedea de ce.

De ce SUA au dreptul de a incrimina un stat şi de a-l ataca dur, doar în baza unor dovezi fabricate, în baza dezinformării opiniei publice internaţionale ? Vom vedea că totul este demagogie, praf aruncat în ochii opiniei publice pentru a justifica un viitor atac asupra Iranului.

Problema este că atitudinea lui Ahmadinejad este motivată chiar de Israel şi SUA. Iranul se află permanent sub ameninţarea agresiunii. În toamna lui 2005 a fost la un pas da a fi bombardat de aviaţia israeliană. Statele Unite nu au nici o reţinere în a ameninţa Iranul cu o intervenţie  militară. De ce nimeni nu are curajul să adreseze note de protest ambasadelor americane sau forurilor internaţionale?

Ariel Sharon avertiza: „Israelul – dar nu numai Israelul nu poate accepta un Iran nuclear. Avem posibilitatea să rezolvăm această ameninţare şi vom face toate pregătirile necesare pentru a reacţiona”.

Săptămânalul britanic „Sunday Times” titra: „Surse interne din cadrul  forţelor speciale israeliene au confirmat că, la începutul luzi decembrie 2005, se atinsese gradul „G” de pregătire anti-aeriană, cel mai înalt grad înainte de declanşarea propriu-zisă a acţiunii”.

Ex vicepreşedintele Dick Cheney, în cadrul unui interviu, a declarat cinic: „Dat fiind faptul că Iranul duce o politică al cărui obiectiv este distrugerea Israelului, israelienii pot reacţiona primii, lăsând restul lumii să-şi facă griji privind moralitatea atacului”. 

TEHERANUL NU DOARME ÎN ŞALVARI!

Arsenalul militar al Iranului a fost intens mediatizat, chiar de către liderii de la Teheran, aşa că nu insist asupra lui. Accentuez doar că are la dispoziţie 150.000 de rachete balistice cu rază de acţiune până la 2.500 km. Iată trei posibile ţinte: Israelul se află sub 1.100 km, Atena până la 1.900, iar Bucureştiul la circa 1.500 km. Sunt distanţe în linie dreaptă de la graniţa de vest a Iranului. De atunci, toate aceste arme şi dispozitive au suferit modificări radicale, fiind mult îmbunătăţite.

Trebuie subliniat că locaţiile nucleare iraniene sunt subterane şi dispersate, ceea ce face ca potenţialele lovituri aeriene să fie dificile şi fără vreo garanţie de succes. La cererea Congresului american, „National Research Council” a redactat un raport acare face o estimare a utilizării bombelor de tip „bunker buster” B61-11, inclusiv în variantă nucleară.

Cum facilităţile nucleare ala Iranului se găsesc la o adâncime cuprinsă între 150-200 m, ar trebui folosite bombe de 30 kilotone, mult mai puternice decât bomba de la Hiroşima!

Deci, Washingtonul se pregăteşte să încalce chiar prevederile Tratatului de Neproliferare din 1979, care interzice categoric unei puteri nucleare să facă uz de arma nucleară împotriva unui stat non-nuclear. Nu ar fi prima oară când Statele Unite sfidează comunitatea internaţională şi organismele ei. Deocamdată, Iranul este un stat non-nuclear.

Pe 19 februarie 2006, liderii religioşi iranieni au emis un decret religios care aprobă folosirea armelor nucleare împotriva inamicilor. Este un act fără precedent, având în vedere că sharia (legea islamică) interzice folosirea acestor arme. Potrivit „The Sunday Telegraph”, această acţiune a fost inspirată de  Mohren Gharavian, discipol al ayatollahului Taghi Menbah-Yazdi, care se opune cu înverşunare oricărui gen de apropiere de Occident.

Potrivit publicaţiei online „Rooz”, acest ayatollah, profesor la o şcoală religioasă din oraşul Qom, a declarat pentru prima dată că „folosirea armelor nucleare nu ar fi o problemă, nici conform shariei”. De asemenea, a apreciat că este „foarte firesc” ca Iranul să deţină bombe nucleare ca o „contramăsură” împotriva altor puteri nucleare.

Ayatollahul Menhab-Yazdi a aprobat şi comiterea de atentate sinucigaşe împotriva „inamicilor Islamului”. Împreună cu alţi lideri religioşi a creat la Universitatea din Teheran o „şcoală de atentatori-sinucigaşi”. În 20 februarie 2006, PRO TV a transmis că 1.000 de tineri iranieni, majoritatea stzdenţi, au absolvit deja această şcoală.

Un student a declarat: „Vom lovi obiectivele militare ale americanilor”. La cursuri se vizionează atentatele sinucigaşe ale palestinienilor împotriva israelienilor. Se mai precizează că alte 15.000 de persoane s-au înscris la seminariile acestei şcoli…

Pe 15 martie 2005 a fost redactat în forma finală un document, un proiect de doctrină militară nucleară americană care are în vedere efectuarea de lovituri nucleare preventive împotriva unor adversari. Se are în vedere descurajarea acestora pentru a folosi armele de distrugere în masă împotriva SUA sau a aliaţilor lor.

Pentagonul a solicitat tuturor comandamentelor militare desfăşurate în lume să pună la punct programe specifice pentru folosirea de arme nucleare în regiunile în care sunt desfăşurate şi de care răspund. Comandamentele mai trebuie să imagineze scenarii care ar justifica solicitarea acordului prezidenţial pentru lovituri nucleare. Prevederile acestui document sunt actuale şi în zilele noastre.

Cititorul cunoaşte deja că fiecare intervenţie militară, oriunde în lume, are o motivaţie propagandistică. Intervenţiile militare din fosta Iugoslavie, din Afganistan şi Irak sunt concludente în acest sens. În baza acestui document, oricare comandant militar american din lume poate imagina scenarii care de care mai credibile.

Din acest punct de vedere nu sunt lipsiţi de imaginaţie. Aşa că, în opinia oricărui comandament militar american, oricare adversar ce dispune de ADM le-ar putea utiliza sau ar intenţiona să le utilizeze împotriva forţelor americane sau aliate ori împotriva populaţiei civile.

În acest sens, ne putem aştepta oricând la un asemenea scenariu imaginat împotriva Iranului. 

Acest document este un răspuns la doctrina preventivă declarată de G.W.Bush în 2002. Atunci, mai precis în luna februarie, în cadrul discursului său despre starea naţiunii preşedintele a prezentat Irakul, Iranul şi Coreea de Nord ca fiind piesele de bază ale „Axei răului”, care dezvoltă în mod ilegal capacităţi militare nucleare. Invadarea şi ocuparea Irakului a rezolvat problema cu această ţară.

Mass-media americană l-a transformat pe Saddam Hussein, răsfăţatul Washingtonului o perioadă îndelungată, într-un tiran odios, demn numai de dispreţ. Înainte de atacarea Irakului a fost nevoie de o infuzie de propagandă, de manipulare a opiniei publice americane şi internaţionale în favoarea politicii Administraţiei Bush, de sprijinire necondiţionată a politicii americane în zona Orientului Mijlociu.

Doresc să atrag atenţia că ţinta mass-media este cetăţeanul american, adică contribuabilul, pentru că numai şi numai părerea sa contează în sprijinirea acţiunilor americane pe plan extern şi implicit plata costurilor acestor operaţiuni. În timp ce contribuabilul american plăteşte facturile cu bani şi sânge, profitorii se numesc „Exxon”, „Texaco”, „Bechtel” etc.

Numai că americanii şi „coaliţia antiteroristă” au suferit o înfrângere usturătoare în Irak, fiind nevoiţi să părăsească această ţară cu coada între picioare. Acelaşi lucru îl prevăd şi în Afganistan, ţară în care revoltele contra americanilor s-au intensificat în lunile ianuarie-februarie 2012.

Cititi si: IRANUL – MAREA MIZĂ (I)

Sursa: dezvatatorul.blogspot.com

IRANUL – MAREA MIZĂ (I)

IRANUL – MAREA MIZĂ (I)

Tensiunile între Israel, Statele Unite şi Uniunea Europeană – pe de o parte – şi Iranul – pe de altă parte, se acutizează. Ca răspuns la sancţiunile din partea U.E. Iranul a reacţionat şi a oprit sau limitat livrările de ţiţei. Vizate sunt Franţa, Marea Britanie, Spania, Portugalia, Italia, Grecia. Deocamdată.

Acum uitaţi-vă ce se întâmplă în Românie: în noaptea de 22/23 februarie un litru de benzină la staţiile Petrom a ajuns la 6,46 RON!!!, iar motorina a depăşit pragul psihologic de 6 R0N!! I-au urmat exemplul Luke Oil şi Rompetrol, celelalte două mari companii. Prevăd că este doar începutul. De la începutul anului preţul unui litru de benzină a crescut cu 7%. Cât vor ajunge mâncarea, serviciile, medicamentele ş.a.? Mi-e şi groază să mă gândesc.

România devine o victimă colaterală a tensiunilor din Golful Persic, fapt pe care l-am scos în evidenţă în cadrul articolului „Cine asigură securitatea naţională a României?” Această majorare o consider forţată. În condiţiile în care Petrom a anunţat pentru anul 2011 profituri uriaşe, iar, când preţul barilului de petrol a sărit la 140 de dolari nu a făcut nici o majorare! 

  

De peste 10 ani se tot vorbeşte despre pericolul nuclear al Iranului. Dacă această ţară reuşeşte să obţină uraniu îmbogăţit atât cât să fabrice bomba nucleară, Israelul se vede prins în situaţia de a alege: ori loveşte primul Iranul prin bombardament atomic, ori este în pericol de a dispărea de pe suprafaţa pământului.

Nu exagerez cu nimic. Iranul continuă activitatea de obţinere a uraniului îmbogăţit deşi i-au fost asasinaţi unii experţi în domeniu şi s-a impus embargo. Din timp, pentru ca instalaţiile sale să nu fie distruse prin bombardament, a construit două buncăre uriaşe la o adâncime la care nici o bombă din lume nu le pot atinge: uzina subterană de la Fordow şi buncărul subteran de lângă oraşul Qom.

Israelul este în situaţia de a lua o hotărâre cât mai urgentă. De ce? Pentru că populaţia şi teritoriul  sunt atât de reduse încât o singură lovitură nucleară ar fi devastatoare. Israelul nu ar mai putea reacţiona după un atac nuclear iranian. Şi mai are o problemă: un atac aerian asupra Iranului este o problemă pentru aviaţia israeliană. Ţintele primare sunt la distanţa limită de zbor pentru bombardiere. Drumul cel mai scurt este peste Irak, o zonă a nimănui  pe care Israelul o poate folosi.

Leon Panetta, Ministrul Apărării al Statelor Unite, afirma recent că Israelul ar putea ataca facilităţile nucleare ale Iranului în aprilie sau iunie. Când o asemenea afirmaţie vine din partea unui înalt oficial militar american nu poţi să o neglijezi. 

Vom vedea că Iranul este o victimă a propagandei mincinoase.

Înaintea acestei lovituri, Israelul intenţionează să trimită peste 800.000 de persoane în România. Pentru siguranţa lor. Aceştia au dublă cetăţenie: israeliană şi română, şi pot cere oricând azil la noi.

Pe la mijlocul lunii februarie, adjunctul ministrului rus de Externe, Ghennadi Gatilov a luat o poziţie dură în faţa unui eventul conflict militar cu Iranul, declarând, în cadrul unei conferinţe de presă.”

Orice scenariu militar împotriva Iranului ar fi dezastruos pentru întreaga regiune şi pentru întregul sistem al relaţiilor internaţionale”. Şi a continuat: „Sper ca Israelul să înţeleagă toate consecionţele şi mai ales să-şi asume fapătul că ar intenţiona să atace Iranul unilateral”.

Pentru a se înţelege mai bine cum s-a ajuns la această situaţie explozivă, voi prezenta evenimentele mai importante care au avut loc de-a lungul ultimelor decenii ale mileniului II. 

  

SUVERANITATEA STATELOR – UN BANC BUN LA CASA ALBĂ

Pe 5 august 2005, Guvernul de la Teheran considera „inacceptabile” şi „insultătoare” propunerile Uniunii Europene de cooperare condiţionate de încetarea completă a operaţiunilor de conversie şi îmbogăţire a uraniului.

Ulterior, la uzina de la Ispahan se relua activitatea. Acest eveniment a adâncit criza din relaţiile americano-iraniene, şi aşa destul de încordate, şi a crescut la maximum tensiunea dintre Iran şi Israel.

Mai mult, Iranul a ameninţat Uniunea Europeană, care alături de reprezentanţii a 35 de ţări membre în Consiliul guvernatorilor Agenţiei Internaţionale a Energiei Nucleare, a cerut „suspendarea tuturor activităţilor legate de îmbogăţirea uraniului”, că nu va reveni asupra deciziei sale. Hamid Reza Assefi, purtător de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe, a declarat că reluarea conversiei uraniului „nu este negociabilă”. Şi a acuza Marea Britanie şi SUA de ingerinţe, în treburile interne ale Iranului prin instigarea la revolte care au avut loc în vara anului 2005 în regiunile de la graniţa cu Irakul.

În cadrul unei reuniuni organizate pe 26.10.2005, la Moscova, de către Organizaţia de Cooperare de la Shanghai, care reprezintă trei miliarde de oameni, vicepreşedintele iranian Parviz Davudi a lansat un avertisment împotriva oricărui amestec în programul nuclear al ţării sale: „Iranul recunoaşte Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică şi regulamentele acesteia. Noi considerăm însă orice amestec iresponsabil ca o ameninţare şi cerem o abordare nediscriminatorie”.

Ce vrea mai mult Washingtonul?

Elita de la Teheran are toate motivele să nu aibă încredere în majoritatea vecinilor săi, şi nici în SUA sau Israel. Faţă de vecinii săi arabi, conducerea de la Teheran, care se simte urmaşă a măreţiei Persiei, are o atitudine de neîncredere.

Pe acest fundal evoluează programul nuclear al Iranului. Dacă obţine arma nucleară, acest lucru ameninţă să arunce în aer securitatea regională şi globală. Ţările arabe vecine s-ar simţi la rândul lor îngrijorate să-şi creeze propria lor armă atomică. În cea mai explozivă regiune a planetei s-ar putea declanşa o cursă a înarmării nucleare. Deţinerea acestei arma de către un regim ideologizat nu poate decât să îngrijoreze.

Sunt conştient că mulţi nu îmi vor da dreptate, dar de ce să nu se încerce problematica nuclearizării Iranului în cadrul unui sistem care să fie garantat de Rusia, China şi chiar India? Pentru că principala forţă motrice a programului nuclear al Iranului o constituie sentimentul de panică al elitei de la Teheran, neîncrederea reciprocă din regiunea Marelui Orient Mijlociu.

Cititorul trebuie să ştie că ambiţiile nucleare ale Iranului sunt justificate şi ele au fost susţinute chiar de către SUA atât timp cât la Teheran era un guvern pro-american. Iar programul nuclear militar al Iranului este o „minciună propagandistică”, un „casus belli” în care Washingtonul a devenit un adevărat maestru. ..

După Al Doilea Război Mondial, retragerea trupelor sovietice din Iran a fost mult încetinită şi a coincis cu „revoluţia comunistă” a lui Manolis Glezos din Grecia, ceea ce l-a îngrijorat foarte mult pe masonul Winston Churchill. Profitând de situaţie din Grecia, Stalin intenţiona să aducă parte  a flotei sovietice în porturile greceşti, poziţionate chiar în dreptul Canalului de Suez, principalul drum de acces, dar şi cel mai economicos, al britanicilor şi francezilor către imperiile lor din Orient şi Asia.

Din 1941, Iranul era condus de tânărul Muhammad Reza Pahlavi, sub supraveghere britanică. Compania petrolieră anglo-iraniană AIOC era unul din principalii furnizori al Angliei. Antreprenorul englez care a înfiinţat-o în 1901 a primit monopol de 60 ani în producţia de petrol în cea mai mare parte a ţării şi a făcut contracte pentru a furniza petrol marinei regale.

Cum este normal, guvernul britanic a cumpărat o parte semnificativă din acţiunile companiei. Dividentele pentru Şah au crescut considerabil când monopolul iniţial a fost renegociat şi extins până în 1993. Astfel că interesele britanicilor în Iran erau esenţiale, centrate politic pe securitatea Imperiului Britanic – împiedicarea expansiunii ruseşti către Oceanul Indian şi Golful Persic, iar economic – pe petrolul iranian, prin compania AIOC.

În 1951, mişcarea naţionalistă iraniană, condusă de dr. Muhammad Mossangh a înlăturat regimul Şahinşahului Pahlavi, acesta, împreună cu familia regală refugiindu-se la Roma. Mossangh  a naţionalizat imediat compania AIOC. Cu toate presiunile britanicilor, care au luat forma unui crucişător ancorat în Golful Abadan, ce bloca exporturile de petrol iranian, Mossangh nu a cedat.

Preşedintele american Harry Truman şi secretarul de Stat Dean Acheson, temându-se că disputa va afecta rezerva de petrol mondială şi preţurile, dar şi faptul că URSS s-ar putea implica, au făcut presiuni asupra Londrei să fie mai moderată şi să nu recurgă la forţă.

Englezii nesocoteau pericolul expansiunii sovietice. În încercarea de a-l înlătura pe Mossangh şi a-şi relua proprietatea asupra petrolului iranian, ei le-au propus lui Eisenhower şi Dulles o colaborare, ceea ce americanii au acceptat.

A fost concepută „Operaţiunea Ajax”, la conducerea căreia a fost numit Kemit Roosevelt, nepotul lui Theodore Roosevelt, un veteran al OSS (înaintaşa CIA). În memoriile sale, acesta avea să scrie: „Motivaţia englezilor era pur şi simplu de a recupera concesiunile petrolului AIOC. Pe noi nu ne preocupa asta, ci ameninţarea evidentă a preluării controlului de către ruşi”.

Operaţiunea s-a desfăşurat clandestin şi a fost condusă de CIA, având un succes spectaculos, semnificând legătura Agenţiei cu politica externă a Administraţiei de la Casei Albă. În două luni, cu numai 200.000 de dolari, „Operaţiunea Ajax” l-a înlăturat pe Mossangh.

Armata şi populaţia l-au sprijinit pe Şahul Reza Pahlavi care, în urma contra-loviturii CIA din 1951 a fost readus pe tron. Prim-ministru a fost instalat generalul Fazlollah Zahedi, arestat în 1941 de britanici, suspectat a fi pronazist şi închis într-o închisoare din Palestina, asupra căreia britanicii aveau mandat internaţional. Prin numirea acestuia, englezii au devenit conştienţi de faptul că, încercând să obţină ajutor american, permiseseră ca interesele americanilor să devină prioritare.

Foarte repede a fost creată „Compania Petroliferă Iraniană Naţională”, dirijată de un consorţiu internaţional în care British Petroleaum deţinea 40%, Royal Dutch Shell 14%, Gulf, Mobil, Standard Oil din New Jersey, Standard Oil din California şi Comapnia Texas, fiecare câte 7%.

Alte mari companii americane deţineau un total de 5%, iar Compania Franceză a Petrolului 6%. Dacă până în 1951 britanicii controlaseră tot petrolul iranian, de data aceasta au trebuit să se mulţumească cu 40%, acelaşi procentaj ca americanii.

În 1953, Iranul era centrul a două bătălii: pe de o parte, una între SUA şi strategia expansionistă a URSS, pe de altă parte între SUA şi încercarea britanicilor de a-şi menţine imperiul şi rolul mondial.

Iranul a oferit o armă care a permis Statelor Unite să opereze atât pe teren principal, politic (stoparea expansiunii ameninţătoare a Uniunii Sovietice), cât şi pe teren comercial (se subsuma monopolului britanic asupra petrolului, vechi de circa 50 ani). 

  

ŞAHUL PREA VOIA SĂ-ŞI DEZVOLTE ŢARA!...

Conştient că le datora americanilor revenirea sa la tron, Şahinşahul a devenit un aliat necondiţionat al SUA. În 1957 a semnat un acord de cooperare nucleară cu SUA, în cadrul programului „Atom for Peace” şi a achiziţionat un reactor nuclear chiar din Statele Unite. Acesta a devenit funcţional în 1967. În Iran a fost înfiinţată „Atomic Energy Organization of Iran”.

Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr a dorit să facă din Iran o mare putere a lumii. La început a oferit occidentalilor contracte deosebit de avantajoase pentru exploatarea şi cumpărarea petrolului. Franţa şi RFG s-au avântat imediat, furnizând Teheranului asistenţă tehnologică, după care Iranul s-a alăturat consorţiului”Eurodif”, care producea uraniu îmbogăţit. Au fost încheiate contracte ferme care stipulau că îi revenea 10% din producţia acestui consorţiu.

În 1974, Pahlavi a anunţat că ţara sa va produce arme nucleare în cel mai scurt timp. Nici Israelul, nici SUA, Marea Britanie, Franţa sau Germania nu au protestat în nici un felş. Mai mult, aceste state au semnat o serie de acorduri cu Iranul, acordându-i o largă asistenţă financiară şi tehnologică şi furnizându-i uraniu îmbogăţit, patru reactoare nucleare şi organizând mai multe centre de cercetare în această ţară. Probabil din cauza faptului că, până în 1979, Iranul a sabotat coaliţie arabă.

Expulzarea Şahului Iranului s-a dovedit o trădare din partea Casei Albe, care nu mai era de cord cu stilul de guvernare pe care acesta l-a impus. A fost un conducător priceput, într-o singură generaţie reuşind să transforme Iranul, dintr-o societate feudo-agricolă într-o ţară urbanizată, industrială.

Reuşise să stabilească prin legi principiile toleranţei religioase, separarea religiei de stat şi înfiinţarea unui parlament cu funcţia de consilier, căruia i-a acordat puteri sporite. Şahul avea ambiţii mari: vroia ca Iranul să fie diversificat economic, cu o tehnologie avansată, capabil să se autoîntreţină şi să n u depindă numai de petrol. Dorea să restructureze guvernul şi să dezvolte o clasă de mijloc.

Acest stil de guvernare nu convenea celor care planificau dezvoltarea şi istoria Omenirii. Ca atare, trebuia înlocuit cât mai repede. 

Preşedintele Carter l-a trimis în Iran pe generalul Robert E. Huyser, comandant-adjunct al forţelor militare ale SUA din Europa.

Acesta, conform misiunii primite, s-a întâlnit cu generalii iranieni, cărora le-a cerit să nu încerce „o lovitură de stat” împotriva Ayatollahului Khomeini, care va prelua puterea în Iran!!! Deşi aceştia i-au fost loiali Şahului, s-au conformat, pentru ca, imediat după ce Khomeini a preluat puterea, să fie executaţi!!  Au primit ce au meritat!

În exil, Şahul detronat şi-a scris memoriile afirmând: „Americanii au vrut să scape de mine . Aceasta a fost cu siguranţă intenţia marilor apărători ai drepturilor omului”. Tot din aceste memorii reiese că preşedintele american şi-a minţit din nou poporul, în sensul că i s-a spus că preţurile la petrolul exportat de Iran au fost stabilite de guvernul iranian. Complet fals!

În Iran existau trei mari companii petroliere: „Iranian Offshore Petroleum Co.”, „Iranian Oil Courastium”şi „Lavan Petroleum Co.”, companii mixte, în care conducerile administrative  erau în mâinile americanilor, aceştia fixând preţul petrolului. Şahul a insistat de mai multe ori ca Iranul să primească o parte mai mare din veniturile petroliere. Strategia preşedintelui Carter a reuşit. 

  

AMERICANII L-AU ÎNLOCUIT PE ŞAH CU…AGENTUL KGB KHOMEINI”

Acum, vă prezint, partea cea mai interesantă, explozivă chiar, a întregii afaceri. Se ştie că, în 1965, Şahul l-a exilat pe Khomeini. Cel care s-a întors în Iran şi a făcut ca lumea musulmană să fie conştientă de puterea ei nu a fost una şi aceeaşi cu cea exilată!

Semănau foarte bine, dar un memorandum scris de o personalitate considerată a fi una din sursele cele mai bine informat din lume afirma: „În ediţia din 11 iunie 1979, la pagina A-2, ziarul <<Herald Examinere>> din Los Angeles a tipărit un articol care pune problema autenticităţii Ayatollahului Khomeini. Articolul cita un editorial scris de Wiliam Hickey în <<London Express>>, care includea fotografii ale Ayatollahului Khomeini făcute când acesta se afla în Franţa şi în care se vede că are numai nouă degete. Degetul mijlociu de la mâna dreaptă lipsea.

Fotografii recente arată că actualul <<Ayatollah Komeini>> are zece degete”. 

Sunt convins că mulţi  nu vor crede în cele relatate puţin mai sus. Dar, citiţi ce s-a întâmplat în Teheran. Premierul iranian Amir Hoyeida avea să declare la o întrunire: „Îl cunosc personal şi vă asigur că are numai nouă degete. Acest Khomeini este un impostor”. Atât le-a trebuit celor din sală. A fost huiduit copios, târât afară şi executat fără nici o judecată.

Oare de ce a trebuit să fie înlocuit vechiul Khomeini? Un indiciu pentru rezolvarea misterului a fost oferit de Michael Coloniewski, colonel în Serviciul de Informaţii al Poloniei, expert în spionaj sovietic. El a afirmat, nici mai mult, nici mai puţin, că agenţii KGB s-au infiltrat în secta musulmană a şiiţilor, din care făcea parte Ayatollahul, apoi l-au înlocuito sosie a lui, de fapt un agent sovietic.

Oare nu a fost o înţelegere între SUA şi URSS, având în vedere că preşedintele Carter, prin trimisul său, le-a cerut generalilor iranieni să stea cuminţi?

După alungarea Şahului, mai mulţi iranieni care i-au rămas fideli au ales calea exilului şi s-au stabilit, majoritatea dintre ei, în SUA, unde au format „National Council of Resistence in Iran” (NCEI), care s-a alăturat necondiţionat Washingtonului.

După alungarea Şahului, Iranul a început să fie perceput ca un aliat de nădejde al Moscovei. În această situaţie, Washingtonul a trecut la dotarea Irakului cu tehnologie nucleară pentru a fi folosită în scopuri paşnice, cu arma chimică şi biologică, pentru ca Saddam Hussein să fie pregătit pentru atacarea Iranului.

Promisiunile făcute pe timpul Şahului nu au mai fost onorate, în special în ceea ce priveşte intrarea în posesia uraniului îmbogăţit de la consorţiul Eurodif. 

„Jocurile murdare” ale Marilor Puteri, ale serviciilor secrete sunt deosebit de perfide, iar căile lor tare încurcate! 

  

IRAN ŞI IRAK – ÎNARMATE DE SUA PENTRU A DEVENI…DUŞMANI DE NĂDEJDE

Evenimentele se desfăşoară rapid. Pe tabla de şah a regiunii, jucătorul principal unchiul Sam. Până spre sfârşitul anilor ’90, Iranul exercită un fel de şantaj terorist împotriva occidentalilor, pentru a-i determina să-şi respecte promisiunile făcute Şahului.

Ajuns locatar la Casa Albă, preşedintele Reagan a răspuns favorabil Iranului, încredinţând Chinei continuarea cooperării nucleare cu această ţară, în conlucrare cu Japonia.

În tot acest timp, RFG continua, în paralel, cooperarea cu Iranul. Dar mass-media scrisă americană a dezvăluit că China a furnizat tehnologie nucleară Iranului şi Pakistanului, lucru ce a determinat Casa Albă să-şi schimbe strategia. Exportul american în Iran a început să se facă prin intermediul unei societăţi argentiniene la care vest-germanii deţineau 25%  din capital.

Reagan reuşise ca printr-un dublu „dispozitiv” să vândă Iranului tehnologie nucleară. În 1979 surpriză: Azatollahul Komeini a sistat programul nuclear al Iranului. Argumentul era de ordin religios:  fundamentalismul islamic consideră armele de distrugere în masă , deci şi arma nucleară, drept „imorale”, deoarece ele „neagă suveranitatea lui Dumnezeu şi voinţa divină”.

Războiul Irak-Iran avea să ofere un paradox, nesesizat de mulţi. Se ştie că pe atunci Saddam Hussein – „Leul din Bagdad” – era aliatul Washingtonului în lupta contra statului islamic Iran. El a beneficiat de un ajutor substanţial financiar, logistic şi militar din partea americanilor, primind chiar arme chimice (sarin şi gazul VX), pe care nu a ezitat să le folosească.

Bineînţeles cu ştirea Washingtonului, care l-a îndemnat să atace Iranul. După care a fost înlăturat de la putere, judecat de Tribunalul Special pentru Irak, care i-a tratat crimele drept „crime împotriva Umanităţii”.

Pe tot tipul războiului, Iranul, deşi a suferit pierderi umane considerabile şi distrugeri materiale incalculabile, a rămas credincios ideii fundamentaliste potrivit căreia armele de distrugere în masă sunt imorale.

Până în 1995, politica nucleară a autorităţilor de la Teheran a rămas aceeaşi. În acest timp, ţările vecine şi chiar adversare statului fundamentalist iranian au dezvoltat programe nucleare militare, sub paravanul programelor civile.

Aşa a făcut Israelul (la ora actuală este a cincea putere nucleară a lumii, arsenalul său nuclear depăşind totalul arsenalelor ţărilor musulmane), India şi Pakistan. Programele nucleare ale acestor ţări s-a desfăşurat cu ajutorul SUA şi al Norvegiei.

Sursa: Articol preluat integral de pe Necenzurat

Sursa: dezvatatorul.blogspot.com

DE CE VOR SA SCHIMBE IMPARTIREA ADMINISTRATIVA? CARE ESTE MIZA?- PASAREA PHEONIX?

De cateva zile ma uit cu uimire si ma intreb, ce Dumnezeu au astia in cap, de vor sa schimbe impartirea administrativa  a tarii in regiuni sau voievodate !
Bine ca nu vor sa o schimbe in pasalacuri sau descalecari sau mai stiu eu ce!
Oare care este miza? De unde graba asta? Sa credem argumentatia cu economia si accesarea fondurilor europene, sau cu mafiile instalate la conducerea judetelor?
Pai nu inteleg! Care mafii sau familii de interese? Prefectii sunt alesi de popr? Nu. Parca eu asa stiu sau am ramas eu in urma cu informatiile?
Voi va inchipuiti, cum ar fi daca, doamne fereste, ai avea nevoie de vreo "hartie" de la " judet" sau voievodat sau regiune? Cati kilometri trebuie sa bati tu, amarastean, care de abia acum iti permiti sa te deplasezi niste zeci de kilometri ? Atunci va trebui sa mergi niste sute de kilometri... o nimica toata, doar statul face economie!
Care economie?  Cu locuri de munca? Cu fonduri "date cu cap" ?
Oare chiar asa de creduli ne cred astia?
Oameni buni, miza sunt alegerile! Atat! Da, alegerile! De ce? Simplu. Hai sa ne gandim logic.
Exista judete, unde mai sunt oameni, care nu le sunt loiali, unde exista intr-adevar prefecti si alti angajati, care nu tin cu ei. Acestia, mai mult ca sigur, vor incerca sa le strice" ploile" cu aranjatul, ca sa nu zic furatul voturilor.
Cred ca si-au facut socoteala, si nu ajunge sa "aranjeze" votul doar in judetele portocalii. Deci, cineva, care are o minte... sclipitor de diabolica, a venit cu ideea asta: reorganizarea teritoriela.
Ce nu inteleg eu, este cum de nici un lider al opozitiei nu si-a dat seama pana acum.
Bai nene, daca nu va treziti, va manaca astia pe paine si nu-i mai dati jos in veacul vecilor amin!
Amin pentru noi, desigur!
Acum incep sa am confirmarea viziunii, pe care am avut-o la ultimele alegeri, ca daca iese Basescu presedinte, atunci, nu va ramane piatra pe piatra in tara asta si o sa ajungem praf si pulbere.
De, cine stie, poate vom fi ca pasarea Pheonix.
Doar, sa ne lase cenusa in pace, atat le mai cerem, sa nu cumva sa le vina ideea sa o imprastie si pe asta in cele patru zari...

Scris de Sfatuitoarea