IRANUL – MAREA MIZĂ (II)
SUA ŞI ISRAEL VOR SĂ DECIDĂ POLITICA IRANULUI
Rusia are interese economice proprii faţă de Iran. Destrămarea URSS a fost urmată, printre altele, de înflorirea corupţiei, la toate nivelele şi în toate domeniile, o adevărată „caracatiţă” în acest domeniu. Combinată cu devalorizarea accelerată a rublei a avut efecte dezastruoase asupra economiei.
Contractul încheiat în 1995 de ministrul rus de Externe, Igor Ivanov, cu autorităţile de la Teheran pentru construirea unui reactor nuclear la Bushahr era un balon de oxigen pentru Moscova.
Washingtonul a protestat şi chiar a făcut presiuni asupra administraţiei ruse să nu semneze un asemenea contract, pentru că punea la îndoială caracterul civil al programului nuclear iranian şi se întreba: de ce un stat care are rezerve imense de petrol şi gaze naturale are nevoie de energie alternativă?
Acesta a fost şi este principalul argument în sprijinul teoriei unui program nuclear militar dezvoltat sub pretextul unui program civil. Washingtonul nu a ţinut cont de faptul că autorităţile de la Teheran s-au angajat să respecte protocoalele şi monitorizarea din partea Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică (AIEA), al cărui rol este de a controla instalaţiile nucleare ale celor 118 state membre pentru a garanta folosirea paşnică a energiei nucleare. Pentru Israel şi SUA, Iranul nu trebuie să-şi creeze nici un program nuclear, nici măcar civil.
Trebuie precizat că autorităţile de la Teheran sunt conştiente de „moartea petrolului”. Tocmai din această cauză încearcă să folosească energia nucleară pentru a-şi susţine programul de dezvoltare economică şi după ce resursele sale de petrol şi gaze naturale vor fi epuizate.
Este o gândire pe termen lung de care israelienii şi americanii nici nu vor să audă. Necesităţile interne de petrol ale Iranului sunt de circa 932,9 milioane de barili/an, o cantitate uriaşă din care un sfert este utilizat la producerea energiei electrice.
Statele Unite nu vor să accepte acest lucru. Afirmă în continuare, intoxicând opinia publică internaţională, că Iranul nu are nevoie de un program nuclear ca o alternativă pentru resursele energetice. Deşi, potrivit Tratatului de neproliferare, fiecare ţară are dreptul inalienabil să utilizeze paşnici energia nucleară.
Şicanele împotriva Iranului au început imediat ce a semnat acordul cu Rusia. A început şi monitorizarea din partea AIEA, ceea ce ar fi trebuit să liniştească Washingtonul. Tot în aceea perioadă NCRI din SUA a început să-şi facă simţită existenţa, prin faptul că a început să acuze autorităţile de la Teheran că ascund un centru clandestin de îmbogăţire a uraniului ala Natanz şi o uzină de apă grea la Arak!
William Beeman conduce un program nuclear la Brown University, iar Thomas Stauffer este inginer atomist, expert în problemele economice ale Orientului Mijlociu. Cei doi cunosc foarte bine facilităţile nucleare ale Iranukui şi, spre luare aminte, au prezentat capacităţile nucleare reale ale acestei ţări, într-un articol publicat în „Pacific News Service”, în cursul anului 2005.
Iranul dispune de o uzină de îmbogăţire a uraniului la Natanz şi una de cercetări asupra deuteriului la Arak. Nici una dintre ele nu este secretă, dar nici în stare de funcţionare. Chiar dacă ar funcţiona, nu pot produce plutoniu pentru fabricarea bombei atomice. Reactorul de la Bushehr urmează să producă (reţineţi, „urmează”) izotopi de plutoniu (PU 240, 242), din care, însă, este imposibil să fabrici arme nucleare”.
Nici vorbă de centru clandestin sau de o uzină de apă grea la Arak, după cum susţine NCRI! Departamentul de Stat american a informat că sursele sale au dezvăluit existenţa unor centrifuge secrete de îmbogăţire a uraniului. Însă, aceste surse nu au putut fi identificate!
Alte surse care acuză Iranul vin pe aceleaşi canale care descriau cu lux de amănunte armele de distrugere în masă ale lui Saddam Hussein, ori „uzine de arme biologice şi chimice” de la Khartoum. Să ne aducem aminte că acestea au fost bombardate de aviaţia americană, în baza informaţiilor nefondate, fiind…doar o simplă fabrică de medicamente.
Nici serviciile secrete, nici AIEA nu au putut confirma nici una din aceste acuye. Dar ele slujesc de minune Washingtonului. Nu puţini analişti occidentali, chiar americani, au fost de părere că în spatele acestor acuzaţii ale NCRI se ascunde o răfuială politică de ordin intern. Mai ales că ele proveneau de la o facţiune opusă guvernului reformist al preşedintelui iranian Khatami, care era un adept al dialogului cu Occidentul. Nici acest lucru nu a interesat Administraţia de la Casa Albă.
După instalarea preşedintelui G.W.Bush, orice dialog între Iran şi Washington a fost imposibil. Iranul a fost inclus în „Axa răului” şi a început izolarea acestuia pe plan internaţional.
Şi astfel, pe diferite căi, după ce interesele americanilor nu au mai coincis cu cele ale liderilor de la Teheran, Administraţia de la Casa Albă intoxică Omenirea cu teoria unui Iran care are un „program nuclear militar”, numai pentru a se legitima o intervenţie militară americano-israeliano-turcă.
ÎN 2005, ISRAELUL DECLANŞASE ATACAREA IRANULUI!!
Potrivit Constituţiei din 1979, Iranul este un stat confesional islamic. Liderul spiritual şi autoritatea supremă politică şi religioasă a ţării este imamul Ali Khamenei, participant activ la înlăturarea regimului proamerican al Şahului Reza Pahlavi.
Cel care are primul şi ultimul cuvânt în orice problemă importantă a ţării este preşedintele Mahomoud Ahmadinejad, primul preşedinte laic al ţării după 1981. Este licenţiat al Facultăţii de transporturi al Universităţii de ştiinţe şi tehnologie din Teheran.
Pe timpul studenţiei a reprezentat instituţia sa de învăţământ în conducerea unui sindicat islamist, organizaţie care s-a aflat la originea luării de ostatici de la Ambasada SUA din Teheran, în 1979. Ca ofiţer al Gărzii revoluţionare a participat la războiul împotriva Irakului (1980-1989), pentru ca, între 1993 şi 1997, să fie guvernator al provinciei Ardabil. În 2003 devine primar al Teheranului. S-a bucurat de simpatia păturilor celor mai religioase ale populaţiei Teheranului, care l-au susţinut masiv la alegeri.
În discursul de investitură ca preşedinte al Iranului a anunţat că „guvernul meu se va conforma unui număr de patru principii: promovarea justiţiei, bunătatea faţă de toţi supuşii lui Dumnezeu, servirea poporului iranian şi progresul material şi spiritul”.
A proferat atacuri dure la adresa Israelului, de genul „Oricine recunoaşte Israelul va arde în focul furiei umane musulmane. Oricine recunoaşte regimul sionist admite înfrângerea şi predarea lumii musulmane”.
Afirmaţiile preşedintelui iranian nu sunt ceva nou pentru lumea arabă. Astfel de afirmaţii au fost rostite de Yasser Arafat, de Hafez al-Assad, de mai mulţi lideri fundamentalişti ori conducători ai mişcărilor teroriste Hamas sau Hezbollah. De data aceasta însă, situaţia internaţională este mult mai complexă. Se pare că…Iranul o cere lui Allah!
Replica Israelului a fost pe măsură. Câteva luni, aviaţia militară israeliană a făcut exerciţii în cadrul celui mai secret plan: „Operaţiunea IRAN”. În urma declaraţiilor iresponsabile ale preşedintelui iranian, Ariel Sharon a ordonat punerea în aplicare a operaţiunii respective.
O escadrilă de avioane „Phanton”, adaptate la zbor pe distanţe lungi, aluat cap-compas conglomeratele tehnologice de la Bushaher, Ispahan, Natgaz şi Arak şi, zburând la joasă altitudine, erau deja pe traseu, apropiindu-se de Iran.
A intervenit însă…Condoleezza Rice, care a aflat despre intenţia Israelului. (numai printr-o trădare din interiorul Cabinetului sau a Armatei). Se spune că telefoanele s-au înroşit, diplomaţia a fost lăsată de-o parte, au urmat chiar ameninţări. În cele din urmă premierul israelian a anulat atacul.
Ahmadinajed este şeful şi celei mai radicale aripi a conservatorilor iranieni, calitate în care trebuie să-şi precizeze foarte clar poziţia. Acest lucru nu-l poate face decât din interiorul ţării, mesajul său urmând să ajungă în toată lumea. Prin aceasta, el satisface dorinţa poporului, mai ales a susţinătorilor săi fanatici.
De nenumărate ori, lumea occidentală, lumea în general, a declarat că doreşte să trăiască alături de lumea islamică. Atunci, fără supărare, trebuie să înţeleagă că, pentru lumea islamică, problema Israelului este o chestiune ideologică fundamentală.
Musulmanii pot face declaraţii belicoase sau se pot abţine. Însă, ei nu pot să renunţe la poziţia lor faţă de Israel, după cum Israelul nu poate renunţa să-i pedepsească pe criminalii de război pentru ororile Holocaustului.
În accepţiunea musulmanilor, ei se vor putea dezice de această poziţie doar atunci când Israelul va înceta să mai existe. După părerea mea, preşedintele Iranului a încisns intenţionat spiritele. Face un joc perfect conştient, pe care ceilalţi nu-l pot înţelege. Vom vedea de ce.
De ce SUA au dreptul de a incrimina un stat şi de a-l ataca dur, doar în baza unor dovezi fabricate, în baza dezinformării opiniei publice internaţionale ? Vom vedea că totul este demagogie, praf aruncat în ochii opiniei publice pentru a justifica un viitor atac asupra Iranului.
Problema este că atitudinea lui Ahmadinejad este motivată chiar de Israel şi SUA. Iranul se află permanent sub ameninţarea agresiunii. În toamna lui 2005 a fost la un pas da a fi bombardat de aviaţia israeliană. Statele Unite nu au nici o reţinere în a ameninţa Iranul cu o intervenţie militară. De ce nimeni nu are curajul să adreseze note de protest ambasadelor americane sau forurilor internaţionale?
Ariel Sharon avertiza: „Israelul – dar nu numai Israelul nu poate accepta un Iran nuclear. Avem posibilitatea să rezolvăm această ameninţare şi vom face toate pregătirile necesare pentru a reacţiona”.
Săptămânalul britanic „Sunday Times” titra: „Surse interne din cadrul forţelor speciale israeliene au confirmat că, la începutul luzi decembrie 2005, se atinsese gradul „G” de pregătire anti-aeriană, cel mai înalt grad înainte de declanşarea propriu-zisă a acţiunii”.
Ex vicepreşedintele Dick Cheney, în cadrul unui interviu, a declarat cinic: „Dat fiind faptul că Iranul duce o politică al cărui obiectiv este distrugerea Israelului, israelienii pot reacţiona primii, lăsând restul lumii să-şi facă griji privind moralitatea atacului”.
TEHERANUL NU DOARME ÎN ŞALVARI!
Arsenalul militar al Iranului a fost intens mediatizat, chiar de către liderii de la Teheran, aşa că nu insist asupra lui. Accentuez doar că are la dispoziţie 150.000 de rachete balistice cu rază de acţiune până la 2.500 km. Iată trei posibile ţinte: Israelul se află sub 1.100 km, Atena până la 1.900, iar Bucureştiul la circa 1.500 km. Sunt distanţe în linie dreaptă de la graniţa de vest a Iranului. De atunci, toate aceste arme şi dispozitive au suferit modificări radicale, fiind mult îmbunătăţite.
Trebuie subliniat că locaţiile nucleare iraniene sunt subterane şi dispersate, ceea ce face ca potenţialele lovituri aeriene să fie dificile şi fără vreo garanţie de succes. La cererea Congresului american, „National Research Council” a redactat un raport acare face o estimare a utilizării bombelor de tip „bunker buster” B61-11, inclusiv în variantă nucleară.
Cum facilităţile nucleare ala Iranului se găsesc la o adâncime cuprinsă între 150-200 m, ar trebui folosite bombe de 30 kilotone, mult mai puternice decât bomba de la Hiroşima!
Deci, Washingtonul se pregăteşte să încalce chiar prevederile Tratatului de Neproliferare din 1979, care interzice categoric unei puteri nucleare să facă uz de arma nucleară împotriva unui stat non-nuclear. Nu ar fi prima oară când Statele Unite sfidează comunitatea internaţională şi organismele ei. Deocamdată, Iranul este un stat non-nuclear.
Pe 19 februarie 2006, liderii religioşi iranieni au emis un decret religios care aprobă folosirea armelor nucleare împotriva inamicilor. Este un act fără precedent, având în vedere că sharia (legea islamică) interzice folosirea acestor arme. Potrivit „The Sunday Telegraph”, această acţiune a fost inspirată de Mohren Gharavian, discipol al ayatollahului Taghi Menbah-Yazdi, care se opune cu înverşunare oricărui gen de apropiere de Occident.
Potrivit publicaţiei online „Rooz”, acest ayatollah, profesor la o şcoală religioasă din oraşul Qom, a declarat pentru prima dată că „folosirea armelor nucleare nu ar fi o problemă, nici conform shariei”. De asemenea, a apreciat că este „foarte firesc” ca Iranul să deţină bombe nucleare ca o „contramăsură” împotriva altor puteri nucleare.
Ayatollahul Menhab-Yazdi a aprobat şi comiterea de atentate sinucigaşe împotriva „inamicilor Islamului”. Împreună cu alţi lideri religioşi a creat la Universitatea din Teheran o „şcoală de atentatori-sinucigaşi”. În 20 februarie 2006, PRO TV a transmis că 1.000 de tineri iranieni, majoritatea stzdenţi, au absolvit deja această şcoală.
Un student a declarat: „Vom lovi obiectivele militare ale americanilor”. La cursuri se vizionează atentatele sinucigaşe ale palestinienilor împotriva israelienilor. Se mai precizează că alte 15.000 de persoane s-au înscris la seminariile acestei şcoli…
Pe 15 martie 2005 a fost redactat în forma finală un document, un proiect de doctrină militară nucleară americană care are în vedere efectuarea de lovituri nucleare preventive împotriva unor adversari. Se are în vedere descurajarea acestora pentru a folosi armele de distrugere în masă împotriva SUA sau a aliaţilor lor.
Pentagonul a solicitat tuturor comandamentelor militare desfăşurate în lume să pună la punct programe specifice pentru folosirea de arme nucleare în regiunile în care sunt desfăşurate şi de care răspund. Comandamentele mai trebuie să imagineze scenarii care ar justifica solicitarea acordului prezidenţial pentru lovituri nucleare. Prevederile acestui document sunt actuale şi în zilele noastre.
Cititorul cunoaşte deja că fiecare intervenţie militară, oriunde în lume, are o motivaţie propagandistică. Intervenţiile militare din fosta Iugoslavie, din Afganistan şi Irak sunt concludente în acest sens. În baza acestui document, oricare comandant militar american din lume poate imagina scenarii care de care mai credibile.
Din acest punct de vedere nu sunt lipsiţi de imaginaţie. Aşa că, în opinia oricărui comandament militar american, oricare adversar ce dispune de ADM le-ar putea utiliza sau ar intenţiona să le utilizeze împotriva forţelor americane sau aliate ori împotriva populaţiei civile.
În acest sens, ne putem aştepta oricând la un asemenea scenariu imaginat împotriva Iranului.
Acest document este un răspuns la doctrina preventivă declarată de G.W.Bush în 2002. Atunci, mai precis în luna februarie, în cadrul discursului său despre starea naţiunii preşedintele a prezentat Irakul, Iranul şi Coreea de Nord ca fiind piesele de bază ale „Axei răului”, care dezvoltă în mod ilegal capacităţi militare nucleare. Invadarea şi ocuparea Irakului a rezolvat problema cu această ţară.
Mass-media americană l-a transformat pe Saddam Hussein, răsfăţatul Washingtonului o perioadă îndelungată, într-un tiran odios, demn numai de dispreţ. Înainte de atacarea Irakului a fost nevoie de o infuzie de propagandă, de manipulare a opiniei publice americane şi internaţionale în favoarea politicii Administraţiei Bush, de sprijinire necondiţionată a politicii americane în zona Orientului Mijlociu.
Doresc să atrag atenţia că ţinta mass-media este cetăţeanul american, adică contribuabilul, pentru că numai şi numai părerea sa contează în sprijinirea acţiunilor americane pe plan extern şi implicit plata costurilor acestor operaţiuni. În timp ce contribuabilul american plăteşte facturile cu bani şi sânge, profitorii se numesc „Exxon”, „Texaco”, „Bechtel” etc.
Numai că americanii şi „coaliţia antiteroristă” au suferit o înfrângere usturătoare în Irak, fiind nevoiţi să părăsească această ţară cu coada între picioare. Acelaşi lucru îl prevăd şi în Afganistan, ţară în care revoltele contra americanilor s-au intensificat în lunile ianuarie-februarie 2012.
Cititi si: IRANUL – MAREA MIZĂ (I)
Sursa: dezvatatorul.blogspot.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu