NE ASTEAPTA FOCUL PURIFICATOR - MESAJ SFATUITOAREA

Urmatorul mesaj l-am primit in Duminica Floriilor. Din motive bine intemeiate nu am vrut sa-l postez pana dupa sarbatori, dar am fost "presata" sa il postez mai devreme. 

" Dragii mei copii,

Va urmaresc cu interes eforturile pe care le faceti cu totii in slujba binelui si iubirii. Schimbarile pe care le-ati facut in destinul vostru vi se datoreaza in totalitate. 

Continuati-va drumul spre desavarsire si faceti in asa fel incat nimic si nimeni sa nu va abata. Cu totii aveti inscris in voi modul cum trebuie sa actionati pentru a evolua si pentru a ajunge acolo unde destinul va conduce. 

Nu va pierdeti credinta si faceti in asa fel incat aceasta sa devina crezul vostru in viata.  Chiar daca nu intelegeti pe moment, fiti sigur ca la un moment dat veti intelege de  ce se intampla ceea ce va urma. 

Amintiti-va de Sfintii cei de inceput si invatati de la ei ce este credinta in Mine. 

Renuntati la modul gresit de a va controla si conduce viata singuri. Intelegeti cat este de eronat acest mod de gandire, care nu va va conduce decat la boala si la pierire. 

Voi toti faceti parte din Planul Divin si sunteti legati de alti oameni si evenimene care au fost scrise sa se intample.

Daca va veti pastra credinta nezdruncinata si inima curata, atunci nu aveti de ce a va teme de viitor. Asta este singurul mod de a fi izbaviti.  

Vor veni timpuri de liniste si bucurie, dar pana atunci veti fi nevoiti sa treceti usor sau greu printr-un foc purificator. 

Nu incercati sa ghiciti ce anume inseamna asta, caci fiecaruia i-a fost scris altceva, in functie de cat de merituos este. Nici unul nu v-a scapa, doar ca pentru unii va fi mai greu, iar pentru altii mai usor. 

Nu uitati copii mei, doar credinta nezdruncinata in Mine va scapa si va va mantui!"

Cu mult drag,

Sfatuitoarea

Amintiri din altă lume: ”Am vorbit cu Dumnezeu”

Senzationalele dezvăluiri ale tânărului Flavio, un copil ce cunoaşte misterele vieţii, pentru că n-a fost atins… de “îngerul uitării” la naştere.Unul dintre cele mai ciudate cazuri din lume referitoare la reîncarnare îl are ca protagonist pe tânărul argentinian Flavio M. Cabobianco. La frageda vârstă de 3 ani, acesta vorbea deja despre Dumnezeu, viaţă, soartă şi altele legate de spirit. În cartea publicată de părinţii săi şi de el, când avea 11 ani, intitulată “Vin din soare”, se pot găsi desene despre construcţia universului, despre relaţia dintre materie şi antimaterie, despre existenţa spaţiului şi a timpului, despre existenţa sufletului şi a acţiunii sale, despre energia planetelor sistemului nostru solar, despre diferitele locuri din lumea cealaltă şi încă multe altele.La întrebarea tatălui său cum de este posibil să-şi amintească totul, Flavio a răspuns că înainte de naştere sufletele ştiu

totul, întrucât sunt conştiente de adevărurile divine, însă în momentul naşterii îngerul uitării îi sărută pe buze şi prin aceasta îi sigilează. Referindu-se la el însuşi, Flavio i-a povestit tatălui său că atunci când a venit la el îngerul uitării el a fost foarte atent, şi-a întors capul într-o parte, astfel că îngerul l-a atins doar foarte puţin. Aceasta este explicaţia că-şi poate aminti aproape totul de pe lumea cealaltă.Din timpul de dinaintea naşterii sale, Flavio relatează următoarele:„Îmi amintesc mai bine de timpul de dinaintea naşterii mele decât de primii trei ani ai vieţii mele. Viaţa mea prenatală o privesc din toate punctele de vedere. Viziunea mea nu are graniţe, deoarece eu nu văd cu ochii mei fizici. Sunt pentru prima dată pe această planetă atât de compactă. Am fost pregătit pentru alte planete, unde puteam să exersez încarnarea. Aceasta a fost ca şi când înveţi scrierea în

aer fără a avea creion. Însă aceasta de aici este cu totul altfel, foarte ciudată; am un corp fizic. Putinele principii pe care le aduc cu mine pentru a putea exista aici sunt: Da şi Nu, timp şi spaţiu. Aceasta de aici este lumea contradicţiilor [...] îmi amintesc de sute de globuri luminoase; tot ce este viu este un glob care luminează. Unele dintre acestea îmi pot fi de folos pentru a mă descurca pe această planetă dificilă. Văd două mame pe care le-aş putea lua înconsideraţie, una cu un puternic Eu, cealaltă cu o structură mai fină, prin urmare cea adevărată. Această a doua mamă are legătură cu un glob care luminează foarte puternic [...] Ele mă cresc, deoarece sunt legate prin iubire. Ele vor fi părinţii mei. Ştiu că trebuie să plec şi mă simt atras de ele din ce în ce mai mult. Apoi văd un tunel care este luminat, de jur împrejur este o atmosferă sumbră. Când intru mă simt foarte stingherit, de parcă

sunt întemniţat.” La vârsta de opt ani,ela adăugat :”Când am scris” Eu vin din Soare “, eram foarte tânăr și știam câteva cuvinte. Vreau să precizez că Soarele nu este de natură fizică, ci spirituală . Înainte de a ajunge pe Pământ am fost la această sursă de lumină.. pentru intrarea în planul fizic.

Nu numai că am venit din Soare, dar toți copiii născuți acum, și toți cei care simt transformarea spirituală, aveți o legatură cu lumina. ” Flavio – Tată, îmi amintesc mereu gluma pe care mi-ai spus-o în mașină.

Tata – Ce glumă?

Flavio – Gluma despre omul care este inundat, pe acoperișul casei sale.Apa se ridică și vine să-l caute o barca. El spune: – Nu, mulțumesc, eu nu vin. Dumnezeu mă va ajuta.

Apa este în creștere. Vine o șalupă apoliției și spune:

- Haide, omule, te vei îneca. Răspunsul: – Nu, mulțumesc, nu o voi face. Dumnezeu mă va ajuta. În cele din urmă, apa ajunge la tavan, șivine un elicopter. El nu vrea să plece spunând: – Dumnezeu mă va ajuta. Apoi apa se ridica șiomul moare. Sufletul iese din trup, și atunci când el se întâlnește cu Dumnezeu Il intreabă – De ce nu m-ai ajutat? Dumnezeu a răspuns: – Desigur, te-am ajutat! Ți-am trimis o barcă, o șalupăși un elicopter! Știi mă gândeam la glumă.

Tata – La ce te gândeai?

Flavio – Gluma asta este foarte utilăpentru ca oamenii să înțeleagă ceva. Uneori așteaptă miracole, se așteaptă ca Dumnezeu să schimbe legile fizicii pentru a le arăta puterea Lui. Acel om a fost un prost, neștiind că Dumnezeu are întotdeauna răspunsuri. Dacă vreți ajutor în fizic, în fizic trimite, trebuie doar să știi să vezi. Atunci când o persoană se simte ca Dumnezeu, nu are nevoie de Dumnezeu pentru a face minuni.Mama – Esti trist. La ce te gândești?

Flavio (melancolic) – Mi-e dor de Almin al meu … Alman a mea … Ciudat de unde vin eu …

Mamă – Cine sunt Almin și Alman?

Flavio -Ele sunt două cuvinte care mi-au venit în minte, cred că există. Sufletele Almin sunt un grup de suflete cu aceeași vibrație. Sunt polaritati diferiteși totusi sunt împreună într-un “cuib de suflete.” Sunt în afara universului cunoscut. Unele suflete dintre Almin se pregatesc pentru a începe un drum lung pentru intrarea in univers, care trece prin Soare și să ajungă în cele din urmă pe Pământ.

Cred că eu și Aida suntem aceleași Almin , deci cred că am înțeles-o.

Mamă – Ciudat?

Flavio – Nu, nu este ciudat. Pentru ca suntem ființe ale aceleiași Almin suntem în legătură, deși nu suntem împreună în planul fizic.

Amintiri din altă lume: ”Am vorbit cu Dumnezeu”

”Eu vin din Soare. Vreau să clarific faptul că nu este vorba despre Soarele fizic, ci despre un Soare spiritual. Înainte de a veni pe Pământ am fost în acea sursă de lumină pentru a intra planul fizic. Noi toți suntem părți ale lui Dumnezeu! Dumnezeu nu depinde de timp, el se află în afara timpului. Din destine multe se formează o soartă: soarta omenirii. Moartea nu este sfârșitul vieții, viața merge mai departe într-un mod diferit, suntem întotdeauna o parte din viața care vine de la Dumnezeu și se întoarce la El”, spunea un copil la vârsta de șase ani.

Desigur că o asemenea spusă, venită din partea unui copil, șochează pe oricine. Dar nu era la prima ”abatere” de acest tip. Părinții lui au declarat că Flavio, acest copil minune, la vârsta de cinci ani, a desenat un soare pe o casă. Desenul în sine nu reprezenta o mare realizare. E ceea ce a spus copilul în legătură cu acel desen: “Am început să-mi dezvolt sinele. Soarele reprezintă Dumnezeu și sufletul meu, casa reprezintă Pământul și sinele meu.” Un caz misterios, pe care cercetătorii nu îl pot explica. Încă de la o vârstă fragedă, din perioada când a prins să lege câteva cuvinte, argentinianul Flavio M. Cabobianco vorbea deja despre Soare, Dumnezeu, destin, spirit, viață etc. Își amintea despre lumea din care tocmai venise și pe care ”natura” nu i-a șters-o din memorie.

Lucrurile au căpătat o complexitate deosebită când copilul a început să deseneze despre ce își amintea, anumite structuri despre construcția universului, despre relația dintre materie și antimaterie, despre existența spațiului și a timpului, despre existența sufletului și a acțiunii sale, despre energia planetelor sistemului nostru solar, despre diferitele locuri din lumea cealaltă și încă multe altele. Părinții au reușit să adune aceste desene și anumite crâmpeie din poveștile lui între coperțile unei cărți căreia i-au dat titlul: ”Vin din Soare” (Vengo del Sol). Așa se face că, în 1991, la vârsta de 11 ani, Flavio a devenit autorul celei mai vândute cărți. În câteva săptămâni, prima ediție în spaniolă a cărții s-a vândut în 20.000 de exemplare. A fost tradusă în germană și franceză.

Au urmat apoi valuri de interviuri în mass-media și dialoguri cu diverse personalități cunoscute din știință, psihologie și spiritualitate. Cartea a fost reeditată la scurt timp după lansare. Popularitatea lui a devenit copleșitoare. După un an, la vârsta de 12 ani, tânărul a decis să nu mai apară în mass-media. Dar a fost sufocat de valuri uriașe de scrisori: un adevărat potop. Apoi au început și apelurile telefonice și saluturile de pe rețelele de socializare. La întrebarea tatălui său cum de este posibil să-și amintească totul de dinainte de a se naște, Flavio a răspuns că înainte de naștere sufletele știu totul, întrucât sunt conștiente de adevărurile Divine. Însă, în momentul nașterii, îngerul uitării îi sărută pe buze și prin aceasta le sigilează memoria. Uită totul. Flavio i-a povestit tatălui său că ”atunci când a apărut îngerul uitării și a încercat să mă atingă, mi-am întors capul într-o parte. Aceasta este explicația pentru care îmi pot aminti aproape totul din lumea cealaltă.

Îmi amintesc de faptul că am o misiune: de a transmite informații cu privire la realitatea spirituală. Acum, tot mai mulți copii își amintesc de Dumnezeu, dar cel mai greu lucru este să punem totul în cuvinte. Am avut foarte multe amintiri de dinainte de naștere în primii trei ani de viață. E o diferență: înainte de naștere vedeam totul, în toate perspectivele, fără limite, pentru că nu mă opreau ochii fizici. Am fost pregătit pe alte planete, unde m-am putut testa fizic, pentru reîncarnare. A fost ca și cum aș fi învățat să scriu în aer, fără a utiliza creionul. Îmi amintesc de o imagine cu sute de mingi luminoase vii. Toată viața este o minge de lumină. Îi văd pe unii care mă ajută să trăiesc pe această planetă dificilă. Văd două mame posibile: una cu un eu puternic și cealaltă cu un eu mai lin, cea adevărată. Acesta din urmă este însoțită de o minge de lumină care strălucește foarte puternic, pot să spun că disting multe nuanțe de verde și violet. Pe lumea cealaltă, am avut doi prieteni Almin și Alma. Îmi este dor de ei.

Mamele apelează la mine, deoarece suntem uniți prin iubire. Ele sunt părinții mei. Știu că trebuie să plec şi mă simt atras de ele din ce în ce mai mult. Gata, trebuie să plec spre pământ. Văd un tunel care este luminat, de jur împrejur este o atmosferă sumbră. Când intru mă simt foarte stingher, de parcă sunt întemnițat. Pentru mine nașterea în această lume, este ca moartea la om. După ce am intrat în mama mea a început procesul fizic. Primii trei ani de viață au fost foarte grei. A trebuit să mă obișnuiesc cu felul de a mă hrăni energetic, prin corpul meu fizic. Pe timpul zilei eram foarte obosit deoarece călătoream noaptea pe alte planete. Slujba mea a fost cea de «informator». Transmiteam ființelor supranaturale, prin telepatie. Totul părea foarte ciudat.

La vârsta de cinci ani m-am întâlnit o doamnă care mi-a destăinuit anumite amănunte spirituale. A fost o întâlnire importantă, deoarece ea a avut misiunea de a mă sfătui. Ea mi-a spus că a trecut prin niște procese foarte grele până să se întrupeze. Dar trupul a fost instrumentul prin care să-și îndeplinească misiunea pe acest pământ. A trebuit să învețe să se descurce și să se hrănească cu energia luată din corpul fizic. Acestea erau amănunte pe care le știam deja, dar am ascultat-o cu atenție. Apoi a fost întâlnirea cu alte ființe spirituale care au venit să facă același lucru. «Misiunea noastră este de a ajuta la această schimbare», au spus ei. «Pământul însemnă o experiență din ce în ce mai puțin materialistă, ci una mai spirituală».

Eu și fratele meu, Marcos, ne aflăm pentru prima dată pe acest pământ. Sarcina mea este de a ajuta umanitatea pentru formarea unei conștiințe spirituale mai mari. Dar întâi trebui să mă obișnuiesc cu viața de aici de pe pământ. Deoarece nu pot comunica telepatic, vorbesc cu gura, deoarece consum alimente cu gură și, nu în mod direct viață din energia lui Dumnezeu. Creierul uman este ca un calculator, dar calculatorul are o memorie limitată, reflectând creierul fizic. Dar mintea este o reflectare a Minții Divine, care este infinită. Există niște cuvinte ciudate pe această planetă: cuvântul ”nimic” și cuvântul ”moarte”. Aceste cuvinte nu pot exista, nu au loc în limbajul nostru deoarece nu au sens, deoarece întotdeauna există Dumnezeu. Niciodată nu ne punem întrebarea dacă ceva care vine din Dumnezeu, poate exista sau nu.

Unii oameni cred că prin moarte se termină totul. Este adevărat că atunci când moare corpul fizic, sufletul merge la Dumnezeu. Acesta poate fi un pic înfricoșător, pentru că este o mare schimbare. E ca un studiu la un înalt nivel unde continuă să învețe. Cu alte cuvinte, moartea e sfârșitul vieții pe pământ, dar acolo viața merge mai departe. Suntem încă parte din viața care vine de la Dumnezeu și se întoarce la Dumnezeu. Dumnezeu doar te atinge fără mâini, pentru că el nu are mâini sau corp, dar vorbesc cu el despre toate lucrurile. Eu îl văd cu ochii închiși, noaptea când dorm. Mi-a spus tot timpul că trebuie să iubesc și să vindec. Oh, apoi mai sunt și îngerii. Îi văd plutind deseori la fereastra mea. Știți că îngerii au părul mov și violet? Ei nu sunt ca mine. Unii au părul galben și violet pe spate. Îngerii sunt transparenți ca aerul. Eu îi văd ca o sclipire de lumină.

Nu toată lumea vede îngeri. Ei nu au aripi sau picioare, așa cum își imaginează mulți. Sunt cercuri de lumină. Ei au o robă de culoare albă strălucitoare. Când sunt cu ei pot pluti și eu. Apoi mai sunt fantomele. Da. Pentru a fi fantomă, trebuie mai întâi să faci efortul de a muri. Fantome devin numai oamenii care nu vor să moară. Sunt entități energetice care nu plutesc spre Soare, ci stau aproape de Pământ. Mai există un nivel numit de către oameni “iad.” Iadul nu există. Este nivelul la care oamenii nu vor ști că sunt morți, în cazul în care cei care nu și-au îndeplinit misiunea lor, de exemplu, cei care se sinucid. Aceste ființe sunt legate de nivelul fizic, sunt suflete confuze. Când ies de confuzia lor și înțeleg greșelile, se îndreptă spre partea pozitivă astrală și revin la sursă. Separator, între fizic și astral negativ, nu este o ușă, ci doar un perete energetic.

Unele medicamente, de exemplu, pot sparge zidul și rănesc aura. La momentul morții, sufletele trec printr-o ușă pentru a merge la sursă. Este o zonă de purificare a dorințelor. La acest nivel, există ființe care te ajută după moarte. Trebuie să respecte acea ușă, astfel ființele astrale vor bloca sistemul. Ne putem imagina că universul este ca un turn, cu diferite niveluri. Nici un nivel este mai mare sau mai mic decât altul. Nici în sus sau în jos, și fiecare parte este reprezentată în toate. Ființe din afara evoluției au sarcina de a menține sistemul. Nivelul fizic este foarte dens, totul este amestecat. Este plin nu numai de reprezentări fizice, ci și de ființe astrale, pozitive și negative.

La acest nivel acționează entități spirituale care organizează forme de viață. Sunt ființe de pe alte nivele. Polaritatea este extremă. Nu există timp și spațiu. Energia face o oglindă și se reflectă în toate celelalte niveluri. Acesta este tot mai mare și mai mică, cunoscută și necunoscută. Există mai multe, dar nu știu cum să explic. Aici pe pământ comunicarea e complicată. Pe aproape toate planetele comunicarea se face prin telepatie, pentru că nu există o densitate așa mică. Aici comunicarea este foarte rară: prin sunete și în locuri diferite, se folosesc sunete diferite pentru a spune aceleași lucruri. Aceasta planetă este din ce în ce mai abstractă. Abstract este la mijloc, între spiritual și dens”, scrie Flavio în cartea sa.

Acest copil este unul dintre slujitorii Iubirii Supreme și al Luminii pure, cele două uriașe coloane care susțin viața pe Pământ și care sunt unite prin rugăciune constantă, profundă, sinceră și liniștită din inima noastră. Flavio M. Cabobianco este considerat un copil indigo. De ce? – vă veți întreba. Ce probe avem? Probele sunt pe internet. Acestui copil, forțe spirituale i-a dictat o carte. Umanitatea se schimbă. Conexiunile spirituale sunt mult mai deschise. Astăzi, toți copiii pot rămâne în contact cu baza lor. Copiii mici plâng, pentru că este foarte dureros să fii pe această planetă și unii se împotmolesc deoarece încearcă să se facă înțeles la modul telepatic. Unui nou-născut îi este frică. Este blocat în realitatea corpului. Pe măsură ce copiii cresc, ei își pierd treptat conexiunea cu originile lor divine.

Vin din Soare (Vengo del Sol) – Flavio M. Cabobianco

Sursa: http://daniilgaucan.wordpress.com

Cele şapte minuni sau semne - EVANGHELIA DUPĂ IOAN - Rudolf Steiner - continuare

vezi partea a doua

7. Semnul cel mai mare, inţierea lui Lazăr – transformarea lui Lazăr în însuşi autorul Evangheliei după Ioan 
Odinioară existau doar câţiva oameni care deveneau discipoli ai marilor instructori şi găseau accesul la Misterii. Lor li se detaşa corpul eteric pentru a putea deveni martori ai spiritului şi pentru a putea ieşi în faţa celorlalţi oameni şi a le spune: Există o lume spirituală, noi înşine am văzut-o. Aşa cum voi vedeţi pietre şi plante, aşa am văzut noi lumea spirituală! – Aceştia erau „martorii oculari”.

 Acei oameni care au putut ieşi la lumină din adâncurile Misteriilor vesteau Evanghelia spiritului, dar în conformitate cu înţelepciunea ancestrală. În timp ce aceştia îi îndreptau pe oameni spre înţelepciunea din care omul însăşi a provenit, prin Christos a devenit posibilă apariţia unor iniţiaţi care puteau ajunge la contemplarea lumii spirituale rămânând în corpul fizic, în conştienţa obişnuită.
Astfel, datorită impulsului lui Christos, apare o clasă nouă de iniţiaţi.
Prin acest impuls christic ei recunoşteau ceea ce vechilor iniţiaţi le era clar, şi anume că există o lume spirituală. Şi ei puteau vesti la rândul lor Evanghelia despre această lume spirituală. Aşadar, pentru a deveni un iniţiat şi a propovădui Evanghelia despre lumea spirituală în sensul nou, în sensul christic, a trebuit ca forţa existentă în Christos să se reverse asupra celor care urmau să fie discipolii şi mesagerii acestei forţe. Când s-a întâmplat să apară pentru prima dată un astfel de iniţiat creştin?
Întotdeauna în cursul evoluţiei vechiul trebuie unit cu noul. Tot astfel şi Christos a trebuit să facă în mod lent trecerea de la vechea iniţiere la cea nouă. El a trebuit să creeze o tranziţie, ca să spunem aşa. El trebuia să se bazeze încă pe anumite procedee ale vechii iniţieri, dar să facă în aşa fel încât tot ceea ce venea de la vechii zei să se reverse prin entitatea christică. Christos a săvârşit o iniţiere cu unul dintre discipolii săi, care avea după aceea să vestească lumii Evanghelia despre Christos sub forma cea mai profundă. O astfel de iniţiere se ascunde în spatele unei povestiri din Evanghelia după Ioan, în spatele povestirii depre învierea lui Lazăr (capitolul II). 
S-au scris multe lucruri, incredibil de multe lucruri cu privire la această poveste a lui Lazăr. Ceea ce ascunde această povestire nu a fost însă înţeles decât de cei care ştiau ceva din şcolile esoterice şi din propria lor observaţie. Am să citez mai întâi un citat caracteristic din istorisirea privitoare la Lazăr. Când i se spune lui Christos că Lazăr este bolnav, El răspunde: „Această boală nu este spre moarte, ci pentru ca Dumnezeu să se reveleze în el!” Boala este spre revelarea lui Dumnezeu în el. Numai dintr-o neînţelegere cuvântul doxa din textul grecesc a fost tradus prin „slava lui Dumnezeu”. Nu spre slava lui Dumnezeu a venit această boală, ci pentru ca Dumnezeu să iasă din întunecime şi să se manifeste în mod palpabil în el! Iată adevăratul sens al acestui pasaj. El vrea să spună că divinul care se află în Christos trebuie să se transfere individualităţii lui Lazăr, divinul, divinitatea christică trebuie să devină vizibilă în Lazăr şi prin Lazăr.
Abia când înţelegem astfel învierea lui Lazăr ea ne devine complet clară. În niciun caz să nu credeţi că atunci când se comunică anumite realităţi spiritual-ştiinţifice se poate vorbi atât de deschis încât ele să fie clare pentru oricine. Ceea ce se ascunde în spatele unor astfel de fapte oculte se garniseşte sau se îmbracă în anumite voaluri. Şi este necesar să fie aşa. Căci cel care doreşte să ajungă la înţelegerea unui astfel de mister trebuie mai întâi să facă un efort pentru a depăşi dificultăţile aparente, pentru ca spiritul său să se învigoreze, să se întărească. Tocmai prin această strădanie de a se strecura printre cuvinte ajunge el să descopere spiritul care se ascunde îndărătul unor astfel de fapte. Aduceţi-vă aminte că atunci când este vorba despre „viaţa” care l-ar fi părăsit pe Lazăr, iar surorile Marta şi Maria doresc să-i fie redată, Christos Iisus răspunde: „Eu sunt înierea şi viaţa!” Viața trebuie să apară în Lazăr din nou! Tocmai în Evanghelii trebuie luat totul à la lettre. Vom vedea cum prin această abordare a Evangheliilor totul se clarifică. Nu încercați să găsiţi tot felul de explicaţii subtile, ci luaţi fraza textual: „Eu sunt înierea şi viaţa!” Ce aduce deci Christos atunci când apare şi îl trezeşte pe Lazăr? Ce trece de la El la Lazăr? Este impulsul christic, este forţa care emană din Christos! Viaţă i-a dăruit Christos lui Lazăr, aşa cum o spune El însuşi: „Această boală nu este spre. moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca să se proslăvească Fiul lui Dumnezeu prin ea.” Aşa cum toţi iniţiaţii de odinioară stăteau adânciţi trei zile şi jumătate într-un somn asemănător morţii, după care Dumnezeu devenea vizibil în ei, tot astfel şi Lazăr a rămas trei zile şi jumătate în mormânt, într-o stare asemănătoare morţii. Dar Christos Iisus ştia foarte bine că prin aceasta vechile iniţieri trebuiau să ajungă la un sfârşit. El ştia că această moarte aparentă duce la ceva superior, la o viaţă mai înaltă şi că în acest timp Lazăr percepuse lumea spirituală. Și pentru că în această lume conducător este Christos, Lazăr ia în el forţa lui Christos, viziunea lui Christos. – Mai multe despre acestea găsiţi în cartea meaCreştinismul ca fapt mistic [ Nota 14 ], unde, într-un capitol special, s-a încercat o explicare în sensul ştiinţei spiritului chiar a minunii înierii lui Lazăr. – Christos a turnat forţa Sa în Lazăr; Lazăr învie ca un om nou.
Există în Evanghelia lui Ioan un cuvânt care trebuie remarcat. La învierea lui Lazăr se spune că Domnul „îl iubea” pe Lazăr. Acest cuvânt revine privitor la discipolul pe care Domnul îl iubea. Ce înseamnă asta? În spatele acestor cuvinte se află un sens pe care ni-l poate revela numai Cronica Akasha.
Cine este Lazăr după ce el învie? Este însuşi autorul Evangheliei după Ioan, este Lazăr cel iniţiat de către Christos. Christos a turnat solia despre propria Sa fiinţă în fiinţa lui Lazăr pentru ca această solie a celei de a patra Evanghelii, Evanghelia după Ioan, să răsune afară în lume ca o descriere a adevăratei naturi a lui Christos. Tocmai de aceea în Evanghelia după Ioan nu se vorbeşte despre ucenicul Ioan înainte de istorisirea înierii lui Lazăr. Dar citiţi textul cu atenţie şi nu vă lăsaţi ispitiţi de acei teologi bizari [ Nota 15 ] care au descoperit că într-un anumit loc din Evanghelia după Ioan, respectiv în capitolul întâi, versetul 35, numele de Ioan vrea să facă deja o referire la Ioan ucenicul. Acolo este spus: „A doua zi iarăşi stătea Ioan şi doi dintre ucenicii lui.”
Aici nu este nimic, dar absolut nimic care să indice în vreun fel că ar fi vizat pe cel care mai târziu este numit ucenicul „pe care Iisus îl iubea”. Acest ucenic nu apare în Evanghelia după Ioan înainte de pasajul în care Lazăr este înviat. Din ce motiv se întâmplă asta? Pentru că cel care se ascunde în spatele ucenicului „pe care Domnul îl iubea” este acelaşi cu cel pe care mai înainte Domnul îl iubise. El îl iubea atât de mult pentru că îl recunoscuse în ascuns, în sufletul Său, ca fiind discipolul care va fi înviat şi va aduce în lume mesajul christic. Tocmai de aceea ucenicul, apostolul „pe care Domnul îl iubea” nu apare decât după relatarea învierii lui Lazăr. Abia atunci devine ceea ce a devenit. Abia atunci individualitatea lui Lazăr este transformată, devenind individualitatea ioaneică în sensul creştinismului. Vedem astfel înfăptuindu-se cu Lazăr un botez, un botez în sensul cel mai înalt, prin impulsul lui Christos: Lazăr a devenit un iniţiat în sensul nou al cuvântului, păstrându-se totuşi într-un anume fel formele vechi, letargia, prin aceasta făcându-se o trecere de la vechea la noua iniţiere.
De aici puteţi vedea cu ce profunzime redau Evangheliile adevărurile spirituale care pot fi cercetate independent de documente. Cercetătorul spiritual trebuie să ştie că tot ceea ce se află în Evanghelii poate fi găsit de el mai înainte, independent de vreun document scris. Când el regăseşte însă în Evanghelia după Ioan ceea ce a descoperit mai înainte pe cale spirituală, atunci această Evanghelie devine pentru el un document, lăsat de cel pe care Christos Iisus însuşi l-a iniţiat. De aceea şi este atât de profundă această scriere.
Astăzi se scoate foarte mult în evidenţă faptul că în multe locuri există diferenţe între Evanghelia după Ioan şi celelalte Evanghelii. Acest lucru trebuie să aibe un motiv. El va reieşi însă abia atunci când noi vom fi pătruns în nervul fiinţial al celorlalte Evanghelii tot atât cât am făcut-o aici, în cazul Evangheliei după Ioan. Vom vedea că diferenţa a apărut doar din cauză că autorul Evangheliei după Ioan a fost iniţiat de către Christos Iisus însuşi. Modul aparte de descriere a impulsului lui Christos adoptat de autorul Evangheliei după Ioan se explică prin acest fapt.

În acelaşi fel trebuie să cercetăm raportul celorlalţi evanghelişti faţă de Christos şi să vedem în ce măsură ei au primit botezul cu foc şi spirit. Abia prin aceasta vom descoperi legăturile intime ale Evangheliei după Ioan cu celelalte trei Evanghelii şi vom pătrunde tot mai mult în spiritul Noului Testament.

sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA112/GA112_CF07.html
vezi prima parte 

vezi partea a doua             

Sursa: adevarul2012.blogspot.ro

Cele şapte minuni sau semne - EVANGHELIA DUPĂ IOAN - Rudolf Steiner

Evanghelia după Ioan 

este, putem spune, unul din cele mai mari documente pe care le are omenirea nu numai dintre documentele religioase – iertat ne fie cuvântul – ci şi dintre documentele literar-artistice scrise până acum. Să studiem din acest punct de vedere acest document.

De la primele capitole, dacă le înţelegi corect, dacă ştii ce stă ascuns în spatele cuvintelor, vezi că, prin comparaţie şi stil, această operă este documentul cel mai închegat, cel mai perfect care există în lume. Acest lucru, desigur, nu se vede la o lectură superficială. La o primă analiză a Evangheliei după Ioan reiese că autorul ei – ştim de acum cine este el – enumeră şapte minuni până la evenimentul învierii lui Lazăr. Vom reveni mai târziu asupra semnificaţiei cifrei şapte. – Care sunt aceste şapte minuni sau semne?

1. Semnul arătat prin nunta din Cana Galileii;

2. Semnul arătat prin vindecarea fiului unui slujitor regesc;

3. Vindecarea slăbănogului, care era bolnav de 38 de ani, la scăldătoarea Betezda;

4. Hrănirea celor cinci mii de oameni;

5. Semnul arătat prin apariţia lui Christos mergând pe mare;

6. Semnul dat prin vindecarea orbului din naştere, şi, în sfârşit,

7. Semnul cel mai mare, inţierea lui Lazăr – transformarea lui Lazăr în însuşi autorul Evangheliei după Ioan

Acestea sunt şapte dintre semne. Se impune o întrebare acum: Ce înseamnă aceste şapte semne? Ce este cu această problemă a minunilor?

Evoluţia conştienţei umane a suferit de-a lungul timpului o serie de modificări. Am văzut că la începutul evoluţiei oamenii nu au pornit pur şi simplu dintr-o linie de evoluţie animală, ci dintr-o formă în care ei încă posedau darul clarvederii în mod natural. Oamenii erau clarvăzători, deşi conştienţa pe care o aveau nu le permitea să-şi spună încă: „Eu sunt”. Această facultate a conştienţei de sine ei şi-au cucerit-o treptat; pentru asta au trebuit să renunţe la vechea clarvedere.

Va veni o vreme, în viitor, în care toţi oamenii vor fi clarvăzători, păstrându-şi conştienţa de sine, conştienţa lui „Eu sunt”. 

Acestea sunt cele trei trepte pe care, în parte, omenirea le-a străbătut deja şi pe care le mai are de străbătut.

În Atlantida oamenii trăiau într-un fel de conştienţă de vis, dar o conştienţă clarvăzătoare. Apoi ei au dobândit treptat conştienţa obiectuală exterioară, în schimbul căreia au trebuit să renunţe la facultatea obscură de clarvedere. În cele din urmă, în viitor, omul va avea o conştienţă clarvăzătoare legată indisolubil de această conştienţă de sine.

Astfel, omul se ridică de la o clarvedere confuză la o clarvedere dublată de conştienţa de sine, trecând printr-o conştienţă obiectuală, neclarvăzătoare.

 

Odată cu conştienţa umană s-au transformat şi toate celelalte condiţii de pe Pământ. Trebuie să fii lipsit de orizont să crezi că dacă astăzi lucrurile se petrec cum se petrec aşa au fost întotdeauna. Totul s-a transformat. S-au schimbat chiar şi raporturile dintre oameni, care nu mai sunt precum odinioară.

Până în momentul în care impulsul lui Christos a fecundat evoluţia omenirii, exista o înrâurire mult mai mare a unui suflet asupra altuia. Oamenii erau predispuşi spre aşa ceva. Omul nu auzea doar cuvintele pe care le rostea cu gura interlocutorul său, ci şi ceea ce simţea şi gândea acesta, dacă acest 

interlocutor simţea sau gândea acel ceva în mod viu, cu intensitate. În timpurile de demult, în care iubirea depindea în special de legăturile de rudenie, ea era cu totul altceva decât este astăzi. Astăzi iubirea a căpătat un caracter mai sufletesc, dar nu mai este la fel de puternică. Ea îşi va recăpăta forţa de odinioară doar atunci când toate inimile omeneşti vor fi pătrunse de impulsul lui Christos. Iubirea, când acţiona odinioară, avea totodată asupra celorlalte suflete un efect vindecător, ca de balsam. Odată cu dezvoltarea gândirii şi inteligenţei, care, desigur, s-au dezvoltat treptat, aceste influențe ce treceau de la un suflet la altul au dispărut.

A putea influența sufletul altcuiva făcând să se reverse în el forţa propriului suflet era un dar propriu tuturor popoarelor vechi. De aceea, când vorbim de o influență a unui suflet asupra altuia trebuie să ne gândim la o putere de o anvergură mult mai mare, pe care un suflet o putea resimţi venind de la celălalt suflet. Chiar dacă nu există niciun document istoric în legătură cu acesta, chiar dacă niciun monument sau vreo piatră nu ne vorbeşte despre acest dar, privirea clarvăzătoare în Cronica Akasha ne dezvăluie faptul că odinioară mulţi bolnavi se puteau vindeca prin această influență psihică pe care un om o exercita asupra altuia. Sufletul mai avea încă multe alte puteri. Ceea ce astăzi ne apare ca o poveste cu zâne, faptul că omul, dacă voia, dacă se străduia şi dacă se antrena în mod special pentru asta, 

putea să acţioneze benefic asupra creşterii plantelor, să o accelereze sau să o încetinească, din acest dar astăzi nu au mai rămas decât vagi urme.

Viaţa omenescă arăta altădată cu totul altfel. Odinioară nimeni nu s-ar fi mirat văzând cum acţionează o persoană asupra alteia, dacă această influență de la om la om era adecvată. Trebuie desigur specificat că pentru ca această influență sufletească să fie posibilă era necesar să existe întotdeauna două sau mai multe persoane. Chiar şi în zilele noastre ai putea să-ţi imaginezi pe cineva apărând printre oameni cu forţa lui Christos. Dar cei care ar crede cu tărie în El ar fi foarte dispersaţi, încât El nu ar putea exercita acea influență sufletească ce trece de la un om la altul. Pentru asta nu este destul să acţionezi, ci trebuie să existe şi fiinţe în stare să primească această influenţă. Cum odinioară cei care erau sensibili la astfel de influenţe erau mai numeroşi, nici nu trebuie să ne mire dacă auzim că pe atunci bolile se vindecau pe aceste căi psihice şi că şi alte efecte, care astăzi se obţin doar prin mijloace mecanice, atunci se obţineau prin influenţă psihică.

1. Semnul arătat prin nunta din Cana Galileii;

În Evanghelii totul trebuie luat literal, dar mai ales trebuie să înveţi să le citeşti. 

De ce este accentuat, de pildă, chiar la primul dintre semne – semnificaţia mai profundă a minunii o vom cunoaşte mai târziu –, la discuţia care are loc la nunta din Cana, că ea a avut loc „în Cana Galileii”? Nu există – puteţi cerceta cât vreţi – în vechea Palestină şi în împrejurimile cunoscute de atunci o a doua Cana. De ce era deci nevoie să se adauge localităţilor cu denumire unică un nume suplimentar? Pentru că era important să reiasă că minunea care s-a produs trebuia să aibă loc în Galileea. Cu alte cuvinte, Christos nu ar fi putut găsi oamenii de care avea nevoie decât în Galileea şi nu în alte regiuni. 

Christos a mers deci către cei în care tocmai apărea înţelegerea acestor lucruri – care simţeau nevoia de a găsi în sufletul lor, nu în legăturile de sânge pe care tocmai le-au rupt prin amestecul de sânge, forţa puternică care să le permită treptat oamenilor să exprime spiritualul în fizic.

Cu privire la acest prim semn este spus: Acolo, în Galileea, era o nuntă. Trebuie însă să fim conştienţi că în Evanghelia după Ioan niciun cuvânt nu este fără o semnificaţie deosebită. De ce, aşadar, o „nuntă”? Fiindcă prin căsătorie se realizează o uniune, fapt împlinit în sens eminent de către misiunea creştină: printr-o nuntă oamenii sunt adunaţi laolaltă. Şi de ce o nuntă „în Galileea”? Pentru că în Galileea vechile legături de sânge au fost rupte, pentru că acolo s-a amestecat sânge străin cu sânge străin. 

Ce trebuia deci să se întâmple în timpurile de demult pentru ca să aibă loc o astfel de minune, pentru ca în urcioare să fie apă, însă când era băută să fie vin? Era necesară puterea magică ce se exercita datorită rudeniei de sânge. Desigur, această forţă exista în sufletele celor care luau parte la nunta din Cana Galileei. Trebuia creat doar un transfer.

Şi este spus în Evanghelia după Ioan mai departe (2, 1-3): „Şi era şi mama lui Iisus acolo. Iisus şi discipolii Săi fuseseră şi ei invitaţi la nuntă.” Şi cum vinul se terminase, mama lui Iisus l-a făcut atent şi i-a spus: „Nu mai este vin.”

Vă spuneam că trebuie creat un transfer pentru ca să se poată produce evenimentul. Forţa sufletească trebuia sprijinită într-un fel. Prin ce putea să fie sprijinită?

Luaţi textul grec şi deschideţi la acest pasaj din Evanghelie. Acolo nu veţi găsi decât cuvintele: „O, femeie, asta trece de la mine la tine!” El se referă aici la această forţă subtilă care trece de la un suflet la altul, care aici se transmite de la El la mama Sa. De aşa ceva are El însă nevoie în acest moment. El încă nu poate săvârşi în acest moment semne mai mari; pentru asta trebuie mai întâi să se împlinească timpul Său. De aceea El spune: Timpul meu, în care voi putea acţiona numai prin forţa mea, încă nu a venit. Deocamdată mai este necesară legătura magnetică ce trece de la sufletul lui Iisus din Nazaret la cel al mamei: „O, femeie, asta trece de la mine la tine!”

De altminteri, dacă El ar fi spus: „Femeie, ce am eu cu tine!”, cum ar fi ajuns ea să spună atunci slujitorilor: „Faceţi orice vă va zice”? Ea este dotată cu vechile forţe, despre care oamenii, astăzi, nu îşi mai amintesc nimic, şi ştie că El face apel la această legătură de sânge dintre fiu şi mamă, legătură care trebuie să conducă spre ceilalţi. Ea ştie că acţiona un fel de forţă spirituală invizibilă care va provoca ceva. Şi vă rog acum să citiţi, cu mare atenţie textul în continuare. 

Cum să transformi apa în vin, cum să se întâmple acest lucru în mod exterior? 

Ce se întâmplă? Şi tot aşa: Ce crede cel ce stă aici în faţa dumneavoastră şi vă vorbeşte, ce crede el despre această minune, că aici, pentru acei oameni, o substanţă s-a transformat în alta, când aproape nimeni nu mai crede aşa ceva? Dar cu o interpretare obişnuită nu te descurci aici.

Trebuie să-ţi reprezinţi că acele vase de piatră, acele urcioare, după toate aparenţele nu erau umplute cu apă. Nu se spune deloc că ele ar fi fost golite. Aşa ceva nu este scris. Dar dacă ele ar fi fost golite şi apoi umplute din nou – acolo este scris că ele ar fi fost umplute – ar trebui să crezi că apa care era la început în ele, printr-un truc, o scamatorie, ar fi fost transformată şi ea în vin. Cu aceasta însă nu ajungi nicăieri. Întreaga problemă cade, nu merge. Este evident că urcioarele erau goale pentru că umplerea lor avea să însemne ceva cu totul deosebit.

„Faceţi orice vă va zice”, a spus mama către slujitori. De ce fel de apă avea nevoie Chrisos? Lui îi trebuia o apă care provenea chiar din izvoarele naturii. De aceea este anume spus că apa a fost chiar atunci scoasă. Pentru scopul Său era nevoie doar de acea apă care nu şi-a pierdut încă forţele interioare pe care le are orice element cât timp este unit cu natura. 

Asta este apa care Îi trebuia. – După cum spuneam, niciun cuvânt nu este lipsit de semnificaţie profundă în această Evanghelie. Trebuia o apă proaspăt scoasă pentru că Christos este fiinţa care tocmai s-a apropiat de Pământ, care tocmai s-a înrudit cu forţele care acţioneză în pământ. Când forţele vii ale apei conlucrează din nou cu ceea ce trece acolo „de la mine la tine” se întâmplă ceea ce este descris în Evanghelie: este chemat nunul, care stă sub impresia că acolo s-a petrecut ceva deosebit – dar ce anume nu ştie; se spune textual că el nu a văzut ce s-a petrecut, ci numai servitorii, şi că, sub impresia celor petrecute, simte că apa are gust de vin. Faptul este menţionat foarte clar, astfel că printr-o forţă sufletească se acţionează aici până într-un element exterior, respectiv până în elementul fizic al corpului omenesc. Ce trebuie însă să fi existat în mama lui Iisus din Nazaret însăşi pentru ca în acel moment credinţa ei să fie suficient de puternică încât să producă un astfel de efect? Ea trebuia să aibă convingerea că Cel numit acolo Fiul ei devenise Spiritul Pământului. Atunci marea forţă a credinţei care trăia în ea, unită cu forţa care trăia în El – cea care acţioneză de la mine la tine –, a putut să facă să se întâmple cele descrise.

Astfel, noi am arătat, în cazul primului semn, prin întreaga constelaţie de raporturi modul de intervenţie asupra lumii fizice, şi anume printr-o armonizare a sufletelor, prin ceea ce rămâne încă în domeniul legăturilor de sânge. A fost primul semn unde forţele lui Christos se arată cel mai puţin. Ea avea înă nevoie să fie susţinută de forţele sufleteşti ale mamei şi de cele existente în apa din natură, apa proaspătă de izvor. Aici forţa entităţii christice ne întâmpină la cel mai mic nivel. Dar ceea ce este important este că forţa christică trece asupra altui suflet, pregătit să o primească, şi prin aceasta produce efecte. Esenţial este că forţa christică are chiar puterea de a pregăti celelalte suflete pentru ca să apară efecte. Ea a sensibilizat pe comeseni în aşa fel încât să simtă şi ei că apa are gust de vin. Dar o forţă adevărată se fortifică prin acţiunea în sine. Când Christos ajunge să exercite a doua oară această forţă, ea a crescut deja. După cum cea mai elementară forţă se întăreşte prin exerciţiu, cu atât mai mult se întăreşte o forţă spirituală când a fost folosită o dată cu succes.

Va urma 

sursa

http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA112/GA112_CF09.html 

http://adevarul2012.blogspot.ro