A năzui la siguranţă în raporturile noastre înseamnă, în mod inevitabil, a trăi în suferinţă şi frică. Această căutare a siguranţei cheamă nesiguranţa.
Am găsit oare vreodată siguranţă în vreuna din relaţiile noastre?
Am găsit?
Cei mai mulţi oameni doresc siguranţă în iubire şi în a fi iubit, însă există oare iubire când fiecare îşi caută propria sa securitate, propriul său drum? Noi nu suntem iubiţi fiindcă nu ştim să iubim.
Ce este iubirea?
Cuvântul acesta este atât de uzat şi de corupt încât abia îndrăznesc să-l folosesc. Fiecare vorbeşte de iubire, fiecare revistă, fiecare ziar; fiecare misionar vorbeşte neîncetat de iubirea veşnică. “Eu îmi iubesc ţara, îl iubesc pe rege, iubesc o carte, iubesc muntele, iubesc plăcerea, îmi iubesc soţia, iubesc pe Dumnezeu.”
Este oare iubirea o idee?
Dacă este, atunci ea poate fi cultivată, hrănită, apărată, propovăduită, deformată în fel şi chip.
Când spunem că iubim pe Dumnezeu, ce vor să însemne vorbele noastre?
înseamnă că iubim o proiecţie a propriei noastre imaginaţii, îmbrăcată într-un fel de respectabilitate conformă cu ceea ce credem că este mai nobil şi mai sfânt. A spune “Îl iubesc pe Dumnezeu” este o absurditate. Când îl adorăm pe Dumnezeu, noi ne adorăm pe noi înşine – şi aceasta nu este iubire.
Fiindcă nu am putut găsi soluţia iubirii între oameni, ne-am refugiat în abstracţiuni. Iubirea poate fi ultima soluţie la toate dificultăţile omului la problemele şi la necazurile lui.
Prin urmare, cum vom putea descoperi ce este de fapt iubirea?
Incercând să o definim?
Biserica o defineşte într-un fel, societatea într-alt fel şi, în plus, există tot felul de devieri şi de pervertiri: a adora pe cineva, a te culca cu cineva, a schimba emoţii cu cineva, a trăi în tovărăşia cuiva – sunt oare toate acestea ceea ce numim iubire? Desigur, aceste noţiuni au devenit atât de personale, atât de senzuale, atât de limitate, încât religiile s-au simţit îndreptăţite să declare existenţa unei iubiri transcendentale, în ceea ce religiile numesc iubire omenească ele nu văd decât plăcerea, dorinţa de a poseda, concurenţa, gelozia, dorinţa de a păstra, de a controla şi de a te amesteca în gândirea altuia. Constatând complexitatea acestor lucruri, religiile afirmă că trebuie să existe o altă iubire – divină, sublimă, neprihănită.
Pretutindeni în lume oamenii aşa-zis sfinţi susţin că a privi la o femeie este ceva cu totul greşit; că nu te poţi apropia de Dumnezeu dacă ai raporturi sexuale; procedând în felul acesta ei caută să-şi înăbuşe dorinţele care îi mistuie. Dar negând sexualitatea, ei nu fac decât să-şi astupe privirea, căci neagă întreaga frumuseţe a pământului. Ei şi-au înfometat inima şi mintea, au devenit nişte fiinţe uscate, au izgonit frumuseţea, pentru ca frumuseţea este întotdeauna asociată femeii.
Poate fi împărţită iubirea în sacră şi profană, în divină şi omenească, sau iubirea este indivizibilă?
Este iubirea rezervată numai unuia şi nicidecum celor mulţi?
Când o persoană spune altei persoane:”Te iubesc”, exclude prin asta iubirea pentru ceilalţi?
Este iubirea personală sau impersonală?
Este iubirea morală sau imorală?
Este iubirea rezervată familiei?
Şi dacă iubim întreaga omenire, putem să iubim şi o anumită persoană?
Este iubirea un sentiment? O emoţie? O plăcere? O dorinţă?
Toate aceste întrebări arată, nu-i aşa, că noi avem idei despre iubire, idei despre ce ar trebui sau nu ar trebui să fie iubirea, pe scurt un tipar sau un cod elaborat de cultura căreia îi aparţinem. Pentru a vedea limpede în această problemă, va trebui mai întâi să ne eliberăm de amprentele veacurilor trecute, să ne distanţăm de toate idealurile şi ideologiile referitoare la ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să fie iubirea. A crea o separaţie între “ceea ce este” şi “ceea ce ar trebui să fie” constituie mijlocul cel mai amăgitor de a trata viaţa.
Cum voi descoperi ce este această flacără numită iubire – nu cum s-o exprim, ci să înţeleg ce înseamnă ea de fapt?
Voi începe prin a elimina tot ceea ce au spus despre ea bisericile, societatea, părinţii mei, prietenii mei, tot ceea ce am putut afla de la persoanele pe care le-am cunoscut sau din cărţile pe care le-am citit, căci eu doresc să descopăr prin mine însumi ce înseamnă iubirea.
Aceasta este o problemă uriaşă, care priveşte întreaga omenire. Au existat mii de moduri de a defini iubirea şi eu însumi sunt prins într-un astfel de tipar, într-o reţea de lucruri care îmi fac plăcere.
Prin urmare, pentru a înţelege limpede problema iubirii, n-ar trebui să încep prin a mă elibera de înclinaţiile şi de prejudecăţile mele?
lată-mă într-o stare de confuzie, sfâşiat de propriile mele dorinţe, încât îmi spun: “Mai întâi scapă de această confuzie; atunci vei descoperi, poate, ce este iubirea prin intermediul a ceea ce nu este iubire.”
Guvernul ne spune să mergem să ucidem pentru ţară.
Să fie aceasta iubire?
Religia ne cere să renunţăm la sexualitate din iubire pentru Dumnezeu.
Să fie aceasta iubire?
Să fie iubirea dorinţă?…
Nu spuneţi nu! Pentru cei mai mulţi oameni iubirea înseamnă dorinţă: este dorinţa şi plăcerea sa, plăcerea care izvorăşte din simţuri, din ataşament sexual, din starea de deplină satisfacţie.
Eu nu sunt împotriva practicilor sexuale, dar luaţi seama la implicaţiile lor: ele vă dau pentru moment senzaţia unui abandon total şi, când vă întoarceţi din nou în dezordinea obişnuită, doriţi să se repete această stare în care nu există nici necazuri, nici probleme, nici “eu”.
Pretindeţi că vă iubiţi soţia. Această iubire cuprinde plăcerea sexuală, plăcerea de a avea pe cineva acasă care să îngrijească de copii, care să gătească. Aveţi nevoie de această femeie care v-a dat trupul ei, emoţiile ei, încurajarea ei, un anumit sentiment de siguranţă şi de bunăstare. Apoi, deodată, ea se îndepărtează de voi, se plictiseşte sau vă părăseşte pentru un altul şi întregul echilibru emotiv vă este distrus. Această situaţie nefericită vă tulbură adânc, o numiţi gelozie; ea presupune suferinţă, nelinişte, ură şi violenţă. Ceea ce îi spuneţi în realitate soţiei dumneavoastră este: “Atâta vreme cât îmi aparţii, te iubesc, dar de îndată ce mă vei părăsi, te voi uri. Atâta vreme cât mă pot bizui pe tine că îmi vei satisface cerinţele sexuale şi de al gen, te voi iubi; de îndată ce nu-mi vei mai da ceea ce doresc, te voi scoate din inima mea.”
Iată cum între două persoane apare un antagonism şi un sentiment de separaţie în care iubirea nu mai are loc. Dacă totuşi puteţi trăi cu soţia fără ca gândirea să creeze toate aceste stări contradictorii, fără să vă întreţină aceste nesfârşite sfâşieri, atunci poate… poate… că veţi şti ce înseamnă iubirea, şi veţi fi liberi, în general, noi suntem sclavii persoanei de care depind plăcerile noastre; dar când iubim trebuie să fim cu desăvârşire liberi, nu numai faţă de cealaltă persoană, ci şi faţă de noi înşine.
Această situaţie de a aparţine cuiva, de a fi psihologic hrănit de cineva, de a depinde de cineva, presupune întotdeauna nelinişte, frică, gelozie, vinovăţie – şi câtă vreme există frică, nu există iubire; o minte copleşită de suferinţă nu va şti niciodată ce este iubirea. O stare de suferinţă, sentimentală sau emoţională, plăcerea şi dorinţa n-au nimic de-a face cu iubirea.
Iubirea nu este produsul gândirii. Gândirea fiind trecutul, n-are putinţa de a cultiva iubirea. Iubirea nu este închisă între zidurile geloziei, căci gelozia înseamnă trecutul, în timp ce iubirea este prezentul viu. Cuvintele “voi iubi”, “iubesc” sunt lipsite de sens. Când ştiţi cu adevărat ce înseamnă a iubi, nu depindeţi de nimeni. Iubirea nu se supune. Ea este dincolo de cuvintele de respect sau de intimitate.
Ştiţi oare ce înseamnă a iubi cu adevărat pe cineva – a iubi fără ură, fără gelozie, fără mânie, fără dorinţa de a te amesteca în ceea ce face sau gândeşte, fără a compara sau judeca?
Când iubeşti, mai există comparaţie?
Când iubeşti pe cineva cu toată inima ta, cu tot trupul tău, cu întreaga. ta fiinţă, mai există oare comparaţie?
Când te abandonezi total acestei iubiri, “celălalt” nu mai există.
Oare există în iubire responsabilităţi şi datorii?
Se foloseşte iubirea de astfel de cuvinte?
Dacă faceţi ceva din datorie, există oare iubire în ceea ce faceţi?
In datorie nu există iubire. Structura datoriei îl ţine pe om încătuşat şi îl distruge. Atâta vreme cât suntem siliţi să facem ceva din datorie, nu vom iubi ceea ce facem. Când este iubire, nu mai există nici datorie şi nici răspundere.
Din nefericire cei mai mulţi părinţi gândesc că sunt răspunzători pentru copiii lor şi sentimentul răspunderii îi determină să le spună ce trebuie să facă, ce nu trebuie să facă, ce trebuie să devină. Părinţii doresc pentru copiii lor o situaţie sigură în societate. Ceea ce ei numesc responsabilitate este o parte din acea respectabilitate la care ei se închină; şi mi se pare că unde se află această respectabilitate nu există iubire. Părinţii nu sunt preocupaţi decât ca odraslele lor să devină nişte burghezi perfecţi. Când îşi educă copiii ca să se adapteze societăţii, ei nu fac altceva decât să perpetueze conflictele, războaiele, brutalitatea. Această grijă poate fi numită iubire?
A creşte cu dragoste un copil, înseamnă a te comporta asemenea grădinarului care îşi îngrijeşte florile, le udă, le urmăreşte cu delicateţe şi gingăşie nevoile, le pune pământul cel mai bun. Dar când vă pregătiţi copiii să se încadreze în societate, îi pregătiţi ca să fie ucişi. Dacă v-aţi iubi copiii cu adevărat, n-ar mai exista războaie.
Dacă pierdeţi pe cineva pe care-l iubiţi, vărsaţi lacrimi amare. Le vărsaţi pentru voi înşivă sau pentru cel care a murit? Vă plângeţi pe voi înşivă sau îl plângeţi pe celălalt? Aţi plâns vreodată pe altcineva? V-aţi plâns vreodată fiul ucis pe câmpul de luptă?… Aţi plâns, bineînţeles, dar acele lacrimi au curs pentru că vă înduioşa propria voastră soartă şi nicidecum pentru că a fost ucisă o fiinţa omenească.
Dacă plângeţi pentru că vă este milă de voi înşivă, aceste lacrimi nu au nici un rost. Dacă plângeţi pentru că aţi fost lipsit de o persoană în care aţi investit multă afecţiune, înseamnă că în realitate n-a existat afecţiune. Dacă spuneţi că vă plângeţi fratele mort, atunci plângeţi pentru el. Este foarte uşor să plângeţi pentru voi gândindu-vă că el s-a dus. In aparenţă plângeţi pentru că inima vă este rănită, dar nu pentru fratele vostru suferiţi, ci pentru voi înşivă, căci sunteţi înduioşaţi de voi înşivă şi această înduioşare de sine vă împietreşte, vă determină să vă aplecaţi asupra voastră înşivă, vă face şterşi şi stupizi.
A vă plânge de milă, înseamnă oare iubire?
A plânge pentru că aţi rămas singuri, pentru că aţi fost părăsiţi, pentru că nu vă mai simţiţi puternici sau pentru că soarta vă este potrivnică – întotdeauna lacrimile pe care le vărsaţi sunt pentru voi înşivă.
Intr-o clipă puteţi vedea întreaga structură şi natură a acestui biet şi mărunt lucru care este “eul”, cu lacrimile lui, cu familia lui, cu naţiunea lui, cu credinţele lui, cu religia lui, cu toată urâţenia lui; toate acestea se află în noi, şi când le vedem cu toată inima noastră şi nu doar cu mintea noastră, atunci avem cheia care pune capăt suferinţei. Suferinţa şi iubirea nu pot merge împreună, dar în lumea creştină a fost idealizată suferinţa, a fost pusă pe cruce şi adorată, dându-se astfel de înţeles că nu este cu putinţă omului să se elibereze de ea decât pe această cale. Aceasta este întreaga structură a unei societăţi bazată pe exploatare religioasă.
Atunci când vă întrebaţi ce este iubirea, s-ar putea să fiţi prea înfricoşaţi de răspuns pentru a-l putea accepta, căci el ar putea să provoace o răsturnare totală, ar putea sfărâma legăturile familiale. Aţi putea descoperi că nu vă iubiţi soţia, soţul sau copiii… (Dar oare îi iubiţi?)., s-ar putea ajunge până acolo încât să se prăbuşească întregul edificiu pe care vi l-aţi construit în jur, s-ar putea să nu vă mai întoarceţi niciodată la templu.
Dar dacă, în ciuda acestor lucruri, veţi dori totuşi să descoperiţi ce este iubirea, veţi vedea că frica nu este iubire, dependenţa nu este iubire, gelozia nu este iubire, posesiunea şi dominarea nu sunt iubire, chinul de a nu fi iubit nu este iubire.
Iubirea nu este contrariul urii, după cum umilinţa nu este contrariul înfumurării.
Dacă puteţi înlătura toate aceste lucruri, nu prin constrângere, ci îndepărtându-le, aşa cum ploaia îndepărtează praful depus de multe zile pe o frunză, atunci poate veţi reuşi să găsiţi acea minunată floare după care omul a tânjit întotdeauna.
Atâta timp cât n-aţi obţinut iubirea – nu doar în mici fărâme ci din belşug – atâta timp cât nu sunteţi plini de ea, lumea va fi condamnata la dezastru. Cunoaşteţi din punct de vedere intelectual că unitatea omului este esenţială.
Şi iubirea este singura cale, însă cine vă va învăţa să iubiţi?
Există vreo autoritate, vreo metodă, vreun sistem care să vă poată spune cum să iubiţi?
Ceea ce încearcă unii să vă spună, fiţi siguri că nu este iubire.
Aţi putea spune: ‘Voi încerca să practic iubirea; mă voi gândi zilnic la ea, mă voi strădui să fiu blând şi milos, mă voi sili să fiu atent cu ceilalţi”. Credeţi că v-aţi putea disciplina, că v-aţi putea exersa voinţa pentru a iubi? Dacă o veţi face, iubirea va zbura pe fereastră. Practicând o anumită metoda sau un anumit sistem cu scopul de a dobândi iubirea, aţi putea deveni extrem de iscusiţi sau ceva mai binevoitori, sau veţi putea ajunge la o anumită stare de non-violenţă, însă toate acestea n-au nimic în comun cu iubirea.
In această lume pustie şi sfâşiată nu există iubire, fiindcă plăcerea şi dorinţa joacă rolurile cele mai importante.
Şi totuşi fără iubire viaţa de fiecare zi n-are nici un înţeles, fără iubire nu există frumuseţe.
Frumuseţea nu se află în ceea ce poate fi văzut; nu despre frumuseţe este vorba atunci când se spune: “Iată un copac frumos, un tablou frumos, o clădire frumoasă, o femeie frumoasă.”
Nu există frumuseţe decât atunci când mintea şi inima stiu ce este iubirea.
Fără iubire şi fără frumuseţe nu există virtute.
Ştiţi foarte bine că încercând să amelioraţi societatea sau să daţi de pomană la cei săraci nu veţi face altceva decât să adânciţi mizeria, căci în absenţa iubirii inima este plină de urâţenie şi de uscăciune.
Dar când există iubire şi frumuseţe orice veţi face va fi drept, orice veţi face va fi desăvârşit. Dacă ştiţi cum să iubiţi, atunci puteţi orice, căci cu iubire totul este cu putinţă.
Atingem acum un punct esenţial: putem să ajungem la iubire fără vreo disciplină, constrângeri, fără cărţi sacre, fără ajutorul unor conducători spirituali, şi chiar fără intervenţia gândirii?
Putem oare să o întâlnim, aşa cum uneori întâlnim un frumos apus de soare?
Mi se pare că pentru aceasta este nevoie de o pasiune arzătoare, însă de o pasiune pură., lipsită de orice ţel, de orice determinare senzuală.
Un om care nu ştie ce este pasiunea, nu va cunoaşte niciodată ce este iubirea, fiindcă iubirea se naşte numai atunci când există o totală lepădare de sine.
O minte care caută iubirea sau adevărul nu este o minte cu adevărat pasionată.
A întâlni iubirea fără a o căuta este singura cale de a o găsi: a ajunge la ea pe neaşteptate şi nu ca rezultat al unor sforţări sau al unor experienţe.
O astfel de iubire nu se supune timpului; o astfel de iubire este în acelaşi timp personală şi impersonală, este atât pentru individ cât şi pentru mulţime.
Iubirea este asemenea unei flori care îşi dăruieşte parfumul: o putem mirosi sau putem trece nepăsători pe lângă ea.
Floarea se află acolo pentru toţi, dar mai ales pentru cei care îşi dau osteneala să-i soarbă parfumul şi să o privească cu încântare.
Puţin importă pentru floare faptul că suntem în grădină alături de ea, sau că ne aflăm departe; ea continuă să împrăştie în jur suavul său parfum pentru toată lumea.
Iubirea este întotdeauna vie, nouă, proaspătă.
Pentru ea nu există ieri sau mâine. Ea se află dincolo de tumultul gândirii.
Numai mintea inocentă ştie ce este iubirea şi numai mintea inocentă poate trăi în această lume care nu este inocentă.
Acest lucru extraordinar pe care omul l-a căutat veşnic prin sacrificiu, prin adorare, prin sexualitate, şi dureri de tot felul, va putea fi întâlnit atunci când gândirea, înţelegându-se pe sine, îşi va găsi în mod firesc propriul sfârşit.
Atunci iubirea nu mai are contrar, atunci iubirea nu mai are conflict.
Vă întrebaţi poate: “Dacă găsesc o astfel de iubire, ce se va întâmpla cu soţia mea, cu copiii mei, cu familia mea? Ei au nevoie de o anumită siguranţă.” Dacă vă frământaţi în felul acesta, este pentru că nu v-aţi aflat niciodată dincolo de câmpul gândirii, dincolo de câmpul conştiinţei. Dacă v-aţi fi aflat acolo măcar o singură dată, n-aţi mai fi ridicat o astfel de problemă, căci aţi fi ştiut prea bine ce înseamnă acea iubire în care nu există gândire, în care nu există timp.
Poate că ceea ce vă spun vă încântă şi, într-o anumită măsură, vă produce o stare de hipnoză, dar a merge dincolo de gândire şi de timp – ceea ce înseamnă a merge dincolo de suferinţă – înseamnă a fi conştient că există o dimensiune diferită numită iubire.
Neştiind cum să ajungeţi la această sursă extraordinară, ce vă rămâne de făcut?
Nimic, nu-i aşa?
Absolut nimic.
Atunci, lăuntric, sunteţi cu desăvârşire tăcuţi, înţelegeţi oare ce înseamnă asta?
Inseamnă că nu mai căutaţi, că nu mai doriţi, că nu mai urmăriţi nimic – pe scurt, că nu mai există centru.
ATUNCI EXISTA IUBIRE !
JIDDU KRISHNAMURTI
Sursa: http://fiituinsutimaa.wordpress.com/
.jpg)
