PLANUL PENTRU O NOUA ORDINE MONDIALA prin strategia ”HAOSULUI CONSTRUCTIV”. Imperativul energetic si subminarea suveranitatilor nationale. CE CAUTA AMERICANUL IN SIRIA?

Proiectul Noii Ordini Mondiale se împiedică de realitatea geo-politică -de Imad Fawzi Shueibi, voltaire.net

Liderii politici încearcă de patru secole să creeze un organism internațional, care să guverneze relațiile dintre națiuni și care să prevină conflictele dintre acestea. În timp ce noțiunea de suveranitate statală a început să se cristalizeze, preocuparea principală a organizațiilor interguvernamentale a fost dominată de echilibrul puterilor. Cât despre ambiția SUA de a impune Noua Ordine Mondială, aceasta este zguduită de noile realități geopolitice.

Lenta constituire a unei ordini internaționale

Noțiunea de ”Ordine internațională” a apărut în secolul XVII, dar sintagma ”ordine mondială” a fost introdusă recent în discursul politic. Această noțiune era pusă în discuție de fiecare dată când era ridicată necesitatea organizării și susținerii păcii.

În 1603 regele Henri IV al Franței a dispus ca ministrul său, ducele de Sully, să elaboreze un prim proiect în acest sens. Obiectivul era constituirea unei republici creștine care să cuprindă întreaga populație europeană. Aceasta urma să asigure conservarea naționalităților și religiilor si să fie responsabilă în medierea problemelor dintre acestea. Marele Proiect stipula redesenarea granițelor statale pentru echilibrarea puterii, crearea unei confederații europene compusă din 15 state și a unui Consiliu supranațional cu putere de arbitraj și cu o armată capabilă să protejeze confederația de pericolul turc.

Acest vis a fost curmat de asasinarea lui Henri al IV-lea și a mai revenit în atenție doar după sfârșitul războaielor inițiate de Louis al XIV-lea. Abatele de Saint-Pierre a publicat al său Proiect al păcii perpetue între domnitorii creștini. Proiectul, care a fost presentat la Congresul de la Utrecht (1713), consta în adoptarea în totalitate a deciziilor luate în cadrul Conferinței, ca fundament pentru stabilirea granițelor națiunilor beligerante și stabilirea unei Ligi a Națiunilor Europei(Federația Internațională) cu misiunea de a preveni conflictele.

Dincolo de această utopie și mult mai relevant pentru epocă a fostTratatul de Pace de la Westfalia, semnat în 1648. Acesta a venit ca o concluzie a Războiului de 30 de ani, conflagrație desfășurată sub stindarte religioase și care a avut ca rezultat dispariția a 40% din populația implicată, precum și sporirea urii între populațiile supraviețuitoare. Negocierile au durat patru ani (1644-1648) iar la sfârșitulor acestora a fost asigurată egalitatea tuturor părților implicate în conflinct dincolo de diferențe, catolici sau protestanți, republicani și monarhiști.

Tratatul de la Westfalia a emis patru principii fundamentale:

1. Suveranitatea absolută a statelor-națiune și dreptul fundamental de autodeterminare politică.

2. Egalitate de drept între statele-națiuni. Astfel, cel mai mic stat este egalul celui mai mare stat, dincolo de puterea sau slăbiciunea, bogăția sau sărăcia acestora.

3. Respectarea tratatelor și apariția Dreptului internațional cu efecte obligatorii.

4. Interzicerea interferenței în afacerile interne ale altui stat.

Desigur că aceste principii nu au determinat o suveranitate absolută, dar acest fapt nu a existat în fapt nicicodată. Cu toate acestea, a fost împiedicată legitimrea ulterioară a abolirii suveranității statale.

Toți filosofii politici au susținut aceste proiecte. Rousseau a solicitat ferm constituirea unui contract statal unic intre toate țările Europei. Kant a publicat în 1815 îndemnul său Spre pacea eternă.Pentru el, pacea era o construcție juridică care necesita codificarea unei legi generale aplicabilă tuturor statelor. Filosoful englez utilitarian, Bentham, a stigmatizat diplomația secretă pe care a plasat-o deasupra legii. Și el a îndemnat la crearea unei opinii publice internaționale capabile să impună guvernelor respectarea hotărârilor internaționale și supunerea față de arbitrajului internațional.

Crearea instituțiilor normative internaționale

Ideea unui Ordin Internațional a progresat constant, bazată mereu pe normativul suveranității adoptat prin Tratatele de la Westfalia. Astfel s-a născut Sfânta Alianță, propusă de Țarul Alexandru în 1815, dar și Concertul Europei, propus de Cancelarul Metternich al Austriei în secolul XIX, pentru a preveni ”revoluția”, care reprezintă, în limbajul politic rațional, haosul. Din acest moment statele au început să organizeze reuniuni pentru rezolvarea problemelor fără a recurge la argumentul războiului, favorizând arbitrajul și diplomația.

Acesta a fost obiectul urmărit în crearea Ligii Națiunilor (LoN) la sfârșitul Primului Război Mondial.Aceasta a izvorât ca o necesitate a relațiilor dintre puterile dominante în serviciul câștigătorilor conflagrației.Valorle morale ale Ligii erau cel puțin relative. Cu toate acestea, deși scopul ei era soluționarea disputelor dintre națiuni prin arbitraj și în defavoarea războiului, Liga și-a declarat competența însupervizarea populațiilor subdezvoltate și a celor care politic, economic sau administrativ pretindeau dreptul la autodeterminare. Odată acest drept arogat, a rezultat firesc legitimarea mandatelor. Prin asumarea acestei poziții, Liga Națiunilor a întruchipat realitatea colonială.

Manifestarea artificială a acestei organizații a fost dezvăluită în momentele în care și-a dovedit inabilitatea de a rezolva evenimente internaționale grave, cum au fost: cucerirea Manciuriei de către Japonia, cazul Abisiniei (Etiopia), anexarea insulei Corfu (Grecia) de Italia, etc. Cu toate că Liga, creată de Leon Bourgeois, a fost intens promovată de președintele SUA Woodrow Wilson, Washigtonul nu s-a alăturat proiectului, iar Germania și Japonia, fiind provocate, s-au retras din el. În acest sens, instituția s-a dovedit inutilă.

Succesoarea LoN, Națiunile Unite (ONU), a fost reflecția Chartei Atlantice, semnată de Statele Unite ale Americii și Regatul Unit al Marii Britanii pe 4 august 1941, și a Declarației de la Moscova, adoptată de Aliați pe 30 octombrie 1943, când era anunțată crearea ”unei structuri organizatorice bazate pe principiul egalității suverane a tututor Statelor care iubesc pacea.” Proiectul a fost dezvoltat în cadrul conferinței Dumbarton Oaks, Washington 21 august – 7 octombrie 1944.

Principiile Chartei Atantice au fost aprobate în timpul conferinței de la Yalta (4-12 februarie 1945) și consfințite prin Conferința de la San Francisco (25-26 iunie 1945). Ideologia globalizării a fost astfel înglobată în principiul Națiunilor Unite care, încă de la apariția sa, ți-a clamat existența sub forma unui sistem colectiv de securitate universal, incluzând și statele care nu sunt membre ale acestui organism. În realitate, ONU nu mai este o societate contractuală, cum se vroia Liga Națiunilor, ci mai degrabă este reflecția temporală a relațiilor dintre puteri și care favorizează victorioșii zilei.

Acestea fiind hotărâte, întreaga lume să se încline în fața voinței Națiunilor Unite.

Această organizație, care-și arogă globalitatea, a fost în practică doar expresia dorinței de dominare a puterilor victorioase în detrimentul populației mondiale a cărei voință nu a fost luată niciodată în considerare. Această realitate geopolitică a fost confirmată odată cu fondarea Consiliului de Securitate, format din cele cinci puteri majore (victorioase) ca membrii permanenți și alți membri nepermaneți, dar aleși pe criterii geografice, considerente din care a rezultat o subreprezentare a Africii și a Asiei.

Eșecul acestui sistem a ieșit la suprafața în perioada Războiului Rece. Conflictul dintre cele două super-puteri a fost impus națiunilor mai mici, care au suportat toate consecințele acestuia la nivel local și regional. Aceată structură a rolurilor s-a evidențiat în modul de funcționare a ONU, fie față de respectarea cererilor de aderare sau în gestionarea conflictelor, așa cum s-a întâmplat în cazul Palestinei, Koreei, naționalizării petrolului iranian, crizei Canalului de Suez, ocupației israeliene, Libanului, etc.
În proclamația de fondare a ONU se afirma

”credința în drepturile umane fundementale, în demnitatea și importanța persoanei umane, în egalitatea de drepturi a bărbaților și femeilor, a națiunilor mari sau mici, în crearea condițiilor necesare pentru justiție și pentru respectul obligațiilor care reies din tratate și din alte surse ale dreptului internațional.”

Cu toate acestea, dreptul de veto a privat celelalte națiuni de dreptul egalitații în implicare. În ultimă instanță, instituțiile internaționale au exprimat doar balanța puterilor, dincolo de orice noțiune de justiție în sens moral sau filosofic. Consiliul de Securitate este un directorat global (o continuare a celui instalat de Metternich). Acesta își rezervă dreptul de a impune rezoluții doar din partea Aliaților, victorioși în cel de-al Doilea Război Mondial, și nu a celor care urmăresc pacea.

După disoluția Uniunii Sovietice a fost crucială modificarea sistemului internațional.

Redesenarea relațiilor internaționale de către SUA

În acest moment al istoriei au triumfat în SUA discipolii lui Leo Strauss, cu ajutorul jurnaliștilorneo-conservatori. În viziunea lor, societatea este divizată în trei caste: înțelepții, nobilii și poporul. Doar înțelepții dețin adevărul care este revelat doar parțial politicienilor (nobililor), în timp ce poporul trebuie să se supună alegerilor acestora. Aceștia au continuatsă-și promoveze ideile în timp ce afirmau abrogarea principiilor Tratatului de la Westfalia, mai exact a celor care afirmau suveranitatea statală și interzicerea amestecului extern în afacerile interne.

Pentru a impune hegemonia Vestului, aceștia au invocat ”dreptul unei intervenții umanitare” și ”responsabilitatea în protecție” care revine înțelepților, este executată de nobili și impusă poporului. Revizuind limbajul celui de-al Doilea Război Mondial, aceștia au cerut și înlocuirea ”Rezistenței” cu negocierea.

În anul 1999 au fost emise apeluri neo-conservatoare de mai multe țări Vestice, inclusiv Franța și Anglia. Tony Blair a prezentat atacul Kosovo de către NATO ca fiind primul război umanitar din istorie. Într-un discurs ținut în Chicago, acesta a declarat că Marea Britanie nu a căutat să-și apere propriile interese ci a căutat să promoveze valori universale. Această declarație a fost salutată de Henry Kissinger și de Javier Solana (pe atunci Secretar general al NATO și în viitor al Uniunii Europene). Ulterior ONU l-a numit pe Bernard Kouchner ca administrator al Kosovo.

Nu există diferențe semnificative între teoria Straussiană și Nazism. În Mein Kampf, Adolf Hitler stigmatizase deja principiul suveranității statale asumat prin Tratatul de la Westfalia.

În termeni economici această viziune a triumfat prin FMI, Banca Mondială și OMC. Din momentul apariției lor, aceste instituții au încercat să intervină în economia, bugetul și politicile financiare statale, în special în cele ale statelor mai sărace sau a celor mai vulnerabile. Unele state arabe au fost victimele sugestiilor acestora pentru liberalizarea economică, privatizarea sectorului public și vânzarea resurselor naturale.

Washingtonul a ezitat în acțiunea sa vis a vis de destrămarea URSSului. Treptat insă SUA a devenit singura super-putere, ca ”hyper-puterea” din lumile lui Hubert Vedrine. Ca o consecință logică, sistemul ONU moștenit în urma celui de-al Doilea Război Mondial a fost privit de SUA ca o moștenire a trecutului. Nefiind însă dispusă să ignore oficial ONU, SUA a încetat să-și îndeplinească obligațiile financiare, nu a ratificat Protocolul de la Kyoto, a reuzat să adere la Tribunalul Penal Internațional al ONU și a umilit Unesco în mod repetat.

Conceptele reiește în urma celui de-al Doilea Război Mondial au fost spulberate de atacurile de la 11 septembrie 2001. Strategia Națională de Securitate a SUA, emisă de președintele George W. Bush pe 20 septembrie 2002, proclama noua lege a ”măsurilor preventive împotriva statelor malefice”.

Strategia SUA a fost însoțită de o modificare conceptuală. Noțiunea rezistenței, numită așa după Rezistența franceză în fața ocupației naziste, a devenit nelegitimă și a fost înlocuită de cerința rezolvării unui conflict prin negociere, dincolo de toate drepturile inalienabile ale celor implicați. Similar, conceptul deterorism – care nu a fost definit niciodată în dreptul internațional – a fost folosit pentru a evita orice legitimare a unui grup armat în luptă cu statul, dincolo de motivele acestui conflict.

Abrogând legile războiului, Washingtonul a reînviat practicile ”asasinatelor țintă” abandonate după războiul din Vietnam dar care au fost practicate de Israel timp de o decadă. Potrivit celor care le susțin, aceste practici nu sunt ”asasinate” în sensul strict al cuvântului ci sunt ”crime în legitimă apărare”, deși nu trebuie îndeplinit în sens strict criteriul de autoapărare, în relația dintre amenințare și răspuns sau în proporționalitatea răspunsului. Intervenția umanitară, responsabilitatea de a proteja, se situează deasupra suveranității statale.

Ca o consecință, a apărut noțiunea de stat malefic. Aceste state sunt definite prin patru criterii, care sunt în general cuprinse în spectrul speculativ și care pleacă de la prezumția de vinovăție:
Liderii acestora își opresează populația și le jefuiesc proprietățile.
Nu respectă legile internaționale și reprezintă un pericol permanent pentru statele vecine.
Susțin terorismul.
Urăsc SUA și principiile democratice.

La 10 ani după dispația URRS, Statele Unite ale Americii au început să remodeleze tiparele relațiilor internaționale.

În privința Orientului Mijlociu, filosoful neo-conservator Bernard Lewis și discipolul său, Fouad Ajami, au trasat obiectivul urmărit: stoparea naționalismului arab prin atacarea regimurilor tiranice care au cimentat mosaicul tribal, sectarian și religios. Distrugerea și dezmembrarea statelor din această regiune va avea ca efect un ”haos constructiv”, o situație incontrolabilă în care se va dizolva coeziunea socială și în care omul se va întoarce la stadiul de brută.Aceste state vor reveni astfel la o condiție pre-națională, uneori chiar la una pre-istorică de unde izvorăște omogenitatea etnică a microstatelor, care va genera o dependență de SUA. Un reprezentat de vârf al curentului Straussian, Richard Perle, a dat asigurări că războaiele din Irak și Liban vor fi urmate de conflicte în Siria, Arabia Saudită și care vor culmina triumfant cu cel din Egipt.

Trei etape

Construcția Noii Ordini Mondiale a trecut prin mai multe etape.

1. 1991-2002 a fost etapa incertitudinii. Washingtonul a ezitat în asumarea rolului de super-putere care decide unilateral soarta lumii. Deși această perioadă s-a întins pe durata unei decade, a reprezentat din punct de vedere istoric doar un scurt moment.

2. În trei ani (2003-2006), Washingtonul a încercat să aplice, indiferent de costuri, teoria ”Haosului constructiv” pentru a-și extinde hegemonia.Administrația americană s-a implicat în două războaie, cel din Irak, cu propriile trupe, și cel din Liban, în care trupele sale se aflau în proximitate. Înfrângerea Israelului din 2006 a întrerupt temporar acest proiect. Rusia și China s-au folosit de două ori de dreptul lor de veto în cadrul Consiliului de Securitate (în privința situației din Myanmar și a celei din Zimbabwe), lasând astfel părerea unei încercări timide de revenire pe scena internațională.

3. În perioada care a început în 2006 și se întinde până azi, sistemul unipolar a lăsat locul unei lumi apolare. Puterea este dispersată larg. China, UE, India, Rusia și SUA dețin mai mult de jumătate din numărul locuitorilor planetei, dețin 75% din PIB și 80% din cheltuielile militare de pe întreg mapamondul. Acesta date justifică într-o oarecare măsură funcționarea multi-polară datorită competiției persistente între acești poli de putere.

Nebuloasa unei lumi apolare

La nivel global, aceste puteri trebuie să facă față unor provocări atât superioare (din partea organizațiilor regionale sau globale) cât și inferioare (reprezentate de miliții, ONGuri, corporații multinaționale). Puterea este peste tot și nicăieri, dispersată în mai multe mâine și în mai multe locuri.

Dincolo de cele șase puteri majore, mai există și numeroase puteri regionale. În America latină este cazul Braziliei, mai mult sau mai puțin al Argentinei, Chile, Mexic și Venezuela; în Africa: Nigeria, Africa de Sud și Egipt; în Orientul Mijlociu: Iran, Israel și Arabia Saudită. Mai sunt și Pakistanul în Asia de Sudest; Australia, Indonezia și Coreea de Sud în Pacificul de Vest.

Mai multe organizații inter-guvernamentale apar pe această listă a puterilor: FMI, Banca Mondială, OMS și ONU; de asemenea mai sunt și organizații regionale ca Uniunea Africană, Liga Arabă, ASEAN, UE, ALBA etc. și alte cluburi, ca OPEC. Aici trebuiesc incluse și statele (regiunile) care sunt cuprinse în interiorul națiunilor, cum sunt California sau Uttar Pradesh (cel mai populat stat din India), sau chiar orașele ca New York sau Shanghai.

Există însă și companii multinaționale, inclusiv din domeniile energiei și finanțelor, și companii media globale ca Al Jazeera, BBC sau CNN, ca și milițiide genul Hezbollah, Armata Mahdi sau talibanii. Această listă este mult mai largă căci ea include și partidele politice, instituțiile sau mișcările religioase, organizațiile teroriste, cartelurile de droguri, ONGurile și funadațiile. Lista este nesfârșită.

Statele Unite rămân totuși cea mai importantă concentrare a puterii. Cheltuielile anuale militare ale sale sunt estimate la peste 500 de miliarde de $. Această sumă poate depăși chiar 700 de miliarde dacă sunt luate în considerare și operațiunile aflate în desfășurare, în Iark și Afganistan. Cu un PIB în valoare de 14 trilioane de dolari, SUA ocupă prima poziție în topul economiilor mondiale.

Cu toate acestea, realitatea puterii americane nu poate să ascundă declinul acesteia, atât în termeni absoluți cât și relativi, față de alte state. Așa cum a afirmat Richard Hass, președintele Consiliului Afacerilor Externe, evoluția unor țări ca Rusia, China, Arabia Saudită sau Emiratele Arabe Unite a atins un prag de 1 trilion $ anual. Aceasta este desigur consecința pieței energetice. Datorită cererii explozive din acest domeniu, de către China sau India, acestă sumă va crește substanțial. Slăbirea Dolarului american față de Lira sterlină sau de Euro va avea ca o consecință nu doar deprecierea acestuia și față de monedele asiatatice ci și adaptarea pieței petrolului care va folosi moneda europeană. Iar când dolarul nu va mai fi moneda tranzacțională a pieței petrolului, economia SUA va fi vulnerabilă față de inflație și criză monetară.

Două mecanisme primordiale au susținut o lume apolară: Un număr de fluxuri financiare au găsit o cale de manifestare deasupra legii și deasupra controlului guvernamental. Aceast fapt sugerează slăbirea influenței marilor puteri în fața globalizării. Aceste fluxuri au fost folosite pe scară largă de către statele producătoare de petrol pentru finanțarea actorilor ne-statali. Așadar, într-o lume apolară, deținerea poziției de cel mai puternic stat nu garantează monopolul forțelor. Toate tipurile de grupuri sau indivizi pot acumula influență.

Potrivit profesorului Hedley Bull, relațiile intenaționale au fost întotdeauna un amestec de ordine și haos. Conform teoriei sale, sistemul apolar, lăsat să se deșfășoare, va deveni extrem de complex. Și exact așa se întâmplă acum. În 2011, în timpul exacerbării tensiunii din Libia, sistemul apolar și-a dovedit nesustenabilitatea.

Atunci au izvorât două orientări contradictorii. Prima era centrată pe SUA și avea ca țintă construirea unei Noi Ordini Mondiale, conformă cu strategia Washingtonului. Era sugerată disoluția suveranității statale, consacrată încă din momentul adoptării Păcii de la Westfalia, și înlocuirea acesteia prin intervenția străină, justificată la nivelul retoricii prin intervenția umanitară, în realitate un cal troian pentru ”Modul de viață american”.

Brazilia + Rusia + India + China = BRIC

A doua orientare, susținută de Organizația de Cooperare de la Shanghai și de economiile BRIC, era chino-rusă. Aceasta chema la păstrarea principiilor tratatului de la Westfalia, ba chiar la întărirea acestora. Greutatea constă însă în determinarea noilor reguli pentru jocul bipolar, sau care se învârte în jurul chiar a mai multor poli. În mod cert însă, controlul resurselor , inclusiv a celor regenerabile, reprezintă poarta ideală pentru crearea unui nou sistem, a cărui emergență a fost blocată încă din anul 1991.

Este de asemenea clar că deținerea controlului asupra rutelor de transportare a produselor petroliere este motivul central al conflictului din Siria. Indubitabilă este și afirmația că polarizarea puterilor în această speță depășește cauzele interne și este mai presus de invocarea motivului apelor calde sau a interesului logistic al Rusiei față de baza navală de la Tartus.

Imperativul energetic

Războiul pentru resursele energetice a fost subiectul principal în activitatea lui Dick Cheney. Acesta a fost în fruntea războiului din 2000 până în 2008, când principalii inamici au fost China și Rusia. Aceeași politică este continuată și de Barack Obama.

Pentru Cheney, cererea de pe piața energiei crește mult mai rapid decât oferta, ceea ce duce în ultimă instanță la apariția deficitului. În aceste condiții, menținerea dominației SUA depinde de controlul rezervelor de petrol sau gaze naturale. La nivel general, dacă relațiile internaționale curente sunt structurate pe baza geopoliticii petroliere atunci nivelul rezervelor determină gradul de creștere sau de decădere al unui stat. Astfel se dezvăluie și planul american strucrat pe patru puncte:

Încurajarea producției locale prin vasali, indiferent de costuri, pentru a reduce dependența SUA față de statele neprietene și pentru a spori independența de actiune a Washingtonului.

Controlul exportului de petrol din țările situate în Golful Arab, nu pentru monopolizarea acestora ci pentru a le folosi ca o pârghie între clienți și alți furnizori.

Controlul rutelor de transport din Asia, iar în cazul celor din China sau Japonia nu doar cele petroliere cât și cele ale materiei brute.

Încurajarea diversificării surselor energetice folosite în Europa pentru a reduce dependența europeană de gazul rusesc și de influența Moscovei ce rezidă din această dependență.

Mai mult decât atât, America și-a stabilit ca prim scop independența energetică. Acest scop a constituit esența politicii lui Dick Cheney după amplele consultări cu giganții energetici din mai 2001, ceea ce presupune o diversificare a surselor: petrol local, cărbuni și gaze naturale domestice, hidro-energie și nucleară, care se obțin prin întărirea comerțului cu țările prietene din Emisfera Vestică, incluzând aici Brazilia, Canada și Mexic.

Al doilea obiectiv este controlarea fluxului de petrol din Golful Arab. Acesta a fost și principalul motiv pentru declanșarea Furtunii în deșert (1991) și mai apoi în invadărea Irakului (2003).

Planul Cheney s-a concentrat pe controlarea rutelor maritime: Strâmtoarea Hormuz (prin care trece 35% din petrolul tranzacționat anual) sau Strâmtoarea Malaca. La momentul actual, aceste căi măritime sunt esențiale pentru supraviețuirea economică a Chinei, Japoniei, Coreei de Nord și chiar a Taiwanului. Aceste coridoare permit transportul energiei și a materiei brute în Asia și exportul bunurilor fabricate aici către piețele mondiale. Controlând aceste rute, Washingtonul are garantată loialitatea celor mai importanți aliați asiatici ai săi și limitează dezvoltarea Chinei.

Implementarea acestor ținte geopolitice tradiționale a avut ca rezultat întărirea prezenței navale americane în regiunea Asia – Pacific și intrarea într-o rețea de alianțe militare cu Japonia, India și Australia, având ca scop atragerea Chinei.

Washingtonul a privit întotdeauna Rusia ca pe un competitor geopolitic. SUA a exploatat orice oportunitate de a reduce puterea sau influența Moscovei, în particular s-a temut de creșterea dependenței Europei de Vest față de gazele naturale rusești, dependență care poate afecta opoziția față de mișcările din Europa de Est și a Rusiei în Caucaz.

Pentru a oferi o alternativă viabilă, Washingtonul a forțat Europa să adere la forajele din bazinul Mării Caspice, prin construcția de noi gazoducte care trec prin Turcia și Georgia.Scopul era evitarea Rusiei, cu ajutorul Azerbaijanului, Kazakhstanului și Turkmenistanului, prin ocolirea gazoductelor Gazprom, de unde și apariția Nabuco.

Pentru a întări independența energetică a țării sale, Barack Obama s-a metamorfozat subit într-un autarh naționalist. Acesta a încurajat exploatarea petrolului și gazelor naturale în emisfera vestică, ignorând pericolul forării în zone cu mediu înconjurător sensibil, cum sunt Alaska sau Golful Mexicului, și dincolo de tehnicile folosite, cum ar fi fracturarea hidraulică.

În discurul său din 2012, referitor la Starea Națiunii, președintele Obama a declarat cu mândrie:

”De-a lungul ultimilor trei ani am deschis noi acri pentru exploatarea petrolului și a gazelor naturale și diseară voi îndruma administrația mea să deschidem mai mult de 75% din potențialul resurselor noastre de petrol și gaze naturale din afara teritoriului. Chiar în acest moment – acum – producția de petrol american este la cel mai înalt din ultimii opt ani. Ați auzit bine – din ultimii opt ani. Dar nu doar atât – anul trecut ne-am bazat mai puțin pe petrolul străin decât am făcut-o în ultmiii 16 ani”.

A vorbit cu entuziam și de extracțiile cu ajutorul fracturării șisturilor bituminoase:

”Avem resurse de gaz natural care asigură America pentru aproape 100 de ani”.

În martie 2011 Washingtonul și-a sporit importurile din Brazilia pentru a se debarasa de petrolul din Orientul Mijlociu. De fapt Washingtonul a continuat să asigure SUA controlul rutelor maritime vitale care se întind de la Strâmtoarea Hormuz până în Sudul Mării Chinei și a construit o rețea de baze și alianțe care înconjoară China –putere mondială emergentă – în formă de arc, care se întinde din Japonia până în Coreea de Sud, Australia, Vietnam și Filipine în Sudest, și până în India în Sudvest. Toate aceste măsuri sunt încununate de acordul cu Australia, prin care se va construi o bază militară în Darwin, pe coasta nordică foarte aproape de Sudul Mării Chinei.

Washingtonul încearcă să includă India într-o coaliție a țărilor din regiune care sunt ostile Chinei și prin asta să smulgă New Delhi din BRIC, o strategie de încercuire a Chinei care trezește multă îngrijorare la Beijing.

Studiile au arătat că există o distribuție neașteptată a rezervelor petroliere mondiale. Rusia se clasează prima, cu 643 trilioane metri cubi în vestul Siberiei. Arabia, incluzând și depozitul de la Ghawar, este pe locul doi cu 426 trilioane metri cubi. Apoi, pe locul trei bazinul Mediteranean cu 245 trilioane metri cubi de gaze naturale la care se adaugă 5,9 miliarde de barili de gaz lichid și 1,7 miliarde de barili de petrol.

În privința Mediteranei, cel mai bogat rezervor este cel din Siria. Depozitul descoperit la Qara poate atinge nivelul de extracție de 400,000 metri cubi pe zi, ceea ce duce această țară pe locul patru în topul țărilor producătoare din regiune, după Iran, Irak și Qatar.

Transportul gazelor de la Linia Zagros (Iran) în Europa trebuie să treacă prin Irak și Siria.Această dificultate a deranjat proiectul american și l-a consolidat pe cel rus (North Stream și South Stream). Gazul sirian a scăpat Washingtonului, care este forțat să depindă de cel libanez.

Războiul continuă…

sursa: razbointrucuvant.ro

Sursa: gandeste.org

RĂZBOIUL CU VECHEA ORDINE – CAPITOLUL LIBIAN

În luna februarie 2011 începea încă un capitol al luptei lumii civilizate cu ororile vechii ordini: războiul civil din Libia. Pe 11 februarie, dictatorul Hosni Mubarak era forţat să demisioneze din fruntea statului egiptean. La doar cîteva zile, pe 15 februarie, scînteia era aprinsă în Libia. Mai precis, în oraşul Benghazi au început acţiuni de protest similare celor din Egipt, împotriva tiranului Gaddafi, care au fost reprimate în sînge trei zile mai tîrziu de către autorităţi. Acesta a fost punctul de început al unei mişcări populare sprijinite de NATO, în scopuri umanitare şi pacifiste. Războiul civil a luat sfîrşit pe 20 octombrie, acelaşi an, odată cu uciderea dictatorului.
Aşa vor învăţa copiii noştri la orele de istorie. Peste 1000 de ani, dacă această lume va mai fi şi dacă va urma acelaşi curs, în acelaşi fel vor povesti istoricii epo- peea libiană, iar adevărul va fi uitat.
Atunci cînd eşti un criminal sau te învoieşti cu criminalii, faptele bune sînt în ochii tăi un păcat de moarte. Astfel, Gaddafi a fost vinovat în ochii lumii întregi şi a plătit cu viaţa şi cu viitorul oamenilor săi. Dar sînt anumiţi ochi din această lume care au văzut sau vor să vadă altceva. Pentru ei rezum mai jos, în puţine cuvinte, căci faptele sînt multe, o altă variantă a celor întîmplate. Adeseori am auzit cuvintele: „Să lăsăm istoria să judece”. Eu zic însă: Să nu lăsăm istoria să judece, căci o să judece strîmb, ci să încercăm să aflăm adevărul înainte de a fi prea tîrziu. Care sînt păcatele cele mai importante pentru care istoria şi lumea întreagă l-au condamnat pe Gaddafi la moarte? Fehler! Es wurde kein Dateiname angegeben. Opinia publică spune în cel mai bun caz că Libia a fost invadată pentru petrol. Dar petrolul a fost pentru învingători o simplă captură de război şi nimic mai mult. Cauzele sînt mult mai profunde. Gaddafi, ca mai toţi leaderii din ultimii zeci de ani din ţările arabe şi nu numai, a urcat la putere cu sprijin occidental. El a fost ridicat deci pentru a reprezenta interesele celor care l-au uns. Tipic pentru astfel de personalităţi, după ce a preluat puterea, a încercat cît a putut să satisfacă pretenţiile stăpînilor, dar stînd în fruntea ţării zeci de ani (şi nu 4 sau 5 ani ca în regimurile democratice), în timp a început să se ataşeze de cauza poporului în mijlocul căruia şi-a dus viaţa. El şi-a dat seama cel puţin de faptul că urma să lase ţara moştenire fiului său. Şi nici un părinte nu vrea să lase copilului moştenire o ţară distrusă. Iar ca să privim lucrurile şi altfel, am putea crede că Gaddafi s-a folosit de occident pentru a prelua puterea, pe care a folosit-o apoi în beneficiul lui şi a propriului său popor. În ochii celor care l-au uns, Gaddafi a apărut ca unul care îi sfida încontinuu. A robi o ţară înseamnă a pune biruri strivitoare pe educaţie, pe resurse şi pe sănătate. Înseamnă să distrugi tinerii, să faci toată ţara dependentă de exterior. Cel puţin aşa se aştepta occidentul ca Gaddafi să procedeze, adică după model occidental. Însă nesupusul a făcut altfel. A oferit învăţămînt gratuit, inclusiv la nivel superior, a dat bani tinerilor căsătoriţi săraci pentru a-şi cumpăra casă, a pus la dispoziţia oamenilor un sistem de sănătate gratuit. Tot el s-a opus categoric introducerii în Libia a vaccinurilor şi a altor practici eugenice de sterilizare, aplicate pe scară largă în lumea „civilizată”. Benzina şi curentul electric erau foarte ieftine. De asemenea, a pus la cale realizarea celui mai ambiţios plan de aducţiune a apei potabile de care s-a auzit vreodată, prin care voia să facă Libia un paradis. Deja acest proiect, preluat de Pure Technologies şi considerat o minune a ingineriei moderne, a fost aplicat cu succes pe anumite porţiuni. Mai mult, în 2007 era lansat RASCOM - QAF1, primul satelit african, finanţat în cea mai mare parte (cu 300 milioane de dolari din totalul de 400 de milioane necesare) de Gaddafi. Prin aceasta, s-a dat o puternică lovitură companiilor de telecomunicaţii din Europa, care cîştigau 500 de milioane de dolari pe an de pe urma faptului că Africa trebuia să apeleze la serviciile lor. Nu mai vorbim de interesele strategice globaliste puternic ştirbite. În 1951, Libia era considerată una din cele sărace ţări din lume. În anul 2011, înainte de acţiunea umanitară a NATO, era ţara cu cel mai ridicat standard de viaţă din Africa. Dar păcatul capital al lui Gaddafi a fost unul absolut intolerabil. Copiind modelele furnizate de foştii stăpîni, el plănuia ceea ce nu putea fi conceput. Şi gîndurile lui aveau să devină realitate începînd chiar cu anul cînd a fost omorît. Astfel, în 2011 urma să înfiinţeze FMA, adică Fondul Monetar African. Într-o atare situaţie, FMI (Fondul Monetar Internaţional) nu mai avea cum să ofere împrumuturi cămătăreşti ţărilor din Africa, pentru a le obţine apoi la preţul dobînzii, aşa cum a făcut cu multe din statele Europei şi nu numai. De asemenea, Gaddafi urma să înfiinţeze o Bancă Centrală Africană, care ar fi dus la oprirea folosirii monedelor occidentale şi la utilizarea monedelor africane. În plus, o Bancă de Investiţii Africană urma să sisteze investiţiile occidentale oneroase în Africa. În sfîrşit - ceea ce i-a pecetluit soarta - Gaddafi voia să înfiinţeze Statele Unite ale Africii. Deşi acesta este şi planul globaliştilor, care vor să unească întreaga lume, planul lui Gaddafi nu putea fi nici aplicat, nici tolerat. De ce? Pentru că lumea unificată în viziunea lui Gaddafi era o lume prosperă, liberă şi puternică, pe cînd globaliştii vor o lume total supusă, lipsită de mijloace proprii de existenţă, total dependentă şi depersonalizată. Aşadar, Gaddafi nu era oricine. El era un duşman extrem de periculos, puternic şi vizionar. El a păcătuit pentru că a vrut prea mult bine într-o lume în care nu poţi fi lăsat să realizezi aşa ceva. Şi a plătit cu viaţa. Care au fost forţele dezlănţuite asupra lui Gaddafi şi a poporului libian? Mereu şi mereu am auzit de poporul inocent în lupta cu tiranul cel rău. Cine este acest popor “nevinovat”, cine sînt aceşti “rebeli”, aşa cum au fost numiţi ei în presă? Este vorba de patru forţe interne principale, toate infiltrate şi împuternicite de Occident:
1. Cadoul britanic constă din triburile monarhiste Harabi şi Obeidat din coridorul Benghazi - Darna - Tobruk. În timpul luptei împotriva colonialismului italian, aceste triburi au servit în zonă interesele britanice. Drept recompensă, unul din leaderii lor a fost urcat pe tronul Libiei, sub numele de regele Idris I. Acest rege a fost îndepărtat de Gaddafi în anul 1969!
2. Cadoul SUA constă din Al Qaeda. Organizaţia Al Qaeda a fost înfiinţată în anii 1981-1982, în timpul războiului din Afganistan, de către Robert Gates, Secretarul de Stat al Apărării american de pînă în iulie 2011, pe vremea aceea adjunct al şefului CIA. Scopul a fost acela de a crea o armă în lupta cu URSS. De atunci, Al Qaeda a fost folosită pentru a declanşa războaie în diferite ţări, sub pretextul de a lupta împotriva Al Qaeda (Serbia, Afganistan) sau de a ajuta Al Qaeda (deghizată acum sub numele de “rebeli” în Libia). Deşi înfiinţată de CIA în Afganistan, Al Qaeda care a luptat în Libia este de origine locală, pentru că regiunea Darna este cea care a furnizat cel mai mare număr de membri din istoria acestei organizaţii. Astfel, putem chiar spune că Al Qaeda este libiană.
3. Al doilea cadou al SUA a fost Frontul Naţional de Salvare Libian, condus de Khalifa Hifter, agent CIA.
4. Cadoul francez: Mişcarea condusă de Nuri Mesmari, aflat cîndva în anturajul lui Gaddafi. Acesta a fugit în octombrie 2010 din Libia la Paris, fiind urmărit în ţară pentru deturnare de fonduri. În Franţa a luat legătura cu serviciile secrete franceze împreună cu care a pus la cale căderea regimului de la Tripoli.
Acum, care sînt forţele pur externe?
1. Sub eticheta aducerii democraţiei şi sprijinirii acţiunii umanitare, pe 19 martie forţele NATO declanşează o operaţiune militară sîngeroasă în Libia. Bombele umanitare au dus la omorîrea a în jur de 60.000 de oameni, majoritatea din rîndul civililor. În paralel, NATO i-a pregătit militar pe rebeli şi le-a oferit armament.
2. Cel mai mare duşman al poporului libian, care a lovit în lumea întreagă, mai periculos şi mai distructiv decît bombele, a fost mass media internaţională. Prin intermediul caselor de prestituţie, cum bine le zicea un contemporan, războiul psihologic a fost cîştigat din start. Nu numai că poporul libian nu a avut nicio şansă dinaintea opiniei publice asmuţite asupra adevărului, dar şi lumea întreagă a mai primit un somnifer cu cianură. Trebuie aici să se consemneze faptul că televiziunea Al Jazeera este aservită intereselor occidentale.
Despre Ceauşescu s-a spus cîndva că avea WC cu capac de aur, iar în timpul revoluţiei din 1989 că otrăvise fîntînile. Despre Sadham Hussein s-a zis că oamenii lui scoteau copiii kuwaitieni din incubatoare şi îi lasa să moară. Despre Gaddafi s-a spus că a dat viagra soldaţilor şi că îi îndeamna să violeze femei nevinovate sau că îşi omoara proprii oameni (pe care de altfel, i-a făcut anterior cei mai educaţi şi mai bogaţi oameni din Africa). Dacă aş fi urmărit presa, aş fi ştiut care sînt toate minciunile spuse în mass media zi de zi în timpul acestor luni. Dar nu îi urmăresc decît pe cei ce vor să spună adevărul. Jurnalişti, oameni politici, istorici şi alţii despre care nu a auzit nimeni, adesea pe cheltuială proprie şi riscînd totul, au călătorit în această perioadă în zona conflictului ca să afle adevărul, ca să aibă ce spune celorlalţi şi ca să scrie istoria. Au trebuit să intre în Libia din Egipt sau din Tunisia, pe uscat, căci căile aeriene şi navale fuseseră blocate de trupele NATO. Acolo au găsit o lume cu totul diferită de ceea ce portretizase mass media. În ciuda a ceea ce ştiau, Tripoli nu era ocupat, poporul nu era în teroare, majoritatea covîrşitoare îl susţineau pe Gaddafi, nu aveau loc violuri, copiii mergeau liniştiţi la şcoală… Dimpotrivă, au văzut şi au filmat de exemplu demonstraţia de la 1 iulie din Piaţa Verde din Tripoli (a auzit cineva de această demonstraţie?), unde în jur de 1 milion de oameni, în niciun caz cîteva mii, aşa cum s-a spus, - adică aproape toată populaţia oraşului Tripoli - au ieşit în stradă pentru a-şi arăta susţinerea faţă de Gaddafi şi opoziţia faţă de intervenţia NATO în scop umanitar în numele poporului libian. Asemenea demonstraţii au avut loc aproape săptămînal în toată ţara. Deşi ştiau că moartea avea să vină asupra multora dintre ei în zilele următoare, ceea ce se vede în materialul de mai jos e o demonstraţie a bucuriei, aşa cum mărturisesc martorii oculari, ca a unor oameni uniţi în jurul unei cauze drepte: http://www.youtube.com/watch?v=nSnlIlATIKw&feature=related Un alt lucru pe care mass media nu l-a spus este de exemplu uciderea în masă a negrilor de către rebeli, deghizată de occidentali în omorîrea unor mercenari (începînd cu minutul 1:51): http://www.youtube.com/watch?v=cslPrRLaQDI&feature=related Un alt exemplu de presă alternativă (reală) este reprezentat de imagini ale victimelor bombardamentelor NATO. Mai jos este o ilustrare. Peste tot în lume asemenea materiale au fost cenzurate, pentru a nu se afla ce s-a întîmplat de fapt. Atenţie: materialul conţine imagini şocante (începînd cu minutul 12:18): http://www.youtube.com/watch?v=VcMNJBvY2cU&feature=channel_video_title Gaddafi a păcătuit prin faptul că a încercat să-şi apere ţara. În ziua de astăzi, cine ţine cu ţara lui şi încearcă să o apere este fie prost, fie extremist, fie terorist, fie criminal de război, după caz. Au existat de-a lungul timpului tot felul de personalităţi novatoare. Despre ele s-a spus că sînt înaintea timpului lor. Gaddafi a trăit însă după timpul lui. Dacă trăia acum cîteva sute de ani, probabil ar fi purtat în istorie titlul de Gaddafi cel Mare. Dar el a trăit într-un veac în care binele nu mai are nicio şansă să ajungă la conducere, pentru că nu este lăsat. Pe mulţi i-a deranjat faptul că Gaddafi era un fel de “tătucă” al poporului, că se manifesta uneori bombastic şi că se îmbrăca cu haine pompoase. Dar oare de ce era aşa? Pentru că toţi aceşti aşa-zişi dictatori din lumea arabă sînt de fapt şeicii, califii şi sultanii veacurilor trecute. Poporul, în majoritate covîrşitoare, îi iubeşte, le atîrnă portretele în casă fără să îi oblige nimeni, le sărută mîna şi îi consideră reprezentanţii lui Allah pe pămînt. Arabii nu au depăşit perioada monarhiei, ci trăiesc în continuare în lumea idilică de odinioară. Nici o grijă, căci îi trezeşte Occidentul la realitate! Dar cum a murit Gaddafi? Se spune că ar fi încercat să fugă din Sirte, că ar fi fost prins ca un cîine într-o gură de canal, că a fost omorît într-un schimb de focuri ş.a.m.d. Sursele alternative ne oferă o altă variantă: În ziua de 20 octombrie, Gaddafi a ieşit din locul unde se ascundea. Motivul pentru care a ieşit în convoi în timpul zilei, într-un oraş ocupat de rebeli, avînd deasupra drone gata oricînd să-l omoare, şi nu la adăpostul nopţii, a fost acela că purta un steag alb, deci voia să se predea. Secretarul de Stat American Hillary Clinton tocmai atunci a ajuns în Libia, căci probabil Gaddafi voia să negocieze cu ea condiţiile predării. Violînd regula steagului alb, veche de mii se ani, şi comiţînd astfel una din cele mai odioase crime de război, americanii l-au prins pe colonelul Gaddafi şi l-au executat. Morţii nu mai pot vorbi… Satisfăcută peste măsură de rezultatul scurtei călătorii în Libia, Hillary Clinton zicea, parafrazîndu-l pe Caesar: “Ne-am dus, am văzut, a murit!”: http://www.youtube.com/watch?v=Fgcd1ghag5Y Acum, infrastructura care aparţinea poporului va cădea în mîna cotropitorilor occidentali. Libia va deveni ceea ce sînt atîtea ţări: furnizoare de materie primă pentru abatoarele globaliştilor. Poate Gaddafi chiar a păcătuit. Ca să evite urgia ar fi trebuit să plece capul, să fie supus, cuminte şi ascultător. Aşa cum este de exemplu Băsescu. Dar ca să nu închei articolul cu Băsescu, mai adaug un gînd: se spune despre acest capitol tragic din istoria Libiei că a fost un război civil. Dar oare chiar aşa să fie? Cînd armatele a unei jumătăţi de lume distrug o ţară, doar pentru faptul că au avut sprijinul unor trădători din interior, nu înseamnă că a fost un război civil. Mai degrabă a fost o bucată suculentă din al treilea război mondial. Să vedem acum ce urmează… Hm… Siria, Iran, Libia…

Daniela Elena FILIOREANU
sibiu.justitiarul.ro

Sursa: basarabialiterara.com.md

Noua Ordine Mondială – Declaraţii făţişe

Sursa: gandeste-liber-exista.blogspot.ro

DUPA 9/11, SE REPETA POVESTEA SIMBOLURILOR PREVESTITOARE PENTRU JO DE LA LONDRA 2012 REFERITOARE LA NOUA ORDINE MONDIALĂ ŞI NOUL IERUSALIM ( II )

Întocmai cum atacurile din 11/9/2001 şi 7/7/2005 au fost descrise cu anticipaţie în diferite filme şi programe de televiziune, un atentat de mare anvergură este prefigurat în exact acelaşi mod şi în cazul Jocurilor Olimpice din Londra 2012:

- În luna august 2008, tot la BBC a fost difuzată o mini-serie din 6 episoade intitulată Spooks – Code 9 (Agenţii secreţi (Fantomele) – Codul 9), în care era înfăţişat un atac nuclear pe stadionul olimpic din Londra. Trailerul acestui mini-serial (trailer ce a fost repetat de nenumărate ori în acea perioadă) arăta într-adevăr stadionul olimpic plin de oameni şi apoi explozia unei bombe nucleare care devasta întreaga Londră, contaminarea radioactivă ce urma după aceea etc. Date fiind sincronicităţile anterioare (care au anunţat evenimentele din 11/09/2001 şi din 7/7/2005), mulţi cercetători şi-au pus în mod firesc întrebarea: a fost oare acest mini-serial un alt exemplu ce se înscrie pe linia numeroaselor cazuri în care anumite programe de televiziune sau opere de ficţiune au revelat cu anticipaţie ceea ce urma să se petreacă ulterior? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie analizat cu atenţie mesajul serialului respectiv şi, într-adevăr, dacă îl studiem cu atenţie ne vom da seama că el conţine 3 detalii foarte încărcate cu simbolismul „iluminaţilor”, detalii care ne dau serios de gândit.
Un prim element în această direcţie este reprezentat de două scene importante, în care este scos în evidenţă faimosul „ochi care supraveghează totul”, sau privirea „fratelui mai mare” (Big Brother).
-

Ori acest ochi care supraveghează totul (simbol definitoriu al „iluminaţilor”) este acelaşi cu ochiul de pe bancnota de 1 dolar şi el are funcţia de a revela, celor „iniţiaţi”, că evenimentele ce îl însoţesc (în cazul de faţă, evenimentele prezentate de serialul Spooks – Code 9) sunt planificate pentru a avea loc în viitorul apropiat, în realitate!

De fapt, prin intermediul acestor imagini, planificatorii din umbră ai acestor evenimente malefice vor şi să creeze o anumită stare de acceptare subconştientă a lor în conştiinţa maselor, deoarece este binecunoscut faptul că atunci când noi vedem anumite imagini, chiar dacă ele sunt produsul unei ficţiuni (cum este cazul unui film artistic de exemplu), la nivel subconştient apare un gen de „acceptare” a imaginilor respective, deoarece subconştientul nostru nu face deosebirea dintre ficţiune sau imaginaţie şi realitate. Altfel spus, la nivel subconştient oamenii vor fi „programaţi” într-o anumită măsură să creadă că ceea ce ei văd în filmul respectiv poate avea loc şi în realitate. S-ar putea chiar afirma, în această direcţie, că cel mai simplu mod de a crea această acceptare subconştientă este prezentarea a ceea ce se intenţionează şi se planifică pentru viitor, sub forma unei ficţiuni! De altfel, chiar numele acestui serial (Spooks – Code 9) indică faptul că este vorba de un mesaj secret (de un cod sau, mai precis, de un mesaj codat). Iar „mesajul codat” poate fi chiar acela că povestirea terifiantă prezentată aici este plănuită să aibă loc în realitate. Numărul 9 este un număr des utilizat de către „iluminaţi”, el fiind prezent spre exemplu şi în data atentatului din 11/09 (sau, în sistemul american de scriere a datei, 9/11) 2001.

O altă incidenţă numerică foarte semnificativă din cadrul acestui serial este revelată chiar în episodul-pilot: unul dintre personaje solicită în mod straniu (fără să existe vreo explicaţie logică pentru aceasta) un răgaz de exact 5 ore şi 30 de minute pentru a-l identifica şi găsi pe asasinul colegului său. Şi el adaugă după aceasta: „deci, 330 de minute”. Care să fie oare semnificaţia acestui interval de timp atât de mult subliniat în episodul introductiv al acestui film? Răspunsul la această întrebare reiese cu uşurinţă, aproape de la sine, atunci când realizăm faptul că dacă scriem cifra 0 la o dimensiune mai redusă în comparaţie cu celelalte cifre şi în partea de sus a rândului, atunci numărul 330 se va transforma în 33° -adică gradul 33, care după cum ştim cu toţii este gradul cel mai înalt din francmasonerie. Ori, asocierea (în cadrul filmului) a acestui grad masonic cu căutarea criminalului (făptaşului) poate fi o aluzie suficient de transparentă (pentru „iniţiaţi”) a faptului că autorii (încă necunoscuţi, la acea dată) care au plănuit şi care totodată controlează din umbră evenimentele anticipate de film sunt francmasonii, ei fiind în realitate autorii acestui „mesaj codat” al filmului!

De asemenea, este profund semnificativ şi faptul că „ochiul care supraveghează totul” apare atât pe coperta a două cărţi publicate de creatorul acestui serial (David Wolstencroft)

cât şi pe pagina web a grupului care a produs serialul Spooks – Code 9, grup numit
Kudos:http://www.kudosproductions.co.uk/home.

Numeroşi observatori au arătat că utilizarea atât de frecventă (aproape obsesivă) a „ochiului care vede tot” (adică a simbolului preferat al „iluminaţilor” francmasoni) atât de creatorul cât şi de producătorul acestui serial ce anticipează o catastrofă umanitară în timpul Jocurilor Olimpice din acest an nu poate fi doar o banală coincidenţă, iar aceasta cu atât mai mult cu cât chiar şi cele două mascote oficiale ale Jocurilor Olimpice din Londra ne oferă o trimitere cât se poate de evidentă la acest simbol masonic. Mai mult decât atât, ele nu au, fiecare, decât un singur ochi!

La fel, într-un mod cel puţin curios la prima vedere, dar profund semnificativ în acest context, ochiul atoatevăzător de pe bancnota de 1 dolar se regăseşte şi în forma triunghiulară a proiectoarelor stadionului olimpic din Londra! După toate aceste fapte şi dovezi, chiar şi un sceptic inveterat ar avea mari dificultăţi în a admite că nu ar fi vorba aici decât de o „întâmplare” sau de „simple coincidenţe”.

Pe de altă parte, un cercetător independent, Rik Clay, a demonstrat deja, dincolo de orice îndoială, că în sigla Jocurilor Olimpice din Pekin 2008 a fost codat cuvântul Zion (Sion).

Iată acum că exact acelaşi termen (Zion) poate fi descifrat la o analiză atentă şi în sigla oficială a Jocurilor Olimpice din Londra, în segmentul care vrea să reprezinte anul 2012.

Să fie oare doar o banală coincidenţă faptul că numele Zion (Sion) poate fi identificat în emblemele ultimelor două Jocuri Olimpice? Şi, mai mult decât atât, cum se poate explica prezenţa punctului suplimentar (deasupra i-ului din Zion) în sigla de la Londra, deoarece el este complet inutil aici, nefiind evident nevoie de niciun punct în scrierea anului 2012? Trebuie să precizăm aici că termenul Zion (Sion) este, atât în tradiţia ebraică cât şi în francmasonerie, o referire la „cetatea celor aleşi” – aceeaşi referire o întâlnim şi în filmul Matrix, unde în Zion trăiau supravieţuitorii (sau „cei aleşi”) din rândurile omenirii, care erau închişi însă într-o buclă spaţio-temporală infernală.

După toate aceste dezvăluiri, ne putem desigur pune întrebarea firească: de ce constituie oare Jocurile Olimpice un eveniment atât de important în planurile satanice ale „iluminaţilor” francmasoni şi în ceea ce ei numesc „întoarcerea regelui”? În afara faptului că acest eveniment sportiv mondial focalizează atenţia a multe sute de milioane de oameni şi că el atrage în acelaşi loc un număr foarte mare de oameni, o explicaţie de natură ocultă este aceea că această manifestare planetară reprezintă totodată pentru „iluminaţi” ocazia organizării şi realizării unor ritualuri malefice de mare amploare. Într-adevăr, ceremoniile de deschidere şi de închidere a Jocurilor Olimpice pot fi privite din acest punct de vedere ca veritabile ritualuri magice, care au puterea de a focaliza conştiinţele a sute de milioane de oameni asupra aceluiaşi eveniment, care este încărcat în felul acesta cu o energie psihomentală uriaşă, energie ce se urmăreşte apoi să fie catalizată şi direcţionată în scopurile dorite de către „iluminaţii” francmasoni!

Referitor la acest gen de evenimente catastrofale ce pot avea loc în viitorul apropiat pe planeta noastră, Cartea Apocalipsei din Biblie menţionează apariţia unor bizare creaturi (sau mai degrabă instrumente ori arme de distrugere) prin care este cu putinţă să fie realizat procesul de exterminare a multor fiinţe umane. Este vorba, ne spune Biblia, de creaturi „întocmai ca nişte lăcuste, care aveau puterea de a ucide toţi oamenii ce nu aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu.” Iar cu privire la „strategul” procesului de distrugere pe care aceste stranii instrumente de exterminare în masă îl pot declanşa, Apocalipsa precizează: „Peste ele domnea ca împărat îngerul Adâncurilor, care în evreieşte se cheamă Abaddon iar în greceşte Apollion).” (Apocalipsa, 9.11) – este demn de remarcat aici şi sincronicitatea care corelează acest verset din Apocalipsă (9.11) cu atentatele din 11 septembrie (9/11, în scrierea americană a datei) din New York, anul 2001.

În plus, se mai spune în unele comentarii ale Apocalipsei că aceste creaturi ale întunericului şi distrugerii („lăcustele”) erau marcate la rândul lor cu un anumit simbol ce imită într-un mod inferior (sau, altfel spus, maimuţăreşte) „pecetea lui Dumnezeu” de pe frunţile celor aleşi (această „pecete” este, din punct de vedere iniţiatic, o aluzie suficient de transparentă la deschiderea şi dinamizarea „celui de-al treilea ochi” sau ochiul din mijlocul frunţii – ĀJÑA CAKRA): simbolul care „amprentează” aceste creaturi ale distrugerii este „ochiul care vede tot”, simbolul preferat al „iluminaţilor” francmasoni, ce se regăseşte printre altele şi pe cele două mascote ale Jocurilor Olimpice din Londra.

Prin urmare, acest „înger al abisurilor” şi al întunericului care este desemnat sub numele de Abaddon marchează şi apariţia Anticristului sau aşa-numitul „prinţ al infernului”, care este aşteptat de „iluminaţii” satanici să vină şi să instaureze noua lor ordine mondială după ce mai întâi a creat şi a declanşat un genocid planetar pentru a reduce drastic populaţia acestei planete, deoarece în felul acesta omenirea ar putea fi complet controlată de ei („elita” francmasonică şi satanică).

Trebuie să precizăm însă foarte clar că nu vrem să sugerăm sub nicio formă că zeul solar Apollo din mitologia greacă (zeu care este numit Apollion în textul Biblic) ar prezenta atribute şi caracteristici malefice, infernale; este vorba în acest caz de o pervertire şi o denaturare a energiei solare şi a dinamismului solar (YANG). Această pervertire poate fi întâlnită şi în unele curente deviate din tradiţia Cabalei, în care entitatea angelică guvernatoare a Soarelui (sau Spiritul Solar), care este identificată în mod tradiţional cu Arhanghelul Metatron, este asociată aşa-numitului „pătrat magic” al Soarelui precum şi „cifrei Fiarei” (666) deoarece suma tuturor numerelor care intră în componenţa acestui pătrat (este vorba de toate numerele naturale de la 1 la 36) este 666 (în plus, suma tuturor numerelor de pe fiecare linie sau coloană precum şi de pe cele două diagonale ale pătratului este şi ea constantă: 111).

Subliniem încă o dată că este vorba în acest caz de o deviere şi de o interpretare deformată, răstălmăcită şi profund malefică a simbolismului solar, întocmai cum, spre exemplu, în India a existat secta temuţilor Thug-i, criminali care pretindeau că o adoră pe KALI şi că toate crimele oribile precum şi tâlhăriile pe care le săvârşeau le-ar fi fost „inspirate” de însăşi marea zeiţă KALI, când în realitate ei erau instrumentele inconştiente ale unor entităţi infernale ce doar le dădeau aparenţa legăturii cu KALI (sau, cu alte cuvinte, aceste entităţi infernale doar o maimuţăreau pe KALI).

- Un alt exemplu: în anul 2010, scriitorul şi jurnalistul Tom Cain a publicat un întreg dosar dedicat ameninţării nucleare la care sunt expuse Jocurile Olimpice din Londra. În acest studiu, el a imaginat scenariul exploziei a două bombe nucleare cu ocazia acestui eveniment: una pe stadionul olimpic şi cea de a doua în celebra piaţă Trafalgar (Trafalgar Square) din centrul Londrei. Este interesant de menţionat însă aici faptul că numele adevărat al lui Tom Cain este David Thomas (Tom Cain este doar un pseudonim cu care acest autor îşi semnează lucrările). Ori, după cum afirmă numeroşi cercetători care au studiat secta „iluminaţilor” francmasoni (printre aceştia numărându-se şi David Icke), „iluminaţii” din gradele superioare ale acestei ierarhii satanice se numesc pe ei înşişi „fii lui Cain” (după cum ştim, în Biblie Cain este primul fiu al lui Adam, care şi-a ucis cu sânge rece fratele mai mic, Abel). Din această cauză, cei care cunosc în profunzime aceste aspecte consideră că nu poate fi vorba de o simplă coincidenţă în faptul că autorul unui studiu ce prezintă scenariul unor ipotetice atacuri nucleare în timpul Jocurilor Olimpice din Londra şi-a ales pseudonimul Cain şi că (având în vedere că numele Cain este în acest caz numele de familie) el este, simbolic, un „fiu al lui Cain”. Prin urmare, este foarte plauzibilă ipoteza (vehiculată de mulţi cercetători) că de fapt Tom Cain face parte el însuşi din secta „iluminaţilor” şi că a avut drept misiune informarea tuturor colegilor săi „iniţiaţi” în simbolismul ocult al „iluminaţilor”, cu privire la aceste cumplite planuri malefice. În plus, Tom Cain a declarat într-un interviu că tatăl său a fost un diplomat care a avut legături foarte strânse cu serviciile secrete. În aceste condiţii, apare ca fiind cel puţin straniu că un autor în strânsă legătură (prin intermediul tatălui său) cu serviciile secrete a ales să scrie, sub un pseudonim având foarte puternice conotaţii francmasonice şi ale sectei „iluminaţilor”, un material ce descrie ipotetice atacuri nucleare la Londra în timpul Jocurilor Olimpice din acest an.

Aceste aspecte devin şi mai tulburătoare, ba chiar cutremurătoare, dacă sunt corelate (aşa cum face şi autorul videoclipului de pe Youtube la care ne-am referit anterior) cu un raport oficial al fundaţiei Rockefeller, raport care a fost publicat în anul 2010 sub titlul Scenarii pentru viitorul tehnologiei şi al dezvoltării internaţionale. La pagina 34 a acestui raport este scris: „Nimeni dintre noi nu a fost pregătit să trăiască într-o lume în care se pot produce cu o frecvenţă tot mai accelerată catastrofe de mare anvergură. Astfel, deceniul 2010-2020 a fost supranumit pe bună dreptate „deceniul nenorocirilor” deoarece bombele deflagrate la Jocurile Olimpice din 2012 au ucis 13000 de persoane”.

Este fără îndoială şocant, chiar şi pentru sceptici, faptul că acest raport ce descrie scenarii şi prognoze pentru viitorul apropiat al omenirii provine de la fundaţia Rockefeller, despre care se cunoaşte deja că joacă un rol determinant în elaborarea strategiei malefice de instaurare a aşa-numitei „Noi Ordini Mondiale” a „iluminaţilor” satanici. Şi de ce a fost aleasă oare cifra exactă de 13000 de morţi? Răspunsul la această întrebare este foarte simplu: în simbolismul „iluminaţilor” francmasoni, numărul 13 joacă un rol foarte important deoarece el este asociat, la fel ca în sistemul iniţiatic al Tarotului, cu moartea şi distrugerea – trebuie să precizăm însă că în cadrul tradiţiei Tarotului, pe lângă aceste conotaţii distructive numărului 13 îi mai este asociată şi funcţia de transformare, renaştere, reînnoire şi regenerare pe toate planurile (inclusiv spiritual), precum şi aceea de reînviere întru spirit.

Un alt exemplu semnificativ ne este oferit de filmul 2012 (apărut în anul 2009) al regizorului Roland Emmerich (care este creatorul şi a altor celebre filme de ficţiune apocaliptică:Independence Day, The Day After Tomorrow, Godzilla, Stargate). În 2012, există o scenă în care personajul principal caută, într-o rulotă de camping, o hartă care să-i indice locul exact în care ar putea fi la adăpost de „sfârşitul lumii”. Prima hartă pe care o ia este însă planul metroului londonez, dar ceea ce este straniu şi fără nicio explicaţie logică este faptul că deşi el ştie foarte bine că nu aceasta este harta pe care o căuta şi în ciuda presiunii uriaşe la care este supus (trebuie să plece cât mai urgent de acolo deoarece locul respectiv este ameninţat de o distrugere iminentă) el deschide în întregime acea hartă (planul metroului din Londra) – de care nu avea, subliniem, nicio nevoie – ba chiar o aduce în prim-plan, aproape ostentativ, pentru ca ea să ne fie cât mai vizibilă şi mai clară.

Dat fiind deci absurdul evident al acestui gest complet inutil şi în flagrantă contradicţie cu întregul comportament foarte practic şi inteligent al personajului, ne putem întreba pe bună dreptate dacă acea scenă vizează în realitate transmiterea unui anumit „mesaj codat” şi realizarea unei legături între anul 2012 (titlul filmului) şi un anumit eveniment catastrofal care ar urma să se producă în acest an în metroul londonez.

Un alt film de science-fiction, V de la Vendetta, realizat de regizorul James McTeigue în anul 2006, poate aduce mai multă lumină în acest caz. Romanul de benzi desenate care a constituit baza scenariului fraţilor Wachowski (cei care au creat şi trilogia Matrix) nu face niciun fel de aluzie la vreun atac cu arme biologice sau chimice în metroul londonez: aceste elemente au fost adăugate de scenarişti „ca o referire istorică” (filmul a apărut la numai un an după atentatele din 7/7/2005 din metroul londonez).

Este de asemeni cel puţin straniu că atât atentatul din 11/09 2001 din New York cât şi cel din 7/7 2005 din Londra au avut loc la numai câteva luni (sau, respectiv, săptămâni) după ce au fost realizate, exact în locurile respective care au fost ţinta atentatelor (World Trade Center şi metroul din Londra), diferite exerciţii de securitate ce au urmat exact aceleaşi scenarii care au fost realizate apoi întocmai, la scurt timp după aceea! De exemplu, în anul 2003, serviciile de urgenţă din Londra au participat la un exerciţiu de simulare a unor atacuri chimice şi biologice, exerciţiu care a fost numit „Operaţiunea Osiris”. Ori, având în vedere importanţa zeilor egipteni (şi a triadei Isis-Osiris-Horus în particular) pentru simbolismul „iluminaţilor” masoni, alegerea acestui nume (amintim aici faptul că în mitologia egipteană zeul Osiris a fost sacrificat şi omorât de către zeul Set, trupul său fiind apoi tăiat de acesta în numeroase bucăţi) nu poate să fie considerată nici ea o simplă „coincidenţă”, mai ales dacă ne gândim că mitologia şi religiile antice nu constituie în general o preocupare profundă a organelor de politie şi securitate, nici măcar ale celor britanice.

Concluzia care se desprinde în urma tuturor aspectelor pe care le-am prezentat în acest articol (precum şi în urma faptului că ipotezele avansate de cercetările şi studiile independente pe care le-am citat sunt într-un anumit sens confirmate de comunicatele oficiale foarte recente care atrag atenţia asupra posibilităţii unor atentate cu ocazia Jocurilor Olimpice din Londra de anul acesta) este aceea că „iluminaţii” francmasoni mizează foarte mult pe acest eveniment planetar (Jocurile Olimpice) pentru a încerca să dea, folosindu-se de teroarea declanşată de aceste posibile „atentate teroriste”, o lovitură decisivă omenirii actuale şi să determine în felul acesta instaurarea (sub pretextul – ce este reluat aproape obsedant în filmul V de la Vendetta – că toate acestea „sunt pentru protecţia noastră”) aşa-zisei „Noi Ordini Mondiale”, care în acele condiţii cumplite va trebui, preconizează ei, să fie acceptată de toate naţiunile şi popoarele.

Toate documentele şi sursele pe care le-am citat sugerează deci cu putere faptul că un atentat de mari proporţii ar putea avea loc anul acesta la Londra, în timpul desfăşurării Jocurilor Olimpice, atât în satul olimpic şi pe stadionul olimpic cât şi în metrou. Cu toate acestea, dacă un număr suficient de mare de oameni vor fi avertizaţi şi vor deveni astfel conştienţi de ameninţarea acestui pericol major pentru pacea planetei, „iluminaţii” vor fi nevoiţi (pentru a nu se da astfel în vileag) să renunţe la acest plan diabolic. În felul acesta, respectivele atentate nu se vor mai produce şi un număr foarte mare de vieţi omeneşti vor fi salvate.

Jocurile Olimpice din Londra pot oferi aşadar o importantă ocazie pentru ca planurile malefice ale „iluminaţilor” satanici să fie puse în aplicare în vederea întronării „prinţului acestei lumi” (Anticristul) în fruntea aşa-zisei „Noi Ordini Mondiale”, iar un scenariu posibil al acestei acţiuni satanice ar putea fi cel descris în creaţiile artistice sau în prognozele tehnologice şi sociale pe care le-am amintit anterior: un atentat de tip nuclear, chimic sau bacteriologic. În această direcţie, există unele voci care afirmă că în cursul acestui atentat ar putea fi asasinată şi regina Angliei, precum şi o parte a familiei regale. Aceasta ar declanşa un conflict foarte acut şi ireconciliabil între diferitele popoare şi culturi ale planetei, conflict în urma căruia vor fi pierdute şi ultimele resturi de libertăţi individuale pe care le mai aveau oamenii.

Dincolo de toate acestea, oricât de mari ar fi forţele oculte malefice pe care aşa-zişii „iluminaţi” le vor declanşa, dacă tot mai mulţi oameni vor deveni conştienţi de aceste criminale manevre de culise şi le vor da în vileag, nu numai că ele nu se vor mai putea realiza, dar întregul plan de instaurare a „Noii Ordini Mondiale” va fi zădărnicit şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, omenirea va putea trece într-o etapă evolutivă superioară fără a mai fi necesară traversarea evenimentelor cumplite care au fost profetizate în Apocalipsă. Referitor la aceasta, cunoaştem cu toţii semnele dumnezeieşti care au marcat răspunsul divin la rugile colective ce au fost realizate în cadrul şcolii noastre de yoga şi de aceea ştim că putem avea speranţe îndreptăţite în această direcţie. Pe această linie trebuie înţelese şi informaţiile pe care le-am sintetizat în acest material.

yogaesoteric.net

Sursa: basarabialiterara.com.md