Atacul asupra Consulatului american din Libia, o operaţiune bine planificată

Foto: EPA

Atacul asupra Consulatului american din Benghazi şi uciderea ambasadorului american şi a încă trei diplomaţi a fost o parte a unei operaţiuni planificată în amănunţime, a declarat un oficial cu rang înalt din Guvernul Libiei.

„Atacul a fost o operaţiune în două etape organizată de rebeli bine înarmaţi”, a declarat oficialul, menţionând că atacul a fost planificat tocmai în septembrie când s-au împlinit 11 ani de la atentatele de pe 11 septembrie 2001.

Crima a fost comisă în momentul în care ambasadorul american era evacuat într-o încăpere mai sigură în urma semnalului de alertă.

Sursa: romanian.ruvr.ru

SUA au trimis două distrugătoare la ţărmul Libiei

Foto: EPA

După uciderea ambasadorului american la Benghazi pe 11 septembrie, Pentagonul a trimis două distrugătoare, la bordul cărora se află 300 de membri ai echipajului, la ţărmul Libiei.

Unul dintre distrugătoare, USS Laboon, a ajuns la ţărmul Libiei ieri seară, iar al doilea, USS McFaul, se află pe drum şi va ajunge la locul de dislocare în câteva zile. Deocamdată navele nu au primit comenzi concrete, însă se află în stare de luptă în aşteptarea unor dispoziţii din partea preşedintelui SUA.

Sursa: romanian.ruvr.ru

FILMUL dramatic al morţii ambasadorului SUA în Libia. Ce s-a întâmplat

Ambasadorul Statelor Unite în libia şi-a pierdut viaţa marţi la Benghazi după incendierea consulatului american provocată de focurile oamenilor înarmaţi, dar circumstanţele precise ale morţii diplomatului şi ale altor trei cetăţeni americani rămân un mister, relatează AFP.

Ambasadorul SUA în Libia, Cristopher Stevens, ucis la Benghazi / FOTO: BBC

Un oficial american a recunoscut în timpul unei conferinţe de presă telefonice organizată miercuri de către Departamentul de Stat "că se munceşte în confuzia primelor informaţii" fiindcă "multe detalii asupra a ce s-a întâmplat la Benghazi rămân necunoscute sau puţin clare".

Totuşi, a dezvăluit o "mică parte cronologică" a "atacului complex" angajat împotriva consulatului din Benghazi marţi seara.

Este ora 20:00 în Libia în timp ce incinta clădirilor care găzduiesc misiunea americană este vizată de "tirurile unor extremişti libieni neidentificaţi", a povestit oficialul. Un sfert de oră mai târziu, "atacatorii pătrund în complex, deschid focul asupra clădirii principale, declanşează un incendiu". Gărzile de securitate libiene şi americane au "ripostat"atunci.

În acel moment, ambasadorul Stevens, un angajat de la comunicaţie, Sean Smith, şi un ofiţer american pentru "securitate regională" sunt în clădirea principală a consulatului. Dar incendiul, care degajează "un fum negru dens", îi constrânge la "a se separa" şi la "a încerca să evacueze clădirea în foc", a continuat oficialul.

"Agentul de securitate regională reuşeşte să iasă, apoi se întoarce cu un alt agent în clădirea în foc pentru a aduce a-i salva pe Chris (Stevens) şi pe Sean (Smith), a explicat oficialul, salutând "un efort eroic". Cei doi oameni îl descoperă atunci pe "Sean, deja mort, astfel că ei părăsesc clădirea".

Ambasadorul Stevens este de negăsit.

Mai mulţi ofiţeri de securitate încearcă să se întoarcă în clădirea principală. De fiecare dată sunt "respinşi de focuri de armă şi se pun la adăpost în anexa consulatului", a relatat în continuare oficialul. Americanii reiau "controlul clădirii principale spre ora locală 21:20".

Apoi, de această dată "anexa" consulatului este mitraliată "timp de două ore".

"Acesta este momentul când doi agenţi americani au fost ucişi şi alţii doi răniţi", potrivit oficialului.

Conform relatării sale, "era 02:00 la Benghazi când forţele de securitate libiene ne ajută să reluăm controlul situaţiei".

"La un moment dat, în mijlocul acestei întâmplări, iar noi nu ştim când anume, credem că ambasadorul Stevens a ieşit din clădire şi s-a dus într-un spital la Benghazi. Nu avem informaţii referitor la starea sa în acel moment", a asigurat oficialul american, adăugând că "trupul său a fost înmânat ulterior agenţilor americani la aeroportul din Benghazi".

"Nu vedem clar asupra circumstanţelor între momentul în care (ambasadorul) a fost separat restului grupului în clădirea în foc şi momentul în care ni s-a anunţat că era într-un spital din Benghazi", a recunoscut el.

FBI a deschis o anchetă şi o autopsie se va face.

Atacul a făcut în total patru morţi, Stevens şi Smith, doi alţi americani neidentificaţi, precum şi între trei şi cinci americani răniţi. De asemenea, nişte agenţi de securitate libieni au fost ucişi.

Sursa:  REALITATEA.NET

Evenimentul care a ŞOCAT America. Cum a fost posibil şi ce urmează după

Ambasadorul Statelor Unite în Libia, J. Christopher Stevens, şi trei funcţionari americani au fost ucişi marţi seară în atacul asupra consulatului din Benghazi, în estul Libiei, a declarat miercuri pentru AFP un oficial de rang înalt din cadrul Ministerului de Interne, citat de AFP. "Ambasadorul a fost ucis, la fel şi trei funcţionari", a declarat adjunctul ministrului de Interne Wanis al-Sharef. Moartea lui Stevens a fost confirmată printr-un mesaj pe Twitter de către vicepremierul libian, Mustafa Abu Shagur.

Misiunea diplomatică a SUA în Libia, atacată / FOTO: AFP/Mediafax

Manifestanţi înarmaţi au atacat marţi seară consulatul, asupra clădirii fiind lansate rachete, potrivit unor surse de securitate libiene. Demonstranţii protestau faţă de un film considerat insultător pentru islam. Ambasadorul Statelor Unite şi trei funcţionari americani au fost ucişi marţi seara în atacul asupra consulatului din Benghazi. 

Moartea lui Stevens a fost confirmată printr-un mesaj pe Twitter de către vicepremierul libian, Mustafa Abu Shagur, care a denunţat nişte "acte barbare".

Filmul, realizat de un cetăţean israeliano-american, a provocat totodată o manifestaţie în faţa ambasadei americane din Cairo, în timpul căreia protestatarii au înlocuit drapelul american cu unul islamic. Potrivit Wall Street Journal, filmul, intitulat "Innocence of Muslims" ("Inocenţa musulmanilor"), a fost realizat de un israeliano-american, Sam Bacile. După manifestaţia din Cairo, el a declarat pentru cotidianul american: "islamul este un cancer".

Atacul ar fi fost plănuit în avans. Al-Qaida, primul suspect

Surse din serviciile de securitate americane, citate de CNN, au precizat că atacul care a vizat consulatul american din Benghazi a fost plănuit în avans, protestele fiind folosite doar ca diversiune. 

Un oficial american de rang înalt a declarat că a fost vorba de un atac cu grenade în urma căruia clădirea consulatului a luat foc. Ambasadorul Chris Stevens a încercat să se refugieze pe acoperiş, dar s-a sufocat din cauza fumului.

Autorităţile libiene au arătat degetul la adresa susţinătorilor fostului regim al lui Muammar Kadhafi şi reţelei Al-Qaida după atacul de marţi seara împotriva consulatului american de la Benghazi în care patru cetăţeni americani au murit, printre care şi ambasadorul, relatează AFP.

"Ceea ce s-a întâmplat ieri coincide cu 11 septembrie şi are o semnificaţie clară", a declarat preşedintele Congresului General Naţional (CGN), cea mai înaltă autoritate politică a ţării, Mohamed al-Megaryef, în cursul unei conferinţe de presă la Tripoli.

El nu a nominalizat neapărat Al-Qaida, dar atentatele din 11 septembrie 2001 din Statele Unite au fost revendicate de către această reţea.

Ironic: Ambasadorul a fost un susţinător al rebelilor

Cristopher Stevens a susţinut cu pasiune revolta populară împotriva regimului lui Muammar Kadhafi în 2011, relatează AFP.

"Aş fi mai bucuros să văd poporul libian ridicându-se şi revendicându-şi drepturile", a declarat el într-o înregistrare video publicată de către Departamentul de Stat la puţin timp după nominalizarea sa ca ambasador la Tripoli, capitala Libiei, în mai 2012.

"Acum sunt nerăbdător să revin în Libia pentru a continua munca formidabilă pe care am început-o, pentru a construi un parteneriat solid între Statele Unite şi Libia, în scopul de a vă ajuta pe voi, poporul libian, la atingerea obiectivelor", a mai pledat el.

Înainte de a fi nominalizat la Tripoli, Chris Stevens a servit, de la debutul revoltei în februarie 2011, ca ambasador pe lângă opozanţii libieni, în cursul căreia forţele aeriene ale NATO au ajutat rebelii să îndepărteze de la putere regimul colonelului Kadhafi. Acesta din urmă, aflat la putere de patru decenii, a fost în final capturat şi ucis de către rebeli.

Reacţie SUA. Obama condamnă, Clinton acuză "un mic grup sălbatic"

Secretarul de stat Hillary Clinton a acuzat miercuri "un mic grup sălbatic" de moartea ambasadorului.

Preşedintele Barack Obama a condamnat ferm atacul. "Statele Unite condamnă în termenii cei mai duri acest atac şocant. Colaborăm cu guvernul libian pentru a asigura securitatea diplomaţilor noştri. Am cerut administraţiei să crească măsurile de siguranţă la toate legaţiile diplomatice din lume. Şi, în mod cert, vom coopera cu guvernul libian pentru a-i deferi justiţiei pe cei care au comis atacul."

La rândul lor, autorităţile libiene au prezentat scuze. "Prezentăm scuze Statelor Unite, poporului american şi întregii lumi pentru ce s-a întâmplat", a declarat Mohamed al-Megaryef, preşedintele Congresului General Naţional (CGN), cea mai înaltă autoritate politică din Libia.

Pentru Libia, dar şi pentru interesele occidentale în regiune, evenimentul de la Benghazi arată cât de complicată este situaţia. 

Autorităţile libiene, deja depăşite de recrudescenţa violenţelor şi proliferarea armelor în urma îndepărtării de la putere a lui Muammar Kadhafi în octombrie anul trecut, s-au regăsit de câteva săptămâni în faţa creşterii în putere a mişcării salafiste, care a distrus îndeosebi mausoleele musulmane.

Atacul de la Benghazi ar putea avea un efect şi asupra campaniei electorale. 

Candidatul republican la alegerile prezidenţiale Mitt Romney l-a acuzat deja pe preşedintele Barack Obama de simpatie pentru extremiştii musulmani.

Sursa:  REALITATEA.NET

RĂZBOIUL CU VECHEA ORDINE – CAPITOLUL LIBIAN

În luna februarie 2011 începea încă un capitol al luptei lumii civilizate cu ororile vechii ordini: războiul civil din Libia. Pe 11 februarie, dictatorul Hosni Mubarak era forţat să demisioneze din fruntea statului egiptean. La doar cîteva zile, pe 15 februarie, scînteia era aprinsă în Libia. Mai precis, în oraşul Benghazi au început acţiuni de protest similare celor din Egipt, împotriva tiranului Gaddafi, care au fost reprimate în sînge trei zile mai tîrziu de către autorităţi. Acesta a fost punctul de început al unei mişcări populare sprijinite de NATO, în scopuri umanitare şi pacifiste. Războiul civil a luat sfîrşit pe 20 octombrie, acelaşi an, odată cu uciderea dictatorului.
Aşa vor învăţa copiii noştri la orele de istorie. Peste 1000 de ani, dacă această lume va mai fi şi dacă va urma acelaşi curs, în acelaşi fel vor povesti istoricii epo- peea libiană, iar adevărul va fi uitat.
Atunci cînd eşti un criminal sau te învoieşti cu criminalii, faptele bune sînt în ochii tăi un păcat de moarte. Astfel, Gaddafi a fost vinovat în ochii lumii întregi şi a plătit cu viaţa şi cu viitorul oamenilor săi. Dar sînt anumiţi ochi din această lume care au văzut sau vor să vadă altceva. Pentru ei rezum mai jos, în puţine cuvinte, căci faptele sînt multe, o altă variantă a celor întîmplate. Adeseori am auzit cuvintele: „Să lăsăm istoria să judece”. Eu zic însă: Să nu lăsăm istoria să judece, căci o să judece strîmb, ci să încercăm să aflăm adevărul înainte de a fi prea tîrziu. Care sînt păcatele cele mai importante pentru care istoria şi lumea întreagă l-au condamnat pe Gaddafi la moarte? Fehler! Es wurde kein Dateiname angegeben. Opinia publică spune în cel mai bun caz că Libia a fost invadată pentru petrol. Dar petrolul a fost pentru învingători o simplă captură de război şi nimic mai mult. Cauzele sînt mult mai profunde. Gaddafi, ca mai toţi leaderii din ultimii zeci de ani din ţările arabe şi nu numai, a urcat la putere cu sprijin occidental. El a fost ridicat deci pentru a reprezenta interesele celor care l-au uns. Tipic pentru astfel de personalităţi, după ce a preluat puterea, a încercat cît a putut să satisfacă pretenţiile stăpînilor, dar stînd în fruntea ţării zeci de ani (şi nu 4 sau 5 ani ca în regimurile democratice), în timp a început să se ataşeze de cauza poporului în mijlocul căruia şi-a dus viaţa. El şi-a dat seama cel puţin de faptul că urma să lase ţara moştenire fiului său. Şi nici un părinte nu vrea să lase copilului moştenire o ţară distrusă. Iar ca să privim lucrurile şi altfel, am putea crede că Gaddafi s-a folosit de occident pentru a prelua puterea, pe care a folosit-o apoi în beneficiul lui şi a propriului său popor. În ochii celor care l-au uns, Gaddafi a apărut ca unul care îi sfida încontinuu. A robi o ţară înseamnă a pune biruri strivitoare pe educaţie, pe resurse şi pe sănătate. Înseamnă să distrugi tinerii, să faci toată ţara dependentă de exterior. Cel puţin aşa se aştepta occidentul ca Gaddafi să procedeze, adică după model occidental. Însă nesupusul a făcut altfel. A oferit învăţămînt gratuit, inclusiv la nivel superior, a dat bani tinerilor căsătoriţi săraci pentru a-şi cumpăra casă, a pus la dispoziţia oamenilor un sistem de sănătate gratuit. Tot el s-a opus categoric introducerii în Libia a vaccinurilor şi a altor practici eugenice de sterilizare, aplicate pe scară largă în lumea „civilizată”. Benzina şi curentul electric erau foarte ieftine. De asemenea, a pus la cale realizarea celui mai ambiţios plan de aducţiune a apei potabile de care s-a auzit vreodată, prin care voia să facă Libia un paradis. Deja acest proiect, preluat de Pure Technologies şi considerat o minune a ingineriei moderne, a fost aplicat cu succes pe anumite porţiuni. Mai mult, în 2007 era lansat RASCOM - QAF1, primul satelit african, finanţat în cea mai mare parte (cu 300 milioane de dolari din totalul de 400 de milioane necesare) de Gaddafi. Prin aceasta, s-a dat o puternică lovitură companiilor de telecomunicaţii din Europa, care cîştigau 500 de milioane de dolari pe an de pe urma faptului că Africa trebuia să apeleze la serviciile lor. Nu mai vorbim de interesele strategice globaliste puternic ştirbite. În 1951, Libia era considerată una din cele sărace ţări din lume. În anul 2011, înainte de acţiunea umanitară a NATO, era ţara cu cel mai ridicat standard de viaţă din Africa. Dar păcatul capital al lui Gaddafi a fost unul absolut intolerabil. Copiind modelele furnizate de foştii stăpîni, el plănuia ceea ce nu putea fi conceput. Şi gîndurile lui aveau să devină realitate începînd chiar cu anul cînd a fost omorît. Astfel, în 2011 urma să înfiinţeze FMA, adică Fondul Monetar African. Într-o atare situaţie, FMI (Fondul Monetar Internaţional) nu mai avea cum să ofere împrumuturi cămătăreşti ţărilor din Africa, pentru a le obţine apoi la preţul dobînzii, aşa cum a făcut cu multe din statele Europei şi nu numai. De asemenea, Gaddafi urma să înfiinţeze o Bancă Centrală Africană, care ar fi dus la oprirea folosirii monedelor occidentale şi la utilizarea monedelor africane. În plus, o Bancă de Investiţii Africană urma să sisteze investiţiile occidentale oneroase în Africa. În sfîrşit - ceea ce i-a pecetluit soarta - Gaddafi voia să înfiinţeze Statele Unite ale Africii. Deşi acesta este şi planul globaliştilor, care vor să unească întreaga lume, planul lui Gaddafi nu putea fi nici aplicat, nici tolerat. De ce? Pentru că lumea unificată în viziunea lui Gaddafi era o lume prosperă, liberă şi puternică, pe cînd globaliştii vor o lume total supusă, lipsită de mijloace proprii de existenţă, total dependentă şi depersonalizată. Aşadar, Gaddafi nu era oricine. El era un duşman extrem de periculos, puternic şi vizionar. El a păcătuit pentru că a vrut prea mult bine într-o lume în care nu poţi fi lăsat să realizezi aşa ceva. Şi a plătit cu viaţa. Care au fost forţele dezlănţuite asupra lui Gaddafi şi a poporului libian? Mereu şi mereu am auzit de poporul inocent în lupta cu tiranul cel rău. Cine este acest popor “nevinovat”, cine sînt aceşti “rebeli”, aşa cum au fost numiţi ei în presă? Este vorba de patru forţe interne principale, toate infiltrate şi împuternicite de Occident:
1. Cadoul britanic constă din triburile monarhiste Harabi şi Obeidat din coridorul Benghazi - Darna - Tobruk. În timpul luptei împotriva colonialismului italian, aceste triburi au servit în zonă interesele britanice. Drept recompensă, unul din leaderii lor a fost urcat pe tronul Libiei, sub numele de regele Idris I. Acest rege a fost îndepărtat de Gaddafi în anul 1969!
2. Cadoul SUA constă din Al Qaeda. Organizaţia Al Qaeda a fost înfiinţată în anii 1981-1982, în timpul războiului din Afganistan, de către Robert Gates, Secretarul de Stat al Apărării american de pînă în iulie 2011, pe vremea aceea adjunct al şefului CIA. Scopul a fost acela de a crea o armă în lupta cu URSS. De atunci, Al Qaeda a fost folosită pentru a declanşa războaie în diferite ţări, sub pretextul de a lupta împotriva Al Qaeda (Serbia, Afganistan) sau de a ajuta Al Qaeda (deghizată acum sub numele de “rebeli” în Libia). Deşi înfiinţată de CIA în Afganistan, Al Qaeda care a luptat în Libia este de origine locală, pentru că regiunea Darna este cea care a furnizat cel mai mare număr de membri din istoria acestei organizaţii. Astfel, putem chiar spune că Al Qaeda este libiană.
3. Al doilea cadou al SUA a fost Frontul Naţional de Salvare Libian, condus de Khalifa Hifter, agent CIA.
4. Cadoul francez: Mişcarea condusă de Nuri Mesmari, aflat cîndva în anturajul lui Gaddafi. Acesta a fugit în octombrie 2010 din Libia la Paris, fiind urmărit în ţară pentru deturnare de fonduri. În Franţa a luat legătura cu serviciile secrete franceze împreună cu care a pus la cale căderea regimului de la Tripoli.
Acum, care sînt forţele pur externe?
1. Sub eticheta aducerii democraţiei şi sprijinirii acţiunii umanitare, pe 19 martie forţele NATO declanşează o operaţiune militară sîngeroasă în Libia. Bombele umanitare au dus la omorîrea a în jur de 60.000 de oameni, majoritatea din rîndul civililor. În paralel, NATO i-a pregătit militar pe rebeli şi le-a oferit armament.
2. Cel mai mare duşman al poporului libian, care a lovit în lumea întreagă, mai periculos şi mai distructiv decît bombele, a fost mass media internaţională. Prin intermediul caselor de prestituţie, cum bine le zicea un contemporan, războiul psihologic a fost cîştigat din start. Nu numai că poporul libian nu a avut nicio şansă dinaintea opiniei publice asmuţite asupra adevărului, dar şi lumea întreagă a mai primit un somnifer cu cianură. Trebuie aici să se consemneze faptul că televiziunea Al Jazeera este aservită intereselor occidentale.
Despre Ceauşescu s-a spus cîndva că avea WC cu capac de aur, iar în timpul revoluţiei din 1989 că otrăvise fîntînile. Despre Sadham Hussein s-a zis că oamenii lui scoteau copiii kuwaitieni din incubatoare şi îi lasa să moară. Despre Gaddafi s-a spus că a dat viagra soldaţilor şi că îi îndeamna să violeze femei nevinovate sau că îşi omoara proprii oameni (pe care de altfel, i-a făcut anterior cei mai educaţi şi mai bogaţi oameni din Africa). Dacă aş fi urmărit presa, aş fi ştiut care sînt toate minciunile spuse în mass media zi de zi în timpul acestor luni. Dar nu îi urmăresc decît pe cei ce vor să spună adevărul. Jurnalişti, oameni politici, istorici şi alţii despre care nu a auzit nimeni, adesea pe cheltuială proprie şi riscînd totul, au călătorit în această perioadă în zona conflictului ca să afle adevărul, ca să aibă ce spune celorlalţi şi ca să scrie istoria. Au trebuit să intre în Libia din Egipt sau din Tunisia, pe uscat, căci căile aeriene şi navale fuseseră blocate de trupele NATO. Acolo au găsit o lume cu totul diferită de ceea ce portretizase mass media. În ciuda a ceea ce ştiau, Tripoli nu era ocupat, poporul nu era în teroare, majoritatea covîrşitoare îl susţineau pe Gaddafi, nu aveau loc violuri, copiii mergeau liniştiţi la şcoală… Dimpotrivă, au văzut şi au filmat de exemplu demonstraţia de la 1 iulie din Piaţa Verde din Tripoli (a auzit cineva de această demonstraţie?), unde în jur de 1 milion de oameni, în niciun caz cîteva mii, aşa cum s-a spus, - adică aproape toată populaţia oraşului Tripoli - au ieşit în stradă pentru a-şi arăta susţinerea faţă de Gaddafi şi opoziţia faţă de intervenţia NATO în scop umanitar în numele poporului libian. Asemenea demonstraţii au avut loc aproape săptămînal în toată ţara. Deşi ştiau că moartea avea să vină asupra multora dintre ei în zilele următoare, ceea ce se vede în materialul de mai jos e o demonstraţie a bucuriei, aşa cum mărturisesc martorii oculari, ca a unor oameni uniţi în jurul unei cauze drepte: http://www.youtube.com/watch?v=nSnlIlATIKw&feature=related Un alt lucru pe care mass media nu l-a spus este de exemplu uciderea în masă a negrilor de către rebeli, deghizată de occidentali în omorîrea unor mercenari (începînd cu minutul 1:51): http://www.youtube.com/watch?v=cslPrRLaQDI&feature=related Un alt exemplu de presă alternativă (reală) este reprezentat de imagini ale victimelor bombardamentelor NATO. Mai jos este o ilustrare. Peste tot în lume asemenea materiale au fost cenzurate, pentru a nu se afla ce s-a întîmplat de fapt. Atenţie: materialul conţine imagini şocante (începînd cu minutul 12:18): http://www.youtube.com/watch?v=VcMNJBvY2cU&feature=channel_video_title Gaddafi a păcătuit prin faptul că a încercat să-şi apere ţara. În ziua de astăzi, cine ţine cu ţara lui şi încearcă să o apere este fie prost, fie extremist, fie terorist, fie criminal de război, după caz. Au existat de-a lungul timpului tot felul de personalităţi novatoare. Despre ele s-a spus că sînt înaintea timpului lor. Gaddafi a trăit însă după timpul lui. Dacă trăia acum cîteva sute de ani, probabil ar fi purtat în istorie titlul de Gaddafi cel Mare. Dar el a trăit într-un veac în care binele nu mai are nicio şansă să ajungă la conducere, pentru că nu este lăsat. Pe mulţi i-a deranjat faptul că Gaddafi era un fel de “tătucă” al poporului, că se manifesta uneori bombastic şi că se îmbrăca cu haine pompoase. Dar oare de ce era aşa? Pentru că toţi aceşti aşa-zişi dictatori din lumea arabă sînt de fapt şeicii, califii şi sultanii veacurilor trecute. Poporul, în majoritate covîrşitoare, îi iubeşte, le atîrnă portretele în casă fără să îi oblige nimeni, le sărută mîna şi îi consideră reprezentanţii lui Allah pe pămînt. Arabii nu au depăşit perioada monarhiei, ci trăiesc în continuare în lumea idilică de odinioară. Nici o grijă, căci îi trezeşte Occidentul la realitate! Dar cum a murit Gaddafi? Se spune că ar fi încercat să fugă din Sirte, că ar fi fost prins ca un cîine într-o gură de canal, că a fost omorît într-un schimb de focuri ş.a.m.d. Sursele alternative ne oferă o altă variantă: În ziua de 20 octombrie, Gaddafi a ieşit din locul unde se ascundea. Motivul pentru care a ieşit în convoi în timpul zilei, într-un oraş ocupat de rebeli, avînd deasupra drone gata oricînd să-l omoare, şi nu la adăpostul nopţii, a fost acela că purta un steag alb, deci voia să se predea. Secretarul de Stat American Hillary Clinton tocmai atunci a ajuns în Libia, căci probabil Gaddafi voia să negocieze cu ea condiţiile predării. Violînd regula steagului alb, veche de mii se ani, şi comiţînd astfel una din cele mai odioase crime de război, americanii l-au prins pe colonelul Gaddafi şi l-au executat. Morţii nu mai pot vorbi… Satisfăcută peste măsură de rezultatul scurtei călătorii în Libia, Hillary Clinton zicea, parafrazîndu-l pe Caesar: “Ne-am dus, am văzut, a murit!”: http://www.youtube.com/watch?v=Fgcd1ghag5Y Acum, infrastructura care aparţinea poporului va cădea în mîna cotropitorilor occidentali. Libia va deveni ceea ce sînt atîtea ţări: furnizoare de materie primă pentru abatoarele globaliştilor. Poate Gaddafi chiar a păcătuit. Ca să evite urgia ar fi trebuit să plece capul, să fie supus, cuminte şi ascultător. Aşa cum este de exemplu Băsescu. Dar ca să nu închei articolul cu Băsescu, mai adaug un gînd: se spune despre acest capitol tragic din istoria Libiei că a fost un război civil. Dar oare chiar aşa să fie? Cînd armatele a unei jumătăţi de lume distrug o ţară, doar pentru faptul că au avut sprijinul unor trădători din interior, nu înseamnă că a fost un război civil. Mai degrabă a fost o bucată suculentă din al treilea război mondial. Să vedem acum ce urmează… Hm… Siria, Iran, Libia…

Daniela Elena FILIOREANU
sibiu.justitiarul.ro

Sursa: basarabialiterara.com.md

GABRIELA IONITA, JURNALIST SI ANALIST DE POLITICA EXTERNA, ACORDA EXCLUSIV BLOGULUI SECRETELE SISTEMULUI UN INTERVIU DE MAXIM INTERES !!

Acest articol apartine blogului Secretele Sistemului

Gabriela Ioniță – “Scutul anti-rachetă este pretextul preferat prin care Rusia își exprimă nemulțumirea privind restrângerea continuă a sferei sale de influență”

  Secretele Sistemului continuă să ofere cititorilor săi informații cât mai “curate” și autentice, neinfluențate de interese politice sau de altă natură partinică asemeni celor pe care le gasiti in presa. In continuare, vă vom prezenta un interviu extrem de interesant acordat exclusiv pentru blogul Secretele Sistemului, de Gabriela Ioniță (jurnalist și analist de politică externă). Pentru cei mai puțin obișnuiți cu numele interlocutoarei noastre: Gabriela Ioniță a absolvit SNSPA (Scoala Nationala de Stiinte Politice si Administrative) axându-și lucrarea de licenţa pe tema Avatarurile Eurasiatismului în contextul noii ordini mondiale (cotată cu notă maximă), s-a specializat apoi în analize focalizate pe evoluţiile geopolitice din Federaţia Rusă şi Comunitatea Statelor Independente. In prezent, publică periodic analizele sale în Cadran Politic, Eurasia Review din Londra şi Oriental Journal, din Moscova. Cu ocazia Summitului NATO de la Bucuresti (2008) a reusit in calitate de jurnalist politic primul interviu pe extern, interlocutor fiind ex-prim ministru rus, Mihail Kasianov. Ulterior pe lista celor intervievați s-au adăugat numeroase personalitati de marcă ca renumitul jurnalist și scriitor Wiliam Engdahl, Robert Amsterdam, avocatul fostului magnat rus Mihail Khodorkovski, Dmitri Rogozin, ambasador al Rusiei la NATO, la acea vreme Trimis Special al președintelui Dmitri Medvedev la negocierile vizând scutul american anti-rachetă iar în prezent vice-premier și Trimis Special al Președinției Ruse pentru Transnistria, sau Alexandr Dugin, fondatorul geopoliticii moderne a Rusiei și promotor activ al doctrinei Eurasiatice. 

    În paralel, analizele politice publicate dar și comentariile asupra evenimentelor în curs și-au găsit loc pe blogul propriu Power&Politics World devenit un reper pentru cei interesați de geopolitică.Așadar, avem toate motivele să fim bucuroși și onorați să avem un astfel de interlocutor. Noi am incercat să obținem maximul de informații într-un interviu destul de scurt pentru noi. Cât am reușit, decideți dvs. cititorii noștri.

S.C.: – De câțiva ani, se vorbește tot mai mult de o răcire acută a relațiilor politice și diplomatice dintre România și Rusia. S-a vorbit chiar de un “război rece” între Moscova și București. Este așa cum se spune în presă ? Există o criză politică între cele 2 state ? 

G.I.: – Sunt două aspecte aici care trebuie tratate separat. În primul rând aș remarca faptul că pentru majoritatea publicațiilor generaliste din România, Rusia reprezintă un subiect demn de interes doar atunci când între oficialii de la București și Moscova au loc schimburi de “amabilități” rostite pe ton războinic și inchizitor. Poate tocmai din această cauză și impresia că între cele două părți un dialog normal este aproape imposibil. În al doilea rând, opțiunea pro-atlantistă a României nu avea cum să fie primită de Moscova cu urale și aplauze. Apoi chiar dacă URSS a dispărut de pe harta lumii, Federația Rusă a moștenit o serie importantă de dosare pe subiecte delicate (vorbim aici nu doar de România, ci și de Polonia sau Țările Nordice, Japonia, China) și pe care (din diverse motive) nu s-a grăbit să le soluționeze, ceea ce a generat nu doar continuarea climatului de neîncredere, ci și tensiuni mai mult sau mai puțin vizibile la nivel politic și diplomatic. Când acestora li s-au adăugat în cazul României și declarații belicoase în mod oficial, rezultatul nu putea fi decât o răcire accentuată a relațiilor bilaterale – diplomatic vorbind. Faptic – și practic – relațiile la nivel politic sunt înghețate. Inabilitatea politicienilor români de a utiliza diplomatic atuurile geopolitice ce ne-au revenit ca principal partener NATO în Estul Europei și aruncatul cu “bulgări declarativi” în ferestrele Kremlinului au determinat Rusia să ne răspundă (justificat sau nu !?) cu “Ba pe-a mătii”, apoi să ne ignore și să trateze direct cu partenerul de peste Ocean. Mi s-au adus în câteva rânduri “acuze” cum că aș avea convingeri filo-ruse. În mod eronat (intenționat ?), persoanele respective par a confunda un popor și cultura sa cu o conducere politică (vremelnică). În ce mă privește, diferența constă în faptul că înainte de a mă apuca de explicat conceptele despre politica Rusiei la modul arhicunoscut și utilizat la noi «Mama lor de bolșevici», eu întreb de ce nu avem față de Rusia o politică inteligentă din care să aibă și România de câștigat, nu doar partenerii noștri (care, în paranteză fie spus, chiar au o astfel de politică). Părerea mea este că ambele țări greșesc și au de pierdut dintr-o astfel de abordare cu declarații explozive și excese de testosteron.

 S.C.: – Poate cel mai sensibil subiect militar dezbătut la ora actuală în Rusia și România, este cel legat de scutul anti-racheta de la Deveselu. Credeți că Rusia va permite ca acest scut să devină operațional în 2015 așa cum este plănuit? Si dacă da, care credeți că va fi mutarea strategică a Rusiei care să contracareze efectul acestui scut ? 

G.I.: – Cum am mai precizat și cu alte ocazii, Rusia a făcut o serie întreagă de concesii Occidentului în speranța că va fi tratată ca un partener egal. Lucru ce nu s-a întâmplat. Să ne amintim că în momentul în care discursul lui Vladimir Putin (la finele celui de-al doilea mandat) a devenit extrem de critic la adresa Occidentului, analiștii remarcau pe bună dreptate că liderul rus a început prin a fi deschis către Vest, pe parcurs a fost tot mai dezamăgit și a sfârșit prin a fi cinic. Astfel că se presupune nu lipsit de temei că revenirea sa la cârma Federației Ruse să însemne și o tensionare a relațiilor cu Vestul. Sau, mai exact, cu Statele Unite în principal. Scutul anti-rachetă (mai exact, elementele ce urmează a fi amplasate in România – Rusia, prin vocea lui Dmitri Rogozin a mentionat că nu este împotriva radarelor din Turcia de exemplu) este la acest moment (mai ales că iată există îndoieli că ar putea deveni operațional până în 2015) doar unul din pretextele – aș zice pretextul preferat – prin care Rusia își exprimă nemulțumirea privind restrângerea continuă a sferei sale de influență, fără a obține ceva în schimb. Rusia a revenit la masa decidenților importanți ai lumii, dar totuși toate concesiile făcute Occidentului nu i-au adus recunoașterea de mare putere globală. În ciuda resetării relației bilaterale, SUA au continuat să-și extindă sfera de influență spre granițele Rusiei direct sau prin intermediul Alianței Nord-Atlantice. Mai mult, deși inițial scutul era în totalitate american, ulterior (discret și fără a ține cont de negocierile din cadrul Consiliului NATO – Rusia), în timp ce ambasadorul Rusiei la NATO, domnul Rogozin devenea vedeta incontestabilă a declarațiilor incendiare din mass-media, scutul devenea la rândul său al NATO. A fost o mutare care a înlăturat răspunderea unilaterală a Americii, iar Rusia a fost trimisă să discute cu membrii Alianței NATO în privința scutului. Simplificând limbajul, e ca și cum tu, investitor majoritar, ți-ai trimite un partener de afaceri să discute cu membrii consiliului director. Rusia s-a văzut tratată ca o putere de mâna a doua când ea spera/dorea să fie partener egal, și mă îndoiesc că mai este dispusă la concesii în lipsa unor câștiguri concrete. Mai mult, între timp America a optat pentru zona Asia-Pacific ca prioritate a politicii sale multivectoriale. Desigur, asta nu înseamnă că nu mai suntem un partener strategic, ci că va trebui să învățăm să ne comportăm ca un partener strategic, să valorificăm avantajele care decurg de aici dar să construim și un anumit tip de politică și strategie ceva mai pragmatic. Și nu doar noi. Deși Transnistria e tot mai aproape de a deveni cu acte în regulă o enclavă rusească de tip Kaliningrad, Chișinăul e încă foarte departe de a-și fi conturat o strategie clară pe care să o urmeze. Bucureștiul poate sprijini Chișinăul în demersurile sale, dar nu poate interveni în politica unui stat suveran și independent, oricât de mult și-ar dori asta adepții curentului unionist. Care, părerea mea, e mai degrabă un instrument util în exacerbarea sentimentelor rusofonilor decât o opțiune viabilă în acest moment.

 S.C.: – Să ne mutăm puțin privirea asupra a ceea ce îndeobște este cunoscut ca fiind Dosarul Iranian. Se tot vorbește de programul nuclear iranian și intenția acestui stat să obțină arma nucleară. In opinia dvs, credeti ca Iranul vrea într-adevăr să obtina o arma nucleara în secret, sau scopul este doar unul civil așa cum declara guvernul de la Teheran, Iranul nefiind decat un alt Iraq cu arme de distrugere în masă inexistente ?

 G.I.: – În general, aceasta e viziunea simplificată, livrată maselor largi de public: Iranul este o entitate statală malefică care amenință ordinea planetară și care, la fel ca în filmele de la Hollywood, trebuie căsăpită de băieții buni. Faptul că băieții buni au la rândul lor o serie întreagă de păcate pe conștiință e o altă discuție, care de obicei se pierde în avalanșa de efecte speciale destinate să acapareze atenția spectatorului mai puțin inițiat. În fapt, lucrurile sunt mult mai complexe, iar situația în care se află Iranul este rezultatul unei sume de factori politici (și religioși – Ahmadinejad are propriile sale probleme în lupta internă cu influența covârșitoare a ayatolahilor), economici (resursele unei țări sunt o țintă de netăgăduit), geopolitici și strategici în care contează major alianțele pe care te poți baza. Ipoteza de bază este că dacă ești un stat puternic, cu resurse importante, și cu suficienti dusmani, a spune că programul tău nuclear e unul doar civil e un non-sens. Sigur că Iranul își dorește să dețină arma nucleară. Admitând aceasta, prima observație de bun simț care îți vine în minte este: și dacă Iranul ar avea arma nucleară, ce s-ar întâmpla ? Iată, și Israelul o are, mai mult chiar, din motive de securitate refuză să accepte controale ale AIEA (Agentia Internațională pentru Energie Atomică). Și Pakistanul e o putere nucleară. Iar recent Casa Albă a explicat de ce India face parte din axa binelui, spre deosebire de Coreea de Nord, aflată și ea pe lista neagră. Pare nedrept, nu ? Dar cum spuneam, în cazul Iranului, nu vorbim de un președinte sau altul (Ahmadinejad are șanse să iasă din scenă la alegerile din toamnă), vorbim de un sistem și un tip de gândire arondat fundamentalismului islamic căruia, sigur, te-ai mai gândi dacă ai vrea să dețină arma nucleară. Ca atare, mulți experți sunt de acord că o intervenție chirurgicală pe obiectivele în care Iranul dezvoltă programul nuclear cu destinație militară ar rezolva problema. Dar e posibil așa ceva ? Mai ales dacă sunt și alte interese la mijloc ? Având însă în vedere rezultatele intervențiilor militare din Iraq, sau mai recent, din Libia, s-a demonstrat că putem ști cu siguranță doar planul de debut al conflictului. Restul ține de un cumul de factori care pot evolua conform previziunilor sau nu.

 S.C.: – Occidentul și Israelul amenință tot mai mult cu o intervenție militară în Iran. Credeți că această intervenție într-adevăr, va avea loc în curând ? Și dacă da, care ar fi consecințele ? 

G.I.: – Există tot mai multe semnale în mass-media occidentală care preconizează iminența unei intervenții militare în Iran. La rândul său, nici Teheranul nu se lasă mai prejos, în ceea ce numim războiul mediatic, prezentând pe larg capacitățile sale de ripostă. Iar retorica tot mai agresivă a Israelului supune unei presiuni uriașe partenerul strategic de cursă lungă – Statele Unite ale Americii. Dacă luăm în calcul și interesele producătorilor de armament (care în ciuda crizei, au făcut profituri uriașe, mai ales din vânzările către țările din Orientul Mijlociu – armament care trebuie utilizat cumva pentru a face loc unor noi contracte), o astfel de intervenție, care să antreneze și alte state din regiune e mai mult decât o posibilitate, e o necesitate. Oricât de mult s-ar strădui oficialii Pentagonului să creioneze o imagine pozitivă, e tot mai vizibil faptul că America a eșuat în ambele conflicte din Iraq și Afghanistan. Astfel nu e de mirare că nume importante arondate serviciilor secrete și Pentagonului au îndemnat la prudență și privesc cu reticență angrenarea SUA într-un nou conflict. Apoi să nu uităm că America se află în plină campanie electorală, iar procentele din sondaje depind în principal de soluțiile la problemele interne. Nu doar scutul și relația cu Rusia sunt subiecte pe care președintele Obama le-ar vrea în standby deocamdată. Dosarul sirian și cel iranian sunt de asemenea dătătoare de dureri de cap. Mai mult, după aventura libiană, SUA au înțeles că rămân prima vioară în simfonia oricărui conflict, partenerii europeni fiind tot mai decorativi iar bugetele lor de apărare într-o continuă scădere, în ciuda atenționărilor care vin din partea experților de securitate. Astfel că întrebările la care încă nu avem un răspuns sunt: va forța Israelul mâna partenerului de peste Ocean ? Și dacă da, ce șanse sunt să aibă o surpriză ? Vom vedea cum evoluează opiniile celor implicați după Summit-ul NATO de la Chicago din luna mai, unde dosarul iranian cu siguranță va fi pe agenda de discuții.

 

 S.C.: – In ultimul timp au apărut tot mai multe articole pe internet despre pericolul, sau mai bine zis teama omenirii, de un al Treilea Război Mondial. Inclusiv blogul nostru incearca sa avertizeze populatia in privinta acestui pericol. Dorim sa auzim de la un specialist! In opinia dvs, avand in vedere actuala configuratie politica, economica si militara, care credeti ca sunt sansele izbucnirii unei noi conflagratii militare mondiale?

 G.I.: – Șansele izbucnirii unui conflict armat de nivel mondial sunt destul de mici în opinia mea. Există însă premise suficiente pentru numeroase conflicte regionale și locale (pe motive etnice, religioase). Ceea ce este la fel de îngrijorător. Fie că vorbim de intervenția militară din Libia, revoluțiile arabe, războiul civil din Siria sau un prezis conflict mondial, peste tot urmările sunt aceleași: refugiați, morți și răniți, localități în ruină, haos și anarhie. Doar numărul acestora diferă. Cu siguranță, pentru sistemele politice actuale, impregnate până la saturație de cinism, cifrele sunt importante. De unde și teoriile unui conflict apocaliptic ce par să inunde spațiul mediatic. Eu consider că e la fel de condamnabil dacă sunt curmate 100 sau 10 mii de vieți, ca urmare a unor politici locale, regionale, mondiale greșite sau a unor strategii defectuoase. În ciuda progresului tehnologic, a descoperirilor științifice, a patrimoniului cultural, modul în care s-a structurat societatea umană denotă lipsă de respect pentru viață în general, și pentru oameni în special. Cred că în acest sens ceva trebuie schimbat în mod radical.

Sursa: Secretele Sistemului

ISTORIA BRUTALĂ ŞI TOANTĂ

Acest articol apartine blogului Mario Balint

Tensiunile ce se amplifică de la o oră la alta în Orientul Mijlociu şi “Primăvara arabă” continuă, oferă mai multe cazuri de studiu asupra ineficienţei spectaculoase a politicii externe europene. Paralizată de criza euro, Europa este incapabilă să acţioneze în faţa situaţiei din Siria, deşi, am bune motive să cred, că în jocul de şah Iran-Israel-SUA-Siria există o deja nervoasă aşteptare a implicării europene, conform “modelului” libian, salutată revenire a Franţei în structurile combatante ale NATO. Este ultima dovadă, dacă mai era nevoie, a unui eşec al politicii externe europene, “întărită, din punct de vedere teoretic, de tratatul de la Lisabona”. În Libia, tandemul franco-britanic a invadat o ţară, îndepărtînd de la putere un dictator, ştiind foarte bine că rezultatul final ar putea fi: mai multe ţări, mai mult haos. Dar, cui îi pasă! În, încă, Libia, mii de persoane au asistat marţi dimineaţă la o ceremonie de proclamare a independenţei Cirenaicăi, provincie bogată în petrol, în timpul căreia a fost numit un Consiliu pentru a administra afacerile acestei regiuni, marginalizată în timpul celor 42 de ani de domnie a colonelului Gaddafi şi de unde a pornit revolta în urmă cu un an, aminteşte AFP, preluat de blogul:www. blackopssecurity.blogspot.com. Consiliul interimar al Cirenaicăi a fost stabilit sub conducerea şeicului Ahmed Zubair al-Senussi. “Ceea ce se întîmplă astăzi este începutul unei conspiraţii împotriva ţării. Este o problemă extrem de periculoasă ce ameninţă unitatea naţională”, se arată într-un comunicat al CNT, avertizînd împotriva unor “consecinţe periculoase” ce ar putea conduce la o Libie divizată şi nedemocratică. Sigur, situaţia de astăzi, din Libia nu mai interesează pe nimeni. Sau “aproape” pe nimeni! Toţi ochii sînt aţintiţi asupra Siriei şi Iranului, adevăratele detonatoare din Orientul MIjlociu.

Pe 27 februarie, Uniunea Europeană a înăsprit sancţiunile faţă de regimul lui Bashar al-Assad. Cei 27 au decis îngheţarea bunurilor băncii centrale siriene în Europa, au interzis comerţul cu metale preţioase ca şi zborurile transportînd marfă din Siria şi a recunoscut Consiliul Naţional Sirian drept “interlocutor legitim”. Şi toate acestea după lungi insistenţe ale partenerilor americani şi israelieni, deşi Siria este singurul stat arab care este calificat în mod oficial de Statele Unite drept „sponsor al terorismului”, este, alături de Iran, principalul sponsor al organizaţiei teroriste Hezbollah, tot împreună cu Iranul – a cărui voce în lumea arabă o reprezintă – Siria este principalul susţinător al grupării teroriste palestiniene Hamas, şi tot la Damasc se află sediul central al Jihadului Islamic palestinian. Pe de altă parte, o Sirie care se pregăteşte să ofere Iranului o bază navală la Mediterana, reprezintă o ameninţare de securitate serioasă. Să nu mai pun la socoteală masacrele populaţiei civile. Un prieten sirian stabilit în Timişoara, întors recent de acasă mi-a spus: “ce ai trăit tu în Iraq şi Afganistan e nimic faţă de ce se întîmplă în Siria. Mai ai, însă, răbdare două-trei săptămîni”. Cu toate acestea Occidentul nu se grăbeşte să atace Siria şi să protejeze civilii. De ce?

Este puţin probabil ca într-un an electoral, cînd economiile naţionale sînt extrem de fragile, liderii din SUA şi Franţa-actor pivot în Libia-, vor mai arăta acelaşi entuziasm intervenţionist în cazul Siriei. Apoi, “Antanta Cordială” franco-britanică, forţa întregii operaţiuni NATO din Libia, pare a fi ţăndări după apocalipticul summit UE din decembrie, cînd, la presiunile Franţei, „finanţele britanice” au sărit din trenul integrării fiscale. Pe de altă parte, Franţa lui Sarkozi “l-a muls” straşnic pe Bashar al-Assad înainte de aplicarea sancţiunilor. Şi la această oră, aplicînd modelul din Libia, Franţa joacă la două capete la Damasc, avînd forţe speciale şi în tabăra guvernamentală şi în cea a rebelilor. Apoi, intervenţia militară în Siria şi ruperea ţării în două sau trei provincii ar fi un dezastru pentru relaţia UE cu Turcia, care oricum nu se află la cea mai înaltă intensitate. DEşi, DOAR o rupere a teritoriului sirian în mai multe entităţi ar oferi Israelului confortul unei confruntări cu Iranul nuclear! Scenariul este privit cu rezerve la Washington, iar şefa diplomaţiei, “Madama Clinton” a sugerat o debarcare a lui Assad de către armată, singura forţă din interior capabilă să păstreze unitatea naţională. În orice alt scenariu, Israelul iese în dezavantaj. Deşi Siria şi Assad în mod special, sînt inamici consecvenţi ai Israelului, o îndepărtare a lui Assad de la putere ar schimba, în mod dramatic, regulile întregului joc strategic din Orientul Mijlociu şi nu este deloc clar că s-ar schimba în favoarea Statului Evreu. Israelul este conştient că sub Assad, nu există şi nu va exista Al Qaeda în Siria. Sub un regim „popular”, condus de majoritatea sunnită oprimată vreme de atîtea decenii de minoritatea alawită- din care face parte clanul Assad-, s-ar putea foarte bine să existe.

Eu cred că abia după “rezolvarea” problemei siriene, comunitatea internaţională “se va ocupa” şi de Iran. Dacă acest lucru se va întîmpla în următoarele luni, putem spune, cu siguranţă că asistăm la pieirea unui concept învechit de suveranitate, în care toate crimele sînt permise, cu condiţia ca acestea să se desfăşoare în interiorul graniţelor unui stat. Din această dispariţie se va naşte, probabil, ideea unei universalităţi de drepturi care ar fi o obligaţie pentru oricine va prelua destinele ţărilor şi oamenilor. S-a mai încercat, odată, în Yugoslavia, apoi în Iraq, Afganistan, Libia etc. Istoria, brutală şi toantă, cum o ştim, a îngropat rapid aceste idealuri.

Sursa: MERKAVA

SIRIA ŞI NOUL ORIENT MIJLOCIU

Acest articol apartine blogului Mario Balint - 17 Februarie, 2012

Adunarea Generală a ONU a adoptat joi cu o largă majoritate, în pofida opoziţiei Chinei şi Rusiei, o rezoluţie ce condamnă represiunea din Siria, la cîteva zile după blocarea de către Moscova şi Beijing a unui text similar în Consiliul de Securitate, informează AFP citată de AGERPRES. Rezoluţia, adoptată cu 137 de voturi pentru, 12 împotrivă şi 17 abţineri, cere guvernului sirian sa înceteze atacurile contra populaţiei civile, sprijinind eforturile Ligii Arabe pentru a asigura o tranziţie democratică la Damasc şi recomandă numirea unui emisar special al ONU pentru Siria. În afară de Moscova şi Beijing, Cuba, Iran, Venezuela şi Coreea de Nord mai ales au votat contra textului. Spre deosebire de Consiliul de Securitate, nu există drept de veto în Adunare. Depunerea acestei rezoluţii a fost susţinută de peste 70 de ţări din 193 ale Adunării, dintre care multe ţări occidentale şi arabe ce vizează accentuarea izolării regimului preşedintelui Bashar al-Assad. Textul are o greutate în esenţă simbolică, Adunarea Generală fiind un organ consultativ. Consiliul de Securitate, care nu s-a exprimat de la începutul crizei în Siria în martie 2011, a fost blocat pentru a doua oara pe 4 februarie de un dublu veto rus şi chinez. Rezoluţia adoptată joi este similară cu textul blocat în Consiliu. Adunarea a adoptat la 19 decembrie o rezoluţie anterioară denunţînd situaţia drepturilor omului în Siria, de asemenea cu o largă majoritate /133 pentru, 11 împotrivă, 43 de abţineri dintre care Rusia şi China/, dar textul votat joi are un conţinut mult mai politic şi marchează sfîrşitul Regimului Al-Assad, după modelul libian!
Prinsă între contestarea vehementă a regimului său de către SUA şi UE, susţinută, însă, de Rusia tandemului Medvedev-Putin, şi după căderea de la putere a colonelului Muammar el-Ghaddafi, în Libia, Siria a devenit “capul de afiş” al POLITICII regionale şi germenele Noului Orient Mijlociu. Încă din toamna trecută, Chair extrem de prudentul Sultan, de la Riad, i-a retras sprijinul politic, trăgînd un semnal decisiv între ţările arabe. Dar, se ştie că Arabia Saudită a jucat un rol central şi în debarcarea de la putere a lui Saddam Hussein, salvîndu-şi astfel monarhia wahabbită în faţa valului expansionist al şiismului iranian şi… allawit… Tunisia, Egiptul, Yemenn-ul şi Libia, menţionate, de-a lungul ultimelor luni, drept ţări în care revoltele populare ar putea inspira mişcări similare şi în alte ţări vecine, cu insinuare directă la regimul saudit, au oferit scuza perfectă pentru atragerea în vîrtejul unor revolte sociale a Siriei, una dintre cele mai stabile ţări din regiune, alături de Iran. Pentru că, nici una dintre ţările menţionate nu are capacitatea Siriei de a aprinde tot Orientul Mijlociu! Siria este de o importanţă vitală pentru stabilitatea regiunii – şi se confruntă cu o “revoltă populară” pe care o înăbuşă în sînge. Libanul, Teritoriile Palestiniene, Turcia, Iraqul şi Iranul, toate vor fi afectate de ce se întîmplă la Damasc în perioada urmatoare. Paradoxal, însă, căderea lui Bashar Al-Assad va deschide calea instabilităţii regionale pentru că, războiul civil din interiorul frontierelor siriene menţine, oarecum, echilibrul într-o regiune atît de tensionată şi fragilă!
Preşedintele sirian, Bashar al-Assad, afirma că ţara sa se confruntă cu “un complot” şi se află într-un “moment de răscruce”, conform unui discurs rostit la Universitatea din Damasc şi televizat de postul public de televiziune sirian. Liderul de la Damasc a insistat, de mai multe ori în ultimele luni, asupra dejucării unui presupus plan de dezmembrare a ţării. Assad le-a spus parlamentarilor că protestele sînt un amestec între nevoia autentică de reformă şi acţiunile instigatorilor influenţaţi din exterior. “Avem de-a face cu un complot în vederea dezmembrării Siriei. A început prin incitări pe internet şi pe Facebook, după care acţiunile s-au mutat în mass-media şi în stradă. Am reuşit să dejucăm un complot americano-israelian”, a declarat al-Assad, potrivit cotidianului “Jerusalem Post”. Adresînduse poporului, preşedintele, confruntat cu un val de contestare fără precedent, a declarat că nu pot exista reforme în contextul “actelor de sabotaj şi al haosului”. Peste 10.000 de sirieni au fugit în Turcia în contextul confruntărilor armate din ultimele luni. Confruntat cu embargoul asupra exporturilor de petrol, de către SUA şi UE, exporturi care asigură 25% din eniturile ţării, Bashar al-Assad a anunţat că economia siriană este pe cale să se prăbuşească. “Trebuie să lucrăm pentru a reda încrederea în economia siriană, deoarece există riscul prăbuşirii acesteia”.
Oponenţii regimului politic al lui Bashar al-Assad, militanţii pro-democraţie şi manifestanţii sirieni solicită îndepărtarea de la putere a regimului, alegeri libere şi anularea supremaţiei partidului Baas care guvernează ţara de 40 de ani, apreciind drept tardive şi insuficiente anunţurile privind reforma. În plan internaţional, nu trece nici o zi fără ca un înalt oficial american sau european să-i ceară oftalmologului-preşedinte să părăsească puterea. Reprezentantul Rusiei la NATO însă, Dmitri Rogozin, susţine că Alianţa planifică o campanie militară în Siria, avînd ca obiectiv pe termen lung pregătirea unui atac asupra Iranului, informeaza RIA Novosti, în pagina electronică. “Se strînge laţul în jurul Iranului. Planificarea militară împotriva Iranului este în curs. Şi, desigur, sîntem îngrijoraţi de escaladarea situaţiei către un război pe scară largă în această regiune uriaşă“, a spus el, transmiţînd semnalele de la Moscova, aşa cum a făcut-o în mai multe ocazii. Surprinzător, sau nu!, Israelul pare că are interesul ca Bashar al-Assad să rămînă la putere, după cum susţine Gabriel Ben-Dor, director de studii de securitate naţională la Universitatea din Haifa. Potrivit lui Ben-Dor, atît statul evreu, cît şi Autoritatea Palestiniană se tem că înlăturarea de la putere a actualului lider sirian, relativ predictibil, ar putea fi urmată de o perioadă de instabilitate. Chiar dacă Damascul îi susţine pe doi dintre cei mai activi duşmani ai Israelului, gruparea libaneză Hezbollah şi mişcarea palestiniană Hamas, trebuie luat în calcul un scenariu şi mai sumbru: dacă regimul lui Bashar al-Assad cade, locul său ar putea fi luat de un regim sunnit radical. Ideea că regimurile arabe contestate vor fi înlocuite de “democraţii liberale sună prea bine pentru a fi adevărată”, apreciază, la rîndul său, Moshe Ma’oz, profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Din punctul meu de vedere, instalarea unui regim sunnit – wahabit, este cheia în care trebuie citit gestul Casei De Saud, populaţia Siriei fiind predominant sunnită – trebuie precizat că ţara adăposteşte 34 de etnii şi 16 religii! – doar elita conducătoare fiind şiită-allawită, reprezentînd o minoritate, dominantă, ce-i drept, de 40 de ani!
Împreună cu principalii săi aliaţi, Iranul şi mişcarea de rezistenţă islamică şiita Hezbollah, Siria poate aprinde, în următoarea perioadă, atît Libanul cît şi Teritoriile Palestiniene, cele din urmă fiind “depunătoarele” unei cereri, la ONU, de recunoaştere a Statului Palestinian, în frontierele din 1967. Un nou conflict în regiune ar putea fi motorul desţelenirii situaţiei economice în Israel. Instabilitatea şi confuzia din lumea arabă servesc de minune agenda unei puteri radicale precum Iranul! Privită de la distanţa geografică şi politică, situaţia descrisă pare a fi germenele perfect pentru apariţia Noului Orient Mijlociu, concept lansat încă din 2006, la Tel Aviv de către fostul secretar de stat american, Condoleezza Rice. Şi, dacă îmi amintesc bine, această schimbare în frazeologia politicii externe a coincis cu inaugurarea Terminalului Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC), în Mediterana de Est! În principiu, acest proiect, care s-a aflat în fază de planificare timp de mai mulţi ani, consta în crearea unui arc de instabilitate, haos, violenţă din Liban, Palestina, Siria, Iraq, Golful Persic, Iran, pînă la graniţele “garnizoanei” de Est a NATO, Afganistan. Evident, planificatorii de atunci, neo-conservatorii americani, britanici şi israelieni nu au luat în calcul extraordinara afirmare politico-economică a Turciei! Turcia este sincer interesată de o soluţie cu două state pentru disputa israeliano-palestiniană şi de un sistem regional de securitate, în vreme ce Iranul şi Hezbollahul sînt hotărîte să deranjeze ordinea pentru a face imposibilă, pentru Israel, pacea cu lumea arabă, care ar izola Iranul, susţine Shlomo Ben-Ami, fost ministru israelian de Externe, actualmente vicepreşedinte al Centrului Internaţional Toledo pentru Pace, pentru Project Syndicate. Să mai spun doar că în cartea sa “Marea tablă de şah”, Zbigniew Brzezinski, fost US National Security Advisor, a făcut aluzie la “modernizarea Orientului Mijlociu” ca o pîrghie de control al spaţiului Eurasia-Balcani, Eurasia fiind formată din Caucaz (Georgia, Republica Azerbaidjan, şi Armenia) şi Asia Centrală (Kazahstan, Uzbekistan, Kîrgîzstan, Tadjikistan, Turkmenistan, Afganistan, şi Tadjikistan), precum şi într-o anumită măsură, Iranul şi Turcia.
Spectrul diviziunilor şiiţi/sunniţi, în Liban, domină temerile observatorilor, care spun ca odată ce este deschisă această cutie a Pandorei, un război civil este foarte aproape. Turcia priveşte şi ea cu îngrijorare spre Damasc. Relaţiile bilaterale au devenit înfloritoare în ultimii ani, pe masură ce relaţia Turcia – Israel s-a răcit. Una din ambiţiile Turciei este să creeze un bloc economic care să cuprindă Turcia, Siria, Libanul şi Iordania, însă o dezmembrare a Siriei şi apariţia unui stat kurd la frontiera cu Turcia – şi o posibilă reunificare cu Kurdistanul iraqian care a depus la ONU o cerere de independenţă încă din 26 decembrie 2004! – ar fi inacceptabile pentru Ankara şi ar zădărnici acest proiect şi altele, viitoare. Pe de altă parte, tensiunile sociale şi economice acumulate în ultimele luni au nevoie doar de o masă critică pentru a se transforma în conflicte violente, un “haos constructiv”, care ar putea da naştere la un Nou Orient Mijlociu, sau cum spunea filozoful neo-conservator Michael Ledeen, fost consilier al Preşedintelui Bush jr., “o forţă revoluţionară minunată” pentru distrugerea creatoare … ” Să spunem că şi acesta ar putea fi un interes “colateral”…

Sursa: MERKAVA

Al-Qaeda ii conduce pe rebelii din Libia?

Citez din articolul Si daca rebelii libieni ne-au pacalit pe toti?:

Ipoteza a fost pusa pe tapet de Emilio (Pepe) Escobar, un ziarist de investigatii, nascut in Brazilia, care lucreaza pentru Asia Times. Cunoscut pentru relatarile sale impresionate, ce acopera lumile araba si musulmana din nordul Africii pana in Pakistan, trecand prin Orientul Mijlociu, Escobar a scris ca Al-Qaeda a confiscat revolta din Libia, inseland Franta, Marea Britanie, Statele Unite, Norvegia, Italia, Qatarul, Emiratele Arabe Unite si chiar NATO. Scenariul ca rebelii libieni sa ne fi tras pe sfoara pe toti, considerat absurd de unii, merita insa studiat cu atentie: e posibil ca jihadistii sa preia puterea in fosta Jamahiriya araba, dupa rasturnarea lui Muammar Gaddafi?
Ce spune in principiu Escobar? Ca personaje extrem de controversate, ce au legaturi stranse cu Al-Qaeda, se afla in fruntea rebelilor din Libia sau s-au infiltrat in randul actualelor forte guvernamentale si ca reteaua terorista isi instaleaza in aceste zile, cu sprijinul (in)voluntar al coalitiei internationale, un cap de pod in tara nord-africana.
Ideea ca fundamentalistii islamisti ar putea avea curand o influenta majora in Libia, dand peste cap aranjamentele geo-strategice din regiune, provoaca probabil dureri de cap in cancelariile occidentale. Mai ales ca ei i se adauga si alte informatii la fel de ingrijoratoare, intre care disparitia unor rachete din arsenalul militar libian, eliberarea unor fundamentalisti radicali din inchisori si avertismentele repetate ale unor grupari rebele ca urmaresc sa instaureze legea islamica Sharia in tara. Perspectivele nu sunt asadar deloc incurajatoare. Dimpotriva.
Ce stim:
* Intr-un material publicat pentru The Maldon Institute, Escobar descrie “povestea modului in care un agent operativ Al-Qaeda a devenit principalul comandant militar libian din orasul Tripoli, inca ravasit de razboi”, afirmand ca acest lucru risca “sa compromita pana in strafunduri propaganda construita cu grija a interventiei umanitare a NATO in Libia”. Ziaristul se refera la Abdel Hakim Belhadj, cunoscut si sub numele de Abu Abdullah al-Sadek, un luptator jihadist care s-a evidentiat in luptele duse de mujahedini in razboiul din Afghanistan impotriva sovieticilor, in anii ’80, precum si in confruntarile de gherile purtate de islamisti in Irak, dupa caderea lui Saddam Hussein. In timp ce se afla in Irak, Belhdaj s-a imprietenit cu temutul Abu Musab al-Zarqawi, inainte ca Al Qaeda in Irak sa-si declare supunerea fata de liderii de facto ai gruparii teroriste, Osama bin Laden si Ayman al-Zawahiri.
* Actualul om forte de la Tripoli este cel care a infiintat si condus in calitate de emir Grupul libian de Lupta Islamic (LIFG), o miscare declarata terorista de Departamentul de Stat de la Washington. Ajutat de adjunctii sai, Khaled Chrif si Sami Saadi, Belhdaj a creat mai multe tabere de antrenament in Afghanistan. Doua dintre ele au functionat si dupa ce Kabulul a fost capturat de talibani, in 1996. Una dintre baze, la doar cativa kilometri de capitala afgana, era condusa de Abu Yahya, o figura importanta in Al-Qaeda, fiind “strict rezervata jihadistilor afiliati la Al-Qaeda”.
* Gruparea, devenita acum Miscarea islamica libiana, a intrat in atentia CIA dupa atentatele din 11 septembrie 2001, iar Belhadj a fost arestat in 2003 in Malaezia si trimis apoi intr-o inchisoare secreta din Bangkok, unde sustine ca a fost torturat. Dupa un an de zile, CIA a decis sa-l trimita “cadou” serviciului secret din Libia. Belhdaj a fost eliberat de regimul lui Gaddafi in martie 2010, “impreuna cu 211 teroristi, intr-o miscare de PR prezentata cu mare fanfara” de conducerea din Tripoli, in schimbul denuntarii Al-Qaeda si a filozofiei razboiului sfant.
* In 2007, mana dreapta a lui bin Laden, Ayman al-Zawahiri, a anuntat oficial fuziunea dintre LIFG si  Al-Qaeda din Magrebul islamic, cu Belhdaj in fruntea sa, in calitate de emir.
* Belhdaj si Tripoli Brigade, o militie formata din berberii ce locuiesc in muntii aflati la sud-vest de Tripoli, au fost cei care au cucerit fortareata lui Gaddafi din capitala, Bab-al-Aziziyah. Potrivit informatiilor, aceasta grupare militara a fost antrenata timp de doua luni de catre fortele speciale americane.
* Escobar e convins ca Belhdaj si oamenii sau din LIFG, care in 2007 faceau apel la jihad impotriva lui Gaddafi si a “necredinciosilor” americani si occidentali, sunt cei care vor detine cu adevarat controlul Libiei, in timp ce Consiliul National de Tranzitie va reprezenta doar imaginea cosmetizata a noii puteri de la Tripoli.
Vezi mai jos un material Al-Jazeera despre Abdel Hakim Belhadj:

* CNN a relatat despre tensiunile intre fostii membri ai LIFG si luptatorii care s-au alaturat revoltei impotriva lui Gaddafi, iar acum sunt ingrijorati de faptul ca un lider islamist a castigat atat de multa putere, dar si de faptul ca islamistii insista ca legea Sharia sa fie implementata in tara. In plus, mai multe canale media au relatat despre disensiunile dintre policticienii din CNT si luptatorii rebeli, dar si de replica unui diplomat din Orientul Mijlociu care se plangea interlocutorului sau: “Oamenii astia sunt islamisti radicali. Am incercat sa avertizam Occidentul, insa nu ne-au ascultat, iar acum e prea tarziu”.
* Asasinarea “in circumstante neclare” a generalului Abdel Fattah Younis, unul dintre comandantii militari ai rebelilor, la 28 iulie, pare sa fi fost opera lui Belhdaj sau a cuiva din cercul sau apropiat. Younis, care a comandat fortele speciale libiene ce au luptat impotriva LIFG in Cirenaica, intre 1990 si 1995, a fost cel mai probabil victima extremistilor islamisti ce s-au razbunat astfel pe fostul lor inamic.
* Toti comandantii militari ai rebelilor ce coopereaza de cateva luni cu NATO fac parte din LIFG: Belhdaj (Tripoli), Ismael as-Salabi (Benghazi), Abdelhakim al-Assadi (Derna). E interesant de mentionat aici un fapt trecut cu vederea de presa: la doar cateva saptamani dupa izbucnirea revoltelor in Libia, Abdul-Hakim al-Hasadi si oamenii sai ar fi proclamat “un emirat islamic” in Derna.
* Los Angeles Times a descoperit in Libia “cel putin 20 de fosti lideri islamisti implicati pe campul de bataie”, in timp ce “sute de islamisti… fie participa la lupte, fie privesc de pe margine”. La randul sau, New York Times a scris de cel putin unul dintre liderii rebelilor, care este un fost detinut de la Guantanamo Bay.
* Mustafa Abdul Jalil, aflat in fruntea Consiliului National de Tranzitie, este un fost ministru al Justitiei sub regimul Gaddafi. Unii critici afirma ca el este un sustinator aproape fanatic al implementarii Legii islamice Sharia. Jalil este cel care, in 1998, a condamnat la moarte asistentele medicale bulgare acuzate ca ar fi infectat cu virusul HIV mai multi copii libieni. In plus, potrivit unor telegrame WikiLeaks, intr-o intalnire cu ambasadorul american Gene A. Cretz in 2010, Jalil si-ar fi exprimat dezacordul privind “sustinerea Israelului de catre guvernul american”.
* In randurile actualelor forte guvernamentale se afla nu doar un numar mare de luptatori Al-Qaeda, ci si membri ai Hezbollah si Hamas. Potrivit Washington Post, intre 50%-70% dintre luptatorii ce l-au inlaturat de la putere pe Gaddafi au origini islamiste.
* La inceputul lui septembrie, unul dintre comandantii militari islamisti care au jucat un rol cheie in apararea orasului Benghazi, Ismail al-Salabi, a cerut cabinetului interimar condus de Mahmoud Jibril sa demisioneze, acuzandu-i pe membrii acestuia ca sunt “ramasite ale fostului regim”. In discursul sau, care a dezvaluit disensiunile dintre factiunile libiene victorioase in confruntarea cu Gaddafi, comandantul Brigazii 17 februarie a atacat si grupurile seculare care incearca sa creeze o imagine proasta islamistilor si sa provoace certuri politice de care ar putea sa beneficieze fostul regim (“exista secularisti care au propiile lor agende private si care ar vrea sa ne prezinte ca extremisti, pentru a ne indeparta de comunitatea internationala si a provoca disensiiuni ce vor servi doar tiranului”). El a spus ca intentioneaza sa trimita o scrisoare CNT si aliatilor straini pentru a se asigura ca bunurile libiene, inghetate peste hotare, nu vor ajunge in mainile acelorasi oficiali de pe vremea lui Gaddafi. Le cerem comunitatii internationale si CNT sa fie foarte, foarte atenti”, a avertizat Salabi. Potrivit informatiilor, Salabi a luptat si el in Afghanistan, insa neaga orice legatura cu grupari islamiste din afara Libiei, precum talibanii si Al-Qaeda. El conduce o armata de circa 3.000 de luptatori (interviu realizat de Reuters).
* Cateva sute de jihadisti (600 dupa unele surse – The Blaze) au fost eliberati din inchisoarea Abu Salim din Tripoli, unde fusesera inchisi de regimul lui Muammar Gaddafi in anii care au coincis cu insurgenta violenta din Irak. Noman Benotman, un fost membru al LIFG care acum s-a alaturat celor din Quilliam Foundation, a declarat ca multi dintre prizonierii eliberati sunt pro Al-Qaeda si pot inflitra si chiar controla elemente din randul rebelilor ori chiar sa-si creeze propriile grupari militare (sursa CNN).
* Exista dovezi ca mai multe rachete libiene anti-aeriene SA-7, de provenienta sovietica, au ajuns pe piata neagra din Mali, unde Al-Qaeda din Magrebul islamic este activa. De asemenea, palestinienii din Gaza ar fi ajuns in posesia unor rachete anti-aeriene si anti-tanc provenite din Libia (sursa Haaretz). Nu e asadar de mirare ca, la 4 septembrie, consilierul special pentru Libia al secretarului general ONU, Ian Martin, si-a exprimat “ingrijorarea majora” legata de proliferarea armelor in tara nord-africana. El a cerut noii conduceri crearea rapida a unei singure forte de securitate si a unei armate nationale, precum si organizarea de alegeri rapide care sa demonstreze angajamentul aceesteia ca vor sa construiasca democratia. In plus, Statele Unite au trimis doi contractori in Libia cu misiunea de a gasi si a distruge circa 20.000 de rachete anti-aeriene, ramase de la regimul lui Gaddafi, inainte ca ele sa ajunga in mainile jihadistilor. Departamentul de Stat va trimite un specialist in controlul si distrugerea rachetelor portabile care sa supravegheze echipa de contractori.
* Oficiali NATO au admis in cadru privat ca problema armelor disparute din depozitele libiene este “uriasa, violatila si potential periculoasa pentru obiectivul Occidentului de a instala un guvern prietenos – si de preferinta democratic – in Tripoli”. Reprezentantii Aliantei par sa nu uite problemele similare aparute in Irak dupa invazia din 2003, cand haosul era la ordinea zilei, iar bandele inarmate faceau legea pe strazile din Bagdad, Ramadi sau Fallujah.
* Potrivit strategypage.com, interesul Al-Qaeda in Libia este legat si de comertul cu cocaina spre Europa. 80% din acesta ajunge pe batranul continent via Africa. Publicatia afirma ca “Al-Qaeda a devenit bratul inarmat al contrabandistilor de dorguri, care aduc cocaina (din America de Sud) si hasis (produs in Africa de vest) in nordul african, de unde este trimis in Europa”.
* Presa de la Belgrad a relatat saptamana trecuta de executarea, de catre fortele rebele, a catorva zeci de mercenari straini, intre care si 12 sarbi, in Misrata. In plus, fortele CNT au fost acuzate de crime de razboi: masacrarea mai multor soldati loiali lui Gaddafi, dar si a unor africani de culoare, multi dintre ei imigranti ce lucrau de ani de zile in Libia. Stirile despre executiile sumare la care au recurs rebelii au fost confirmate si de Amnesty International (AI). Organizatia pentru apararea drepturilor omului a spus ca nu doar soldatii lui Gaddafi au comis crime: “crimele comise de rebeli n-au fost nici ele putine”.
De ce ar trebui sa fim ingrijorati:
* Rolul major jucat de Abdel Hakim Belhadj si cei din LIFG in revolta din Libia ridica semne mari de intrebare, iar experti occidentali in contraterorism, citati de CNN, sunt alarmati din aceasta cauza. Iar temerile lor n-au scazut deloc in intensitate dupa ce Belhadj s-a grabit sa spuna ca, in ciuda trecutului sau jihadist, este astazi “un libian obisnuit”, “un musulman normal” ce lupta pentru o cauza comuna si nu face parte dintr-o “coloana a cincea islamista” ce se pregateste sa preia puterea in Libia. El a declarat intr-un interviu pentru AP ca nu are niciun fel de ranchiuna impotriva Occidentului si ca obiectivul lor comun e inlaturarea lui Gaddafi: “Nu sunt motivat personal de razbunare”.
* Desi Departamentul de Stat de la Washington a plasat LIFG pe lista organizatiilor teroriste, Belhadj continua si astazi sa sustina ca nu e vorba de asa ceva. “LIFG nu a fost o organizatie terorista”, iar “prezenta noastra in Afghanistan, cu sau fara Al Qaeda, nu inseamana ca suntem de acord cu ei. Prezenta noastra in Afghanistan a fost menita sa sustina cauza dreapta a luptei afgane impotriva sovieticilor (…) Am mers acolo sa sustinem oamenii si i-am ajutat in educatie si in domeniul umanitar… I-am ajutat de asemenea la apararea si la lupta, asa cum au facut-o si alte tari, inclusiv Statele Unite”. Cat de sincere sunt insa asigurarile pe care el le transmite spre Washington (“vreau sa-i asigur pe toti ca revolutionarii din Libia sunt uniti si nu exista nimic care sa provoace teama. Revolutia isi indeplineste obiectivele… Nu exista nimic mai important decat asigurarea securitatii natiunii”) sau laudand Occidentul pentru ca i-a sustinut pe rebeli (“Consiliul de Securitate al ONU si lumea intreaga a stat alaturi de noi in aceasta lupta si n-au ajutat sa scapam de Gaddafi”)?
* Influenta uriasa a lui Belhadj si a celor din LIFG vine in contextul intaririi puterii pentru Fratia Musulmana, Al Qaeda si Iran in urma “primaverii arabe” ce a cuprins in ultimele luni Tunisia, Iordania, Egiptul, Yemen, Bahrain, Libia, Maroc, Arabia Saudita si Siria. Unii analisti cred ca, desi au inceput ca niste proteste justificate ale unor oameni ce nu mai suportau tirania si exploatarea economica, revoltele par sa fi fost “confiscate” treptat de extremisti musulmani radicali, iar perspectivele instaurarii unor democratii libere, stabile si prospere, pe stilul celor occidentale, nu se vad nicaieri in viitorul apropiat.

* Informatiile despre influenta LIFG vin in contextul in care expertii au afirmat de ani de zile ca Libia este un cuib al jihadului international. Un studiu realizat de Centrul pentru Combaterea Terorismului (CTC) din cadrul West Point a indicat faptul ca un numar foarte mare de tineri din Libia au mers in Irak sa se alatura jihadului impotriva fortelor internationale, dupa invazia din 2003 (85% dintre libienii aflati in Iral sustineau ca vor sa fie atacatori sinucigasi). In plus, Estul Libiei, acolo unde a inceput revolta impotriva lui Gaddafi, este regiunea asociata cel mai des cu radicalismul islamist, aici fiind centrul principal al curentelor islamiste de opozitie si celule de militanti islamisti tineri. “Tinand cont de faptul ca regimul din Libia se lupta pentru supravietuire si ca Libia pare sa nu se intoarca prea curand in normalitate, problema Islamismului intr-un scenariu libian viitor nu poate fi inlaturata”, a scris autorul studiului, Alison Pargeter.
* Revolta declansata impotriva lui Gaddafi a fost si  una anti-occidentala. Ziua de 17 februarie 2011, cand au inceput revoltele, a coincis cu marcarea a cinci ani de la protestele violente din Benghazi, in cursul carora a fost atacat si consulatul italian. 11 oameni au murit atunci, iar personalul italian a fost evacuat dupa ce peste o mie de persoane au incercat sa atace cladirea si sa-i dea foc. Protestatarii erau furiosi din cauza aparitiei la televiziunea italiana, cu doua zile inainte, a ministrului Roberto Calderoli, imbracat cu un tricou decorat cu una dintre caricaturile profetului Mahommed aparute intr-o publicatia daneza.
* E de la sine inteles ca in discutie e pusa si soarta petrolului libian, precum si profiturile uriase care vor rezulta din reconstructia Libiei. Cele 46 de miliarde de barili de petrol, cat se banuieste ca totalizeaza rezervele Libiei, sunt cele mai mari din Africa. Implicarea NATO in revolta care a pus capat regimului lui Gaddafi echivaleaza cu ceea ce a spus extrem de simplu si plastic un oficial britanic pentru The Economist: “acum, noi o posedam (n.red. Libia)”. Dar ca firmele occidentale sa poata participa la exploatarea aurului negru si la reconstructia tarii, e nevoie ca Libia sa fie, daca nu democratica, cel putin stabila. E intersant de urmarit cum vor incerca partenerii din NATO sa mentina linistea in tara africana in cazul in care se va descoperi ca noua conducere de la Tripoli este nu doar anti-Gaddafi, ci si profund anti-occidentala.
* Alarmante sunt si informatiile legate de disparitia unor arme si rachete din depozitele militare ale lui Gaddafi. Daca se confirma ca Al-Qaeda a achizitionat rachete sol-aer pe care le-a transportat in sanctuarele sale traditionale (asa cum a declarat presedintele statului Ciad, Idriss Deby Itno), iar Hezbollah si Hamas ar fi pus mana pe mii de obuze cu incarcatura chimica (trimise in Gaza si Liban, via Sudan), inseamna ca vor fi oricand posibile actiuni de destabilizare atat a regiunii din nordul Africii, cat si a Orientului Mijlociu, aflat oricum pe un butoi cu pulbere. De altfel, ambasada americana din Algeria a lansat zilele trecute o avertizare privind intentia Al-Qaeda din regiune de a ataca cu rachete Sam 5 si Sam 7 avioanele companiilor petroliere, in special britanice si americane (rachetele sunt cele sustrase din Libia – sursa YahooNews). Un astfel de scenariu provoaca migrene in orice cancelarie occidentala.
* Alungarea de la putere a lui Gaddafi si posibila lui aducere in fata justitiei nu ar trebui regretate de nicio persoana cu bun-smit, scria recent Sheldon Richman, de la The Future of Freedom Foundation. “Scopul nu scuza insa mijloacele” in acest caz, e de parere expertul, care atrage atentia in legatura cu colectia ciudata de personaje care alcatuiesc fortele rebele din Libia.
* Incurajati de succesul din Irak si Libia, insurgenti Al-Qaeda au ajuns deja in Siria unde iau parte la actiunile ce vizeaza rasturnarea de la putere a lui Bashar al-Assad. Prezenta acestora ridfica semne de intrebare legate de care dintre gruparile siriene de opozitie va iesi triumfatoare in cazul in care liderul de la Damasc va fi inlaturat (ArabianBusiness.com). Extinderea influentei Al-Qaeda pare sa cuprinda tot mai multe tari arabe, iar similitudinea cu scenariul din Libia (insurgenti Al Qaeda amestecati cu rebeli) nu poate fi exclusa. E clar ca strategia Al- Qaeda e sa profite de instabilitatea politica care a urmat schimbarilor de regim nu doar din Libia, ci si din Egipt sau Tunisia.
* Reflectand ingrijorarea occidentala in legatura cu situatia din tara nord-africana, Anders Fogh Rasmussen, secretarul general al NATO, a avertizat la inceputul acestei saptamani ca “Libia ar putea sa cada in mainile extremistilor islamisti daca nu se instaleaza rapid un guvern stabil”. Intr-un interviu pentru The Daily Telegraph, Rasmussen a spus ca extremistii “vor incerca sa profite” de orice slabiciune aparuta in Libia. Afirmatiile sale au taiat parca din elanul euforic ce pluteste in Tripoli dupa caderea lui Gaddafi si au reprezentat cel mai serios comentariu facut de un oficial occidental in legatura cu pericolul islamist.
* Indiferent daca scenariul avansat de Pepe Escobar se va dovedi real sau nu, cresterea influentei Al Qaeda in regiune este o veste proasta. Atat pentru regimurile din zona si cele din Orientul Mijlociu, cat si pentru Statele Unite si aliatii lor. Tulburarile in regiune s-ar putea intensifica in perioada urmatoare, alimentate de jihadisti, dupa cum nu e exclus sa vedem si o crestere semnificativa a operatiunilor realizate de serviciile de informatii occidentale.
* In acest context, merita mentionat si cel mai prost scenariu care ar putea aparea in Libia, dezvaluit de UPI: 1. fortele lui Gaddafi vor continua sa hartuiasca un guvern slabit al CNT, fortand intrarea trupelor NATO in Libia. 2. LIFG si Al-Qaeda in Magrebul islamic vor porni jihadul impotriva NATO. E un scenariu care nu va face altceva decat sa multumeasca China, cred analistii.
Comentariu saccsiv:

Nu cumva mai degraba Al-Qaeda este o marioneta CIA?

Si nu cumva mai degraba stapanii reali ai occidentului nu doar ca stiau ca pe revolutiile primaverii arabe vor pune mana radicalii islamisti, dar de fapt chiar au incurajat acest lucru? De ce?

Deoarece ELITELE pregatesc un mare razboi in Orientul Apropiat si Mijlociu. Care razboi nu se poate extinde de la un conflict greco – turc, de exemplu, in intreaga zona, fara a fi pregatita in prealabil si lumea musulmana.
 

Sursa: Saccsiv’s Weblog