Acest articol apartine blogului Secretele Sistemului
Gabriela Ioniță – “Scutul anti-rachetă este pretextul preferat prin care Rusia își exprimă nemulțumirea privind restrângerea continuă a sferei sale de influență”
Secretele Sistemului continuă să ofere cititorilor săi informații cât mai “curate” și autentice, neinfluențate de interese politice sau de altă natură partinică asemeni celor pe care le gasiti in presa. In continuare, vă vom prezenta un interviu extrem de interesant acordat exclusiv pentru blogul Secretele Sistemului, de Gabriela Ioniță (jurnalist și analist de politică externă). Pentru cei mai puțin obișnuiți cu numele interlocutoarei noastre: Gabriela Ioniță a absolvit SNSPA (Scoala Nationala de Stiinte Politice si Administrative) axându-și lucrarea de licenţa pe tema Avatarurile Eurasiatismului în contextul noii ordini mondiale (cotată cu notă maximă), s-a specializat apoi în analize focalizate pe evoluţiile geopolitice din Federaţia Rusă şi Comunitatea Statelor Independente. In prezent, publică periodic analizele sale în Cadran Politic, Eurasia Review din Londra şi Oriental Journal, din Moscova. Cu ocazia Summitului NATO de la Bucuresti (2008) a reusit in calitate de jurnalist politic primul interviu pe extern, interlocutor fiind ex-prim ministru rus, Mihail Kasianov. Ulterior pe lista celor intervievați s-au adăugat numeroase personalitati de marcă ca renumitul jurnalist și scriitor Wiliam Engdahl, Robert Amsterdam, avocatul fostului magnat rus Mihail Khodorkovski, Dmitri Rogozin, ambasador al Rusiei la NATO, la acea vreme Trimis Special al președintelui Dmitri Medvedev la negocierile vizând scutul american anti-rachetă iar în prezent vice-premier și Trimis Special al Președinției Ruse pentru Transnistria, sau Alexandr Dugin, fondatorul geopoliticii moderne a Rusiei și promotor activ al doctrinei Eurasiatice.
În paralel, analizele politice publicate dar și comentariile asupra evenimentelor în curs și-au găsit loc pe blogul propriu Power&Politics World devenit un reper pentru cei interesați de geopolitică.Așadar, avem toate motivele să fim bucuroși și onorați să avem un astfel de interlocutor. Noi am incercat să obținem maximul de informații într-un interviu destul de scurt pentru noi. Cât am reușit, decideți dvs. cititorii noștri.
S.C.: – De câțiva ani, se vorbește tot mai mult de o răcire acută a relațiilor politice și diplomatice dintre România și Rusia. S-a vorbit chiar de un “război rece” între Moscova și București. Este așa cum se spune în presă ? Există o criză politică între cele 2 state ?
G.I.: – Sunt două aspecte aici care trebuie tratate separat. În primul rând aș remarca faptul că pentru majoritatea publicațiilor generaliste din România, Rusia reprezintă un subiect demn de interes doar atunci când între oficialii de la București și Moscova au loc schimburi de “amabilități” rostite pe ton războinic și inchizitor. Poate tocmai din această cauză și impresia că între cele două părți un dialog normal este aproape imposibil. În al doilea rând, opțiunea pro-atlantistă a României nu avea cum să fie primită de Moscova cu urale și aplauze. Apoi chiar dacă URSS a dispărut de pe harta lumii, Federația Rusă a moștenit o serie importantă de dosare pe subiecte delicate (vorbim aici nu doar de România, ci și de Polonia sau Țările Nordice, Japonia, China) și pe care (din diverse motive) nu s-a grăbit să le soluționeze, ceea ce a generat nu doar continuarea climatului de neîncredere, ci și tensiuni mai mult sau mai puțin vizibile la nivel politic și diplomatic. Când acestora li s-au adăugat în cazul României și declarații belicoase în mod oficial, rezultatul nu putea fi decât o răcire accentuată a relațiilor bilaterale – diplomatic vorbind. Faptic – și practic – relațiile la nivel politic sunt înghețate. Inabilitatea politicienilor români de a utiliza diplomatic atuurile geopolitice ce ne-au revenit ca principal partener NATO în Estul Europei și aruncatul cu “bulgări declarativi” în ferestrele Kremlinului au determinat Rusia să ne răspundă (justificat sau nu !?) cu “Ba pe-a mătii”, apoi să ne ignore și să trateze direct cu partenerul de peste Ocean. Mi s-au adus în câteva rânduri “acuze” cum că aș avea convingeri filo-ruse. În mod eronat (intenționat ?), persoanele respective par a confunda un popor și cultura sa cu o conducere politică (vremelnică). În ce mă privește, diferența constă în faptul că înainte de a mă apuca de explicat conceptele despre politica Rusiei la modul arhicunoscut și utilizat la noi «Mama lor de bolșevici», eu întreb de ce nu avem față de Rusia o politică inteligentă din care să aibă și România de câștigat, nu doar partenerii noștri (care, în paranteză fie spus, chiar au o astfel de politică). Părerea mea este că ambele țări greșesc și au de pierdut dintr-o astfel de abordare cu declarații explozive și excese de testosteron.
S.C.: – Poate cel mai sensibil subiect militar dezbătut la ora actuală în Rusia și România, este cel legat de scutul anti-racheta de la Deveselu. Credeți că Rusia va permite ca acest scut să devină operațional în 2015 așa cum este plănuit? Si dacă da, care credeți că va fi mutarea strategică a Rusiei care să contracareze efectul acestui scut ?
G.I.: – Cum am mai precizat și cu alte ocazii, Rusia a făcut o serie întreagă de concesii Occidentului în speranța că va fi tratată ca un partener egal. Lucru ce nu s-a întâmplat. Să ne amintim că în momentul în care discursul lui Vladimir Putin (la finele celui de-al doilea mandat) a devenit extrem de critic la adresa Occidentului, analiștii remarcau pe bună dreptate că liderul rus a început prin a fi deschis către Vest, pe parcurs a fost tot mai dezamăgit și a sfârșit prin a fi cinic. Astfel că se presupune nu lipsit de temei că revenirea sa la cârma Federației Ruse să însemne și o tensionare a relațiilor cu Vestul. Sau, mai exact, cu Statele Unite în principal. Scutul anti-rachetă (mai exact, elementele ce urmează a fi amplasate in România – Rusia, prin vocea lui Dmitri Rogozin a mentionat că nu este împotriva radarelor din Turcia de exemplu) este la acest moment (mai ales că iată există îndoieli că ar putea deveni operațional până în 2015) doar unul din pretextele – aș zice pretextul preferat – prin care Rusia își exprimă nemulțumirea privind restrângerea continuă a sferei sale de influență, fără a obține ceva în schimb. Rusia a revenit la masa decidenților importanți ai lumii, dar totuși toate concesiile făcute Occidentului nu i-au adus recunoașterea de mare putere globală. În ciuda resetării relației bilaterale, SUA au continuat să-și extindă sfera de influență spre granițele Rusiei direct sau prin intermediul Alianței Nord-Atlantice. Mai mult, deși inițial scutul era în totalitate american, ulterior (discret și fără a ține cont de negocierile din cadrul Consiliului NATO – Rusia), în timp ce ambasadorul Rusiei la NATO, domnul Rogozin devenea vedeta incontestabilă a declarațiilor incendiare din mass-media, scutul devenea la rândul său al NATO. A fost o mutare care a înlăturat răspunderea unilaterală a Americii, iar Rusia a fost trimisă să discute cu membrii Alianței NATO în privința scutului. Simplificând limbajul, e ca și cum tu, investitor majoritar, ți-ai trimite un partener de afaceri să discute cu membrii consiliului director. Rusia s-a văzut tratată ca o putere de mâna a doua când ea spera/dorea să fie partener egal, și mă îndoiesc că mai este dispusă la concesii în lipsa unor câștiguri concrete. Mai mult, între timp America a optat pentru zona Asia-Pacific ca prioritate a politicii sale multivectoriale. Desigur, asta nu înseamnă că nu mai suntem un partener strategic, ci că va trebui să învățăm să ne comportăm ca un partener strategic, să valorificăm avantajele care decurg de aici dar să construim și un anumit tip de politică și strategie ceva mai pragmatic. Și nu doar noi. Deși Transnistria e tot mai aproape de a deveni cu acte în regulă o enclavă rusească de tip Kaliningrad, Chișinăul e încă foarte departe de a-și fi conturat o strategie clară pe care să o urmeze. Bucureștiul poate sprijini Chișinăul în demersurile sale, dar nu poate interveni în politica unui stat suveran și independent, oricât de mult și-ar dori asta adepții curentului unionist. Care, părerea mea, e mai degrabă un instrument util în exacerbarea sentimentelor rusofonilor decât o opțiune viabilă în acest moment.
S.C.: – Să ne mutăm puțin privirea asupra a ceea ce îndeobște este cunoscut ca fiind Dosarul Iranian. Se tot vorbește de programul nuclear iranian și intenția acestui stat să obțină arma nucleară. In opinia dvs, credeti ca Iranul vrea într-adevăr să obtina o arma nucleara în secret, sau scopul este doar unul civil așa cum declara guvernul de la Teheran, Iranul nefiind decat un alt Iraq cu arme de distrugere în masă inexistente ?
G.I.: – În general, aceasta e viziunea simplificată, livrată maselor largi de public: Iranul este o entitate statală malefică care amenință ordinea planetară și care, la fel ca în filmele de la Hollywood, trebuie căsăpită de băieții buni. Faptul că băieții buni au la rândul lor o serie întreagă de păcate pe conștiință e o altă discuție, care de obicei se pierde în avalanșa de efecte speciale destinate să acapareze atenția spectatorului mai puțin inițiat. În fapt, lucrurile sunt mult mai complexe, iar situația în care se află Iranul este rezultatul unei sume de factori politici (și religioși – Ahmadinejad are propriile sale probleme în lupta internă cu influența covârșitoare a ayatolahilor), economici (resursele unei țări sunt o țintă de netăgăduit), geopolitici și strategici în care contează major alianțele pe care te poți baza. Ipoteza de bază este că dacă ești un stat puternic, cu resurse importante, și cu suficienti dusmani, a spune că programul tău nuclear e unul doar civil e un non-sens. Sigur că Iranul își dorește să dețină arma nucleară. Admitând aceasta, prima observație de bun simț care îți vine în minte este: și dacă Iranul ar avea arma nucleară, ce s-ar întâmpla ? Iată, și Israelul o are, mai mult chiar, din motive de securitate refuză să accepte controale ale AIEA (Agentia Internațională pentru Energie Atomică). Și Pakistanul e o putere nucleară. Iar recent Casa Albă a explicat de ce India face parte din axa binelui, spre deosebire de Coreea de Nord, aflată și ea pe lista neagră. Pare nedrept, nu ? Dar cum spuneam, în cazul Iranului, nu vorbim de un președinte sau altul (Ahmadinejad are șanse să iasă din scenă la alegerile din toamnă), vorbim de un sistem și un tip de gândire arondat fundamentalismului islamic căruia, sigur, te-ai mai gândi dacă ai vrea să dețină arma nucleară. Ca atare, mulți experți sunt de acord că o intervenție chirurgicală pe obiectivele în care Iranul dezvoltă programul nuclear cu destinație militară ar rezolva problema. Dar e posibil așa ceva ? Mai ales dacă sunt și alte interese la mijloc ? Având însă în vedere rezultatele intervențiilor militare din Iraq, sau mai recent, din Libia, s-a demonstrat că putem ști cu siguranță doar planul de debut al conflictului. Restul ține de un cumul de factori care pot evolua conform previziunilor sau nu.
S.C.: – Occidentul și Israelul amenință tot mai mult cu o intervenție militară în Iran. Credeți că această intervenție într-adevăr, va avea loc în curând ? Și dacă da, care ar fi consecințele ?
G.I.: – Există tot mai multe semnale în mass-media occidentală care preconizează iminența unei intervenții militare în Iran. La rândul său, nici Teheranul nu se lasă mai prejos, în ceea ce numim războiul mediatic, prezentând pe larg capacitățile sale de ripostă. Iar retorica tot mai agresivă a Israelului supune unei presiuni uriașe partenerul strategic de cursă lungă – Statele Unite ale Americii. Dacă luăm în calcul și interesele producătorilor de armament (care în ciuda crizei, au făcut profituri uriașe, mai ales din vânzările către țările din Orientul Mijlociu – armament care trebuie utilizat cumva pentru a face loc unor noi contracte), o astfel de intervenție, care să antreneze și alte state din regiune e mai mult decât o posibilitate, e o necesitate. Oricât de mult s-ar strădui oficialii Pentagonului să creioneze o imagine pozitivă, e tot mai vizibil faptul că America a eșuat în ambele conflicte din Iraq și Afghanistan. Astfel nu e de mirare că nume importante arondate serviciilor secrete și Pentagonului au îndemnat la prudență și privesc cu reticență angrenarea SUA într-un nou conflict. Apoi să nu uităm că America se află în plină campanie electorală, iar procentele din sondaje depind în principal de soluțiile la problemele interne. Nu doar scutul și relația cu Rusia sunt subiecte pe care președintele Obama le-ar vrea în standby deocamdată. Dosarul sirian și cel iranian sunt de asemenea dătătoare de dureri de cap. Mai mult, după aventura libiană, SUA au înțeles că rămân prima vioară în simfonia oricărui conflict, partenerii europeni fiind tot mai decorativi iar bugetele lor de apărare într-o continuă scădere, în ciuda atenționărilor care vin din partea experților de securitate. Astfel că întrebările la care încă nu avem un răspuns sunt: va forța Israelul mâna partenerului de peste Ocean ? Și dacă da, ce șanse sunt să aibă o surpriză ? Vom vedea cum evoluează opiniile celor implicați după Summit-ul NATO de la Chicago din luna mai, unde dosarul iranian cu siguranță va fi pe agenda de discuții.
S.C.: – In ultimul timp au apărut tot mai multe articole pe internet despre pericolul, sau mai bine zis teama omenirii, de un al Treilea Război Mondial. Inclusiv blogul nostru incearca sa avertizeze populatia in privinta acestui pericol. Dorim sa auzim de la un specialist! In opinia dvs, avand in vedere actuala configuratie politica, economica si militara, care credeti ca sunt sansele izbucnirii unei noi conflagratii militare mondiale?
G.I.: – Șansele izbucnirii unui conflict armat de nivel mondial sunt destul de mici în opinia mea. Există însă premise suficiente pentru numeroase conflicte regionale și locale (pe motive etnice, religioase). Ceea ce este la fel de îngrijorător. Fie că vorbim de intervenția militară din Libia, revoluțiile arabe, războiul civil din Siria sau un prezis conflict mondial, peste tot urmările sunt aceleași: refugiați, morți și răniți, localități în ruină, haos și anarhie. Doar numărul acestora diferă. Cu siguranță, pentru sistemele politice actuale, impregnate până la saturație de cinism, cifrele sunt importante. De unde și teoriile unui conflict apocaliptic ce par să inunde spațiul mediatic. Eu consider că e la fel de condamnabil dacă sunt curmate 100 sau 10 mii de vieți, ca urmare a unor politici locale, regionale, mondiale greșite sau a unor strategii defectuoase. În ciuda progresului tehnologic, a descoperirilor științifice, a patrimoniului cultural, modul în care s-a structurat societatea umană denotă lipsă de respect pentru viață în general, și pentru oameni în special. Cred că în acest sens ceva trebuie schimbat în mod radical.
Sursa: Secretele Sistemului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu