UN GRUP DE 3 OZN-URI AU ZBURAT DEASUPRA MELBOURNE-LUI

3 foarte rapide OZN-uri care călătoresc ca un grup, au fost vazute deasupra Melbourne Australia.

Ei schimba direcţia de deplasare şi distanţa dintre ele.

Viteza de deplasare este imposibil sa fie a unor sateliti sau pasari.

Ele sunt aproape identice cu   OZN-urile gemenevazute in data de  vazut  20 aprilie, 2012 (video 2).

Sursa şi autor:  takeyourphoto  OZN-uri Sursa: http://www.thetruthbehindthescenes.org/

PIERDUŢI ÎN PACIFIC: AVENTURA CELOR TREI PESCARI MEXICANI / NICU PÂRLOG

Acest articol apartine blogului Blog Enciclopedic 

Lucio Rendon, Salvador Ordonez şi Jesus Eduardo Vidana sunt trei pescari care au reuşit (fără să-şi propună asta, evident) să intre în manualele de supravieţuire şi în cazuistica naufragiaţilor pe mare. Aventura lor, care era să se termine tragic, i-a făcut celebri peste noapte, fiind subiectul a numeroase articole, talk-show-uri şi editoriale. Celebrul canal de televiziune Discovery Channel le-a dedicat un episod dintr-o serie despre supravieţuirea omului în situaţii extreme. Povestea lor este un exemplu a ceea ce pot face puterea voinţei şi a speranţei, chiar şi atunci când raţiunea spune că totul este pierdut şi inevitabilul este aproape.

Furaţi de Pacific

Aventura care i-a surprins pe neştiute pe cei trei s-a desfăşurat exclusiv într-o modestă barcă pescărească de doar 8 metri lungime. Acolo, în acel spaţiu strâmt şi incomod, cei trei oameni au trebuit să îndure condiţii dure de viaţă. Acolo, în pântecele bărcii din fibră de sticlă, cei trei şi-au petrecut fiecare zi din perioada în care au rătăcit pe mare, ca şi cum ar fi fost ultima din viaţa lor.

Pe data de 28 octombrie 2005, cinci pescari se îmbarcau din portul San Blas, situat pe coasta de vest a Mexicului. Oameni se pregăteau liniştiţi pentru ceea ce părea a fi încă o zi banală de pescuit. Ziua părea promiţătoare: sezonul uraganelor tocmai trecuse, cerul senin avea doar câţiva nori albi, iar apele Golfului Matachen erau calme şi liniştite. Cei cinci ieşiseră la pescuit de rechini, prăzi care le-ar fi adus un câştig mai substanţial. Conform veştilor care circulau repede între pescari, în apele din apropiere fuseseră observate populaţii de rechini, iar eroii noştri nu vroiau să rateze ocazia de a-şi rotunji veniturile modeste.

Precum nişte pescari experimentaţi, oamenii au ieşit în larg şi au pregătit momelile şi cârligele speciale pentru capturarea periculoşilor prădători ai oceanelor. După ce au observat cu bucurie numărul mare de rechini care invadase apele golfului, pescarii au lăsat momelile în apa mării şi s-au îndreptat spre ţărm, cu gândul de a se întoarce a doua zi pentru a recupera captura.

Dezastrul avea să vină, nebănuit de nimeni, odată cu zorii zilei următoare, când pescarii s-au întors la locul unde îşi lăsaseră momelile. Acestea dispăruseră fără urmă în abisul albastru de dedesubt, iar niciun rechin nu se mai vedea prin preajmă.

Greşeala capitală

Atunci, cei cinci au luat o decizie care s-a dovedit a fi cea mai mare greşeală a vieţii lor: au hotărât să caute în larg urmele momelilor, crezând că rechinii s-au încurcat în fire şi ar trebui să înoate cu greu prin apropiere. Astfel, timp de câteva ore, pescarii au brăzdat apele golfului în căutarea rechinilor şi a echipamentului lor special de pescuit. Fără să-şi dea seama, au consumat tot combustibilul din rezervor, iar barca lor nu era echipată suplimentar cu velatura care i-ar fi ajutat într-un astfel de moment, când aveau nevoie de o sursă secundară de energie pentru propulsie. În momentul în care motorul bărcii a rămas fără benzină, erau deja mult prea departe de ţărm sau de alte bărci care să-i fi putut repera şi salva. Cum niciun rău nu vine vreodată singur, curenţii marini şi-au schimbat direcţia şi au început să devină tot mai puternici, împingând barca înspre larg. Nu a durat mult până s-a înteţit şi vântul, iar combinaţia dintre curenţii marini şi vântul puternic a dus rapid barca în largul oceanului. În nici 15 minute de la izbucnirea vântului, cei cinci pescari nu au mai văzut ţărmul.

Pentru ei începea o lungă perioadă de chin. Cum ieşeau în fiecare dimineaţă pe mare, pentru a se întoarce pe înserat, barca lor nu era asigurată cu cantităţi mari de provizii şi apă. În acel moment, proviziile disponibile ajungeau abia pentru 4 zile, dar panica pe cale a se instala în sufletele pescarilor era provocată de lipsa apei de băut. Un om obişnuit poate rezista în mod normal fără hrană circa 2-3 săptămâni, în schimb 3 zile fără apă ucid orice om. După a treia zi de sete, raţiunea i-a părăsit şi au încercat să bea apă de mare, ceea ce i-a făcut să se simtă şi mai rău. Cu ultimele sclipiri de raţiune, pescarii în voia sorţii au încropit un plan care, dacă urma să funcţioneze, ar fi putut să le ofere apa cea dătătoare de viaţă.

Oamenii au tăiat capetele bidoanelor de plastic folosite iniţial la transportul benzinei şi au spălat bidoanele cu apă de mare pentru a înlătura orice urmă de combustibil. După care au început să se roage fierbinte pentru o ploaie care le-ar fi salvat viaţa. Oricum, altceva nu mai puteau face. Cum minunile există, şi se petrec uneori exact la momentul potrivit, în noaptea imediat următoare s-a stârnit o furtună în larg, iar ploaia a început să curgă generos din ceruri. Cele 4 bidoane mari erau pline, iar pescarii însetaţi au reuşit să strângă astfel o generoasă rezervă de aproximativ 200 litri de apă care le-a permis să supravieţuiască până la următoarele ploi. Odată potolită setea, foamea a început şi ea să-şi arate colţii. Conform spuselor lui Lucio Rendon: “Nu am simţit în viaţa mea o senzaţie de foame atât de puternică. Era cumplit, dincolo de imaginaţie; toată luna noiembrie, spre exemplu, am reuşit să mâncăm doar de două ori”.

Chinuiţi de foame, pescarii au petrecut momente de coşamar. Prima lor masă mai substanţială a avut loc în momentul în care au reuşit să prindă o ţestoasă marină. Reptila a fost ridicată în barcă, pescarii i-au tăiat capul şi primul lucru care l-au făcut a fost să-i bea tot sângele. Oamenii sufereau de malnutriţie şi avitaminoză avansată, iar sângele ţestoasei, cu substanţele nutritive şi mineralele din el, i-a salvat de o anemie fatală. Apoi, carnea ţestoasei a fost împărţită frăţeşte în 5 şi consumată crudă, în lipsa oricărei surse de foc.

Cu toate acestea, doi dintre pescari nu au putut rezista asprelor condiţii şi au decedat. Lucio Rendon, Salvador Ordonez şi Jesus Eduardo Vidana, supravieţuitorii, le-au aruncat trupurile peste bord. Conform propriilor declaraţii ulterioare salvării, cei trei au respins orice acuzaţie de canibalism şi au jurat că şi-au aruncat prietenii întregi în apa Oceanului Pacific. Până în momentul în care au fost salvaţi, cei trei supravieţuitori au declarat că au mâncat un număr de 103 ţestoase marine şi, după cele 3 zile de sete, au beneficiat de apă de ploaie din belşug.

“În afară de ţestoase, am mâncat câţiva pescăruşi, raţe şi peşti pe care am reuşit să-i prindem. Toate acestea le-am consumat crude, şi sper ca în viaţa mea să nu mai văd carne crudă. Am băut apă de ploaie, deoarece ploua aproape zilnic; în două rânduri a plouat atât de abundent, încât precipitaţiile erau să ne scufunde barca”, declară Jesus Vidana într-un interviu acordat canalului mexican Televista. Supravieţuitorii au fost mândri să arate lumii întregi cârligele artizanale de pescuit, realizate din cuie, cârlige care le-au salvat viaţa, aducându-le ţestoasele şi peştii necesari pentru hrană.

Dispăruţi în Mexic, salvaţi în Australia

Cu ajutorul apei sărate a mării, cei trei supravieţuitori au sărat surplusul de carne şi au încercat să-l usuce la vânt, dar procedeul nu le-a reuşit, văzându-se nevoiţi să renunţe la el şi să se întoarcă la dieta pe bază de carne crudă. Mai târziu, după ce au fost salvaţi, pescarii au aflat cu surprindere că supravieţuirea lor s-a datorat în mare măsură tocmai consumului de carne crudă. Acesta a fost şi motivul pentru care nu s-au îmbolnăvit de scorbut, o temută maladie provocată de deficitul grav de vitamina C. Cantităţile mari de carne de peşte şi ţestoasă consumată în stare crudă erau surse excelente de vitamina C.

Calvarul lor avea să ia sfârşit după aproximativ 9 luni (!) de derivă dureroasă pe apele Pacificului. Salvarea lor a avut loc în momentul în care cei trei îşi pierduseră orice speranţă. Totuşi, norocul avea să le zâmbească atunci când se aşteptau cel mai puţin.

Pe data de 9 august 2006, barca lor a fost identificată undeva în apele din zona coastelor de nord ale Australiei!

Ambarcaţiunea a fost reperată de radarul unui vas de pescuit aflat sub pavilion taiwanez. Erau salvaţi, după 9 luni de derivă prin Pacific! 9 luni în care barca lor a fost dusă de curenţi şi de vânturi pe o distanţă de peste 8.000 kilometri, din Mexic spre Australia, fiind descoperită la o distanţă de 321 kilometri de coastele marine ale Continentului de la Antipozi. Cei trei erau epuizaţi, subnutriţi, anemici, demoralizaţi, totuşi trăiau, erau perfect conştienţi şi puteau comunica fluent şi coerent.

Pe data de 25 august erau deja în Mexic, unde au urmat tratamente medicale specifice. Rudele, care-i crezuseră morţi de mult, erau acum fericite şi sigure că un miracol s-a întâmplat celor trei, pe care poate nu întâmplător îi chema Jesus, Salvador (salvator, mântuitor), şi Lucio (lumină). Adevărul îl cunosc cu siguranţă doar cei trei supravieţuitori demni de Cartea Recordurilor.

Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA

S-A ASCUNS TIMP DE 71 ANI: AVENTURA CELEI MAI RARE INSECTE DIN LUME

Acest articol apartine blogului Blog Enciclopedic

În mijlocul Mării Tasmaniei, undeva între ţărmurile Australiei şi Noii Zeelande, tronează de milioane de ani Insula Lord Howe. În apropierea ei, pe un impunător pisc de piatră care străpunge cerul, înălţându-se din mijlocul mării, o insectă uriaşă, de mult considerată dispărută, s-a dovedit a-şi fi continuat existenţa la adăpost de orice privire omenească. Epopeea speciei sale este susţinută de o interesantă aventură a ştiinţei şi cunoaşterii într-unul dintre cele mai sălbatice şi izolate locuri ale lumii.

Piscul, oceanul şi insecta care seamănă cu un homar

Mare parte din aventura recentă celei mai rare insecte din lume s-a derulat pe un promontoriu stâncos denumit Piramida lui Ball, în amintirea locotenentului Henry Lingbird Ball, un navigator care a descoperit spectaculosul pisc de piatră în anul 1788.

Stânca este nimic altceva decât rămăşiţa erodată de timp a unui con vulcanic de acum 7 milioane ani. Înaltă de 562 metri, cu o lungime de doar 1.200 metri şi o lăţime de doar 300, Piramida lui Ball este cea mai înaltă formaţiune geologică de acest fel din întreaga lume. Pentru ocrotirea sa şi conservarea habitatului pe care îl cuprinde, insula a fost inclusă în Parcul Marin Howe Islands şi beneficiază de un regim special de protecţie.

Timp de ani de zile, acest pisc abrupt şi stâncos a adăpostit o taină preţioasă pentru lumea oamenilor de ştiinţă. Situat la 21 kilometri de Insula Lord Howe, avanpostul stâncos avea să salveze una dintre cele mai bizare şi mai interesante specii de insecte, aşa-numitul “homar de copac” (Dryococellus australis), care nu era deloc un homar, ci una dintre cele mai mari insecte din lume. Astăzi este dispărut total din Insula Lord Howe.

Din punct de vedere sistematic, face parte din grupul aşa-numitelor “insecte-beţe”, clasate în OrdinulPhasmatodea şi familia Phasmatidae.

Atinge o talie uriaşă pentru o insectă, cu o lungime a corpului de 15 centimetri şi o greutate de aproximativ 25 grame, femelele fiind mai mari decât masculii. Au o siluetă prelungă, membre solide şi butucănoase, fiind acoperite cu o armură chitinoasă groasă; din această cauză, primii exploratori i-au considerat crustacee, un fel de homari.

Masculii au un abdomen mai pronunţat decât al femelelor şi spre deosebire de alte insecte din familia lor, “homarii de copac”, cum impropriu sunt încă denumiţi, nu au aripi, dar sunt capabili să fugă cu o viteză considerabilă.

De asemenea, comportamentul lor este diferit de cel al majorităţii speciilor de insecte. Masculii şi femelele formează legături pe viaţă, în care masculii urmează femelele şi activităţile lor depind de cele ale femelelor.

Ouăle sunt depuse pe ramurile copacilor, iar nimfele eclozează după o perioadă de nouă luni de la depunerea ouălor. Nimfele (insectele imature care ies din ouă) au o culoare verde strălucitoare şi sunt active doar pe perioada zilei. Pe măsură ce avansează procesul de maturizare, se transormă în adulţii cu colorit negru-roşcat şi comportament preponderent nocturn.

Întoarcerea marelui dispărut

Dryococellus australis era pe vremuri o specie de insectă foarte frecventă pe Insula Lord Howe, unde era folosit de către oameni ca momeală pentru pescuit.

Apocalipsa acestor insecte fascinante a sosit în anul 1918, sub forma naufragiului navei S.S. Makambo, vas care transporta provizii în insula de la capătul pământului.

Eşuat accidental, vasul a trebuit să fie evacuat, iar lucrările de reparaţie s-au întins pe o perioadă de nouă zile, timp suficient pentru ca şobolanii negri de pe vas (mai toate navele vremii aveau la bord asemenea “călători clandestini”) să înoate cu succes spre insulă, ceea ce a dus la dezastrul cu care s-a confruntat această specie bizară de insecte.

Rozătoarele invazive ajunse pe insulă au descoperit o delicioasă şi facilă sursă de hrană sub forma uriaşelor gângănii care trăiseră liniştite timp de milioane de ani, fără ameninţarea vreunui prădătornatural.

Dezastrul ecologic a avut cu adevărat proporţii apocaliptice pentru insecte. Doi ani mai târziu, în anul 1920, şobolanii erau peste tot, iar insectele nicăieri. Bine că fuseseră măcar catalogate şi studiate de entomologi. Cazul lor a fost unul dintre cele mai dramatice exemple de situaţii în care o spacie invazivă distruge total o specie nativă.

Din anul 1920 până în anul 1960, dată la care a fost declarată extinctă, nimeni nu a mai văzut nici măcar un singur exemplar viu din specia Dryococellus australis.

Singura relatare cu privire la ea a venit din partea unei echipe de alpinişti care escaladau pereţii verticali ai Piramidei lui Ball, dar şi aceşti aventurieri ai înălţimilor au descoperit doar câteva exemplare moarte pe stânci. Cum această specie de insecte este activă doar pe timpul nopţii, niciun membru al expediţiei nu a dorit să se supună riscurilor unei escalade nocturne.

Peste saga “homarilor de copac” dispăruţi s-a lăsat tăcerea. Comunitatea internaţională a entomologilor se împăcase cu ideea încă unei specii de insecte sacrificate pe altarul ignoranţei şi iresponsabilităţii umane.

Un salt în timp şi iată-ne în anul 2001, când David Pridell şi Nicholas Carlile, doi cercetători australieni, erau convinşi că undeva prin ascunzişurile Piramidei lui Ball s-ar putea să mai supravieţuiască o populaţie izolată de “homari de copac”.

Pentru început, cei doi cercetători, întovărăşiţi de doi asistenţi, au escaladat un perete de stâncă înalt de 152 metri. Ajunşi sus, dezolare totală. N-au descoperit decât câţiva greieri…

Dar surpriza avea să se producă în momentul coborârii.

Atunci, pe o suprafaţă instabilă unde creşteau tufişuri de plante din genul Melaleuca, cercetătorii au descoperit excremente ale unei insecte de talie considerabilă.

Mica echipă de cercetători au decis să se întoarcă pe timpul nopţii, cu lanterne şi camere de filmat. Nicholas Carlile şi ranger-ul local Dean Hiscox au pătruns în întunericul nopţii, pentru a se întoarce victorioşi cu o veste îndelung aşteptată: pe Piramida lui Ball insecta Dryococellus australis supravieţuise şi cei doi identificaseră deja o mică populaţie de 24 de exemplare!

Specia “homarilor de copac” era, aşadar, încă vie! În ochii lui Nicholas Carlile, insectele gigantice păreau nişte relicve vii dintr-o lume demult apusă:

“M-am simţit ca şi cum aş fi călătorit în timp în perioada Jurasicului, când astfel de insecte se întâlneau la tot pasul”, declara atunci, cu vocea gâtuită de emoţie, norocosul entomolog (cercetător specializat în studierea insectelor).

Modul în care exemplarele de Dryococellus australis au ajuns pe Piramida lui Ball a rămas un mister. Probabil, ouăle lor au fost duse accidental acolo de păsările marine sau de pescari, nimeni nu ştie cu siguranţă. Oamenii de ştiinţă au iniţiat de urgenţă un program destinat salvării şi conservării “ex-defunctei” specii de insecte.

În anul 2003 o echipă de cercetători din cadrul Parcului Naţional New South Wales şi al Australian Wildlife Service s-a întors pe Piramida lui Ball şi au reuşit să captureze două perechi de “homari de copac”. O pereche a fost donată grădinii zoologice din Sidney, iar masculul şi femela celeilalte perechi au fost botezaţi Adam şi Eva, fiind ulterior plasaţi la departamentul de creştere şi conservare a nevertebratelor din cadrul grădinii zoologice din Melbourne.

Eva le-a dat ceva emoţii cercetătorilor după ce s-a îmbolnăvit, dar s-a făcut bine şi a depus mai multe serii de ouă. În anul 2006, populaţia captivă de Dryococellus australis număra deja 50 de exemplare adulte şi câteva mii de ouă gata de eclozare.

Când cercetătoarea Jane Goodall a vizitat departamentul în anul 2008, Patrick Honan, directorul programului de înmulţire şi conservare, i-a acesteia arătat populaţia totală de “homari de copac” captivi, compusă atunci din 700 exemplare adulte şi 11.376 ouă. Dintre aceştia, o populaţie de 20 de indivizi a fost eliberată într-o rezervaţie cu regim strict din Insula Lord Howe, insula lor de baştină. În ciuda acestui aparent succes, oamenii de ştiinţă sunt reticenţi când e vorba să elibereze unui număr mai mare de exemplare. Insula Lord Howe este încă locuită de şobolani negri, iar eradicarea acestor rozătoare dăunătoare este puţin probabilă.

Povestea adevărată cu sfârşit fericit readuce în discuţie pericolul introducerii – chiar şi accidentale – a speciilor străine în habitate noi, dar, în acelaşi timp, ilustrează, în chip optimist, misterul triumfător al vieţii.

Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA

THE QUANTUM ACTIVIST – ACTIVISTUL CUANTIC (DOC)

În data de 24 februarie 2010, Australia beneficia de lansarea în premieră a unui film fantastic, The Quantum Activist, regizat de cuplul Renee Slade şi Ri Stewart, cu un unic protagonist, dr. Amit Goswami, care, în această lume dominată de curentul ştiinţific materialist oficial, de al cărui faliment multilateral ne “bucurăm” pe deplin în prezent, propunea o schimbare de paradigmă bazată pe primatul conştiinţei, prin teoria imaginată de savantul indian la finalul anilor ‘80, numită de el “idealism monistic”, inspirată desigur de fizica cuantică şi, în parte, de ideile filozofice din Advaita Vedanta şi teozofie, pe care el o consideră nu numai “bază a religiilor de pretutindeni”, ci, de asemenea, filozofia corectă a ştiinţei moderne.

Dr. Amit Goswami este o cunoştinţă ceva mai veche a partizanilor curentelor radicale de gândire, actuale, care apărea în distribuţia unui alt documentar celebru What the Bleep Do We Know!?, al anului 2004, fiind unul dintre pionierii noii perspective ştiinţifice, ce împărtăşeşte cu noi viziunea potenţialului nelimitat al conştiinţei, ca fundament al întregii existenţe şi modul cum această revelaţie ne poate ajuta, de fapt, să trăim mai fericiţi.

Dr. Goswami declara, cândva, în privinţa antagonismului actual dintre religie şi ştiinţă:

“Misticii, contrar promotorilor religiilor, spun întotdeauna că realitatea nu constă din două lucruri separate – Dumnezeu şi lume – ci din unul singur, conştiinţa. […] Problema ştiinţei a fost întotdeauna faptul că majoritatea savanţilor cred că ştiinţa trebuie practicată într-un cadru monistic diferit, unul bazat pe primordialitatea materiei. […] fizica cuantică ne-a demonstrat că trebuie să schimbăm acea prejudecată mioapă a savanţilor, altminteri nu vom fi capabili să înţelegem fizica cuantică. Deci, acum, avem ştiinţă în interiorul conştiinţei, o nouă paradigmă a ştiinţei bazată pe primatul conştiinţei, care înlocuieşte gradual vechea ştiinţă materialistă. […] noua ştiinţă rezolvă multe […] paradoxuri ale vechii paradigme şi explică multe date contradictorii.”

Am abordat adeseori subiectul fizicii cuantice pe acest blog, cel mai recent în articolul Schimbarea de paradigmă s-a produs !, exprimându-mi entuziasmul pentru decăderea aşa-zisei ştiinţe materialiste, care se străduie de secole nu să rezolve, ci să ignore agresiv orice fapte, artifacte şi date experimentale care-i contrazic flagrant axiomele, pe de o parte, iar, pe de altă parte, să nege existenţa oricăror dovezi ştiinţifice ale existenţei lui Dumnezeu sau ale unei Conştiinţe Cuantice dacă vreţi, aşa cum o numeşte ilustrul fizician indian, savanţii fiind aduşi la disperare de cercul complet descris de ştiinţă, când, prin fizica cuantică, s-au văzut obligaţi să se întoarcă la spiritualitate, pas mult prea dificil de făcut pentru exponenţii acestui fals intelectual numit ştiinţă, soluţia adoptată fiind în concordanţă cu spiritul vremii şi anume ignorarea faptelor prin “interpretarea de la Copenhaga”, despre care am scris în detaliu în articolul menţionat.

The Quantum Activist ne spune povestea unui om care ne provoacă să regândim noţiunile fundamentale ce stau la baza existenţei noastre şi a realităţii, cu o forţă şi o hotărâre demnă de sacrificiul unui alt mistic celebru, Erwin Schrödinger, care a refuzat să se ascundă în spatele cortinei materialiste, îmbrăţişând integral spiritualitatea revelată de fizica cuantică.

Acest film aruncă o punte peste prăpastia adâncă, săpată de secole, între Dumnezeu şi ştiinţă, activitatea lui Goswami, cu o precizie uimitoare şi fără a rătăci de la rigorile mecanicii cuantice, dezvăluind unitatea globală inerentă dintre religiile majore ale lumii şi tradiţiile mistice.

Voi proceda diferit faţă de alte articole, detaliind şi sintetizând cumva conceptele din film, fiindcă preceptele fizicii cuantice sunt destul de complicate, iar prezentarea lor în cadrul limitativ al unei subtitrări le poate răpi din claritate, mesajul acestui film fiind cu adevărat copleşitor.

Deci care ar fi mesajele transformatoare ale fizicii cuantice ?

În primul rând, conştiinţa este fundamentul întregii existenţe şi toate obiectele şi experienţele noastre (simţuri, gândire, sentimente şi intuiţie) sunt doar posibilităţi cuantice dintre care conştiinţa poate alege, transformându-le în realităţi palpabile.

În al doilea rând, dacă alegem din ceea ce este cunoscut deja sau, altfel spus, din ceea ce a fost condiţionat în noi prin experienţele anterioare, alegem, de fapt, din aşa-numita conştiinţă a ego-ului, dar dacă alegem din necunoscut, din ceva ce nu s-a manifestat în experienţele noastre anterioare, atunci alegem din ceea ce tradiţiile spirituale numesc Conştiinţa Divină (sau cum este numită în limbaj ştiinţific, conştiinţa cuantică).

Să alegi din Conştiinţa Divină presupune să accepţi efectuarea unui salt cuantic (o deplasare din punctul A în punctul B, fără a trece prin etape intermediare, aşa cum electronul sare de pe o orbită atomică pe alta, trecând parcă printr-o gaură de vierme subatomică), să accepţi nelocalizarea (comunicarea în absenţa oricăror semnale) şi, de asemenea, să respingi aşa-zisa ierarhie confuză (relaţiile cauzale explicate în context circular).

Al treilea mesaj al fizicii cuantice este evoluţia conştiinţei, care ne va conduce la o capacitate tot mai sporită de procesare a sensurilor vieţilor noastre şi ale lumii înconjurătoare.

O gândire corectă constă în înţelegerea şi acceptarea acestei schimbări de paradigmă şi în ajutarea tuturor celor aflaţi în jurul nostru, cu care putem şi trebuie să interacţionăm, fireşte, pentru ca să procedeze identic.

O viaţă corectă constă în a urma preceptele teoretice pe care le susţii, în manifestarea înţelegerii noastre în modul în care trăim, în a deveni ghizi şi exemple de urmat pentru alţii, oricât de convenţional şi rigid ar putea suna o astfel de formulare, fiindcă asta înseamnă să faci o mulţime de salturi cuantice, să te deschizi către existenţa unei Conştiinţe Divine nelocalizate, care inspiră faptele diurne ale conştiinţei ego-ului şi dorinţa de a schimba relaţiile ierarhice sociale, cu unele holistice, integrate.

O viaţă corectă implică necesitatea câştigării traiului zilnic printr-o modalitate congruentă cu modul nostru nou de a gândi, trăind şi ajutând constant întreaga societate pentru a atinge aceeaşi congruenţă.

Este desigur o exprimare incitantă, aţi putea spune niţel condescendent, dar asta va fi oare suficient ca să vă motiveze ?

Am să vă dezvălui credinţa mea fundamentală: dacă aţi deschis deja acest blog şi acest articol şi aţi ajuns să citiţi aceste rânduri, atunci vă număraţi printre cei care sunteţi convinşi că lumea actuală este profund viciată şi necesită o schimbare imediată, deci sunteţi deja motivaţi şi, poate, conştiinţa cuantică vă presează deja să vă alăturaţi idealurilor unei asemenea mişcări evoluţioniste reale.

Majoritatea profesorilor ar admite că nu percep, pe deplin, vastitatea domeniului lor de bază, decât în momentul în care ajung la catedră.

În cazul lui Amit Goswami pregătirea multidisciplinară este mai mult decât evidentă: masteratul său în fizica cuantică se îmbină perfect cu o cunoaştere aprofundată a teoriilor filozofice fundamentale şi, de asemenea, a religiilor şi sistemelor de credinţă principale.

Toate aceste cunoştinţe sunt adânc înrădăcinate într-o înţelegere profundă a istoriei adevărate şi a evoluţiei gândirii umane, ceea ce face din el un vizionar, fiindcă este imposibil pentru cineva să coreleze informaţii atât de disparate, în absenţa unei pregătiri multidisciplinare care a evoluat, între timp, către o experienţă personală extrem de vastă.

Este extraordinar de dificil, cred eu, să produci şi, mai ales, să vinzi un astfel de film.

Veteranii spiritualităţii intuitive ar putea considera principiile susţinute de Goswami ca fiind de bază, dar ceea ce este important aici, este să înţelegem publicul ţintă.

De-a lungul ultimelor câteva decenii, o punte a fost construită între tărâmul de reşedinţă al oamenilor de ştiinţă şi domeniul practicii spirituale intuitive.

Dr. Amit Goswami se situa, cândva, adânc în interiorul tărâmului ştiinţei, dar acest documentar este povestea călătoriei sale până la punte şi modul cum a continuat să se deplaseze în aceeaşi direcţie, ajungând să ni se adreseze nouă, profanilor, într-un limbaj întemeiat pe tradiţia ştiinţifică şi filozofică, ce poate fi perceput totuşi de către cei înclinaţi către trăiri interioare intense, chiar dacă rămân încă ancoraţi în practica ştiinţei materialiste.

Ca orice documentar, acesta surprinde instantanee temporale, care refac istoricul deplasării lui Goswami în direcţia acumulării energiilor benefice extrase din conştiinţa cuantică şi ceea ce este foarte important, în afara lui Fred Alan Wolf, menţionat tangenţial în film, au fost şi vor fi şi alţi fizicieni care vor fi atraşi, în cele din urmă, pe aceeaşi cale.

În persoana lui Amit Goswami am recunoscut modelul omului de ştiinţă în care credeam, cândva, cu naivitate, care investighează perseverent orice domeniu, deschis de întrebări cărora nu le cunoaşte încă răspunsul, abandonând fără remuşcări sau ezitări credinţe vechi ce nu mai sunt relevante, extinzându-şi cadrul cunoaşterii pentru a se adapta permanent noilor informaţii, fără a omite nici o clipă obiectivul principal: menţinerea consecvenţei teoriilor sale inovatoare, aproape ca un sculptor care elimină surplusul de piatră, pentru a ajunge la imaginea pe care o vedea, de la început, conturată în interior.

Cred şi sper că o istorie onestă, în eventualitatea că se va scrie vreodată aşa ceva, îl va înregistra pe dr. Goswami ca pe o personalitate cu influenţă hotărâtoare în dezvoltarea definiţiei conştiinţei, care se întrevede în multe alte discipline, o realizare extraordinară, fiindcă face pledoaria fundamentării existenţei pe conştiinţă şi nu pe materie, aşa cum a fost considerată de către ştiinţa occidentală încă din vremea filozofilor antici greci, această teorie rezolvând o serie de paradoxuri în fizica cuantică, inclusiv iluzia de dualitate şi problema măsurătorilor cuantice, abandonate convenabil de “corifei” ca Einstein, Bohr, Heisenberg sau Hawking, mai nou (care s-a temut să implice conştiinţa în argumentaţie, fiindcă, astfel, limbajul fizicii cuantice ar fi devenit cu adevărat filozofic, contrazicând flagrant ipotezele sale dezumanizante, ale robotului biochimic numit om).

El construieşte, de asemenea, cadrul pentru o nouă înţelegere, pe mai multe niveluri, a conştiinţei, în pofida faptului că dr. Goswami este constrâns să-şi prezinte descoperirile în condiţiile limitărilor de limbaj actuale, fiindcă este extraordinar de dificil, pentru cineva, să prezinte o idee complet nouă, folosind cuvinte care au fost demonetizate, deja, prin controverse şi dezbateri neprincipiale ce durează de milenii, poate.

În momentul de faţă, Goswami defineşte cel puţin două nivele ale conştiinţei, pentru care foloseşte cuvintele ego şi Dumnezeu şi face acest lucru fiindcă este necesar, din motive evidente, să-şi prezinte noile sale teorii prin concepte pe care le înţelegem deja, chiar dacă nu complet şi, uneori, distorsionat, expunându-se riscului de a adăuga o insultă unui prejudiciu, prin astfel de alegeri de cuvinte ce pot conduce la dezacorduri inutile, care ne-ar putea distrage atenţia de la demonstrarea punctului său de vedere revoluţionar.

Cu toate acestea, el face alegeri inspirate şi chiar pline de umor în documentar, pentru a explica diferitele niveluri de conştiinţă şi a clarifica neînţelegeri care au fost în mare vogă în anii ‘70, ce au condus, într-un final, la practici nepotrivite ce se concentrau pe legea atracţiei şi pe intenţie, detaliind motivele ineficienţei unor asemenea iniţiative neinspirate.

Amit Goswami elucidează, de asemenea, conceptul căilor de creare a propriei noastre realităţi, prin contradicţie cu modul cum percepem şi reacţionăm, noi înşine, la o astfel de realitate şi cum ne extragem astfel propria experienţă, eronată desigur.

Dr. Goswami a trăit, ca şi noi, într-o ţară în care predomina “ştiinţa materialistă” şi înţelege pe deplin cultura sa străveche, pe baze experimentale.

Declaraţia lui, că fizica nu se ocupă cu natura realităţii, nu este ceva nou, fiindcă nici nu s-a ocupat vreodată, fiind “reconcepută” de un Newton, pentru a ilustra numai corelaţiile limitate ale biliardului cosmic mecanicist.

Prima mare sciziune în fizica cuantică a apărut prin disputa dintre Einstein şi Bohr, pe care o relatam într-un articol anterior dedicat lui Nassim Haramein, pe care acum o bănuiesc că a fost o mare punere în scenă, fiindcă, într-un final, totul s-a reglat prin marea mistificare de la Copenhaga, dar dr. Goswami reînvie această dezbatere într-un mod care s-ar putea să revitalizeze vechile conflicte, aducându-le în actualitate, într-o nouă perspectivă, însă.

Şi exact acesta ar trebui să fie şi scopul, fiindcă, dacă ne dorim să concepem noi idei, atunci trebuie să le construim plecând de la noi modele şi prin aceasta dr. Amit Goswami şi-a făcut perfect temele, prin modelarea unui nou cadru care va conduce, în cele din urmă, la progrese reale în gândirea umană, în loc de a reitera vechile idei.

Eu însumi am păşit pe drumul aparent logic al unui ateu pasionat de ştiinţă şi păcălit de materialism, revenirea la Dumnezeu, prin fizica cuantică, fiind târzie dar benefică, deşi Platon mă convinsese, cumva, de multă vreme, când afirma că simţurile fizice îngreunează percepţia noastră asupra Universului, că întruparea face ca percepţiile să fie distorsio­nate, inexacte, iluzorii şi că acel tărâm care există dincolo de materie, dincolo de spectrul vizibil atât de minor, nu poate fi evidenţiat cu cele cinci simţuri.

Viitorul apropiat al evoluţiei promite să ne abată de la preocuparea noastră actuală, de a gândi exclusiv raţional, îndreptându-ne către o minte intuitivă care preţuieşte arhetipurile de prea multă vreme abandonate, cum ar fi Bunătate, Frumuseţe, Adevăr, Dreptate şi Iubire şi ne oferă posibilitatea de a procesa sensul vieţii noastre prin intermediul lor, scopul unui activist cuantic fiind acela de a explora probabilităţile cuantice ce ni se dezvăluie astfel, impulsionând la propriu transformarea lumii.

Sursa: Dezvaluiri

Sursa: Dincolo de limite – Beyond the limits