Lucio Rendon, Salvador Ordonez şi Jesus Eduardo Vidana sunt trei pescari care au reuşit (fără să-şi propună asta, evident) să intre în manualele de supravieţuire şi în cazuistica naufragiaţilor pe mare. Aventura lor, care era să se termine tragic, i-a făcut celebri peste noapte, fiind subiectul a numeroase articole, talk-show-uri şi editoriale. Celebrul canal de televiziune Discovery Channel le-a dedicat un episod dintr-o serie despre supravieţuirea omului în situaţii extreme. Povestea lor este un exemplu a ceea ce pot face puterea voinţei şi a speranţei, chiar şi atunci când raţiunea spune că totul este pierdut şi inevitabilul este aproape.
Furaţi de Pacific
Aventura care i-a surprins pe neştiute pe cei trei s-a desfăşurat exclusiv într-o modestă barcă pescărească de doar 8 metri lungime. Acolo, în acel spaţiu strâmt şi incomod, cei trei oameni au trebuit să îndure condiţii dure de viaţă. Acolo, în pântecele bărcii din fibră de sticlă, cei trei şi-au petrecut fiecare zi din perioada în care au rătăcit pe mare, ca şi cum ar fi fost ultima din viaţa lor.
Pe data de 28 octombrie 2005, cinci pescari se îmbarcau din portul San Blas, situat pe coasta de vest a Mexicului. Oameni se pregăteau liniştiţi pentru ceea ce părea a fi încă o zi banală de pescuit. Ziua părea promiţătoare: sezonul uraganelor tocmai trecuse, cerul senin avea doar câţiva nori albi, iar apele Golfului Matachen erau calme şi liniştite. Cei cinci ieşiseră la pescuit de rechini, prăzi care le-ar fi adus un câştig mai substanţial. Conform veştilor care circulau repede între pescari, în apele din apropiere fuseseră observate populaţii de rechini, iar eroii noştri nu vroiau să rateze ocazia de a-şi rotunji veniturile modeste.
Precum nişte pescari experimentaţi, oamenii au ieşit în larg şi au pregătit momelile şi cârligele speciale pentru capturarea periculoşilor prădători ai oceanelor. După ce au observat cu bucurie numărul mare de rechini care invadase apele golfului, pescarii au lăsat momelile în apa mării şi s-au îndreptat spre ţărm, cu gândul de a se întoarce a doua zi pentru a recupera captura.
Dezastrul avea să vină, nebănuit de nimeni, odată cu zorii zilei următoare, când pescarii s-au întors la locul unde îşi lăsaseră momelile. Acestea dispăruseră fără urmă în abisul albastru de dedesubt, iar niciun rechin nu se mai vedea prin preajmă.
Greşeala capitală
Atunci, cei cinci au luat o decizie care s-a dovedit a fi cea mai mare greşeală a vieţii lor: au hotărât să caute în larg urmele momelilor, crezând că rechinii s-au încurcat în fire şi ar trebui să înoate cu greu prin apropiere. Astfel, timp de câteva ore, pescarii au brăzdat apele golfului în căutarea rechinilor şi a echipamentului lor special de pescuit. Fără să-şi dea seama, au consumat tot combustibilul din rezervor, iar barca lor nu era echipată suplimentar cu velatura care i-ar fi ajutat într-un astfel de moment, când aveau nevoie de o sursă secundară de energie pentru propulsie. În momentul în care motorul bărcii a rămas fără benzină, erau deja mult prea departe de ţărm sau de alte bărci care să-i fi putut repera şi salva. Cum niciun rău nu vine vreodată singur, curenţii marini şi-au schimbat direcţia şi au început să devină tot mai puternici, împingând barca înspre larg. Nu a durat mult până s-a înteţit şi vântul, iar combinaţia dintre curenţii marini şi vântul puternic a dus rapid barca în largul oceanului. În nici 15 minute de la izbucnirea vântului, cei cinci pescari nu au mai văzut ţărmul.
Pentru ei începea o lungă perioadă de chin. Cum ieşeau în fiecare dimineaţă pe mare, pentru a se întoarce pe înserat, barca lor nu era asigurată cu cantităţi mari de provizii şi apă. În acel moment, proviziile disponibile ajungeau abia pentru 4 zile, dar panica pe cale a se instala în sufletele pescarilor era provocată de lipsa apei de băut. Un om obişnuit poate rezista în mod normal fără hrană circa 2-3 săptămâni, în schimb 3 zile fără apă ucid orice om. După a treia zi de sete, raţiunea i-a părăsit şi au încercat să bea apă de mare, ceea ce i-a făcut să se simtă şi mai rău. Cu ultimele sclipiri de raţiune, pescarii în voia sorţii au încropit un plan care, dacă urma să funcţioneze, ar fi putut să le ofere apa cea dătătoare de viaţă.
Oamenii au tăiat capetele bidoanelor de plastic folosite iniţial la transportul benzinei şi au spălat bidoanele cu apă de mare pentru a înlătura orice urmă de combustibil. După care au început să se roage fierbinte pentru o ploaie care le-ar fi salvat viaţa. Oricum, altceva nu mai puteau face. Cum minunile există, şi se petrec uneori exact la momentul potrivit, în noaptea imediat următoare s-a stârnit o furtună în larg, iar ploaia a început să curgă generos din ceruri. Cele 4 bidoane mari erau pline, iar pescarii însetaţi au reuşit să strângă astfel o generoasă rezervă de aproximativ 200 litri de apă care le-a permis să supravieţuiască până la următoarele ploi. Odată potolită setea, foamea a început şi ea să-şi arate colţii. Conform spuselor lui Lucio Rendon: “Nu am simţit în viaţa mea o senzaţie de foame atât de puternică. Era cumplit, dincolo de imaginaţie; toată luna noiembrie, spre exemplu, am reuşit să mâncăm doar de două ori”.
Chinuiţi de foame, pescarii au petrecut momente de coşamar. Prima lor masă mai substanţială a avut loc în momentul în care au reuşit să prindă o ţestoasă marină. Reptila a fost ridicată în barcă, pescarii i-au tăiat capul şi primul lucru care l-au făcut a fost să-i bea tot sângele. Oamenii sufereau de malnutriţie şi avitaminoză avansată, iar sângele ţestoasei, cu substanţele nutritive şi mineralele din el, i-a salvat de o anemie fatală. Apoi, carnea ţestoasei a fost împărţită frăţeşte în 5 şi consumată crudă, în lipsa oricărei surse de foc.
Cu toate acestea, doi dintre pescari nu au putut rezista asprelor condiţii şi au decedat. Lucio Rendon, Salvador Ordonez şi Jesus Eduardo Vidana, supravieţuitorii, le-au aruncat trupurile peste bord. Conform propriilor declaraţii ulterioare salvării, cei trei au respins orice acuzaţie de canibalism şi au jurat că şi-au aruncat prietenii întregi în apa Oceanului Pacific. Până în momentul în care au fost salvaţi, cei trei supravieţuitori au declarat că au mâncat un număr de 103 ţestoase marine şi, după cele 3 zile de sete, au beneficiat de apă de ploaie din belşug.
“În afară de ţestoase, am mâncat câţiva pescăruşi, raţe şi peşti pe care am reuşit să-i prindem. Toate acestea le-am consumat crude, şi sper ca în viaţa mea să nu mai văd carne crudă. Am băut apă de ploaie, deoarece ploua aproape zilnic; în două rânduri a plouat atât de abundent, încât precipitaţiile erau să ne scufunde barca”, declară Jesus Vidana într-un interviu acordat canalului mexican Televista. Supravieţuitorii au fost mândri să arate lumii întregi cârligele artizanale de pescuit, realizate din cuie, cârlige care le-au salvat viaţa, aducându-le ţestoasele şi peştii necesari pentru hrană.
Dispăruţi în Mexic, salvaţi în Australia
Cu ajutorul apei sărate a mării, cei trei supravieţuitori au sărat surplusul de carne şi au încercat să-l usuce la vânt, dar procedeul nu le-a reuşit, văzându-se nevoiţi să renunţe la el şi să se întoarcă la dieta pe bază de carne crudă. Mai târziu, după ce au fost salvaţi, pescarii au aflat cu surprindere că supravieţuirea lor s-a datorat în mare măsură tocmai consumului de carne crudă. Acesta a fost şi motivul pentru care nu s-au îmbolnăvit de scorbut, o temută maladie provocată de deficitul grav de vitamina C. Cantităţile mari de carne de peşte şi ţestoasă consumată în stare crudă erau surse excelente de vitamina C.
Calvarul lor avea să ia sfârşit după aproximativ 9 luni (!) de derivă dureroasă pe apele Pacificului. Salvarea lor a avut loc în momentul în care cei trei îşi pierduseră orice speranţă. Totuşi, norocul avea să le zâmbească atunci când se aşteptau cel mai puţin.
Pe data de 9 august 2006, barca lor a fost identificată undeva în apele din zona coastelor de nord ale Australiei!
Ambarcaţiunea a fost reperată de radarul unui vas de pescuit aflat sub pavilion taiwanez. Erau salvaţi, după 9 luni de derivă prin Pacific! 9 luni în care barca lor a fost dusă de curenţi şi de vânturi pe o distanţă de peste 8.000 kilometri, din Mexic spre Australia, fiind descoperită la o distanţă de 321 kilometri de coastele marine ale Continentului de la Antipozi. Cei trei erau epuizaţi, subnutriţi, anemici, demoralizaţi, totuşi trăiau, erau perfect conştienţi şi puteau comunica fluent şi coerent.
Pe data de 25 august erau deja în Mexic, unde au urmat tratamente medicale specifice. Rudele, care-i crezuseră morţi de mult, erau acum fericite şi sigure că un miracol s-a întâmplat celor trei, pe care poate nu întâmplător îi chema Jesus, Salvador (salvator, mântuitor), şi Lucio (lumină). Adevărul îl cunosc cu siguranţă doar cei trei supravieţuitori demni de Cartea Recordurilor.
