INTELIGENŢA OAMENILOR ESTE ASCUNSĂ ÎN SPATELE FRUNŢII ŞI AL URECHII STÂNGI

Acest articol apartine blogului Blog Enciclopedic 

 

Se pare că o echipă de cercetători americani a reuşit să descopere zonele exacte din creierul uman unde „se ascunde” inteligenţa. Oamenii de ştiinţă declară că momentul este unul de maximă importanţă pentru înţelegerea tainelor funcţionării creierului uman.

În această direcţie, cercetătorii au studiat un grup unic de voluntari. Este vorba de un grup format din 182 veterani ai Războiului din Vietnam, care sufereau de traumatisme ale creierului datorate rănilor penetrante la cap căpătate în timpul luptelor.

Conform cercetătorilor, faptul că toţi subiecţii fuseseră răniţi în mod similar la cap i-a transformat în candidaţii ideali pentru studiu.

Analizarea traumatismelor pe creier le-a permis cercetătorilor să identifice cu exactitate regiunile cerebrale folosite de veterani în procesul de gândire.

“Prin studierea modalităţilor prin care leziunile influenţează gândirea, am putut trasa arhitectura minţii umane, identificând astfel structurile din creier care sunt de importanţă maximă pentru abilităţile intelectuale.”, declară profesorul Aron Barbery din cadrul Universităţii din Illinois.

Cercetătorii au scanat creierele voluntarilor, după care le-au dat acestora o serie de teste. Ulterior, au combinat scanările pentru a produce o hartă colectivă, pe care au divizat-o apoi în circa 3.000 de imagini tridimensionale, denumite voxeli în limbaj de specialitate.

Prin analizarea mai multor pacienţi cu urme de răni într-unul sau mai mulţi voxeli şi compararea datelor rezultate cu cele obţinute de la pacienţi sănătoşi, cercetătorii au identificat regiunile creierului responsabile de funcţiile cognitive specifice, precum şi structurile care contribuie semnificativ la dezvoltarea inteligenţei umane.

Echipa a descoperit că zonele-cheie pentru inteligenţa umană sunt localizate în cortexul prefrontal (în spatele osului frunţii) şi în cortexul temporal stâng (în spatele urechii stângi), precum şi în zona care le conectează între ele. 

Cercetătorii au mai descoperit că regiunile din creier responsabile de planificare şi de auto-control se suprapun în mod semnificativ cu regiunile responsabile de inteligenţa generală a omului.

Sursa: Daily Mail

Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA

MARTORI LA FACEREA LUMII / MIHAELA STĂNESCU

Acest articol apartine blogului Blog Enciclopedic 

 

În curgeri de lavă, în clocote de apă acidă, în ţâşniri de aburi şi fum de pucioasă, o bucată de pământ se luptă să se desprindă de trupul Africii, punând între ea şi continent un braţ de mare. Ca într-un uriaş experiment alchimic, într-un iad de căldură şi miasme, sub ochii noştri se naşte un ocean.

Deşertul Danakil: în extremitatea de est a Africii, o bucată de 155.000 km2 din suprafaţa Pământului pare să fi fost împrumutată de pe o altă planetă, într-atât de extraterestru pare peisajul dominat de cruste de săruri, vapori de acid sulfuric, câmpii de piatră şi lacuri de lavă.

E totuşi un peisaj terestru, dar cu totul neobişnuit, căci pare împrumutat dintr-un un alt timp geologic, din trecutul îndepărtat al Pământului, şi expus, miraculos, ochilor noştri. Ceea ce se petrece în Danakil este o secvenţă desprinsă din viaţa de demult a Terrei, pe când planeta era încă tânără şi, prin prefaceri brutale, îşi modela violent înfăţişarea de la un milion de ani la altul.

Dar ce se întâmplă? Nimic altceva decât că aici se formează un nou continent, care va fi despărţit de marea Africă printr-un nou ocean. Peste câteva milioane de ani, Cornul Africii – peninsula Somalia – se va desprinde de continentul-mamă, iar geografia acestei lumi va fi altfel decât cea pe care am învăţat-o noi.

Ca să înţelegem ce se întâmplă azi în Danakil, trebuie să ne întoarcem cu mintea la ceea ce s-a petrecut aici în urmă cu 30 milioane de ani. Solul era atunci frământat de o intensă activitate vulcanică şi tectonică. Africa şi Arabia, care până atunci fuseseră unite, au început să se îndepărteze una de alta, fenomen care a dat naştere la două rifturi – fisuri adânci în scoarţa terestră – în care aveau să se formeze Golful Aden şi, respectiv, Marea Roşie. Scoarţa s-a subţiat şi, în cele din urmă, s-a rupt, desăvârşind despărţirea Peninsulei Arabice de continentul african. Dar cele două mase de uscat se deplasează şi în ziua de azi, îndepărtându-se mereu una de alta cu o viteză de 1-2 cm/an. Grosimea scoarţei în acestă zonă nu depăşeşte câţiva kilometri – prea puţin pentru a rezista forţelor colosale din măruntaiele pământului. Triunghiul Afar – unde se găseşte şi Deşertul Danakil – se află deasupra unui “punct fierbinte”, un loc în care magma aflată sub presiune iese violent la suprafaţă, dând naştere unor noi forme de relief. Aşa s-a născut Depresiunea Afar, lată de 300 de kilometri, care continuă să se lărgească; în acelaşi timp, se tot scufundă, coborând din ce în ce mai mult (azi altitudinea ei este de aproximativ 160 m sub nivelul mării).

În mijlocul depresiunii se înalţă craterul Dallol, locul celei mai intense activităţi vulcanice şi geotermale din deşert. Aici, apa – o saramură clocotită – se ridică la suprafaţă şi îşi depune încărcătura de oxizi, săruri şi sulf, edificând bizare alcătuiri minerale, ce se înalţă din bălţile de acid sulfuric.

O mână de oameni – afarii – trăiesc în aceste locuri, parcă în afara timpului, un neam de făpturi umane cu firi aprige, înăspriţi de greaua viaţă în mijlocul pustiului sărat. Aproape singurul lucru care poate fi “cules” de aici e sarea, lăsată în urmă de apele Mării Roşii, care au inundat acest ţinut în urmă cu 200, 120 şi 80 de ani în urmă.

Afarii o extrag cu metode primitive – o toporişcă şi un băţ de lemn – o încarcă pe cămile, după care urmează o călătorie de şase zile până pe dealurile înconjurătoare, unde afarii au în sfârşit prilejul să întâlnească alţi oameni şi să schimbe sarea pe alte câteva produse strict trebuitoare. Nimeni altcineva, cu excepţia afarilor, nu s-ar putea încumeta să călătorească prin Danakil fără călăuzirea lor, iar expediţiile ştiinţifice şi puţinii turişti care se aventurează aici le oferă afarilor şansa unui mic câştig în plus, pe care îl obţin lucrând ca ghizi în ţinutul infernal.

Iar între timp, în Triunghiul Afar pământul îşi continuă prefacerile furtunoase, reeditând cu o viteză incredibilă fenomenele genezelor geologice de acum câteva zeci de milioane de ani.

Există oameni care au văzut şi simţit în direct aceste extraordinare munci ale naturii, aşa cum s-a întâmplat geologului Dereje Ayalew şi colegilor săi de la universitatea din Adis Abbeba (Etiopia).

La 26 septembrie 2005, ţinutul a fost zgâlţâit de seisme violente, vulcanul Dabbahu a erupt, iar când geologii au ajuns la faţa locului, pământul s-a crăpat şi a început să se cutremure sub picioarele lor, într-o viziune de Apocalipsă. După câteva secunde, când totul s-a liniştit, cercetătorii şi-au dat seama că fuseseră martorii unui moment pe cât de înfricoşător, pe atât de sublim: un pas către formarea unui nou ocean.

Studii realizate, în aceeaşi perioadă, de Tim Right de la Universitatea Oxford din Marea Britanie şi de o echipă britanico-etiopiană, care au efectuat măsurători cu ajutorul sateliţilor, au arătat că se formase o fisură lungă de 60 km şi a cărei lăţime atingea pe alocuri, 8 metri.

Uluitoare este viteza cu care s-a întâmplat totul: abia vreo săptămână, departe de scara geologică a timpului, la care judecăm de obicei durata prefacerilor geologice la nivel continental. Dacă evenimentele vor continua în acelaşi ritm, în doar câteva milioane de ani (tot puţin faţă de viteza cu care se întâmplă în mod normal asemenea fenomene), pământul se va scufunda tot mai mult, până când, în cele din urmă, apele Mării Roşii se vor vărsa în această nouă vale şi vor acoperi definitiv ţinutul. Şi atunci, o nouă întindere de mare va separa Africa de cornul ei.

Fereastră spre interiorul Pământului: peisajul vulcanic din craterul Erta Ale, unde se află unul dintre puţinele lacuri de lavă active de pe Terra. Existenţa unui astfel de lac implică o delicată stare de echilibru între magma topită, fierbinte, din adâncuri şi cea de la suprafaţă, mai rece şi pe cale de solidificare. La suprafaţa lacului, se formează mereu blocuir de lavă întărită, care plutesc o vreme pe magma fierbinte şi apoi se topesc din nou, amestecându-se cu ea.

Erta Ale (“Munţii fumegători”) sunt temuţi de afari, care cred că locul e împânzit de spiritele rele ale unor răposaţi păstori, călare pe cai zburători.

Ici-colo, gheizere a căror apă fierbinte e încărcată cu săruri de fier – ce dau culoarea roşiatică solului – sunt mărturii ale intensei fierberi din adâncul pământului. Apele acestor gheizere emană vapori toxici şi nu rareori pot fi găsite aici păsări moarte, ce-şi părăsiseră rutele de migraţie obişnuite, rătăcind în căutarea apei, dar au căzut pradă aerului otrăvit.

Chiar şi acest deşert neprimitor are frumuseţile lui: peisajul e însufleţit de forme şi culori uimitoare. Enorme şi bizare ciuperci minerale “au crescut” pe sol – viitorul fund al oceanului -, din sărurile depuse în cursul episoadelor în care apele Mării Roşii au inundat ţinutul. O delicată dantelă de sare şi sulf a răsărit în mijlocul unui ochi de apă acidă. Atât de surprinzătoare sunt uneori grafica şi cromatica acestor alcături minerale, încât cuvântul “artă” îţi apare automat în minte, iar expresii ca “opere de artă ale naturii” nu-ţi mai par clişee.

Un straniu amestec de culori, de materii, de mirosuri domneşte în deşertul Danakil. În răsăritul Africii, natura pune în scenă o secvenţă din frământata ei viaţă geologică, recreând, în prezent, episoade ce amintesc de trecutul violent al planetei Pământ.

Surse foto: Hepta, Shutterstock

Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA

SURPRIZĂ: NASA A DESCOPERIT FORME DE VIAŢĂ PE MARTE ÎN 1976!

Acest articol apartine blogului Blog Enciclopedic

În 1976, sonda Viking 1 a ajuns pe Marte, iar analizele efectuate acolo nu au indicat prezenţa vreunei forme de viaţă. Acum, trei decenii mai târziu, oamenii de ştiinţă cred că analiza datelor a fost greşită, sonda NASA găsind de fapt dovezi ce indică prezenţa microbilor extratereştri în solul de pe Planeta Roşie.

Analiza matematică a mostrelor colectate de pe Marte a dus la concluzia că sărurile din sol au „păcălit” cercetătorii care au efectuat estimările iniţiale, oamenii de ştiinţă susţinând acum că mostrele conţin dovezi care atestă prezenţa vieţii microbiene pe Marte.

Noua analiză a căutat exemple de „complexitate” în mostre, acesta fiind unul dintre indiciile ce sugerează prezenţa formelor de viaţă. Spre surprinderea cercetătorilor, aceştia au găsit astfel de exemple în probele studiate.

„Aceste analize susţin interpretarea ce sugerează că experimentul Viking LR a detectat viaţă microbiană pe Marte”, afirmă cercetătorii de la Universitatea din Siena şi de la Institutul Keck din California.

„Pe baza a ceea ce am găsit până acum, sunt 99% sigur că există viaţă pe Marte. NASA ar trebui să trimită un microscop acolo, pentru a înregistra un clip video cu bacteriile în timp ce se mişcă”, a declarat Joseph Miller de la Şcoala de Medicină Keck din California.

Următoarea misiune spre Marte va ajunge la destinaţie în august 2012, atunci când este programată amartizarea roverului Curiosity pe Planeta Roşie. Experimentul în valoare de 2,5 miliarde dolari este dotat cu 10 instrumente ştiinţifice, urmând să ofere un răspuns definitiv asupra misterului vieţii pe Marte.

Surse: Daily Mail, Discovery

Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA

VOM STRÂNGE ENERGIA SOARELUI ÎNTR-UN „PAHAR” URIAŞ?

Acest articol apartine blogului Blog Enciclopedic

NASA a alocat fonduri pentru cercetări în domeniul energiei solare, iar un inginer a imaginat deja un model de centrală ce arată ca o cupă de dimensiuni colosale, suspendată la mare înălţime deasupra Pământului.

John Mankins, un specialist care a lucrat la NASA, iar acum conduce compania Artemis Innovation Management Solutions, a imaginat modelul de centrală solară (numit SPS-ALPHA – Solar Power Satellite via Arbitrarily Large PHased Array) ca pe un ansamblu de panourisubţiri, care s-ar putea roti pentru a capta cât mai multă lumină solară.

Interiorul sistemului ar fi, de asemenea, căptuşit cu panouri fotovoltaice care ar transforma lumina solară în microunde, ce ar fi transmise spre Pământ pe la capătul inferior al “paharului”.

John Mankins afirmă că, dacă acest proiect va fi unul de succes, el va deschide calea spre construirea unor vaste platforme alcătuite din zeci de mii de elemente, care vor colecta cantităţi enorme de energie solară cu care vor alimenta Terra şi misiunile spaţiale.

Sursa: Mail Online

Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA

MICILE FĂPTURI ALE ZEILOR / MIHAELA STĂNESCU

Acest articol apartine blogului Blog Enciclopedic 

 

„Unii, la astfel de semne şi pilde, văzând de acestea, / Au socotit că un spirit zeiesc, că un suflu eteric / Este-n albină; un zeu, după ei, le străbate pe toate.” (Vergiliu, „Georgicele”)

Despre albine se ştiu multe şi s-a scris enorm. Nici o insectă nu a fost mai mult studiată decât ele; şi când spunem studiat, nu ne gândim doar la entomologia modernă, căci cunoaşterea, priceperea în materie de albinărit, din urmă cu secole, tot din studiu veneau, dintr-o neîncetată şi atentă observare a vieţii stupului. “Stilul de viaţă ” al albinelor a inspirat, încă din vremuri vechi, interpretări simbolice, mituri şi legende, poveşti, poezii şi fabule, meditaţii filozofice, steme şi blazoane, comparaţii şi metafore. Din pricina obiceiului profund uman de a judeca totul prin prisma viziunii omeneşti asupra vieţii, descrierea vieţii albinelor a suferit adesea de antropomorfism. Deşi azi credem că totul ţine de un instinct ajuns într-un stadiu avansat, rafinat prin evoluţie, purtările albinelor ne fascinează atât de mult, încât nu încetăm de a le înzestra cu o aură spirituală.

Mai presus de orice, albina a inspirat dragoste. O mică făptură aleasă, dăruită cu însuşiri deosebite şi iubită deopotrivă de zei şi de oameni – aşa e văzută albina. Ceea ce putea să facă ea era atât de uimitor, încât nu putea ţine decât de miracol, nu putea fi decât efectul unui suflu divin.

Mierea şi ceara se plămădeau tainic, în scorburi şi, mai târziu, în ştiubeie în care privirea omului nu putea pătrunde cu uşurinţă, aşadar tot ceea ce se petrecea acolo ţinea de o alchimie misterioasă, de nişte prefaceri secrete în urma cărora, din flori (frumoase, dar pe care omul nu le-ar fi putut mânca) se năştea mierea şi se întocmeau, cu un meşteşug ascuns, fagurii, fără seamăn în desăvârşirea lor. 

Într-o vreme când hrana dulce era prea rară (căci în urmă cu câteva mii de ani nici fructele – mai toate sălbatice – nu erau cine ştie ce dulci), întâlnirea cu mierea trebuie să fi fost o revelaţie, iar consumarea ei, o experienţă rară şi preţioasă. Uimitoare trebuie să le fi părut oamenilor din vechime înfăptuirile acestei mici fiinţe. Mierea nu era doar hrănitoare şi minunată la gust, ci avea virtuţi terapeutice şi magice, iar lumina lumânărilor de ceară alunga întunericul din locuinţele primitive. Cum să nu fi iubit oamenii albinele?

Pe aici, pe la noi, unde oamenii cresc albine de sute, dacă nu cumva de mii de ani, universul mitologic e plin de poveşti despre micuţele vieţuitoare. Albina e curată, cea mai curată dintre “gujulii” (ce cuvânt frumos! înseamnă gâze, insecte, gângănii); e fertilă, dar în chip cast (în Bucovina, o credinţă populară afirmă că albinele “îşi strâng sămânţa de pe pârâu”, căci reproducerea sexuată a micilor insecte încă nu era cunoscută), şi mai cu seamă, e harnică, drept care a rămas, până în ziua de azi, un simbol, însăşi întruchiparea Hărniciei.

După cum se vede, cu toate că am strâns atâta informaţie ştiinţifică despre albine, prin strădania unor cercetători reputaţi, continuăm să le vedem prin prisma moralei noastre. Dar, la urma urmei, dacă o făptură curată şi harnică nu merită iubirea noastră, atunci cine s-o merite?

Cele patru vârste, cele trei caste

Asemenea tuturor insectelor numite holometabole (cu metamorfoză completă), albinele trec, în viaţă, prin patru stadii distincte: ou (depus de matcă după împerechere), larvă (pe care lucrătoarele-dădace o hrănesc zdravăn), pupă (trecerea de la larvă la pupă are loc în celule astupate cu ceară, “căpăcite”, în limbajul apicultorilor – foto), şi în fine adult, mascul sau femelă.

În stup domneşte o strictă împărţire pe caste. Există o regină (sau matcă), albine lucrătoare (femele sterile) şi trântori care… se vede bine, după nume, ce rost au. Bine, asta e o glumă maliţioasă, trântorii au şi ei un rost; de fapt, la fel ca regina, sunt scutiţi de alte munci pentru a se dedica “muncii” de reproducere. Ei sunt “bărbaţii casei”, masculi care se împerechează cu matca pentru a produce viitoarele generaţii de lucrătoare şi mătci. Ei înşişi, trântorii, ies din ouă nefecundate, depuse de regină.

Matca (cea cu numărul 29 “pe tricou”, în fotografia de mai jos) e mama întregii colonii, singura femelă fertilă, care are de făcut doar o treabă, importantă, ce-i drept: să depună ouă. Lucrătoarele, care fac toate celelalte treburi din stup, sunt femele sterile, provenite din larve hrănite cu polen, în vreme ce regina provine dintr-o larvă hrănită cu lăptişor de matcă. Polenul este o aglomerare de granule microscopice, care conţin celulele reproducătoare masculine ale plantelor cu flori. E un concentrat de substanţe nutritive, cu care albinele hrănesc puietul destinat să se transforme în lucrătoare şi trântori.

În schimb, larvele ce urmează a deveni regine cresc în celule speciale, mai mari (numite botci) şi beneficiază de un tratament preferenţial: sunt îndopate cu lăptişor de matcă, încă şi mai nutritiv, un fel de super-hrană, datorită căreia larva îşi sporeşte greutatea de 1800 de ori în numai cinci zile.

Când apar concomitent mai multe mătci tinere, acestea se luptă între ele, până când (ca înNemuritorul!) rămâne doar una singură.

Uneori, când colonia devine prea numeroasă (şi mai sunt şi alte cauze, cunoscute sau doar bănuite), o matcă îşi formează propriul ei alai şi pleacă în căutarea unui alt sălaş: e fenomenul numit roit. E un moment critic: roiul, adesea aciuat într-un copac înalt, trebuie prins şi “cazat’ într-un stup, altminteri va pleca cine ştie unde, irosind munca apicultorului care le-a crescut pe fugare. Pentru a prinde roiul, trebuie întotdeauna prinsă întâi matca, pe care toate celelalte albine o vor urma.

Fabrica din stup

S-a spus de atâtea ori că fagurii sunt o minune a tehnicii, încât expresia s-a banalizat în ultimul hal. Şi totuşi, felul în care albinele modelează ceara (produsă de glande abdominale specializate), construind celule hexagonale – cel mai eficient mod de a umple spaţiul disponibil – nu poate fi banal. (Oare perfecţiunea poate fi banală?)

Ceara a fost, alături de miere, un “produs de succes” timp de multe secole. Chiar dacă azi lumânările sunt făcute din alte substanţe, ceara de albine a rămas un produs important, de uz farmaceutic şi cosmetic, în special.

Ameninţate!

Albinele au şi ele duşmanii lor naturali, paraziţi sau prădători. În zborurile lor din floare în floare pot avea neşansa de a nimeri în fălcile unui păianjen (foto). Există şi specii de viespi cu care albinele sunt în război, după cum există şi păsări specializate în a se hrăni cu albine, cum e prigoria (numită şi albinărel), una dintre cele mai frumoase păsări de la noi, îndrăgită de toată lumea, în afară de apicultori. Dar asta e nimic faţă de ceea ce le fac oamenii.

Albinele din ziua de azi trăiesc vremuri grele: din cauze încă insuficient cunoscute, mor în masă. Fenomenul este investigat de numeroase institute de cercetări din întrega lume; conştienţi de pericolul care ne pândeşte dacă ar dispărea albinele care ne polenizează plantele – agricultura, sursa noastră de hrană, ar fi extrem de grav afectată – oamenii de ştiinţă încearcă să afle ce anume provoacă această decimare a coloniilor.

Au fost propuse diverse explicaţii: o combinaţie între un parazit şi un virus, extinderea comunicaţiilor wireless, ale căror semnale interferează cu sistemele de comunicare şi orientare ale albinelor şi, evident, otrăvirea în masă datorată pesticidelor. Cauza precisă nu a fost încă elucidată; e posibil să fie vorba despre un fenomen mai complex, un cumul de factori nocivi. Iar în acest timp, albinele continuă să se împuţineze. Descurajaţi de această stingere treptată, dar vizibilă şi dramatică, a speciei, crescătorii de albine dispar şi ei. Franţa, de pildă, a pierdut, în doar 10 ani (1994 – 2004), 15.000 de apicultori: oamenii au renunţat la o îndeletnicire în care, în locul mierii, se alegeau doar cu pumni întregi de albine moarte.

Problema este că nu prea ne permitem să le pierdem: albinele sunt o forţă vitală a planetei.

“Dacă albinele ar dispărea, nici omul n-ar mai avea decât câţiva ani de trăit.” Afirmaţia este atribuită lui Albert Einstein şi, cu toate că pare greu de crezut, lucrul e foarte posibil: albinele au un rol vital în polenizarea (deci în reproducerea) a mii de specii de plante. De 50 de milioane de ani, de când au apărut pe Pământ, albinele – la început doar cele sălbatice, apoi şi cele crescute de om – au contribuit enorm la evoluţia regnului vegetal, aşa cum îl cunoaştem azi. Fără ele, lumea noastră ar fi tragic de “altfel”.

Surse foto: Hepta, AFP

Pe urmele roiului 

Uneori, cand colonia devine prea numeroasa (si mai sunt si alte cauze, cunoscute sau doar banuite), o matca isi formeaza propriul ei alai si pleaca in cautarea unui alt salas: e fenomenul botezat roit. Este un moment critic: roiul, adesea aciuat intr-un copac inalt, trebuie prins si „cazat” intr-un stup, altminteri va pleca nu se stie unde, irosind munca apicultorului care le-a crescut pe fugare. Pentru a captura roiul, trebuie intotdeauna prinsa intai matca, pe care toate celelalte albine o vor urma.

Ca pe vremuri 

Desi „albinaritul“ modern foloseste stupi paralelipipedici cu rame mobile, mai exista, chiar in Europa, apicultori care isi cresc albinele in stiubeie cu forme stravechi. Acest tip de adapost pentru albine a fost folosit pana pe la jumatatea secolului XX si ne-au mai ramas si azi cateva „relicte“. In regiunea Cevennes, din Franta, stiubeie scobite in trunchiuri de castan si acoperite cu placi de ardezie alcatuiesc o „prisaca“ traditionala, asezata intr-o padure de castani.

Cazuta la datorie 

Albinele au si ele dusmanii lor naturali, paraziti sau pradatori. In zborurile lor din floare in floare, pot avea nesansa de a nimeri intre falcile unui paianjen (foto). Exista si specii de viespi cu care albinele se afla in razboi, dupa cum exista pasari specializate in a se hrani cu albine, cum e prigoria (numita si albinarel), una dintre cele mai frumoase zburatoare de la noi, indragita de toata lumea, cu exceptia apicultorilor.

S-a spus de atatea ori…

…ca fagurii sunt o minune a tehnicii, incat expresia s-a banalizat in ultimul hal. Si totusi, felul in care albinele modeleaza ceara (produsa de glande abdominale) construind celule hexagonale – cel mai eficient mod de a umple spatiul disponibil – nu poate fi banal (oare poate fi perfectiunea banala?). Ceara a fost, alaturi de miere, un „produs de succes“ timp de secole. Chiar daca azi lumanarile sunt facute din alte substante, ceara de albine a ramas un produs important – de uz farmaceutic si cosmetic in special.

Otravire in masa 

Desi albinele au multi dusmani naturali, daunele produse de acestia nu se compara cu ceea ce le face omul. Folosirea pesticidelor in livezi si campuri cultivate provoaca moartea a milioane de albine, cu consecinte dramatice. Franta, de pilda, a pierdut, in doar 10 ani (1994-2004), 15.000 de apicultori: oamenii au renuntat la o indeletnicire din care, in locul mierii, se alegeau cu pumni intregi de albine moarte.

Mancaruri si supermancaruri 

Polenul este o aglomerare de granule microscopice, care contin celulele reproducatoare masculine ale plantelor cu flori. E un concentrat de substante nutritive cu care albinele hranesc puietul destinat sa se transforme in lucratoare si trantori. In schimb, larvele ce urmeaza sa devina regine cresc in celule speciale, mai mari (numite botci) si beneficiaza de un tratament preferential (foto dreapta): sunt indopate, pe toata perioada dezvoltarii lor, cu laptisor de matca, inca si mai nutritiv, un fel de superhrana datorita careia larva isi sporeste greutatea de 1.800 de ori in numai cinci zile.

Mama e numai una 

Matca (numarul 34 „pe tricou“) depune oua, inconjurata de suita sa. Matca e mama intregii colonii, singura femela fertila, care are de facut o singura treaba, importanta, ce-i drept: sa depuna oua. Lucratoarele, care fac toate celelalte treburi din stup, sunt femele sterile, provenite din larve hranite cu polen (cu exceptia primelor 3 zile de viata, când primesc laptisor de matca), in vreme ce regina provine dintr-o larva hranita numai cu laptisor de matca. Atunci cand apar concomitent mai multe matci tinere, acestea se lupta intre ele pana cand, la fel ca in Nemuritorul, ramane una singura.

Foto: Eric Tourneret/Lightmediation

Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA

VIAŢA DE PE TERRA A FOST ÎMPRĂŞTIATĂ ÎN TOT UNIVERSUL?

Acest articol apartine blogului Blog Enciclopedic 

Galerie foto (1)

O echipă de oameni de ştiinţă din Japonia sugerează că impactul cu asteroidul „vinovat” de dispariţia dinozaurilor ar fi putut să răspândească viaţa de pe Pământ în Univers.

Acum 65 de milioane de ani, un asteroid cu diametrul de circa 10 km a izbit Pământul şi a pus capăt domniei de 165 de milioane de ani a dinozaurilor. Acum, noi cercetări vin să arate că evenimentul ar fi aruncat în spaţiu miliarde de tone de fragmente de rocă, potenţial purtătoare de germeni ai vieţii.

Cercetătorii de la Universitatea Kyoto Sangyo, din Japonia, susţin că au aflat unde au ajuns o parte din aceste fragmente de rocă. Aşa se face că ei şi-au concentrat eforturile asupra unor bucăţi de roci care au avut posibilitatea de a ajunge în locuri din galaxie ce ar favoriza apariţia vieţii. Pe lista cercetătorilor au ajuns planete şi sateliţi naturali despre care se presupune că au apă, precum satelitul lui Jupiter – Europa, satelitul lui Saturn – Enceladus şi exoplanetele asemănătoare cu Pământul.

În urma calculelor, s-a constat că numărul de fragmente de rocă şi gheaţă care ar fi putut ajunge pe Enceladus a fost egal cu cel care ar fi aterizat pe Lună, în jur de o sută de milioane de fragmente. Cu toate acestea, se pare că cea mai mare parte din fragmente a pătruns în spaţiul interstelar.

Echipa a estimat că 1000 de bucăţi de rocă terestră au ajuns în sistemul stelei roşiei pitice numite Gliese 581, unde cel puţin 6 planete au fost identificate drept potenţial prielnice vieţii. Gliese 581 este situată la 20,3 ani lumină de Pământ, ceea ce înseamnă că, pentru a ajunge acolo, rocile ar fi trebuit să călătorească aproape un milion de ani. Oamenii de ştiinţă nu ştiu dacă viaţa microbiană ar putea supravieţui unei astfel de călătorii prin spaţiu, dar spun că încă există o posibilitate ca viaţa de pe Pământ să fi ajuns până acolo.

Pornind de la această premisă, echipa a calculat cât de mult timp ar fi trebuit să călătorească rocile pentru a împrăştia viaţa terestră în întreaga galaxie. Astfel, s-a constat că ar fi nevoie de un trilion de ani (1.000 de miliarde) pentru a acoperi volumul Căii Lactee, care are o vechime de doar 10-13 miliarde de ani.

Deşi este puţin probabil ca microbii să supravieţuiscă mii de ani în spaţiu, există totuşi unii membrii ai micii comunităţi care au potenţialul de a trece peste această sarcină. De exemplu, grupul de microorganisme numite extremofile are capacitatea de a supravieţui în condiţii extreme, făcând faţă temperaturilor foarte scăzute sau ridicate, cât şi radiaţiilor şi acidităţii.

Sursa: SEN

Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA

MEDICII DIN UZBEKISTAN DESFASOARA UN PROGRAM SECRET DE STERILIZARE A FEMEILOR. UNII MEDICI ROMANI PROCEDEAZA LA FEL?

Acest articol apartine blogului Saccsiv


Iata ce putem citi in articolul O ţară şochează: femeile sunt sterilizate fără să ştie:

Medicii din Uzbekistan desfăşoară un program secret de sterilizare a femeilor, relatează BBC News Online, care a discutat cu mai multe femei sterilizate fără să fie informate şi fără să consimtă acest lucru.
Adolat, care provine din Uzbekistan unde viaţa se centrează în jurul copiilor şi a unei familii mari, a mers la medic şi a aflat că a fost sterilizată după ce a născut-o pe fiica sa prin cezariană. “Am fost şocată. Am strigat şi am întrebat: «Dar de ce? Cine a putut să facă asta?» Doctorul a spus: «Aceasta este legea în Uzbekistan»”, a declarat ea.
Cu toate acestea, sterlizarea nu este, oficial, legalizată în Uzbekistan. Dar dovezile strânse de BBC sugerează că autorităţile au condus un program în ultimii doi ani pentru a steriliza femeile din ţară, deseori fără ştirea lor.
“În fiecare an ni se prezintă un plan. Fiecărui doctor i se spune câtor femei trebuie să li se dea contraceptive; câte femei urmează să fie sterilizate”, afirmă un ginecolog din capitala Taşkent. “Există o cotă. Cota mea este de patru femei pe lună”, a adăugat ea sub acoperirea anonimatului.
Alte surse medicale sugerează că se fac presiuni puternice în special asupra medicilor din zonele rurale ale ţării, unde unii ginecologi au ordinul de a steriliza până la opt femei pe lună.
O mamă a declarat că a avut o durere suspectă şi sângerări abundente timp de mai multe luni după ce l-a născut pe fiul ei. După ce a făcut o ecografie, a descoperit că i-a fost scos uterul. “Mi-au spus: «Ce-ţi mai trebuie copii? Ai deja doi»”, a povestit ea.
Potrivit unei surse din cadrul Ministerului Sănătăţii, programul de sterilizare are ca scop să controleze creşterea populaţiei în Uzbekistan, care a ajuns oficial la 28 de milioane de persoane.
Primul caz de sterlizare forţată a fost raportat în 2005, de Gulbakhor Turaeva, un patolog din oraşul Andijan care a remarcat că uterele unor femei tinere şi sănătoase sunt aduse la morga la care lucra.
După ce a strâns dovezi privind 200 de sterilizări forţate, urmărind femeile ale căror utere au fost îndepărtate, ea şi-a prezentat public descoperirile şi le-a cerut explicaţii şefilor săi. Ea a fost concediată, iar în 2007 a fost încarcerată, fiind acuzată că a introdus ilegal în ţară literatură de opoziţie.
Comentariu saccsiv:
Iata si o parte a unui comentariu postat pe blog acum trei ani:

Primul caz este al unei fete de 28 de ani, mamă a şapte copii şi care, mergând să-l nască pe al optulea, a dat de un medic ,,idiot” ( iertaţi-mi expresia ). Pur şi simplu n-a vrut să o ajute şi nici pe moaşă n-a lăsat-o. Deşi avea dilataţie maximă ( lucru firesc pentru un organism ce a mai trecut prin şapte naşteri ), n-au dus-o în sala de naşteri, medicul bombănind pe culoare: ,,eu ăsteia îi fac cezariană şi îi leg trompele, ce, e vacă de prăsilă, câţi copii o să mai facă?” Mama a auzit toate acestea, ba chiar s-a luat puţin în gură cu el: ,, dom’ doctor, nu vi-i aduc să mi-i creşteţi”, lucru care l-a iritat şi mai mult. Au lăsat-o mai bine de doisprezece ore să se chinuie, după care i-au făcut Eco şi au constatat ( după cum era şi firesc) că fătul se întorse-se ( dacă a văzut că nimeni nu-l ajută, a obosit şi a renunţat…) şi acum chiar că nu mai putea fi vorba de o naştere normală…I-au făcut cezariană, au vrut să-i lege trompele… încă ameţită după anestezie a făcut scandal săraca fată pe masa de operaţie… şi abia au lăsat-o fără s-o mutileze.
În spitalul din Constanţa, cazul a fost celebru şi bineînţeles, corpul medical a făcut coaliţie împotriva ,,pacientului vinovat şi irascibil”.

Sursa: Saccsiv’s Weblog