Omul superior ?

“Ca profesor, aflat la catedră de mai bine de 40 de ani şi care a predat etica animală timp de 35 de ani, arareori am folosit, drept argument, altceva în afara materialelor tipărite. Dar acest film este atât de bine realizat şi atât de provocator, că, de acum înainte, îl voi include în cerinţele mele de curs, ca pe o unealtă educaţională extrem de puternică.” (Bernard Rollin, Profesor de filozofie şi ştiinţe biomedicale, Universitatea de stat, Colorado)

Un documentar cu adevărat superb, “The Superior Human?”, scenariul şi regia Samuel McAnallen, narat cu sarcasm şi umor de vocea extraordinară a doctorului Nick Gylaw, a fost dedicat Zilei Pământului, în acest an, 2012, fiind primul documentar care contestă, sistematic şi logic, credinţa părtinitoare umană în superioritatea speciei noastre asupra tuturor celorlalte specii care ne populează planeta, motivaţie a masacrului pe care-l orchestrăm de sute de ani, pe baze “ştiinţifice” sau din pură distracţie.

Cu câteva excepţii notabile, primele cărţi privind etica animală nu au apărut decât prin anii ‘70, dar în deceniile următoare domeniul pare să fi înflorit, captivând astfel imaginaţia societăţii ca unul dintre curentele predominante din etica actuală şi a condus, deja, la un mai mare grad de conştientizare şi schimbări majore ale modului cum sunt tratate animalele.

Dar, ca de obicei, schimbările sociale, benefice animalelor, au depăşit gradul general, social, de înţelegere a considerentelor etice care au dictat o asemenea schimbare.

Filmul lui McAnallen promite foarte mult, ca încercare de remediere a acestei situaţii inechitabile şi, într-o manieră neaşteptat de democratică, pentru un producător de film, documentarul a fost pus la dispoziţie, pe internet, complet gratuit.

Pentru cei care nu prea doresc să se scufunde în consideraţii filozofice complexe, dar şi pentru cei dispuşi s-o facă, acest film reprezintă o introducere foarte incitantă în problema fundamentală a eticii animale, mai precis spus în problema presupusei superiorităţi umane, care serveşte, de fapt, drept argument, pentru a bloca extinderea preocupărilor morale asupra regnului animal sau vegetal.

Fără nici un fel de dubiu, afirmaţia categorică, necontestată, neanalizată, dar omniprezentă, că oamenii reprezintă formele superioare de viaţă şi, ca atare, sunt îndreptăţiţi să exploateze toate celelalte forme de viaţă, în beneficiul propriu, reprezintă cel mai formidabil obstacol în calea extinderii acestor preocupări morale.

Până şi unele religii, cum ar fi jainismul, care par, superficial vorbind, să acorde drepturi morale egale tuturor fiinţelor, de fapt îşi fac griji la adresa animalelor numai fiindcă sunt considerate a fi reîncarnări ale oamenilor.

Rămâne valabilă, fireşte, afirmaţia cărturarului hindus Bal Gangadhar Tilak că tocmai jainismul a condus la eradicarea sacrificiilor de animale în religia vedică şi la apariţia conceptului non-violenţei, Ahimsa, dar toate aceste realizări sunt văduvite de aparenta lor abnegaţie, dacă plecăm de la premisa enunţată în paragraful anterior.

Combinând imagini fascinante cu o serie de interviuri sau prelegeri inspirate ale unor personalităţi din domeniu, McAnallen acoperă o diversitate de căi prin care presupusa superioritate umană poate fi negată, raţional vorbind şi nu doar emoţional, respingând această pretenţie absurdă într-un mod care ar putea oferi prilej de dispute interminabile filozofilor, dar, pentru un om normal, reprezintă o provocare la adresa unor prejudecăţi încetăţenite şi chiar înţepenite, într-o manieră foarte greu de ignorat.

Până la urmă, când anume a început această pervertire sau poate manipulare a gândirii umane, care ne-a convins de minunata noastră “superioritate” ?

Imediat după Geneză, oare, aşa cum ne “învaţă” biblia ?

Cine spune că biblia este cuvântul lui Dumnezeu, din moment ce aplicarea ei a condus la declanşarea celor mai mari atrocităţi din istoria umană şi la pierderi enorme de vieţi, aproape imposibil de totalizat ?

Personal cred că antropomorfizarea Creatorului, idee cel puţin aberantă, este cea care ne-a împins spre iluzia că ne aflăm pe picior de egalitate cu esenţa Universului, demonstrând, încă o dată, efectul distructiv al teoriei nivelelor ierarhice, aplicată, în detrimentul holismului, asupra formelor de viaţă, de această dată.

Folosirea de criterii foarte elastice şi, în special, părtinitoare în evaluarea aptitudinilor, care ar fi trebuit să poziţioneze orice specie animală sau vegetală undeva în scara ierarhică, inventată ad-hoc, tot în beneficiul nostru, exclude din start reţeaua extrem de complexă de interconectări şi interdependenţe, mai ales, care acoperă întreg regnul viu şi ne-a făcut, dacă vreţi, să ignorăm realitatea evidentă că energia solară susţine, aproape în exclusivitate, viaţa pe Terra şi că plantele sunt singurele capabile s-o colecteze şi s-o prelucreze direct.

Ce suntem noi ceilalţi, animale şi oameni, prin comparaţie cu plantele ?

Cât de performantă este, de fapt, fiinţa umană ?

Simplu !

Lăsat liber în natură, omul ar muri rapid, fie de inaniţie, fie deshidratat, fie inclus la categoria “delicatese” în meniul vreunui animal de pradă, dacă a uitat cumva să fugă de acasă cu AKM-ul în buzunar şi vorbim exact de acelaşi mediu natural în care toate celelalte forme de viaţă trăiesc şi prosperă.

Cu o singură condiţie… să nu fim noi prin preajmă.

Dacă am apela la acelaşi raţionament contorsionat uman, care ne plasează, convenabil, în vârful absurdului lanţ trofic şi am ignora, din nou, să tratăm regnul viu ca pe un întreg, singura noţiune care se impune, de la sine, este aceea de parazit.

Neplăcut, nu-i aşa ?

Haideţi să fim la fel de consecvenţi în aprecierea performanţelor oricărei alte specii, aşa cum suntem atunci când subliniem superioritatea propriilor noastre aptitudini şi să abandonăm principiul stupid al egalizării noţiunii de “diferit” cu cea de “handicap” sau “inferior” şi, atunci, etica ecologică ar căpăta cu adevărat şi logica cuvenită, fără a mai fi nevoie să ne ascundem în spatele unor motivaţii aparent corecte, dar, în fapt, profund egoiste: nu trebuie să mai distrugem mediul, în căutarea profitului financiar cu orice preţ, fiindcă ne tăiem singuri craca şi periclităm viitorul propriei specii.

Pur şi simplu, nu-mi vine să reproşez absolut nimic acestui film, nici măcar faptul că se raportează constant la “teoria evoluţionistă” a lui Darwin - şi subliniez mereu că este numai o teorie malefică, masonică, contrazisă in corpore de ADN, microbiologie şi dovezile arheologice - fiindcă reuşeşte, la modul surprinzător, să descopere argumente benefice în ea.
Ce-i drept predeterminismul genetic şi ipoteza mutaţiilor genetice, strict aleatoare, nici nu au fost destinate, de fapt, a fi folosite contra animalelor, ci contra noastră, a “superiorilor”, reducându-ne la statutul de simple maşini biochimice, prin opera unui estropiat ca Hawking, aşa cum Descartes proceda, la rândul lui, cu animalele.

În ce-l priveşte pe Descartes, iarăşi nu trebuie să fim foarte miraţi de “performanţele” sale negative, fiindcă este nominalizat de mulţi autori ca membru al masoneriei şi chiar şi biograful său, Adrien Baillet, menţionează că după apariţia manifestelor rosicruciene, în 1614, în Germania şi la 1622 pe străzile Parisului, Descartes devenise aproape obsedat, încercând să se facă remarcat de aceştia.

Teoria lui Descartes nu este malefică prin imaginarea entităţii umane la modul dual, mecanismul biochimic cuplat cu cel mental, non-fizic - imagine comună multor practici spirituale străvechi - ci în faptul că le-a negat celorlalte vietăţi acelaşi drept, la o structură similară, chiar dacă nu atât de “performantă” ca cea umană.

Poate că Blaise Pascal, care i-a fost contemporan, l-a caracterizat cel mai bine pe autorul teoriei dualismului:

“Nu-l pot ierta pe Descartes; în toată filozofia sa, Descartes a făcut tot posibilul pentru a se dispensa de Dumnezeu. Dar Descartes nu i-a putut nega lui Dumnezeu performanţa de a fi pus lumea în mişcare, pocnind, pur şi simplu, din degetele sale divine; după aceea, însă, nu a mai avut deloc nevoie de Dumnezeu.”

În ce priveşte etica umană, poate că nu am mai fi ajuns să apreciem discursurile pătimaşe ale unui militant ca Gary Yourofsky, dacă am fi ţinut cont de microbiologie şi, mai ales, de teoria pleomorfismului, care ne arată cu claritate că organismul uman conţine circa 50 de trilioane de celule, dar şi circa 40 de trilioane de bacterii, aşa că e foarte greu de decis cine anume ne defineşte pe noi, ca entităţi “conştiente”.

E mult mai uşor de decis cine este parazitul în această ecuaţie: cel care încearcă, prin antibiotice”, să-şi “sinucidă” aproape jumătate din propria fiinţă.

Desigur că în paradigma actuală, nu absurdă, ci de-a dreptul dementă, a consumerismului cu orice preţ, consumul a devenit mult mai important decât producătorii.

Ei bine… nu chiar toţi sunt excluşi, fiindcă cei care au inventat şi impus toate formele de discriminare, pentru a ne certifica sclavia, stăpânii noştri multi milenari, se consideră mult deasupra oricărui lanţ trofic.

Şi apropo de discriminare, să n-o uităm pe cea din interiorul propriei specii !

Când vorbim de terorişti ce aruncă cu bombe şi ne uităm urât la arabi, ne lasă subit memoria şi uităm că un ticălos ca Menachem Begin a inventat atentatul cu bombă în locuri publice sau alţii, mult mai nemernici decât el, ca Einstein, Oppenheimer sau Teller au inventat bomba atomică sau cea cu hidrogen.

Oh, ce mândri suntem de teoria relativităţii, furată de Einstein de la Hilbert !

Poate numai ea ne va salva, ajutându-ne să fugim de pe Pământul pe care am ajuns să-l otrăvim cu toate chimicalele noastre criminale.

Şi uite că nu mă pot abţine să nu fiu cârcotaş şi, întorcându-mă la film, nu mă pot opri să nu remarc de cât de puţină trecere se bucură teoria, altminteri strălucită, a lui Rupert Sheldrake, a câmpurilor morfogenice - căreia îi subliniam, cu altă ocazie, similitudinile cu arhiva akashică sau cu subconştientul colectiv al lui Jung - atunci când se face referire la diseminarea inexplicabilă a unei informaţii noi între câini de prerie izolaţi, folosiţi într-un experiment genial.

Dacă recunoaştem că inima şi creierul generează câmpuri electromagnetice, ce pot fi măsurate departe, mult în afara corpului, iar toate procesele metabolice, inclusiv cel al transmiterii influxului neuronal, sunt de natură electrică, de ce oare credem că memoria şi conştiinţa sunt limitate la dimensiunile craniului uman ?

Sau ale craniului animal ?

De ce am ajuns să căutăm crainicul în interiorul televizorului ?

Ar exista răspunsuri şi la aceste întrebări, retorice, de fapt, dar iarăşi pot fi acuzat că mă cramponez de “teorii ale conspiraţiei”, deşi, mare minune şi superbă coincidenţă, filmul afirmă că la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX a început ştiinţa să se delimiteze de orice altceva, mai ales de spirit şi spiritualitate, adică exact atunci când banii familiilor Rothschild, Rockefeller şi Carnegie interveneau în pervertirea învăţământului, devenit obligatoriu.

“Ar trebui să fie vizionat obligatoriu şi vă mulţumesc fiindcă aţi exprimat atât de bine ceea ce simţeam de multă vreme. Omul este departe de a fi superior. Prietenele noastre, animalele, trăiesc într-o osmoză perfectă cu orice ecosistem minunat, în timp ce omul este un parazit, care distruge absolut tot ce atinge, prin lăcomia şi egoismul său.” (Gypsy Wulff, Autor al cărţii “Turning Points in Compassion”)

sursa: antiiluzii.blogspot.ro

Sursa: gandeste.org

Criza din zona euro. Un nou război al religiei

Opoziţia între ţările “virtuoase” din Nordul Europei şi ţările “risipitoare” din Sud a luat turnura unei fracturi între protestanţii austeri şi riguroşi şi catolicii promţi în căutarea iertării păcatelor economice, notează un editorialist italian, fin cunoscător al Vaticanului.

Poate că nu ştiu toţi, dar în statele nord-europene mulţi cred că problema datoriilor europene este rezultatul unui păcat catolic. În limba germană, termenul “Schuld” nu înseamnă doar “datorie”, ci şi “vină”. Este vorba de asocieri semantice care evidenţiază diferenţe culturale profunde.

Şi ajută la mai buna înţelegere a accentuatei lipse de încredere, care merge până la prejudecată, a unor naţiuni nord-europene faţă de state percepute ca membre ale unui inconştient “Club Mediteraneean”. Diferenţa între, pe de o parte, valoarea obligaţiunilor de stat italiene şi spaniole, şi cele germane, pe de alta, capătă astfel un ecou cu valenţe etice: tendinţe de discriminare care depăşesc cu mult problema datoriilor statelor suverane.

Se ajunge în mod automat, ba chiar cu temerea de a o spune, la un amestec de valori între cultură şi religie, la imprimarea în fondul Uniunii Europene a unor elemente care au înveninat în trecut relaţiile.

De fapt, este vorba de încălcarea unui tabu care trezeşte fantasmele Reformei şi Contrareformei şi războaielor purtate în legătură cu perceperea lui Dumnezeu în Europa. Un aspect al polemicilor care în ultimele luni a fost abordat doar în grabă. Şi totuşi, acest aspect reapare cu intermitenţă, în timp ce euro începe să nu mai reprezinte bogăţie şi stabilitate, ci şomaj, sărăcie şi declin. Retorica antiitaliană şi antimediteraneeană, spre deosebire de cea antigermană, este alimentată în mod inconştient cu stereotipuri nu doar culturale, ci şi religioase.

O stare de incertitudine

“Adevăruri” străvechi, îngropate în memoria Vechiului Continent, care nu ar trebui scoase, pentru a nu se risca distrugerea laboriosului compromis între naţiuni care a garantat decenii întregi pacea socială şi politică. Starea de incertitudine conduce spre izolaţionism, din convingerea iluzorie că singuri ne putem salva mai bine.

Este un izolaţionism alimentat de unele cercuri din zonele luterane ale Germaniei şi de state majoritar protestante precum Olanda, Finlanda şi altele. Se merge până la a spune că, dacă Martin Luther, teologul german din secolul XVI, ar fi fost prezent la Maastricht în 1992, când au fost puse bazele uniunii monetare europene, el ar fi împiedicat aderarea statelor mediteraneene. “Ascultaţi: nicio ţară catolică care nu a trecut prin Reforma protestantă” nu trebuie să adere la zona euro, îşi imaginează unii că ar fi spus Martin Luther. Teza este susţinută de Stephan Richter, directorul The Globalist, site-ul care analizează tendinţele actuale în era globalizării.

Richter este un comentator catolic, dar în primul rând german. El afirmă că “excesul de catolicism afectează sănătatea fiscală a naţiunilor, chiar şi acum, în secolul XXI”. Aceasta ar fi “teza lui Luther”, pe care statele nord-europene o regretă că nu a fost aplicată; şi a cărei încălcare ar fi la originea multor probleme. Dacă, în schimb, cuvintele sale imaginare ar fi fost respectate, “zona euro ar fi fost mai compactă, iar economia europeană ar avea mai puţine dificultăţi”.

În concluzie, pentru a analiza capacitatea unei ţări de a adera la zona euro nu ar fi trebuit să fie aplicate criterii economice, ci examinarea fundamentelor religioase: totul ar fi fost mai uşor. Argumentul este destul de simplu: aşa-numitul grup “PIGS” (sau “PIIGS”) – acronim care în engleză înseamnă “porci” şi se referă la iniţialele Portugaliei, Irlandei, Greciei şi Spaniei, cu încă un “I” include şi Italia – toate aceste state sunt majoritar catolice, cu excepţia Greciei ortodoxe.

Noutatea este că, în ultimă instanţă, etichetele nu mai au o semnificaţie conjuncturală, legată de criza capitalismului financiar exportată de Statele Unite, ci sunt un fel de sentinţă de condamnare definitivă a unei culturi şi unui mod de guvernare; iar, mai nou, a unei confesiuni religioase.

Un mod de a trăi

La baza “vinei” naţiunilor îndatorate ar fi incapacitatea catolicismului de a se emancipa: un mod de a trăi, chiar înainte de o credinţă, care a trecut de la practica indulgenţelor emise pentru iertarea păcatelor la o toleranţă excesivă în materie de “păcate fiscale”. Polemica îi face pe unii economişti, în special pe cei spanioli, să meargă la originea capitalismului, eliminând premisele protestante şi înlocuindu-le cu dinamismul spaniol-catolic caracteristic perioadei Reformei şi Contrareformei.

Dar criticile retrospective privind origini ale aristocraţiei capitaliste confirmă doar ambiguitatea unui proces care riscă să pregătească o ruptură, nu o reconciliere europeană. Pentru germanii de rând, fondul european de asistenţă financiară ar fi doar o cedare în faţa “culturii păcatului” şi datoriilor unei Europe catolice considerată incorigibilă.

Fără a ţine cont de acest context, devine greu de înţeles evidenta lipsă de comunicare între liderii politici europeni; şi tentativa unor cercuri politice şi economice de a o face să eşueze. În concluzie, se pare că pe fondul crizei de pe pieţele financiare se încearcă evocarea unui conflict între catolici şi luterani, “motivul de război” (“casus belli”) fiind polemicile pe tema modalităţilor acordării asistenţei financiare.

Conflictul latent este explicat prin torsionarea spre nord şi spre est a axei europene, ca urmare a procesului de extindere, cu consecinţa creşterii costurilor pentru naţiunile protestante. Nu este o coincidenţă că astăzi se spune că Finlanda este în centrul Uniunii Europene, iar Italia ar fi la periferie. Este una dintre numeroasele consecinţe ale încheierii Războiului Rece.

Este o trecere de la o comunitate europeană a cărei unitate s-a dezvoltat pe o axă central-meridională – Germania – Franţa – Italia – la una aflată sub hegemonia unei naţiuni germane care în privinţa Europei pare să faciliteze o victorie a tradiţiilor estice şi protestante asupra entuziasmului catolicilor germani. Cancelarul Angela Merkel provine din fosta Germanie de Est şi este fiica unui pastor protestant. Noul preşedinte german, Joachim Gauck, a fost pastor luteran.

Dar perspectiva georeligioasă luterană asupra crizei datoriilor obligă la unele acţiuni politico-geografice energice. Există temeri puternice că vor fi activate o serie de stereotipuri: deocamdată acestea trec pe plan second din cauza crizei economice. Dacă datoriile suverane reprezintă o vină care trebuie ispăşită, şi pentru care iertarea nu mai este garantată, excomunicările şi presupusele prevalenţe geoeconomice şi georeligioase ameninţă să trezească demoni care vor trage Europa înapoi nu doar câţiva ani, ci câteva decenii, cele mai întunecate.

Massimo Franco - CORRIERE DELLA SERA

sursa: presseurop.eu

Sursa: gandeste.org

ANGELA MERKEL ŞI PRIVATIZAREA OLTCHIM-ULUI

Denunţ public

În legătură cu apropiata privatizare a OLTCHIM, facem următoarele constatări şi aprecieri:

1. După 1990 industria românească a intrat într-un vast proces de DISTRUGERE. Oficial şi pentru a păcăli lumea, acestui proces i s-a spus PRIVATIZARE. Termen cu totul nepotrivit, termen fals, mincinos, menit să ascundă intenţiile criminale ale guvernanţilor de după 1990.

2. Printre ţintele principale ale DISTRUGERII asistate de guvern s-a aflat petro-chimia românească. În 1990, petro-chimia românească era competitivă la nivel mondial, era printre primele din lume. După 1965, românii au rupt de la gura copiilor ca să sprijine proiectele de industrializare a României. Nu erau proiectele unui nebun, ci ale unui vizionar inspirat, în ciuda altor păcate şi greşeli ale sale. Industrializarea României era o necesitate care se impunea oricărui voitor de bine pentru neamul românesc. Dezbaterile pe această temă dinainte de 1944 stau mărturie că această cale a industrializării accelerate era singura cale de urmat pentru a asigura României un statut demn printre ţările lumii.

3. În 1989 poporul român a ajuns în situaţia de a începe să se bucure de sacrificiile făcute pentru edificarea „socialismului multilateral dezvoltat”. Aveam o economie puternică, nu aveam nicio datorie externă, dimpotrivă, alţii erau datori la noi cu câteva miliarde de dolari. Erau semnele unei apropiate bunăstări meritate, îndelung aşteptată.

4. Ceea ce nu a prevăzut nimeni, nici Ceauşescu şi nici alţi susţinători ai ideii de industrializare, a fost TRĂDAREA, dimensiunile inimaginabile ale trădării celor care au organizat lovitura de stat din decembrie 1989, a celor care au guvernat România de atunci şi până azi. E greu să te opui trădării înainte ca aceasta să-şi vădească efectele. Mai ales când trădătorii se află în structurile şi instituţiile menite să protejeze statul şi avuţia statului.

5. Aşa zisa privatizare a OLTCHIM face parte din proiectul de DISTRUGERE a industriei, a economiei româneşti, face parte din proiectul de transformare a României într-o colonie, ai cărei proprietari nu mai sunt românii, ci nişte străini, greu de identificat în spatele unor firme anonime, cu denumiri înşelătoare: Banca Mondială, Fondul Monetar Intenaţional. Guvernul român a cedat în favoarea acestor instituţii toate pârghiile puterii, ale guvernării. Degeaba mergem noi să votăm cine să guverneze în România. Votul nostru nu mai contează, deoarece prin angajamentele deja luate, deciziile politice şi economice importante le iau Bruxelles-ul şi FMI-ul, indiferent cine ar veni la guvernare!

6. Cazul OLTCHIM este dureros de semnificativ. Privatizarea OLTCHIM-ului a fost decisă de guvernul Boc, la presiunile – a se citi şantajul FMI-ului. Guvernul actual, cel puţin la prima vedere, nu are cum să se dezică de semnătura guvernului precedent. Mai ales că este un guvern slab, uşor de contestat, de înlăturat. Chiar dacă, aşa cum pare, ar exista o predispoziţie pentru anularea sau măcar amânarea privatizării, nu prea are cum s-o întoarcă! Slabe speranţe de la guvern, de la Parlament, de la clasa noastră politică…

7. Preconizata privatizare se face în beneficiul unei firme germane, cu sediul în Polonia, firmă concurentă cu OLTCHIM. Principalul interes al firmei germane este dispariţia OLTCHIM-ului. Chiar dacă va semna un contract cu statul român prin care se angajează solemn că va continua producţia şi va continua să plătească taxe şi impozite, că va continua să ofere de lucru la zeci de mii de români care sunt interesaţi vital ca OLTCHIM să producă în continuare, firma germană are nenumărate posibilităţi ca în modul cel mai legal (dar nu şi legitim!) să oprească producţia! Mai ales că contractul dintre firma germană şi statul român are multe clauze secrete.

8. S-a afirmat că sprijinul pe care l-a avut suspendatul preşedinte Băsescu de la liderii europeni şi în mod special de la Angela Merkel are explicaţii economice, financiare. OLTCHIMul este de mult vânat de FMI. Guvernul Boc a semnat toate acordurile premergătoare necesare acestei schimbări de proprietar. După căderea guvernării PDL, Traian Băsescu este singura garanţie pentru FMI & comp., alde Merkel, Barroso, Gordon etc., că România nu-şi va încetini ritmul transformării ei în colonie. Avem acum toate motivele să deducem că într-adevăr aşa stau lucrurile. Revenirea lui Băsescu la Cotroceni era esenţială pentru aceste strategii şi proiecte anti-româneşti.

9. Statul român, ca acţionar principal la OLTCHIM, reprezentat de guvernul Boc, a avut un comportament straniu pentru un proprietar. Pur şi simplu a sabotat bunul mers al Combinatului, a împiedicat prin sancţiuni financiare ca OLTCHIM să reziste, să mai producă. Datele prezentate de liderii OLTCHIM denotă clar că guvernul României a acţionat cu totul contrar intereselor româneşti elementare, fiind principalul vinovat de falimentul provocat al OLTCHIM. Băsescu şi Boc, în persoană amândoi, se cuvine a fi cercetaţi pe acest subiect. Nu putea Boc să pună nicio semnătură a sa fără să primească acordul de la Băsescu. Răsplata trădării a venit în mai multe feluri, unul fiind cu siguranţă manevrele disperate şi incorecte la care s-au pretat liderii europeni, ca servanţi ai intereselor şi ai politicilor anti-româneşti, pentru a împiedica demiterea preşedintelui sperjur şi trădător de ţară.

10. Ce putem face acum?
Fără pretenţia că identificăm exact calea de urmat, sugerăm următoarele:
Mai înainte de orice, (A) să împiedicăm sau măcar să amânăm semnarea contractului de privatizare, în speranţa că un guvern viitor sau – mai puţin probabil, cel actual va găsi procedura prin care să salveze OLTCHIMul şi ce a mai rămas din petrochimia românească. Primul pas constă în a câştiga timp. Să nu le permitem infractorilor, criminalilor economici, să profite de încetineala cu care se mişcă guvernul. Toţi cei implicaţi împotriva proiectului de distrugere a OLTCHIM să înceapă prin a cere desecretizarea contractului de privatizare în totalitatea acestuia. Odată desecretizat acest contract, avem nevoie ca mai mulţi specialişti, desemnaţi de salariaţii OLTCHIM (nota bene: nu de acţionarii majoritari!) şi de societatea civilă, să se pronunţe asupra acestui contract. Ceea ce va necesita timp!
OLTCHIM şi, în general, petrochimia românească, sunt componente esenţiale ale economiei româneşti, soarta lor depăşeşte dreptul de decizie al Guvernului, al Parlamentului chiar! Pentru edificarea acestei petrochimii s-au sacrificat sute de mii de români, care s-au ştiut şi se consideră proprietari ai acestor întreprinderi, ca parte componentă din „avuţia întregului popor”! Constituţia şi legile dinainte de 1990 nu făceau statul român proprietar, ci numai administrator al avuţiei naţionale. Nu cumva este momentul ca, măcar în ceasul al 12-lea, să lămurim care este statul juridic pe care l-au avut înainte de 22 decembrie 1989 aşa numitele întreprinderi de stat? Ca parte componntă a ţnaţionale, a întregului popor, puteau fi acestea puse la dispoziţia unor legi iresponsabile, aşa cum au fost legile privatizării?
(B) Protestele publice trebuie să capete amploare mai mare şi o corectă direcţionare! Avem motive temeinice pentru ca protestele împotriva revenirii preşedintelui trădător să le asociem cu protestele împotriva înstrăinării şi demolării OLTCHIM-ului. Deci: demiterea lui Băsescu este, în mare măsură, sinonimă cu salvarea OLTCHIMului! Numai că aceste proteste nu trebuie făcute nici în Piaţa Universităţii, nici în faţa Guvernului sau la Cotroceni. Locul cel mai potrivit este în faţa ambasadei Germaniei, a ambasadei SUA, a reprezentanţei Uniunii Europene, la sediul FMI.
(C) Nu în ultimul rând, cred că este cazul să ne gândim foarte serios la un sprijin internaţional. Nu pentru OLTCHIM, ci pentru toată România! Suntem o ţară agresată şi ocupată, nu cu forţa militară, ci prin intrigi şi crime financiare! Suntem o ţară supusă prin cele mai perfide mijloace la destructurare şi dispariţie de facto de pe scena politică a lumii! Suntem un popor pe care se experimentează cele mai ticăloase strategii de înrobire şi distrugere! Nu se poate să nu existe în omenirea asta atât de mare şi de minunată (totuşi!), persoane şi entităţi publice care să nu arate sensibilitate şi solidaritate cu cauza supravieţuirii noastre ca popor, ca ţară, ca stat! Trebuie să le identificăm cât mai repede şi să ne adresăm acestora cu un mesaj „scurt şi cuprinzător”, să punem toată documentaţia necesară celor pe care apelul nostru îi va mişca! Să sperăm că printre aceştia se vor număra liderii religioşi ai Planetei, personalităţile academice de notorietate internaţională, laureaţii premiului Nobel pentru economie, pentru pace, marile cancelarii ale lumii, marii ziarişti şi publicişti, inclusiv cei care, cu mijloace proprii oricât de precare, se încumetă să se împotrivească Răului planetar!
În cazul special pe care îl reprezintă OLTCHIM, cred că se impune şi o corectă informare a opiniei publice din Germania asupra felului în care Angela Merkel apără interesele conaţionalilor săi. Este acesta conform exigenţelor morale caracteristice mentalităţii comunitare a nemţilor? Mă îndoiesc…

…Deocamdată atât!

Bucureşti, 9 septembrie 2012

Liga pentru Combaterea Anti-Românismului LICAR

Pentru conformitate, ION COJA

Sursa: basarabialiterara.com.md

Moartea

Fenomenul mortii l-a preocupat pe om de la aparitia sa pe pamant. Nici un eveniment nu 1-a pus mai adanc pe ganduri ca starea de nemiscare si raceala din momentul mortii trupului omenesc. Salbaticul cel mai primitiv are notiunea mortii, are sentimentul ca s-a petrecut ceva extraordinar cu semenul sau, caci nu mai simte si nu se mai misca. Acest sentiment s-a intarit prin observarea ca toate fiintele mor dupa o vreme intr-adevar, tot ce exista, materii si fiinte, trebuie sa-si schimbe starea. Toate mor, dupa intelesul nostru omenesc, toate trec prin diferite faze, din punct de vedere spiritual. Saracul si bogatul, ignorantul si savantul, cu totii trebuie sa trecem prin poarta mortii, care ne duce la viata spirituala.

Toti suntem supusi durerii de a vedea pe cineva iubit, plecand de langa noi in lumea invizibila ochilor nostri fizici. Acest eveniment, extrem de natural, instituit cu desavarsita intelepciune de Cel Atotputernic, a produs asupra omului pe parcursul a mii si mii de secole atata frica, atatea griji si superstitii, incat toata existenta lui a stat sub teroarea zilei fatale, ca va muri, se va prapadi pentru totdeauna.

Nici azi, cand omul a ajuns sa scruteze multe din secretele naturii, omenirea nu este lamurita ce este dincolo de mormant. Altadata, marii initiati cunosteau cauza si scopul acestui fenomen. Restul omenirii era nestiutoare si prea inapoiata ca sa inteleaga tainele si actele intime ce au loc cu prilejul trecerii din lumea materiei grosolane, in cea a materiei eterice.

Azi insa, largindu-se gradul de intelegere al omului, e posibil sa se reveleze unui numar mai mare de oameni seria de fenomene ce au loc in timpul desprinderii entitatii spirituale din haina sa terestra. In infinita Sa intelepciune, Tatal iubitor aprinde in anumite locuri candele, inalte cercuri de revelatie, si prin alesii Sai spatiali formeaza instrumente - mediumi, prin intermediul carora entitatile spirituale reveleaza oamenilor intregul proces al mortii, modul cum se face trecerea din starea fizica in cea spirituala. Prin aceste cercuri de revelatie sau de initiere, omul primeste cunostinte direct din Cer, prin intermediul mediumului.

Exista cativa oameni, risipiti prin multimea omenirii, cu darul minunat de a vedea si auzi fenomene si lucruri pe care majoritatea nu le vede si nici nu le aude. Acestia vad entitatile spirituale si aud vorbirea lor exprimata prin ganduri ce par a fi vorbire omeneasca. Un asemenea om e un fericit al pamantului, pentru ca are cunostinta de entitatile spirituale care isi duc traiul in sferele ceresti.

Pentru un asemenea om, moartea nu mai prezinta un aspect ingrozitor, el vazand toate etapele mortii, actul mortii in toata desfasurarea ei, intelege ca moartea nu este decat un fapt ce inlesneste omului ascensiunea pe scara evolutiei vesnice.

Este o necesitate imperioasa ca omul sa stie ce este moartea, sa se convinga de rostul acestui mare act din existenta sa, pentru a scapa de povara gandului „Am sa mor!"

Cunoscand Adevarul, el nu va mai fi coplesit de durere, batut de vantul gandurilor negre, ca si-a pierdut pentru veci iubita sa sotie, scumpa sa mama ori adoratul sau copilas.

De ce aceasta jale, de ce aceasta neliniste? Daca omul ar cunoaste Adevarul, n-ar mai fi atatea zbuciumari sufletesti, atatea tragedii, sinucideri si tulburari mentale, cu ocazia plecarii celor apropiati.

Aceasta trecere de la o stare la alta este un fenomen comun intregii creatii. Apa este lichida, ea poate trece in anumite conditii in stare solida, gazoasa sau radianta. Dar in orice stare s-ar afla, ea tot apa ramane. Mineralul dilatat prin caldura, contractat prin frig, crapa, se sfarama in bucatele, in tarana. La randul sau, praful poate fi dizolvat de apa ploilor, prefacut in solutie si absorbit astfel in corpul plantelor, unde se preface in materia constitutiva a plantei. Cei nestiutori, privind o planta, nici nu banuiesc ca in interiorul ei exista acelasi mineral, acelasi lut, piatra de var sau nisipul pe care calca piciorul lor. Plantele mor, animalele mor si ele, adica sunt parasite de sufletul lor, de acel ceva care le da viata. Planetele si stelele, la o vreme se destrama, se pulverizeaza si apoi se risipesc in spatiu, pulberea lor fluidizandu-se mai tarziu si reintorcandu-se la izvorul de unde au purces candva, cu miliarde de veacuri in urma.

In lumina acestui adevar, viata omului dobandeste un alt inteles, iar moartea, din oribila, respingatoare, devine un eveniment firesc, chiar fericit, pentru motivul ca omul scapa din intunericul vietii pamantesti, pentru a trece intr-o lume de lumina, unde viata este mai usoara, scapa de noianul suferintelor si grijilor necurmate, pentru a trece intr-o lume linistita si plina de fericire - daca s-a silit sa pazeasca legile divine.

Este o necesitate absoluta ca omul sa cunoasca ce se va petrece cu el in momentul mortii, pentru ca acest prag ce desparte doua existente - cea terestra si cea spatiala sa fie trecut cu toata increderea, deoarece numai astfel ne redobandim repede constiinta in lumea cealalta.

Daca, la ora fatala, omul vine cu idei false din lumea terestra, ramane sub domeniul fricii si al nestiintei, iar trecerea se va face greu, cu o agonie prelungita; in plus, ajuns acolo, multa vreme spiritul nu e lamurit unde se afla, ce s-a intamplat cu el, se zbate in nestiinta, si tarziu, uneori foarte tarziu, afla ca nu mai este in lumea fizica, ci intr-o lume formata dintr-o materie diferita si in conditii cu totul deosebite de cele pamantesti.

Acest act general si natural a generat nenumarate presupuneri si diferitele credinte. Astfel, cei care pretind ca ar cunoaste mecanismele lumii fizice, nu vad in viata plantelor, animalelor si a omului decat fenomene fizice, chimice si biologice, considerand ca viata omului este traita acum pe pamant, si nu este altceva decat rezultatul functiilor aparatelor si sistemelor din organismul sau.

Asadar, „Bucura-te, omule, cat traiesti, caci dupa moarte nu mai esti decat un starv nesimtitor, pe care viermii il vor roade si faramita. Totul s-a ispravit cu tine, cand ai iesit din cadrul vietii". O alta categorie de oameni cred ca mai exista poate ceva dincolo de moartea trupului.

Ei vorbesc despre o viata din lumea cealalta, desi nu stiu ce este, cum este, unde este acea lume si cum isi duce omul acea viata? Acesti oameni - suflete bune, miloase, cumpatate in fapte si in cuvinte cred in afirmatiile reprezentantilor bisericii de care apartin, si anume ca exista o alta viata, pentru care omul trebuie sa se sileasca sa o dobandeasca.

Dar slujitorii bisericii nu pot da nici o lamurire despre aceasta viata spirituala, deoarece, ei insisi au pierdut orice contact cu Cerul, ramanand doar cu zidurile bisericilor care au devenit simple constructii; pentru ca o biserica intreaga poate deveni o casa obisnuita cand cei care intra in ea respira doar in marginirea lutului lor terestru, pe cand un copac devine templu sfant cand este imbratisat de doua maini a caror suflet este un canal al Divinitatii. Asadar, reprezentantii bisericilor nu sunt in stare sa explice sau sa descrie absolut nimic din fenomenele sau fiintele sferelor ceresti, ei doar impunand o simpla afirmatie care te lasa rece si nu te scoate din cercul indoielii.

Bietii oameni ar dori sa se conformeze unei vieti exemplare, dar nu se pot scutura de apasatoarea si zdrobitoarea indoiala: „Asa o fi? Mai exista pe undeva un loc unde spiritul omului isi mai continua existenta?" in fine, exista oameni, foarte putini la numar, care cunoscand ceva din ceea ce se afla dincolo de valul ce desparte lumea vizibila de cea invizibila, se silesc sa-si duca existenta terestra in deplina cunostinta de urmarile ei, pentru a putea, dupa moartea trupului lor, sa se bucure de o viata spirituala cat mai fericita.

Din cele expuse, se vede ca exista cel putin trei categorii principale de oameni care au vederi deosebite asupra vietii. Unii nu cred in existenta vietii dincolo de moarte. Altii inclina a crede, si ca atare se silesc sa dobandeasca fericirea cereasca, dar nu stiu cum o fi si unde o fi. In fine, a treia categorie cunoaste o parte din Adevar si se sileste sa duca o viata corecta, stiind ca ceea ce seamana, in viata terestra, va culege in vietile viitoare.

Curios este faptul ca in vremurile indepartate, omenirea era mai simpla, necunoscatoare a fenomenelor din natura, dar era mai increzatoare in existenta unei vieti dupa moartea fizica. Azi, cand mintea omului este mai clara si cand suma cunostintelor terestre duce la concluzia existentei unei Divinitati si a unui plan de evolutie, nu se mai crede in nemurirea spiritului, intr-o viata dincolo de hotarul mortii.

Curiozitatea creste cand vedem ca statele civilizate care domina pamantul prin puterea lor militara, prin prosperitate economica si descoperiri stiintifice, sunt atat de inapoiate in cunoasterea legilor spirituale si sufletesti, iar popoare sarace si inapoiate cunosc unele legi si fenomene din domeniul invizibilului, si anume legea evolutiei vesnice si rolul vietilor nenumarate, pe care omul trebuie sa le parcurga pe Pamant si pe alte planete, ca sa urce pe scara cunoasterii si a moralitatii. Raspunsul il gasim in faptul ca noi, europenii, suntem o rasa de oameni noi, care avem, e drept, toata vigoarea tineretii, dar si o superficialitate in cugetare, pe cand popoarele Orientului indienii, chinezii, tibetanii etc, sunt popoare batrane, al caror trecut se pierde in negura vremurilor, ei numarand in istoria lor dinastii, legislatori si invatati de acum 30.000 de ani.

Occidentalii, cu viata lor intensa, cu goana dupa realizari pamantesti, cu framantari pentru castiguri materiale, acorda prea putina atentie preocuparilor sufletesti. Popoarele Orientului pe langa satisfacerea vietii trupesti, acorda o atentie deosebita necesitatilor sufletesti si spirituale; din aceasta cauza, puterile ior sufletesti sunt mai mari. Astfel se explica numarul mare al celor care se bucura de facultati spirituale in randul acestor popoare, pe cand in tarile occidentale persoanele clarvazatoare sunt foarte rare. S-ar fi cuvenit ca aceste taine sa fie cunoscute de preotimea tuturor religiilor si sa fie comunicate omului, dar cei care le cunosc - rabinii o tin ascunsa. 

Preotimea crestina care a cunoscut si propovaduit timp de doua sute de ani dupa plecarea Domnului din preajma Pamantului, nemurirea spiritului si reintruparea acestuia a pierdut orice cunoastere referitoare la lumea invizibila, iar azi, nestiutoare, se margineste sa propovaduiasca doar dogma referitoare la conduita vietii fizice. Ea nu mai este in masura sa explice viata omului dupa moarte, marginindu-se doar la simple afirmatii despre o viata plina de chinuri in iad, pentru cei care s-au facut culpabili in lumea pamanteana, si de o viata fericita in rai, pentru cei care s-au conformat preceptelor propovaduite de Sfanta Scriptura, interpretata de fiecare biserica dupa bunul sau plac, prin judecati infirme si marginite. Unde este iadul si raiul, sub ce forma si cat timp isi petrece omul existenta in aceste locuri nu stie nici ea.

Biserica era initial in posesia Adevarului, dar azi nu mai este in masura sa ne descrie originea vietii, rolul vietii si legile care ii domina evolutia, in eternitate. In timpurile indepartate initiatii transmiteau oral discipolilor aceste cunostinte, iar in prezent, se astern pe hartie, formand diferite tratate. Obtinute de la autori diferiti, in tari si timpuri diferite, prin compararea lor s-au ales partile comune si constant transmise, constituindu-se Doctrina revelata.

Din expunerea ei, omenirea afla azi despre rostul spiritului si sufletului in lumea fizica si metafizica, despre creatia Tatalui si despre natura si atributele Fiintei supreme. In general, aceste comunicari nu sunt crezute de ignoranti, cei care se pretind savanti le neaga cu incapatanare, fara ca macar sa le studieze, desi Tatal ceresc a dat fiecarui om judecata, prin care sa cerceteze lucrurile si faptele, sa le cantareasca si sa extraga din ele Adevarul.

Este la mintea celui mai simplu om ca daca explicatiile referitoare la modul in care moare omul, cum se reintrupeaza si traiul sau in spatiu, ca entitate spirituala, se potrivesc la douazeci, o suta, o mie de comunicari facute in timpuri diferite si unor persoane clarvazatoare, straine intre ele si aflate in tari indepartate unele de altele, este nepermis, ca sa nu zic stupid, sa nu le dai crezare. 

Logica, bunul-simt cere sa citesti, sa cercetezi si sa cauti sa te convingi prin propriile tale simturi.

In felul acesta, oricine are ocazia sa descopere comunicarile entitatilor spirituale luminoase, coborate printre noi, pamantenii.

Prin aceste comunicari ele ne descriu existenta lor in imensitatea spatiilor, senzatiile traite cu ocazia trecerii pragului mortii; oferindu-ne totodata sublime sfaturi prin care sa ducem o viata cuminte, fratesca, pentru a ne bucura de fericirea vietii spatiale. Cunoscandu-se aceste taine, omenirea va vedea in actul mortii o simpla trecere de la o forma de viata la alta, asemanatoare oarecum iesirii dintr-o casa in curte, dintr-o inchisoare la libertate. Fenomenul se petrece ca si cum unul si acelasi om si-ar dezbraca un pardesiu si l-ar agata in cui.

Oare, prin acest act, isi pierde omul personalitatea? Desigur ca el ramane absolut acelasi, cu aceeasi judecata, cu aceleasi simtaminte, calitati si defecte; cu altei cuvinte, cu acelasi bagaj intelectual si moral, cu afecte si pasiuni pe care le-a avut pana atunci. Moartea fizica nu schimba cu nimic ceea ce a vazut, citit, auzit si experimentat omul in diferitele sale vieti terestre. Dupa moartea fizica, la desteptarea sa in lumea spatiala, el nu este nici mai presus nici mai prejos de gradul sau evolutiv.

Se poate intampla ca intr-o viata terestra o entitate spirituala sa fie un profesor universitar, un ministru sau orice alta personalitate, si cu toate acestea, duhul sau are un grad evolutiv inferior. Dar e posibil ca un biet cioban, un biet taran, nestiutor, dar admirabil ca moralitate, dupa destrupare sa fie o mare lumina spirituala, ocupand in viata cereasca un inalt grad spiritual.

Prin urmare valoarea unei entitati spirituale nu se masoara dupa rangul sau social pamantesc, dupa cunostintele sale lumesti, ci dupa vechimea scanteii sale divine, dupa gradul sau de evolutie morala si intelectuala. Desi omenirea este inca departe de cunoasterea inaltelor taine ale naturii, totusi citirea si auzirea lor o pune pe ganduri, si intr-o oarecare masura isi va schimba conduita, pentru ca ideile lucreaza asupra ei asemenea unor forte, indemnand-o sa nu mai genereze cauze ale caror efecte se vor intoarce impotriva ei.

Cunoscand cate putin din aceste taine, linia vietii umane va fi mai ferma, mai demna, si moartea nu va mai starni groaza incercata de toti cei care nu cunosc Adevarul.

O, Doamne, cat as dori ca fratii mei sa ajunga cu totii la cunoasterea acestor adevaruri, oranduite de Tine in lume! Pentru ca cine se osteneste sa studieze aceasta stiinta, nu va mai gresi!

Cunostintele cu privire la univers si viata constituie o stiinta, pentru ca fenomenele se produc vesnic dupa aceleasi legi, norme fixe, dupa care se desfasoara viata. Or, o suma de legi ce privesc aceleasi fenomene, produse totdeauna in aceleasi conditii, formeaza o stiinta. Dar aceasta stiinta te poarta catre Autorul tuturor fortelor si legilor stabilite, la Fiinta suprema, Tatal creator. Raportul dintre om si Creatorul lumilor vazute si nevazute se numeste religie. Cunoasterea acestei stiinte nu te va mai lasa sa cazi in greseala atator banuieli si superstitii, ce bantuie omenirea.

Cand va ajunge sa se convinga ca moartea e un act absolut natural, ca orice necesitate fiziologica fiind o trecere necesara dintr-o forma de trai intr-alta - omul nu va mai cadea in greseala de a boci zile si ani plecarea in lumea invizibila a celor dragi.

El va sti ca durerea sa produce vibratii, a caror unde eterice strabat spatiile din jurul pamantului. Aceste unde, avand o anumita forta, o anumita lungime de unda, merg si se adreseaza direct celui plecat din lumea fizica, producand asupra lui o impresie penibila. Sarmanul spirit, nici nu si-a revenit bine din zapaceala trecerii pe poarta mortii si este coplesit de tristetea, de vibratiile simtamintelor de durere, jale si deznadejde ale celor ramasi in lumea fizica. Aceasta durere il zguduie atat de mult, il tulbura atat de puternic,incat multa vreme nu-si poate lamuri noua stare, si foarte tarziu ia cunostinta pe deplin de mediul unde se afla.

Suferintele iubitilor sai lasati jos, in planul pamantesc, il intristeaza atat de mult, incat in loc sa-1 ajute la deslusirea noii situatii, la avansarea lui, acestia il trag in jos, langa ei, aproape de pamant, si nu-i dau posibilitatea sufleteasca sa se desparta de ei, pentru a se inalta in sfera cereasca, in zona spatiala, cuvenita gradului sau evolutiv. Astfel, ii fac un rau, din necunoasterea legilor vietii si ale mortii, si din egoismul lor ca nu-1 mai au fizic printre ei.

Orice efort este insuficient pentru a convinge, pentru a indemna pe toata lumea sa se lase de doliu, de haina neagra, de crepul de jale - semnul deznadejdii, al regretului plecarii in lumea luminii, al celui drag.

Nu mai este nevoie de aceste demonstratii arhaice, de pe vremea cand omenirea abia se orienta in viata, ca si bietul copilas in primii sai ani de existenta. A trecut vremea cand in mormant se puneau bani pentru ca defunctul sa aiba cu ce plati transportul si taxele pe la diferitele vami ceresti, sau era ingropat cu armele sale. Au fost timpuri de grozava ignoranta, cand se ingropa sau se ardea sotia, sclavul si calul celui plecat in lumea sferelor ceresti.

Daca ii iubiti cu adevarat pe cei plecati de langa voi, nu-i mai plangeti, caci aceste lacrimi ii ard fluidic, cum arde jaratecul trupul vostru. Este mai bine, mai demn, mai spiritual, sa va inaltati gandul cu iubire, cu respect, rugandu-va zilnic pentru luminarea si avansarea pe cararea vietii lor vesnice. Alaturi de aceste rugaciuni este de mare folos - pentru cel ce se roaga si pentru cel pentru care se roaga - ca vorba sau gandul sa fie tradus in fapta.

Tot ce exista in natura, de la electron Ia univers, e legat unul de altul, formand un bloc condus pe calea destinului spre mai bine, mai frumos, spre perfect. Tatal doreste ca omul, desi absolut liber in gandurile, vorbele si mai ales pe faptele sale, sa lucreze la marea opera de solidaritate, la ajutorarea celui slab, la mangaierea celui intristat, la adapostirea, imbracarea si hranirea celui in mizerie.

In aceasta idee, avand in vedere legea solidaritatii, ajutati, in numele celui plecat, dupa posibilitatea voastra, pe orice nenorocit iesit in cale, indiferent de neam sau religie.

Prin aceasta ajutati un gresit al vietii, din alte intrupari, iar pe de alta parte ajutati pe iubitul vostru din spatiu, care in virtutea legii corespondentei va primi unde fluidice superioare si situatia lui se va imbunatati.

Ilustrez aceasta recomandare cu un exemplu.

Intr-una din zilele lui decembrie 1936, ghidul cercului nostru de revelatie - Sfantul Mina, ne recomanda sa ne rugam pentru sufletul unui oarecare Vasile. „Rugati-va pentru el, sarmanul, caci, nascut orb in lumea voastra, a trait pana catre batranete in intunericul vietii fizice. Dar la o vreme, disperat de soarta lui, sarmanul si-a curmat viata, crezand ca termina cu nenorocirea. Vai lui! A scapat de intunericul lumii voastre, dar venind aici a dat peste o bezna si mai profunda. O fapta necugetata, prin care acum e si mai nenorocit."

Noi, asistentii, ne-am propus sa ne rugam pentru sufletul sau, sa aprindem cate o lumanare la biserica si sa facem cate o mica pomana in numele lui. A trecut o vreme si intr-o seara, la o sedinta, ne pomenim ca ghidul ne anunta prezenta lui Vasile, care in cuvinte foarte induiosatoare, ne multumeste si ne aduce la cunostinta ca a inceput sa se risipeasca bezna din jurul sau si ca intrezareste lumina materiilor spatiale.

Nu exista entitate spirituala, care, dupa ce a parasit lumea fizica, sa nu coboare la suprafata pamantului, pentru a-i vizita pe cei lasati jos, pentru a-i sugestiona cu indemnuri de curaj sau a-i ajuta, dandu-le fluide de intarire fizica, de sanatate, ori chiar sa-i ajute efectiv in activitatea lor intelectuala sau fizica.

Evident, duhurile neavand trap nu pot ajuta in aceasta directie decat pe cale fluidica, materie pe care o concentreaza cu puterea vointei si a gandului lor pana aproape de a deveni o forta fizica. Ele vin mereu langa noi, ne imbratiseaza, ne saruta, isi sprijina capul pe pieptul nostru, dar avand vehicole formate din materii subtile celei fizice, raman imperceptibile organelor noastre senzoriale. Se intristeaza cand ne vad si ne fac cunoscuta prezenta lor prin mici semne: trosnituri de obiecte, ciocanituri in oglinda sau geam, spargerea de la sine a unui pahar, ori printr-o strafulgerare, daca odaia este intunecata.

Va veni vremea, peste mii si mii de ani, cand omenirea avansand mereu pe cararea nevazuta a progresului spiritual, va ajunge sa-i vada si sa-i auda pe cei din lumea spatiala. Prin concentrare mentala, oamenii trupesti vor lua legatura cu lumea spirituala, asa cum vorbim si ne intelegem azi noi, oamenii, intre noi.

Atunci, cei mai multi vor crede in existenta spiritului vesnic nemuritor, atunci vor intelege tainele nasterii, ale vietii si ale mortii, si motivul pentru care Tatal ceresc populeaza din vesnicie spatiile infinite cu miliarde de corpuri ceresti.

Dar pana atunci, doar acei oameni au darul de a auzi si vedea lumea spirituala cu locuitorii sai, a-1 caror spirit a revenit de foarte multe ori la viata trupeasca, trezind prin suferinta la o constiinta superioara scanteia divina din ei miezul spiritului lor, care a dobandit un grad inalt pe scara evolutiei. Chemand mental pe cei iubiti, acesti clarvazatori se pot intretine cu ei, primind raspuns la intrebari, in limita permisa de superiorii entitatilor spirituale cu care comunica. Orice comunicare fara invoire prealabila este pedepsita.

Voi da un exemplu.

Traia in Bucuresti un cetatean care ducea o viata cuminte si retrasa, din modestul sau venit. Potrivit trecutului sau spiritual, Domnul 1-a invrednicit cu darul auzului spiritual. Pe vremea cand era elev la scoala comerciala din Bucuresti, avea un coleg cu care se intelegea foarte bine. Acest coleg a parasit de tanar viata terestra, intorcandu-se in lumea spirituala.

Intr-o seara, mentalul cetateanului fiind liber si linistit, aude „glasul" fostului sau coleg - locuitor al Cerului - care ii aduce la cunostinta ca in curand va avea o mare nemultumire, de unde nici nu se asteapta; si anume, fratele il va da in judecata, cerandu-i o pretinsa suma pe care ar fi primit-o de la mama lui, inainte de moartea acesteia.

Intr-adevar, peste cateva zile primeste citatie de chemare in judecata, dar neexistand nici o proba, fratele pierde procesul.

Entitatea spirituala a facut aceasta comunicare cu de la sine putere, fara permisul superiorului sau. Urmarea a fost ca, pentru greseala sa a fost judecata si condamnata la o noua intrupare. A trecut mai bine de un an si cetateanul nu a mai fost vizitat din spatiu de prietenul sau spiritual.

Intr-o seara ii aude cu mirare din nou „glasul". intrebandu-1 de ce a lipsit atata vreme, primeste urmatorul raspuns: „Dragul meu, orice greseala, cat de mica, se plateste, fie de catre voi, fie de catre noi. Iata, pentru faptul ca te-am prevenit de ceea ce intentiona fratele tau, am fost pedepsit sa ma nasc in sanul unei mame aici, in Bucuresti. Am stat in intunericul intruparii si dupa nastere, trupul meu a mai trait cateva luni, dupa care m-am intors, lasand in lacrimi si durere pe sarmana mea mama, care cu mare dragoste m-a purtat la sanul ei. Acum iata-ma iar liber si voi mai veni la tine, dar nu iti voi comunica nimic, fara invoirea celor mai mari."

A nega este usor si comod. Cuminte este ca, atunci cand auzi despre o problema care depaseste sfera cunostintelor tale sau despre un fenomen ce ti se pare iesit din comun, sa spui: „Poate o fi asa! Voi cerceta si voi avea ocazia sa ma conving." Dar nu ti-e permis ca fara nici un studiu, fara nici o cercetare, sententios, sa spui: „E imposibil! Aceasta afirmatie nu este serioasa, nu este cunoscuta de stiinta!"

Am stiut noi ceva despre existenta microbilor, care fiind atat de mici - trei-sapte miimi dintr-un milimetru - nu se pot vedea cu ochiul liber nici in apa, nici in aer, nici pe corpurile sau obiectele din jurul nostru? Nu! Pentru ca ochiul nostru nu percepe decat pana la o anumita limita. Or, corpul vietuitorului fiind sub aceasta limita e transparent si razele de lumina trec prin el si-1 scalda intr-un ocean de lumina din care cauza bietul nostru ochi nu-1 mai vede.

Cand s-a descoperit microscopul, care mareste de mai multe mii de ori, am aflat de existenta acestor vietuitoare si de atunci s-au scris mii de pagini despre viata si forma lor, despre activitatea lor malefica sau benefica.

La fel se petrece cu entitatile spirituale, omul nu le vede dar cu toate acestea ele exista. Lumea terestra de azi, va forma maine pe cea spirituala din spatiu. Noi trimitem in spatiu mortii nostri, iar ei ne trimit noii-nascuti. A sosit timpul ca pe langa cunostintele referitoare la materia fizica, sa cunoastem si fiintele spirituale, rostul si viata celor doua lumi care se intrepatrund, se influenteaza una pe alta si se ajuta la ascensiunea entitatii spirituale pe Scara lui Iacob, in vesnicie, spre infinita cunoastere si putere.

primit pe mail

Sursa: http://esoterism.ro