Turcia, pe care unii o numeau odată “bolnavul Europei”, se laudă în prezent cu sănătatea sa economică. Aderarea Turciei la Uniunea Europeană se prezintă din ce în ce mai puţin probabilă - din fericire pentru ambele părţi. Potrivit cotidianului rus Utro, mai degrabă Turcia va adera la BRICS, acest club al ţărilor “cu economii în creştere şi independente”.
Deschizând recent lucrările summitului financiar de la Istanbul, vicepremierul turc Ali Babadjan a declarat cu mândrie că şi anul acesta, şi anul viitor ţara sa va fi economia cu cea mai rapidă dezvoltare din Europa.
“Nivelul de creştere al economiei noastre va fi, anul acesta, de circa 3%. Este posibil ca anul viitor el să ajungă la 4 procente şi ceva. Aceştia sunt cei mai înalţi parametri de creştere din Europa”, a declarat Babadjan, adăugând că Turcia va înregistra o perioadă de stabilitate financiară şi de reducere a şomajului.
Declaraţia vicepremierului turc este una semnificativă, constată Utro. Astfel, conducerea Turciei vede ţara ca parte a Europei, nu a Asiei, în pofida relaţiilor complicate cu UE. Pe de altă parte, Ankara îşi scoate în evidenţă superioritatea - chiar dacă una strict actuală - asupra Europei.
O atitudine la fel de controversată faţă de Europa se remarcă şi în societatea turcă. Potrivit sondajelor de opinie, doar 17% dintre turci cred că ţara lor va adera la UE. În acelaşi timp, două treimi dintre cei intervievaţi au recunoscut că Ankara nu depune suficiente eforturi pentru aderare pentru că în caz contrar ea ar fi aderat deja, iar o treime consideră că statutul de membru în UE nu va oferi ţării lor niciun fel de avantaje.
Într-adevăr: una este să înveţi fără grabă din experienţa politică şi economică europeană, fără să te legi prin obligaţii reale de Bruxelles, şi cu totul altceva este să devii parte a federaţiei europene în curs de construire, cedându-le înalţilor funcţionari de la Bruxelles o parte substanţială din suveranitatea naţională. A doua variantă este puţin probabil să-i convină vreodată Turciei, mai ales acum, când UE se află într-o criză atât de adâncă.
De altfel, nici Europa nu poate să ia o decizie: are sau nu nevoie de Turcia? Şi la Bruxelles, şi în capitalele europene se fac auzite în această privinţă declaraţii diametral opuse.
Potrivit Utro, este greu de imaginat ce s-ar întâmpla cu UE dacă la ea ar adera acum Turcia. Ca număr de populaţie, Turcia s-ar situa pe locul doi în UE după Germania, iar în scurt timp ar depăşi-o, adică ar beneficia de un număr maxim de voturi în organismele UE. Ar trebui deschisă graniţa şi turcii s-ar arunca - la fel ca pe vremea Imperiului Otoman - să cucerească Europa. Nu în ultimul rând, între pereţii casei europene ar fi adusă vechea confruntare turco-greacă, complicată de problema Ciprului.
Însă, din fericire pentru Europa, aceasta este într-adevăr - cel puţin în etapa actuală a istoriei sale - prea puţin atractivă pentru Turcia. Ankara îşi duce demult propriul joc: atât politic, încercări de a uni popoarele turcice, medierea în problema iraniană şi a OM, cât şi energetic.
Acesta din urmă constă în aceea că Turcia aspiră să participe la toate proiectele de gazoduct menite să alimenteze Europa cu petrol şi gaz. Este vorba despre Baku-Cheyhan, de Nabucco, de South Stream şi de gazoductul Trans-Anatolia TANAP din Azerbaidjan. De asemenea, Turcia importă gaz iranian şi, în cazul escaladării tensiunilor dintre Teheran şi Occident, este dispusă să devină “o poartă gaziferă” între Iran şi UE. Problema nu constă doar în aspiraţia Ankarei de a face Europa dependentă de sine, ci în visul Turciei de a deveni o concentrare energetică a întregii Eurasii.
Astăzi, privirea strategică a Ankarei este aţintită nu spre UE sau NATO, ci spre alt “club”: ea manifestă interes şi chiar este dispusă să-şi încerce forţele cu BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud). Recent, cotidianul turc Sabah a publicat un articol cu titlul “Turcia depăşeşte BRICS”, în care se afirmă că economia turcă are perspective mai bune decât economiile acestor ţări în plină dezvoltare. Adică, precizează Utro, Turcia ar fi mai atractivă decât China.
De altfel, nu este exclus ca acest articol să fi fost doar un “balon de testare”: cum vor reacţiona la îmbinarea ‘Turcia şi BRICS’ comunitatea ţării şi forţele politice externe? Cum vor reacţiona cei cinci membri BRICS la aceasta? Desigur, BRICS nu este UE: statutul de membru în această organizaţie nu asigură niciun fel de avantaje, cu excepţia autorităţii, însă fără a leza suveranitatea. O altă problemă este dacă acest club are nevoie de Turcia?
Cotidianul rus subliniază în context că relaţiile dintre Moscova şi Ankara sunt în prezent foarte călduroase, iar schimbul comercial creşte lună de lună. De asemenea, este puţin probabil ca India şi China să se opună acceptării Turciei: un stat puternic din lumea islamică ar constitui o contrapondere suplimentară în această structură pestriţă. În această situaţie, în viitorul apropiat ar putea exista BRICST - o colecţie unică de puteri regionale cu mari ambiţii, conchide cotidianul rus.
Turcia devine din nou IMPERIU!
Un canal între Mediterană şi Marea Neagră pentru a-l întrece pe cel de Suez sau Panama. Un pod peste Bosfor pentru a-l eclipsa pe cel din Brooklyn. Un aeroport de 150 de milioane de pasageri pentru a transforma Istanbulul în inima Euroasiei.
O moschee nouă, imensă pentru a concura cu cele de la Mecca, de la Cairo şi de la Ierusalim. Acestea sunt ideile “mari şi nebuneşti” ale unui Recep Tayyip Erdogan pregătit să facă totul pentru a nu rămâne în istorie ca un simplu ministru, ci ca “noul sultan” al Marii Turcii. Nu întâmplător planurile sale sunt pe termen lung. Ele sunt studiate pentru a fi realizate în întregime până la fatidica dată de 2023, când se va sărbători primul centenar de la naşterea noului stat turc. Festivitate la care Erdogan contează să fie prezent. Şi mai ales să fie mult mai puternic.
Un centenar pe care vrea să-l sărbătorească din fotoliul de preşedinte, cu visul nemărturisit de a intra în istorie ca noul Suliman. Erdogan vrea să construiască o nouă moschee imensă, care va depăşi graniţele Istanbulului şi va acoperi o zonă de 15.000 de metri pătraţi, mare cât patru terenuri de fotbal, care pare făcută special pentru a umbri maiestozitatea edificiului sacru Suleimania construit de sultanul care a asediat Viena şi care a cucerit Bagdadul.
“Moscheea gigantă care va fi construită pe colina din Camhca a fost proiectată pentru a fi văzută din orice colţ al Istanbulului” a admis Erdogan la 29 mai când a anunţat costisitorul proiect.
În spatele incontestabilei megalomanii a lui Erdogan se ascunde în realitate ambiţia lucidă a unui fost primar al Istanbulului decis să transforme metropola în noul far al lumii islamice. Un far religios capabil să le întreacă pe cele de la Mecca şi de la Cairo şi să facă concurenţă proiectelor emirului din Qatar.
Cea mai faraonică şi ambiţioasă investiţie este cea a noului canal dintre Marea Marmara şi Marea Neagră, cu o lungime de 48 de kilometri, o adâncime de 25 de metri şi o lărgime de 150 de metri. Noul canal va găzdui traficul petrolierelor şi a navelor container care umple Bosforul. Un Bosfor destinat (în baza promisiunilor noului sultan) să se transforme într-o enormă piscină în care să se poată naviga în linişte cu ambarcaţiunile cu pânze, unde să se poată pescui şi care să fie un loc dedicat sporturilor acvatice.
În realitate, principalul obiectiv al proiectului ciclopic este acela de a îndepărta Istanbulul de intensul traficul maritim care reprezintă o ameninţare din ce în ce mai mare pentru oraş. Riscul unei coliziuni într-o “pâlnie” în care tranzitează anual 139 milioane de tone de petrol, patru milioane de tone de gaz lichefiat şi trei milioane de substanţe chimice este o autentică sabie a lui Damocloes suspendată deasupra capetelor a două milioane de cetăţeni.
“Ne pregătim- anunţă premierul- să construim canalul secolului - un proiect atât de mare încât nu poate fi comparat cu cel din Panama sau cu cel de Suez”.
Însă dacă Istanbulul poate să-i treacă cu vederea un canal despre care nimeni nu ştie pe unde va trece, puţine persoane par a fi dispuse să susţină ideea unui al treilea pod suspendat între partea europeană şi cea asiatică a metropolei. Pentru o mare parte dintre urbanişti şi locuitori, acel nou pod deasupra Bosforului nu va face nimic altceva decât să atragă alţi şoferi şi alte maşini contribuind astfel la paralizarea definitivă a traficului urban.
“Aşa cum s-a întâmplat deja în cazul primelor două poduri, singurii care au avut de câştigat au fost speculatorii”, obiectează Akif Burak Atlar, secretar la Camera pentru Planificare Urbanistică, referindu-se la armata de constructori din apropierea lui Erdogan care cer aprobarea proiectului.
Însă cireaşa de pe tort a capitolului ‘nebuniile sultanului’ o reprezintă noul aeroport destinat să inunde Istanbulul de turişti, de pelerini şi de oameni de afaceri. Se preconizează că va fi gata până în anul 2023, şi că va găzdui 150 de milioane de pasageri anual.
Graţie acestor “stoluri” de vizitatori sosiţi din Orient şi din Occident, noul Suleiman visează să conducă atât Europa, cât şi Asia. Fără să mai trebuiască să asedieze Viena.
.jpg)
