Unde au dispărut strămoşii noştri pe durata a peste o mie de ani?(1)
Este absolut inexplicabilă tăcerea specialiştilor români în materie cu privire la acest gol de aproximativ o mie de ani (creat artificial) în istoria poporului român. Chiar deranjează această tăcere, fapt ce permite diferitor vecini să ne trateze istoria după placul şi poftele lor. Este înţeles faptul că vecinii – „prietenii noştri” veniţi peste noi mult mai târziu – au avut tot interesul să şteargă tot ce ţine de rădăcinile adânci ale neamului nostru. Şi au făcut acest lucru întotdeauna. De ce însă puţinul din ceea ce a mai rămas nedistrus nu este intens cercetat de către istorici, lăsând spaţiu de manevrare unor falşi istorici străini? „…Cele 12 triburi maghiare au sosit în Panonia pe un loc gol, dacii dispărând pe parcursul a peste o mie de ani… După retragerea romană nu există în regiune documente despre daci sau romani pentru un întreg mileniu”, ne luminează ungurul canadizat doctor honoris causa Delamaid Darrell, în volumul geopolitic „The New European Surregions” (Canada, 1994). Da, sunt cam puţine (au stăruit mai mulţi „fraţi” de-ai noştri mai mari să fie cât mai puţine), însă ce-i care doresc să le găsească le găsesc. Că ignoranţa acestui domn este totală (să fie numai ignoranţă?) ne vorbeşte cronica evenimentelor de mai jos. Ca să vezi miracol! A fost marele popor dac cu o istorie multimilenară şi nu mai e. A dispărut, aşa, fără urmă, ca să elibereze locul ungurilor şi slavilor. Este lipsită totalmente de sâmburele raţiunii această ipoteză. Un popor sedentar, cu îndeletniciri agricole de milenii (lucru menţionat de numeroşi istorici ai timpului), cu adânci rădăcini în pământul stropit cu sângele strămoşilor, nu putea să părăsească teritoriul Vechii Dacii, cu atât mai mult că la nord-est se aflau fraţii lor – dacii liberi.
Cu totul de altă părere este cunoscutul jurnalist francez S.M.Girardin, care constată că „…această provincie îndepărtată, cucerită ultima de romani, a conservat cel mai mult urmele şederii lor” „Observând numai originile, Valahia şi Moldova fac parte din marea familie a Europei Latine. Ei (românii n.n.) poartă nume latin, vorbesc limba latină, pământul lor a păstrat nume latine şi sub acest aspect ei nu au meritat mai mult uitarea savanţilor şi publiciştilor…Nu, nu ne este permis să ne îndoim că naţiunile pelasge formară poporul latin…Este incontestabil că pelasgii contribuiră la fondarea Romei. Pentru ce să ne mirăm atunci că pelasgii panonieni, că pelasgii din Tesalia, din Macedonia, că pelasgii Daciei vorbiseră şi conversaseră dialectul lor naţional, pelasgicul vlah, care a purtat în Italia numele de latin”, scrie un alt publicist şi om politic francez Felix Colson. Cât de clară este originea poporului român pentru Colson şi cât de nebuloasă, misterioasă este pentru acest doctor humoris causa Delamaid Darrell.
Istoricii menţionează că ungurii, la rândul lor, apar pentru prima oară în centrul Europei în câmpia Panonică în a. 862. Procesul „descălecatului lor” se consideră încheiat în jurul anului 900, după care timp de 50 de ani triburile din Panonia au făcut raiduri de pradă în jur (a se vedea harta incursiunilor barbare anexată - în spiritul adevăratelor triburi războinice venite tocmai din Ural). Atunci când triburile ungare hoinăreau banditeşte prin întreaga Europă românii sedentari prin constituţie îşi căutau de viaţa lor sedentară pe pământurile străbunilor lor. Însuşi împăratul Iosif al II-lea în 1784 arată că românii sunt „Cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei”.
Deocamdată calul troian al Europei – Ungaria, împreună cu Rusia, lucrează eficient în direcţia discreditării României în faţa popoarelor coabitante din Europa prin „promovarea „adevărului” despre România, care este un stat artificial, locuit de maghiari, ţigani, ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi, moldoveni etc. şi doar unde şi unde de ceva români” (Ş. Maimescu. Dosarele imaginii noastre, L.A., nr.18, 2008). „…Tracii nu au existat (ca să vezi, o întreagă armată de istorici, martori ai timpului – greci, romani, arabi, goţi ş.a. – i-au descris destul de larg pe aceşti „anonimi” ai istoriei, iar pretinsul doctor nici n-a auzit de ei), iar dacii reprezintă un trib nord-celtic non-germanic, cu origini incerte”(!!!) declară nonşalant acelaşi Delamaid Darrell. Faptul că dacii au lăsat atâtea urme adânci în acest pământ, că o serie de împăraţi romani au fost de origine dacică, că înşişi regii unguri au fost de origine română (primul rege al Ungariei a fost nobilul Voicu/Vajk – de origine română din Panonia/Ungaria, uns rege sub numele de Ştefan I, post-mortem fiindu-i adăugat titlul „cel Sfânt”; Ioan de Hunedoara şi fiul său Matei Corvinul de origine maghiaro-română ş.a.)
Un alt mare „savant neamţ” în ale originii românilor scrie în acelaşi spirit: „…În Dacia a fost creată o adevărată bază de colonizare dintr-un teritoriu slab şi înconjurat de o populaţie duşmănoasă, în care însă romanitatea nu şi-a înfipt rădăcini atât de adânci, nesprijinindu-se pe bazele sigure ale unei naţionalităţi cucerite şi din punct de vedere spiritual. De aici şi uşurinţa cu care mai târziu a putut să fie îndepărtată şi a dispărut fără a lăsa atât de multe urme ca în Britania sau Noricum, fiind ştearsă ca o simplă poleială” (Roesler). Ca să vezi!!! Un popor născut din marile civilizaţii Cucuteni, Gumelniţa, Petreşti „…din cel mai numeros după inzi popor,…din cea mai vitează ramură a tracilor” (Herodot) a dispărut fără urme, „fiind ştearsă ca o simplă poleială”. Orbirea acestui savant este fără margini. Urma doar să se coboare din faetonul său în primul sat din România (vechiul pământ al dacilor) şi găsea prima urmă a latinismului (limba română). Ignoranţa unor pseudosavanţi n-are margini. Românul a rămas pe acest pământ şi la bine şi la rău. Nu era în firea lui să hoinărească prin lume, lucru constatat şi de cărturarul englez E. Gibbon la 1787, arătând că în Dacia, după retragerea aureliană, rămâne „…o parte însemnată din locuitorii ei, care mai mare groază aveau de emigrare decât de stăpânitorul got”.
Pentru a câta oară graţie vecinilor şi „prietenilor” strămoşii noştri devin „mari anonimi ai Europei”? Informaţiile scunde despre continuitatea dezvoltării şi transformării dacilor în românii primelor state româneşti – Moldova, Muntenia şi Transilvania – în perioada postromană de cca. 1100 de ani, dezinformarea intenţionată, în special, de către vecinii noştri, care întotdeauna au jinduit aceste pământuri, istoria amputată promovată de aşa-numiţii istorici şi cozile de topor autohtone, susţinuţi de diferiţi avocaţi din exterior (cel mai mult se manifestă în acest sens aşa-numiţii savanţi ruşi şi unguri), au creat un soi fals de istorie amputată a acestor ţinuturi. În realitate etnogeneza românească şi de constituire a statelor româneşti a fost un proces foarte îndelungat ca perioadă istorică şi extrem de complex. Complexitatea acestor procese istorice necesită o abordare pe măsură. O teorie privind etnogeneza oricărui popor trebuie să se înscrie perfect în contextul evenimentelor istorice înregistrate în această perioadă, să fie în concordanţă cu mărturiile istorice. Or, o astfel de teorie nu există, ceea ce lasă câmp larg de manevră pentru vecini de a-şi „argumenta” paternitatea lor asupra acestor teritorii. Dar tocmai această perioadă în istoria neamului românesc este foarte vag prezentată, fără răspuns la multe întrebări privind structura logică, diverse fapte istorice. În acest caz pe bună dreptate se întreabă istoricul basarabean A. Groza:
- „Unde a dispărut pentru un timp de 700-800 de ani (sf. sec. al III-lea - sf. sec. al X-lea, când sunt menţionaţi vlahii (valahii) în izvoarele istorice) un popor mult mai numeros (lucru, de altfel, menţionat de înşişi istoricii greci, romani ş.a.) decât grecii, bulgarii, sârbii, maghiarii ş.a.?” Şi în acest caz este valabilă legea conservării (energiei în fizică) populaţiilor (în sociologie): „Nimic nu apare din nimic. Totul se transformă dintr-o formă în alta”;
– „Cum s-a întâmplat că slavii de sud (veniţi prin sec.V) şi-au creat statul lor în secolul al VII-lea, slavii de răsărit – în secolul al IX-lea, maghiarii – la începutul secolului al X-lea, iar românii, care locuiau în mijlocul acestor popoare şi aveau tradiţii statale de secole, abia în secolul al XIV-lea, cu o întârziere de 400-700 ani?”;
– „De ce popoarele vecine, pentru care era foarte cunoscut etnonimul şi politonimul „roman”, de la care a derivat şi etnonimul „român”, nu ne-au numit, cum era şi firesc – romanus, rumâni, ci au inventat un alt etnonim – vlahi, blahi, valahi etc.?”.
Şi multe alte întrebări de acest gen, la care istoriografia noastră nu dă un răspuns argumentat. Cauza principală nu este lipsa specialiştilor şi a izvoarelor, ci faptul că istoria noastră a prezentat un interes sporit pentru străini, care o perioadă îndelungată au dominat acest neam, când a primat interesul politic de stat. De asemenea, românii încep să-şi scrie istoria mai târziu decât vecinii lor, ruşii, maghiarii, care au reuşit să-şi „legifereze” din punct de vedere istoric dreptul lor asupra numelui pe care-l purtau şi asupra teritoriului pe care locuiau. Ruşii „demonstrează” că pământurile la răsărit de Carpaţi din cele mai vechi timpuri le-au aparţinut lor (ei, care apar ca entitate doar prin secolele IV-V d.Hr.), maghiarii spun că ei primii s-au aşezat pe teritoriul dintre Dunărea de Mijloc şi Carpaţi (ei apărând în acest spaţiu doar prin secolul IX). Ce ne încurcă nouă acum să descoperim adevărata istorie a Neamului, cu atât mai mult că tot mai mulţi străini încearcă, într-un fel, să ne ajute? Voi încerca, la nivelul meu de cunoaştere, să aduc puţină lumină în această problemă complexă, iar datoria specialiştilor este să confirme sau să infirme ipotezele şi argumentele ce urmează.
Valeriu Dulgheru
Când Dumnezeu a cr
