O INTAMPLARE ADEVARATA

A doua zi dupa Sfantul Ilie intr-o dimineata pe care mi-o doream cat mai linistita

ma saturasem de ploile abundente ce imi marcasera lunile de inceput vara

ma trezeste motanul cu un miorlait profund marcat de o suferinta.

Si nu mare mi-a fost mirarea sa constat ceea ce i se intamplase scumpului meu motan .Era infasurat strans intr-o sarma,incolacit cu ea si cu un capat lasat liber pe care il tara zornaind sinistru pe langa el.Tin sa mentionez ca am o comunicare deosebita cu acest animalut despre care pot spune ca este mai mult decat inteligent,este un pisic "vorbaret",stie sa spuna cand ii este foame sau alte nevoi pe care le are.Cand nu se satura pazeste frigiderul.

Acum sa revin la ce i s-a intamplat.Pe moment cand a venit la geam,la camera

mea,am crezut ca il doare ceva nicidecum sa vad cat a fost de maltratat si chinuit de un om fara suflet,sadic ca alta etichetare nu pot face.Un om normal oricat ar gresi un animal nu-i stranguleza trupul firav in asemenea hal.Asa cum am putut l-am luat in brate si cu foarfecul de vie am taiat capatul care zanganea pe langa el si am vrut sa-i tai si sarma incolacita,dar de durere vroia sa ma muste.

L-am infasurat intr-un prosop si am incercat cat de cat sa mai indepartez  in anumite zone sarma .A inceput sa manance si dupa o zi am incercat iar,si astfel motanul acum statea cuminte pe langa mine,dar de eliberat nu puteam singura.Eram constienta ca sarma sapa in piele si trebuia sa actionez cu

cineva priceput care sa-i-o taie  cu kerpedinul sau cu patentul.Am reusit dupa 2 zile sa fac mobilizare si sa eliberam pisicul din stransoarea latului de sarma cu ajutorul sotului meu si al ginerului meu care de fapt a facut operatiunea salvatoare Si acum dupa 2 saptamani mai are urme de la rana lasata de sarma,dar ma bucur ca am scapat-o de chin si acum e vioaie si libera.

Am scris aceasta intamplare adevarata pentru ca noi oamenii nu trebuie sa ne

transformam in brute chiar daca traim intr-o societate bolnava si muribunda,trebuie sa ne pastram normalitatea si spiritul sacru al vietii ca pe un dar nepretuit.Ceea ce traim in aceste vremuri cand unii dintre noi maltrateaza si

omoara animale nu face decat sa ne duca la pierderea calitatii de Om cu care ne-am nascut.Asa ca fiti toleranti si plini de compasiune pentru cei ce nu cuvanta si pentru toata Creatia...

Si un indemn pentru noi toti:

Namaste!

MIRA

Sursa: primit pe mail,

Multumiri Mira

O extraordinară poveste cu tâlc… despre Mihai Eminescu

“Pe vremea cand Dumnezeu umbla cu Sf. Petru pe pamant, intr-o noapte ploioasa, au ajuns la marginea unui sat si abia au indraznit sa bata cu toiagul in prima poarta. Caini mari s-au repezit sa-i sfasie, dar numaidecat s-a auzit un glas barbatesc intreband:

– Cine bate?

– Oameni buni!

Atunci omul, potolind cainii, i-a poftit in casa, unde nevasta si copiii abia se trezisera din somn, si a inceput a da porunci, dar cu blandete.

– Mario, ia mai pune cateva vreascuri pe foc. Tudore, da fuga la fantana dupa o ciutura de apa proaspata. Ilenuta, ia vezi de o olita cu lapte proaspat.

Si le-a dat sa se spele si sa se stearga cu stergare albe si i-au ospatat, si i-au dus sa doarma intr-o odaie in care mirosea a gutuie si busuioc…..

A doua zi dimineata iar le-a dat sa se spele, i-a ospatat si le-a pus in traista niste mere cum nu mai vazusera si le-a urat drum bun.

Si cum au iesit din sat, Sf. Petru a inceput sa se roage de Dumnezeu:

– Doamne, fa ceva pentru oamenii astia, ca tare ne-au primit frumos!

– Ce-ai vrea sa fac Sf. Petre, c-ai vazut ca nu erau nevoiasi.

– Doamne, fa ceva ca sa-si vada macar o data sufletul!

– Sa-si vada sufletul spui Sf. Petre?

– Da, Doamne, sa-si poata vedea sufletul, asa cum vedem noi plopul cel de-acolo!

– Bine, Sf. Petre, a raspuns Dumnezeu, privind ganditor la satul din vale.

Iar dupa o vreme, in neamul acela de oameni s-a nascut Mihai Eminescu”.

Geo Bogza

Sursa: http://adevaruldespredaci.ro

Lumea s-a aranjat singură

Un copil și tatăl său călătoreau cu trenul. Călătoria trebuia să dureze circa o oră. Tatăl se așeză comod și începu să citească o revistă. La un moment dat, copilul l-a întrerupt, întrebandu-l:

- Tată, ce este clădirea aceea?

Tatăl se uită să vadă ceea ce i-a arătat copilul și răspunse:

- Este o fabrică.

Începu din nou să citească, dar copilul îl întrebă:

- Tată, când ajungem?

Tatăl i-a spus că încă mai au de mers. A început din nou să citească, dar o altă întrebare a copilului îl întrerupse, urmată apoi de alte și alte întrebări. Tatăl, disperat, căuta un alt mod de a-l face pe copil să se distreze. Văzu în revista pe care o citea, multe chipuri de oameni, o rupse în mai multe bucăți și i-o dădu copilului, invitându-l să reconstruiscă acele chipuri, întocmai ca la un joc de puzzle, după care se așeză mulțumit pe scaunul său, convins că băiatul va fi ocupat pentru tot restul călătoriei.

Nu a trecut prea multă vreme și copilul exclamă:

- Am terminat!

- Imposibil!, răspunse tatăl. Nu pot să cred! Cum ai putut reconstrui imaginea, așa de repede?

Imaginea era reconstruită perfect.

Copilul răspunse:

“Nu m-am fixat asupra lumii (a oamenilor celor mulți)… căci pe cealaltă parte a foii, era figura unui (singur) om; am reconstruit omul și lumea s-a așezat singură!

Mai devreme sau mai târziu, lucrurile se vor așeza de la sine. Nu e nevoie să le aranjezi tu; nu trebuie să te pui decât pe tine în ordine… De îndată ce tu ești în ordine, întreaga lume este în ordine. De îndată ce tu ești în armonie, întreaga lume este în armonie!

de OSHO

Sursa: filedelumina.ro/

DESPRE AJUTORUL EUROPEAN PENTRU, ROMÂNIA.

A fost odată un ţăran român, sărac şi cinstit. În sătucul său natal, izolat de lume, se zvonise că undeva departe, peste nouă mări şi nouă tări, s-ar fi aflat o baroneasă înstărită, cu dărnicie fără seamăn, care s-ar fi numit Uniunea Europeană. Şi zvonul nu era numai zvon, căci văzuse omul prin vecini, ba pe unul, ba pe altul, fălindu-se cu darurile acesteia. Intr-o bună zi şi-a luat toiagul şi a purces la drum. A bătut la poarta palatului şi i s-a deschis. Doamna cea mare l-a primit, l-a poftit să şadă şi, fiindcă era peste măsură de ostenit, l-a imbiat cu Coca-Cola şi gumă de mestecat. Tăranul a gustat cu măsură din bucate şi, nerăbdator, şi-a spus păsul: "Mărită Doamnă Uniune, am auzit că faci daruri celor nevoiaşi. Eu am acasă pământ bun, ape limpezi, am şi păduri. Iarna însă-i cam lungă la mine în ţinut, aproape patru-cinci luni pe an. Ca să lucrez bine, aş avea nevoie de o pereche de încălţări. Sunt desculţ şi mi-e frig. Doar atât iţi cer". Doamna Uniune Europeană l-a măsurat din cap până în picioare şi a rămas cu privirea pironită la degetele acestuia, vineţii, înfrigurate, bătătorite şi prăfuite de drum. Apoi a glăsuit: "Omule, eşti desculţ şi eu te înţeleg... Dar, tot ce-ţi pot oferi este o bască. Una nouă şi de calitate europeană - Armani. Ţine de frig, de ploaie." Omul a luat basca, a oftat dezamăgit, a mulţumit şi a făcut calea-ntoarsă zicând: "Totuşi e doamnă bună. Putea să nu-mi dea nimic". A trecut iarna şi, din gerurile sale cumplite, omul a ieşit destul de bine, doar cu un deget degerat la picior. Apoi vara a purces iar pe lungul drum al Doamnei Uniuni, spunându-i păsul vechi: "Sunt desculţ. O pereche de încălţări mi-ar prinde tare bine". Doamna l-a privit cu înţelegere, l-a ospătat cu Coca-Cola, oferindu-i iar o bască nouă-nouţă. "Dacă-i degeaba, merită s-o iau", îşi spune la întoarcere ţăranul cel sărac. Iarna a trecut cu chiu cu vai şi, în afara altui deget de la picior, degerat şi amputat de doctor, omul n-a avut de suferit. A urmat primăvara, vara, iar toamna tăranul şi-a amintit de Doamna cea darnică, pornind iar spre ea, să-şi încerce norocul. Dinaintea acesteia şi-a băut cu poftă paharul de Coca-Cola, ba a mai şi cerut unul, căci începuse să-i placă, dar de întors s-a întors tot cu o bască. Totuşi nu s-a dat bătut. An după an, a străbătut calea plin de speranţă, primind cu politeţe ştiutul dar. Până într-o iarnă, când zăpezile şi gerurile au fost mai amarnice ca niciodată, picioarele i-au degerat şi doctorul a trebuit să i le amputeze. Purtat pe braţe de vecini, omul a bătut la poarta Doamnei Uniune, care, iute, şi-a dat seama de trebuinţe, făcându-i cadou un cărucior de invalid, cu rotile, nou şi strălucitor, având douăzeci şi una de viteze şi telecomandă. Omul a mulţumit, şi întorcându-se în satul său cu maşinăria cea arătoasă a stârnit mari invidii. De aici i s-a tras un necaz:  într-o noapte a fost călcat de hoţi. Aceştia nu găsiseră mare lucru, dar plecaseră acasă cu saci întregi de băşti. Oameni cu frica de Dumnezeu, îi lăsaseră, totuşi, căruciorul. În prag de iarnă, ţăranul s-a pomenit astfel fără nicio bască. Aşezat comod în căruciorul său silenţios, a pornit iar cale de nouă munţi şi nouă ţări, s-a înfăţişat Doamnei Uniune şi i-a spus: "Mărită Doamnă, m-au călcat hoţii şi, acum, la căderea zăpezii, sunt cu capul descoperit. Fii bună şi dă-mi o bască, fiindcă ştiu că ai şi poţi". Doamna l-a măsurat din cap până la brâu (acolo unde începea căruţul) şi, gânditoare, i-a spus: "Bade dragă, eu te înţeleg. Dar, tot ce-ţi pot dărui acum este o pereche de încălţări. Apropo, aşa cum te văd, cred că tu nu mai poţi munci. Nu-mi vinzi mie pământul dumitale? Cu banii primiţi ai putea să-ţi cumperi cea mai bună bască!"

Cu deosebita consideratiune,
UNIUNEA EUROPEANĂ

Sursa: primit pe mail,
Multumiri CS

Pastori si macelari.

,,După ce şi-a scos toate oile, merge înaintea lor; şi oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul.” Ioan 10.4

Cu cativa ani de zile in urma, un grup de turisti vizitau Palestina. Ghidul lor le-a explicat ca in Orient pastorii merg todeauna inaintea turmelor lor, iar oile ii urmeaza pentru ca le cunosc vocea . ,,Cand veti cobori din avion, veti observa acest fapt pretutindeni pe unde veti merge. ‘’

Incurajati de acel ghid, grupul de excursionisti ardea de nerabdare sa viziteze Palestina, pentru a vedea frumusetea pamantului Bibliei si pentru a invata din obiceiurile locului.

Spre surprinderea lor insa, cind au coborit din avion si au ajuns cu autocarul la marginea unei localitati, au observat o persoana care mana oile din spate si nu mergea inaintea lor, asa cum li se spusese in avion. Surprins de aceasta situatie, ghidul a ramas fara cuvinte. A cerut sa se opreasca imediat autocarul, pentru a discuta cu acea persoana.

„ Cum de mani oile din spate si nu mergi inaintea lor ?’’ L-a intrebat cu mare curiozitate ghidul . Mi s-a spus si aceasta am si observat in excursiile precedente, ca pastorii din Orient merg todeauna inaintea oilor si nu le mana din urma!

„ Aveti dreptate domnule,’’ i-a raspuns strainul. In zona noastra pastorii isi conduc oile mergand todeauna inaintea turmei! Dar eu nu sunt pastorul acestei turme, ci macelarul care o mana spre abator!

Exista o mare diferenta intre interesul unui pastor si cel al unui maceler fata de turma. Pastorul este gata sa-si sacrifice viata pentru a-si cruta turma, pe cand macelarul sacrifica turma pentru a-si intretine viata!

Sursa: anatolbasarab.ro

Nu mai aștepta să se schimbe lumea…

În timpuri de mult uitate, trăia un rege care conducea o ţară prosperă.

Într-una din zile, acesta s-a dus să viziteze unul dintre cele mai îndepărtate colţuri ale regatului său. Când s-a întors la palat a început să se plângă de cât de tare îl dureau picioarele, întrucât a fost prima datã când a străbătut o cale atât de lungã, iar drumul a fost stâncos şi dificil.

Prin urmare, s-a decis să ia măsuri. A poruncit oamenilor săi să acopere fiecare drum din întreg regatul cu piele. În mod cert, va fi nevoie de mii de piei de vite şi va costa o uriaşă sumă de bani.

Unul dintre slujitorii săi înţelepţi a cutezat însă să-i spună regelui: “Măria ta, de ce să cheltuiţi fără folos atâţia bani. Mai bine porunciţi să vă taie o bucată mai mică de piele cu care să vă acoperiţi picioarele”.

Regele a fost mai întâi surprins, dar într-un final a acceptat să-şi facă lui “încălţări” cu care să poată străbate toate drumurile grele ale regatului.

Morala:

Nu mai aştepta ca lumea să se schimbe. Întoarce-ţi privirea către tine, investeşte în tine. Drumul în viaţã nu a fost şi nici nu va fi vreodată facil., dar dacă te “dotezi” corespunzător îi vei putea face faţă cu succes.

Sursa: filedelumina.ro

Generozitatea nu este doar o poveste! Clipul de 3 minute care a cucerit internetul

Generozitatea nu este doar o poveste! Clipul de 3 minute care a cucerit internetul

Superb si emotionant...

desi stiam povestea cu versiunea cu un pahar cu lapte data unui copil ce a ajuns sa o tateze pe femeia care l-a gasit lesinat in drum in timp ce pleca de acasa unde murise familia de foame sa caute de lucru la oras, unde a ajuns la niste medici care i-au remarcat talentul, l-au infiat si a ajuns seful unei clinici unde avea sa fie operata femeia dupa 40 de ani. Iar factura pe care nu ar fi putut niciodata sa o acopere avea sa fie acoperita si sa primeasca una noua pe care scria ca e platita in urma cu 40 de ani cu un pahar cu lapte, ca femeia asta avea si ea de la singura ei avere, o vaca.  

Multumim de varianta video...

Sursa: http://autovindecarea.blogspot.ro

Adevărata dragoste

Moise Mendelsson, bunicul cunoscutului compozitor german, a fost un bărbat departe de a fi chipeș. Dimpotrivă, pe lângă faptul că era mic de statură, avea si o cocoașă grotească.
Într-o zi l-a vizitat pe un comerciant din Hamburg, care avea o fată foarte drăguță, pe care o chema Frumtje. Moise se îndrăgosti disperat de fata care îl privea cu vadită repulsie, din cauza înfățișarii sale.
Când a vizitat casa negustorului, înainte de plecare, Moise și-a luat inima în dinți, s-a dus la etaj unde era camera fetei, pentru a schimba ultimele cuvinte cu ea. Era de o frumusețe cerească, iar el se zbătea în chinurile iadului, atunci când fata refuză să se uite măcar la el. După câteva încercări de a lega o conversație, Moise a întrebat-o timid:
- Știți de ce căsătoriile se fac în cer?
- Da, a spus fata, în timp ce se uita mereu în pământ. Dar, dumneavoastră știți de ce?
- Da, știu, a spus el. Vedeți, în cer, la nașterea fiecărui băiat, Domnul îl anunță care va fi fata cu care se va căsători. Când m-am născut eu, mi s-a arătat viitoarea mea mireasă. Domnul mi-a zis:
- Mireasa ta va fi cocoșată!
Atunci I-am spus Domnului:
- Doamne, o femeie cocoșată ar fi o tragedie. Doamne, dă-mi mie cocoașa și las-o pe ea să fie frumoasă.
Fascinată de cuvintele lui, Frumtje și-a ridicat ochii din podea, acordând mâna sa, mai tarziu, omului căruia i-a fost o soție credincioasă.

De Barry și Joyce Vissell

Sursa: http://filedelumina.ro/

Binele și răul

Într-o zi, Maestrul a spus:

- Nu veți fi gata să luptați cu răul, până când nu veți înțelege tot binele pe care acesta îl generează.

Discipolii au rămas perplecși, dar Maestrul nu a venit de data aceasta, cu nici o explicație suplimentară.

A doua zi, el le-a citit o rugăciune care fusese mâzgalită pe o bucată de hârtie, în lagarul de concentrare de la Ravensbruck:

“Doamne, nu-ți aduce aminte numai de oamenii de bună-credință, ci și de cei de rea-credință. Nu-ți aminti numai de suferința la care ne-au supus. Adu-ți aminte inclusiv de fructele pe care le-a generat aceasta suferință – prietenia care s-a născut între noi, loialitatea, umilința, curajul și generozitatea noastră, de măreția sufletească pe care această suferință a inspirat-o. Iar când va veni ziua judecății pentru torționarii noștri, îngăduie ca aceste fructe să fie răsplata și iertarea lor.”

Autor text necunoscut

Sursa: filedelumina.ro

POVESTEA OMULUI FARA NUME

Autor: Anca Todirica

  

Era odata un om curajos. In fiecare zi el se plimba prin padure. Ii placea natura, o iubea. El invatase limbajul naturii. Putea vorbi cu apele, cu cerul, cu soarele, cu plantele, cu vietatile padurii. Era tare fericit omul nostru de fiecare data cand statea in natura.

Intr-o zi, cum statea sub copac, vazu niste copilasi care se balaceau in paraul ce cobora din varful muntelui. Ii placea sa priveasca cum se jucau copiii. Stand si privind la ei, le auzi gandurile si soaptele…

- Ioane, tu nu stii sa inoti, spuse cel care parea mai mare!

- Eu sunt mai mic ca tine, doar stii, dar voi invata si eu!

- Tu nu poti inota, nu e usor, mai bine stai pe mal!

Cel mic se imbufna si se retrase din apa, pe mal. Asa trist cum statea, arunca cu pietre in apa si privea la fratele lui, care inota si facea tot felul de giumbuslucuri in apa. Dintr-odata cerul se inora si picuri mari de ploaie cadeau, de parca voiau sa indestuleze setea pamantului. Copiii o zbughira in padure, sa se adaposteasca sub copaci. Acolo, il zarira pe omul nostru. Cu zambetul pe buze, omul le facu un semn cu mana si ii chema la el.

Copiii usor stanjeniti, caci nu-l cunosteau, stateau si il priveau, nestiind daca sa se duca sau nu.

- Nu va fie frica! Veniti la mine! Aici nu ploua!

Copiii privira in jur. Nu mare le-a fost surpriza, vazand ca afara ploua cu galeata, dar in jurul omului nostru, pe o raza de cativa metri nu ploua deloc – ba chiar mai mult, o raza de soare parea ca se juca pe langa el. Uimti, facura cativa pasi in cercul unde nu ploua.

- Hei! Omule, cum se poate asa ceva? Peste tot ploua, dar langa tine nu e nici un strop de ploaie. Ba mai mult, este pana chiar si soare!

- Eheee, dragii mei, chiar asa e! Nu-i magic?

- Ba da, baiguira ei, surprinsi! N-am mai vazut asa ceva! Cum se poate?

- Oooo… e atat de simplu… magia e simpla, depinde de ce iti doresti!

- Cum adica? Tu ai facut aceasta magie?

- Chiar eu!

- Esti un magician?

- Nu chiar! Sunt un om ca si voi!

- Si cum… cum ai facut? Ne inveti si pe noi?

- Dar va doriti?

- Daaaa!!!, strigara ei in cor.

- Mai intai este important sa stiti ce va doriti, apoi e foarte important sa intrebati Universul, daca dorinta voastra este si a lui!

- Cum? Adica… cum putem face asta?

- Simplu! Puneti dorinta voastra din cap, in inima! O coborati din cap, in inima. Apoi intrebati Universul in gand, daca dorinta voastra este si a lui. Daca dorinta voastra este si a lui, atunci in inima veti simti o emotie atat de buna, ca atunci cand faci ceva bun si simti bucurie. Daca dorinta voastra nu este si a Universului, atunci veti simti in inima o emotie mai neplacuta, ca si cum inima se strange, se zbate, se foieste si nu-si gaseste locul. Ati inteles?

- Cred ca da, spusera copiii si ochii le straluceau de bucurie.

- Acum puteti opri ploaia ca si mine, daca va doriti si daca si Universul o doreste!

- Chiar putem?

- Da, daca nu va indoiti! Trebuie sa credeti! E simplu! E ca atunci cand inveti sa mergi... Incepi sa mergi, dintr-odata!

- Ne ajuti? Adica, tebuie doar sa ne dorim si sa punem dorinta in inima, da?

- Exact! Chiar asa !Dar ca sa va fie mai usor, trebuie sa respirati putin!

Copiii trasera aer cu putere. Parca niciodata nu simtisera aerul atat de proaspat, atat de curat, de patrunzator! Era ca o forta care le dadea putere.

Pe masura ce respirau, omul nostru grai:

- Asa…e foarte bine! Acum ca ati respirat, coborati dorinta din cap, in inima. Simtiti dorinta voastra! E acolo! Ca un sambure! Ca o samanta in pamant! Acum intrebati Universul daca dorinta voastra este si a lui! Apoi simtiti raspunsul Universului, in inima voastra.

- Uauuuuuu!!!, se auzi din gura celor doi frati.

Amandoi stateau cu ochii inchisi, dar zambetul lor spunea multe. Era ca si cum bucuria le sarea din piept, atunci cand primeau un dar.

- Ati intrebat Universul?

Copiii insa, parca nu mai puteau vorbi. Erau coplesiti de simtirile din inimile lor curate.

- Acum deschideti ochii!

Copiii au deschis ochii. Parca intreg Universul tasnea prin ochii de copil. Raze straluceau din privirile lor. Totul stralucea in jur.

- Ei, cum e? Ce observati?

Copiii parura ca uitasera de dorinta lor … parca erau vrajiti si cuprinsi de magia insasi.

- Oooo, s-a oprit ploaia! S-a oprit ploaia! Strigara amandoi atat de bucurosi. Chiar am reusit! Este magic!

Amandoi incepura sa zburde, sa faca tumbe, sa chiuie de bucurie.

- Va felicit! Vedeti ce usor este?

- Este magic! Iti multumim, Omule bun! Cine esti? Cum te numesti?

- Sunt tot ceea ce eu sunt! Nu am un nume. Dar daca voi vreti, ma puteti numi oricum! Este perfect pentru mine!

- Cum adica, nu ai nume? Nu e trist pentru tine?

- Nu, spuse Omul zambind! Bucuria mea este sa-mi dati voi un nume!

- Oooo, abia asteptam, spusera copiii voiosi!

Amandoi fratii susotira unul la urechea celuilalt. Au stat cateva clipe, in care se vedea ca respirau si ca nu gaseau numele potrivit. Dupa cateva clipe, spusera:

- Te vom numi Omul fara Nume!

- Oooo, multumesc! Deci ma veti striga Omul fara Nume?

- Da! Pentru ca tu pari a avea toate numele din lume. Ne-am gandit sa-ti spunem Omul ploii, dar apoi ne-am adus aminte ca e mai bine sa ne dorim numele care ti se potriveste. Atunci am intrebat Universul, daca e de acord cu acest nume. Si inima ni s-a strans in piept! Astfel ca am decis sa lasam Universul sa-ti aleaga un nume. Si ne-a venit in cap OMUL FARA NUME. Si atunci inima noastra s-a bucurat! Deci, asta e numele tau!

- Hihihi! Dragii mei, sunteti nemaipomeniti! Ati invatat atat de repede, lectia dorintei si a Universului! Va multumesc!

- Omule fara Nume, spuse cel mic, ma poti invata sa inot? E de-ajuns sa doresc asta?

- O, da, sigur, cu placere! Este bine sa-ti doresti la fel ca si cu ploaia. Apoi insa, mai e ceva de facut!

- Ce anume?

- Daca dorinta ta e pe placul Universului, atunci va trebui sa o lasi sa curga in trupul tau!

- Si cum fac asta?

- Simplu! Iti imaginezi cum dorinta din inima si acea simtire curg in tot corpul tau, ca o apa! Trebuie sa fii precum apa, ca sa inveti sa inoti! Atunci iti va fi mult mai usor! Dar este posibil sa nu reusesti din prima! Trebuie sa ai rabdare, cand e vorba de corpul tau! Dar vei invata mult mai repede, asa!

- Multumesc, Omule fara Nume! Ma duc direct la parau, sa incerc din nou.

- Dar nu uita! Mai intai pui dorinta din cap in inima, apoi intrebi Universul, apoi daca simti bucurie in inima, lasi bucuria sa-ti inunde corpul, precum o apa! Si, foarte important… trebuie sa multumesti ca ti-a dat ce ai cerut!

- Sa multumesc! Chiar am facut asta din prima!

- Ma bucur ca ai simtit! De aceea a functionat! Dar nu te astepta sa inoti din prima! Ai rabdare si vei invata mult mai repede decat alti copii. Si incepe sa inoti in apa mica, unde poti atinge cu picioarele, pamantul!

- Asa voi face!

Copiii multumira pentru sfaturi si tasnira la rau. Omul nostru ii privea de la distanta. Cel mic incepu sa invete sa inoate… o data, de doua ori, de trei ori… Nu se lasa. In scurt timp, incepu sa se tina la suprafata apei.

- Bravo, fratioare, spuse cel mare! Ai reusit sa inoti atat de repede!

- Ei, draga frate, inca nu inot ca tine, dar sunt bucuros ca am inceput sa ma tin la suprafata apei! Inca putin si devin la fel de bun ca tine! Dar, stii ce-mi propun?

- Ce?

- Vreau sa devin la fel de bun in toate... la fel ca Omul fara Nume!

Amandoi privira catre Omul fara Nume. Dar nu-l mai vazura. Parca disparuse in adancul padurii.

Daca intr-o buna zi, va veti aminti de Omul fara Nume, atunci sa stiti ca poate e chiar langa voi, chiar daca nu-l vedeti. E de-ajuns sa va doriti ceva, sa coborati dorinta din cap in inima, sa respirati profund si sa intrebati Universul, daca dorinta voastra e si a lui, apoi simtiti daca bucuria e in inima voastra si dorinta vi se va implini!

SI NU UITATI SA MULTUMITI !

Editura For You pe Facebook http://www.facebook.com/people/@/106288586121904

sursa: www.editura-foryou.ro 
http://zborul-spre-acasa.blogspot.ro

O poveste scrisoare care este valabila si pentru noi romanii in aceste zile

Scrisoarea lui Seattle

SURSA:INTERNET

Preşedintele Statelor Unite ale Americii, Abraham Lincoln (1809-1865), a făcut oferta, în anul 1854, ca statul să cumpere o mare parte din teritoriul indian, iar poporului indian i-a fost promisă o rezervaţie. La această ofertă a primit un răspuns din partea căpeteniei indiene Noah Sealth (Seattle). Scrisoarea se numără printre cele mai frumoase şi mai profunde gânduri care au fost rostite vreodată despre mediul înconjurător al omului, iar oraşul Seattle şi-a primit numele după șeful celor două triburi de nativi americani care locuiau în zona aceea. “Seattle” este de fapt o transcriere anglizată a numelui de familie al șefului indian, Sealth.

“Când Marele Şef Alb din Washington îşi trimite glasul că doreşte să cumpere pământul nostru, ne cere prea mult! Cum se poate vinde sau cumpăra cerul şi căldura pământului? Aşa ceva ne este cu totul străin. Noi nu suntem proprietarii prospeţimii aerului şi limpezimii apei. Fiecare părticică a acestui pământ e sfânt÷ pentru poporul meu. Fiecare ac

strălucitor de pin, fiecare bob de nisip din vadul râului, fiecare mică negură din întunecimea pădurii sunt sfinte în gândurile şi viaţa poporului meu, suntem parte a pământului şi el e parte din noi. Ierburile mirositoare ne sunt surori.

Cerbul, armăsarul, vulturul cel mare – ne sunt fraţi. Culmile stâncoase, păşunile suculente, trupul învelit în căldură al

poney-ului şi omul, toate aparţin aceleiaşi familii. Această apă strălucitoare ce curge prin torente şi râuri, nu este numai apă, ci şi sângele strămoşilor noştri.

Dacă vă vindem pământul, trebuie să ştiţi că e sfânt. Că fiecare reflectare din lacul limpede vorbeşte despre întâmplări şi amintiri din viaţa poporului meu. Murmurul apei – e glasul tatălui-tatălui meu. Râurile ne sunt fraţi, ne sting setea. Râurile poartă canoele noastre. Ne hrănesc copiii. Dacă vă vindem pământul, trebuie să vă amintiţi şi să învăţaţi copiii voştri că râurile sunt fraţii noştri şi ai voştri. De aceea va trebui să oferiţi râului bunătatea pe care nu aţi oferit-o fratelui.

Ştim că omul alb nu ne înţelege. Pentru el un pământ e la fel ca şi oricare altul… Faţă de pământul-mamă şi fratele-cer se poartă ca faţă de lucruri care se pot cumpăra, prăda, vinde ca vitele sau podoabă strălucitoare. Lăcomia lui va distroge pământul şi va lăsa în urmă pustiu. Nu ştiu. Modul nostru de viaţă se deosebeşte de al vostru. Numai privind la oraşele voastre, pe omul roşu îl dor ochii… În oraşele omului alb nu există un colţişor de linişte. Nu există loc în care să se audă deschiderea frunzelor primăvara sau tremuratul aripii musculiţei.

Cea mai mare comoară a omului roşu este aerul… Omul alb parcă nici nu observă aerul pe care îl respiră. Ca unul care e de multă vreme muribund – e imun la duhoare. Dacă vă vindem pământul trebuie să vă amintiţi că aerul ne este preţios. Că aerul îşi împarte spiritul cu întreaga viaţă pe care o întreţine. Vîntul care i-a dat bunicului meu primul suflu va primi şi ultima lui răsuflare. Dacă vă vindem pământul trebuie să-l păziţi ca pe ceva sfânt. Ca pe un loc în care şi omul alb va putea să inspire aerul îndulcit cu mireasma florilor.

Vom examina oferta voastră de a ne cumpăra pământul. Dacă vom decide să fim de acord, vă vom pretinde să îndepliniţi următoarea condiţie: Omul alb va trebui să se poarte faţă de animalele acestui pământ, ca faţă de fraţii săi. Ce este omul, fără animale? Dacă animalele ar dispărea omul ar muri de marea însingurare a spiritului. Tot ceea ce li se întâmplă animalelor, curând i se va întâmpla şi omului. În lume totul se leagă. Va trebui să vă învăţaţi copiii că sub tălpile lor este cenuşa strămoşilor noştri. Pentru ca să respectaţi pământul, le veţi spune că pământul lor este bogat prin viaţa străbunilor noştri. Va trebui să vă învăţaţi copiii, aşa cum îi învăţăm noi pe ai noştri, că pământul ne e mamă. Ce păţeşte pământul, păţesc şi copiii lui. Dacă omul scuipă pe pământ, se scuipă pe sine însuşi. Pământul nu aparţine omului. Omul aparţine pământului!”

Sursa: primit pe mail

Căsătoriţi de 65 de ani, au murit la 11 ore distanţă, din cauze naturale

O poveste de dragoste din Ohio, America, a captat atenţia publicului graţie finalului său, mărturie a unei devoţiuni care a durat peste 65 de ani, până la moarte.

Harold şi Ruth Knapke s-au stins în camera pe care au împărţit-o într-un azil de bătrâni, cu câteva zile înainte de cea de-a 66-a aniversare a căsătoriei lor, potrivit „Huffington Post”. El avea 91 de ani, ea 89 de ani. Cei doi au s-au stins la 11 ore distanţă, din cauze naturale. Fiica cuplului crede că tatăl ei s-a zbătut să stea de partea mamei sale, în ciuda sănătăţii precare, pentru a pleca în ultima călătorie împreună. Harold Knapke s-a stins primul, iar copiii săi privesc moartea acestuia „ca o ultimă dovadă de dragoste”. Soţia sa i-a urmat la 11 ore după. „Credem că el a vrut să o aştepte, să iasă împreună din această viaţă şi să păşească împreună în următoarea”, a spus fiica, Margaret Knapke. Cuplul se cunoştea din copilărie, iar în adolescenţă Harold, cunoscut şi drept Doc, a început să o curteze pe viitoarea sa soţie, cât timp era înrolat în armată, în cel de-Al Doilea Război Mondial. „L-am lăsat să mă urmărească până l-am prins”, obişnuia să glumească Ruth. Soţul ei a devenit profesor, antrenor şi director al unei şcoli sportive. Împreună au crescut şase copii, ani în care devoţiunea faţă de celălalt nu a pierit. Una dintre ultimele fotografii îl înfăţişează pe Harold în pat, iar Ruth îi stă alături, ţinându-l de mână. Când ea era bolnavă, el obişnuia să-i citească rugăciuni şi să o dea cu apă sfinţită pe frunte. Cei doi au fost înmormântaţi împreună, în cadrul unei slujbe comune. „Este cu adevărat o poveste de dragoste. Erau atât de fideli şi de devotaţi unul celuilalt, că nu plecau niciodată fără celălalt”, a spus Carol Romie, una dintre fiicele cuplului.

Citeste mai mult: adev.ro/msad2t

Sursa: http://adevarul.ro

Tu câţi ani ai trăit până acum?

Îmi iau desaga în spinare şi purced la drum. Soarele încă nu a răsărit, dar o va face în curând. Am mers mult şi mai am foarte puţin până la Târgul de Aur. Din fericire, există atâtea potere pe drum, încât tot timpul m-am simţit în siguranţă. Nu a fost mereu aşa, pe vremuri era mult mai periculos, tâlharii erau pretutindeni, hangii te puteau ucide chiar şi în somn, pentru a-ţi fura toată averea.

Împăraţii şi legiuitorii de pe întregul drum, de la Târgul de Aur până în ţinuturile îndepărtate ale Mării Fără Sfârşit, şi-au dat seama că fără noi, neguţătorii, totul se duce în ruină, oamenii sunt pe zi ce trece mai săraci, iar viața fără de speranță duce la revolte. Orice monarh cu capul pe umeri știe acum că niciun regat nu poate supraviețui fără sânge, iar sângele oricărui regat este negoțul.

I-am părăsit pe tovarăşii mei de drum. Ei se duceau spre munte, pe drumul larg. Eu am aflat de o scurtătură. De fapt, termenul de scurtătură nu este chiar cel mai potrivit, întrucât cărarea pe care merg are aceeaşi lungime cu drumul principal, dar este mai lină și ar trebui să ajung cu cinci zile mai devreme la Târgul de Aur. Singura problemă este că această cărare nu e păzită, iar tâlharii pot oricând să vină peste mine. Pe de altă parte, vreau să văd ținuturi noi, cu oameni noi. Curiozitatea este defectul și calitatea mea cea mai mare. Deseori am intrat în bucluc din cauza ei și, de cele mai multe ori, tot ea m-a salvat.

Mă uit în jur și văd cum se cerne lumina soarelui prin cei câțiva nori răzleți, ce sărută munții, inima îmi este plină de fericire, peisajul este grandios. Nu mă mai gândesc acum decât la mine și cât de mult îmi doresc să zbor asemenea păsărilor. Pe partea stângă se lasă din nori un șirag de vârfuri pietroase, ascuțite, ce seamănă cu un pieptene gigantic, cu dinții rupți inegal, dar cu voința de a zgâria burta cerului. Pe dreapta, sunt lipit de versantul unui munte ce urcă ușurel, către o promisiune a unui vârf ce nu poate fi zărit. Aici, brazii se îmbrățișează, privind în tăcere la poteca ce șerpuiește printre ei.

Privirea imi este atrasă de potecă. O văd cum se îngustează, dar oferă sprijin trainic oricărui călător. Șerpuiește mult, dar nici nu urcă nici nu coboară, mereu păcălește cu dibăcie, obstacolele ce-i stau în cale. O pot urmări până departe, până la cimitirul ce precede un sat atârnat pe burta muntelui, acolo unde este marginea pădurii.

După câteva ceasuri, ajung la cimitirul îngrijit. Fac un popas, mă așez pe o băncuță și îmi scot apa. Beau cu măsură. E bună, nu s-a încălzit. Apoi mă uit la o cruce mare, albă, ce-mi stă în față. Florile ce înconjoară mormântul îmi dau de înțeles că omul a pășit de curând pe tărâmul umbrelor. “A trăit 5 ani și 3 zile” – un copil! Ce nenorocire! E greu să pierzi un copil, la o vârstă așa de fragedă. Câteodată, soarta este așa crudă. În mod sigur, părinții îi sunt devastați.

Viața este… oooo! Nu apuc să termin gândul, cănd văd o altă cruce: “A trăit 8 ani, 2 luni și 10 zile” – alt copil. Mă ridic de pe băncuță și încep să studiez și celelalte cruci din cimitir: “A trăit 4 ani și…”, “A trăit 11 ani și…”, “A trăit 3 ani și…”.

Atât de mulți copii! E înspăimântător! Poate ca o molimă a lovit copiii acestui sat, sau poate ei își îngroapă aici doar copiii. Când mă uit mai atent, văd că lângă fiecare cruce este un vas de lut, cu o formă ciudată. Mă apropii și văd că pe ele scrie “Mărturia vieții mele”, iar în fiecare sunt multe pietre albe. Oameni… cu obiceiuri ciudate.

Îmi strâng lucrurile și, întristat, îmi văd de drum. Chiar dacă este încă dimineață, îmi doresc un pic de odihnă. Nu știu de ce mă simt obosit.

- Bună dimineața mare negustor!

Parcă au apărut din pământ. Sunt zece tâlhari…

- Bună dimineața, spun eu, privind cu îngrijorare săbiile ascuțite pe care și le mângâie provocator. Cel mai voinic este în fața mea, are o privire cruntă. Gesturile îl trădează ca șef al bandei.

- Deci, mare negustor, ce bunătăți ne-ai adus?, spune el, fixându-mă cu privirea.

- Eu… am adus ceva… dar… nu știu dacă este pentru voi. Cu cine am onoarea?, întreb eu făcându-mi curaj. Oricum sunt mort, așa că singura mea speranță este să fiu curajos. Curajul celui care nu are nimic de pierdut este scăparea mea.

- Eu sunt Vulturul Negru și ei îmi sunt mâinile, picioarele și ochii, sunt tovarășii mei.

- Apoi, nu-ți fie cu supărare, dar îl văd pe cel de acolo că nu are decât două degete la mâna dreaptă, cel din dreapta are un picior mai scurt, iar cel din spate este șașiu.

- Da, am luptat mult cu poterele și rănile noastre ne ard sufletele. Ce vrei să spui, străine? Nu-ți place de noi?

- Eu doar mă întrebam…

- Ce?

- Dacă cel cu două degete, cel șchiop și cel șașiu sunt mâinile, picioarele și ochii tăi, atunci… e cam vai de capul tău. Și când se risipesc, ce te faci cu mâna într-o parte și ochii în alta?

Vulturul Negru se apropie de mine. Privirea lui cruntă devine înspăimântătoare. Îmi pune mâinile pe umeri și mă privește insistent în ochi. Inima mi se strânge și mă gândesc că mi-am găsit sfârșitul. Când tăcerea și tensiunea au devenit insuportabile, un hohot de râs zguduie pădurea. Banditul râde ținându-se de burtă.

- Îmi placi negustorule… auzi tu, ce hidos aș fi eu, cu toate defectele oamenilor mei! Ha, ha, ha! Gata! Vii cu noi!

- Unde mergem? Timpul meu e limitat, nu vreau să îmi pierd micul dejun.

- Ha, ha, ha! Toți bandiții râdeau.

Seara m-a prins în peștera ticăloșilor. Toată ziua a trebuit să le spun glumele pe care le știam. Noroc că sunt un mare povestitor și mereu am tolba plină de povestiri amuzante. Veselia și buna dispoziție domneau peste tot. Am fost ospătat ca un oaspete de seamă și nimeni nu s-a atins de lucrurile mele.

Vulturul Negru se așezează lângă mine.

- Străine, ne-ai făcut astăzi un cadou, îți voi face și eu unul. Ne-ai dăruit zece pietricele albe, câte una pentru fiecare dintre noi. Eu îți voi dărui viața și averea. Mâine dimineață poți pleca liniștit și îți păstrezi viața și toate bunurile. În plus, pe întregul drum până la Târgul de Aur ești sub protecția mea. Dacă cineva te va opri să-i spui că Vulturul Negru te protejează și nu vei avea nicio problemă.

- Mulțumesc, ești generos, spun eu, fără să înțeleg prea bine la ce se referă.

Apoi îl văd cum se ridică și pune într-un vas, la fel ca cele din cimitir, o pietricică albă. Apoi, zăresc mai multe vase la fel, aliniate lânga un perete. Fiecare dintre bandiți se duce la vasul său și aruncă în el câte o pietricica albă. Nedumerit, nu îndrăznesc să pun vreo întrebare. Am adormit curând.

Dimineața, ne-am despărțit râzând și pot spune că mi-am câștigat un prieten cam ciudat.

La plecare i-am spus că îmi părea de rău pentru toți copiii ce s-au prăpădit și sunt îngropați în cimitir.

- Care copii?, mă întreabă banditul nedumerit.

- Cei îngropați.

- Aceia nu sunt copii.

- Ba da, pe cruci scrie că au trăit 5 ani, 4 ani, 11 ani și tot așa.

- Nu… doar ca… noi când ne naștem primim fiecare câte o ulcică. Pentru fiecare zi pe care am trăit-o bucurându-ne, punem câte o pietricică albă în vas. Când unul dintre noi se duce, familia numără pietricelele ce reprezintă zilele de bucurie pură… și asta este ceea ce e scris pe cruci.

- Deci, acela este timpul pe care l-ați petrecut bucurându-vă…

- Da, pentru noi doar asta contează! Asta ne-ai dăruit tu nouă, o zi minunată, o zi care contează, o pietricică albă în ulciorul nostru.

În ulcica ta, tu cel ce citești aceste rânduri, câți ani, câte luni și câte zile ai adunat până acum?

Autor text: Răzvan

Sursa: filedelumina.ro