„Iubite cetitoriu, multe prostii ăi fi cetit de cînd eşti. Ceteşte, rogu-te, şi ceste şi, unde-i vede că nu-ţi vin la socoteală, ie pană în mînă şi dă şi tu altceva mai bun la iveală, căci eu atîta m-am priceput şi atîta am făcut.”
Peste tot se vorbeşte de Apocalipsă, de profeţiile Maya sau de sfîrşitul lumii. Informaţiile sînt contradictorii şi obsedante, oamenii nemaiştiind ce să creadă. Pentru că foarte exactul calendar mayaş se opreşte în decembrie 2012, s-a impus concluzia că lumea se va sfîrşi atunci.Asta nu dovedeşte că lumea cunoscută îşi va afla ultimele clipe în această zi, cum greşit s-a scris. Că sfîrşitul unei epoci nu este acelaşi cu sfîrşitul lumii ne-o demonstreză un cuvînt al limbii române, apocalipsă(epocă-lipsă).
Epocă-lipsă este o metaforă pur rumînească, nici unde acest cuvînt nu mai are un asemenea înţeles. Atunci cînd spunem pur rumînească ne gîndim la strămoşii noştri agricultori, lor le datorăm limba, dar nu numai aceasta, dar şi cultura multimilenară, transmisă prin viu-grai, din generaţie în generaţie. Deşi epocă-lipsă nu este o metaforă elegantă, la fel ca majoritatea cuvintelor metaforă ale străbunilor, espresivitatea sa este remarcabilă. Trebuie să recunoaştem că imaginea metaforică din unele cuvinte pur rumîneşti este foarte intensă, plastică, încît “limbajul elevat le evită, din pudoare”.
Dacă în Dicţionarul explicativ al limbii române din 1984, rumîn este echivalent cu român, iar rumînesc(ească) este identic cu românesc(ească, în Dex online stă cuminte şi ne aşteaptă o mare surpriză: RUMÂN s. (IST.) iobag, şerb, vecin, (rar) serv, (înv.) prost. Din noua definiţie a cuvîntulul rumîn aflăm că ţăranii, care sînt temelia acestei naţii, acum sunt proşti şi oficial. Conotaţiea impusă din spatele jilţurilor oficiale nu este spre binele neamului rumînesc.
Deşi ţăranii sînt curaţi, iar pentru hainele lor de sărbătoare nu există cuvînt care în semantica lui să le poată cuprindă măreţia, deşi cîteva vorbe ale unui bătran ţăran pot valora cît 2 -3 cărţi de filozofie, deşi ţăranii au fost aceia care au păstrat vii cultura şi graiul primit de la străbuni, nimic din acestea nu a contat.
Străbunii nu făceau congrese pentru a „patenta” cuvinte, graiul lor s-a dezvoltat natural. Ei nu aveau de ce să împrumute cuvinte de la unii sau alţii, aveau tot ce le trebuia în propriul grai, de-o mare complexitate şi bogăţie, dar fără gramatică scrisă, dezvoltat continuu timp de aproape 100 de secole, de cînd au devenit primii agricultori ai Europei. Este ştiut că doar la populaţiile sedentare apare o dezvoltare armonioasă a limbii vorbite.
Graiul strămoşilor există intrinsec, se explică pe sine însuşi prin propriile sale cuvinte, nu e nevoie să apeleze ca limbile moderne, la cuvinte din alte limbi sau dialecte pentru a-şi explica elementele intime. Acesta a fost una din cele două caracteristici esenţiale ale unei limbi naturale, dezvoltate armonios, a doua este necesitatea de a avea radicali proprii. Prin radical propriu se înţelege o rădăcină de cuvînt, un element primordial de la care s-a plecat în formarea cuvintelor compuse. Aceste rădăcini pot fi numite şi morfeme, iar primele morfeme, după Lucian Cueşdean, au fost chiar sunetele din natură, onomatopeele. De exemplu, onomatopea PÎR este comună mai multor sunete din natură, focului, zgomotului unui pîrîu de munte, ruperii unui lemn, etc. şi a folosit la crearea a peste 60 de cuvinte, ce aparţin mai multor familii lexicale. Cîteva exemple: a pîr-li, pîr-lit, pîr-litură, pîr-leală, a pîr-păli, pîr-pălire, a pîr-joli, pîr-jol, pîr-joală, a pîr-gui, pîr-guit, pîr-guială, pîr-gă, pîr-gav, a pîr-îi, pîr-îaiaş, pîr-ăuţ, pîr-rău, etc. Derivarea din onomatopee este rar întîlnită în alte limbi, acolo este o excepţie, pe cînd în graiul rumînesc „compunerea onomatopeică este aproape o regulă”, iar fără Î şi  nu pot fi redate autentic sunetele din natură.
Multe din cuvintele alcătuite cu ajutorul radicalilor sau a rădăcinilor de cuvinte sînt cuvinte imagine, metafore, dar care nu sînt întotdeauna elegante. În „Româna, limba Vechii Europe” aflăm destule exemple, din care prezentăm cîteva: o măs-lină este un fruct ce trebuie mas-ticat lin, altfel ştim cu toţii ce se poate întîmpla, o lin-gură trebuie dusă lin la gură, altfel se poate vărsa conţinutul, o vie-spe este o spe-rietoare vie, un ste-jar este un lemn de esenţă tare, căruia îi stă jar-ul mai mult timp(arderea sa este mai domoală), o vij-elie este este o furtună care face vîj şi este produsă de Elie sau Ilie, o săgeată sau o pasăre face zbîrr în zb-or, iar ur-su este un animal greoi dar care ur-că sus, în copaci, etc.
În DEX, măslină este dată cu etimon slav, iar lingură, viespe şi urs cu etimon latin, din lingula, vespa şi respectiv ursus, dar ele nu pot fi preluate de la alţii pentru că doar în limba română sînt metafore, în schimb ele pot fi ieşite din română în alte limbi sau dialecte. În cazul cuvintelor vijelie şi zboară lucrurile sînt şi mai clare, acestea sînt metafore alcătuite cu ajutorul radicalilor onomatopee vîj şi zbîrr. Vijelie are etimon necunoscut, iar zbor are etimon bulgar, din sbor, care este toponim. Singura explicaţie logică este că zbor a ieşit din română în bulgară.
Că aşa s-au întîmplat lucrurile şi în cazul altor cuvinte ale minunatei noastre limbi este demonstrat de o limbă veche, sanscrita. În sanscrită aflăm, printre multe alte cuvinte şi următoarele: acasha(acasă), lup(lup), Om(om), vrate(frate), lamba(limba), navasti( nevastă), luptă(luptă), prans(prînz), dzambaiami(a zîmbi), dusman(duşman), crapaiami(a crăpa), naiba(naiba) şi nu în ultimul rînd, apu(apa), etc. Acasă, apă, lup, om, frate, limbă, luptă, a crăpa şi prînz au etimon latin, nevastă are etimon slav, a zîmbi are etimon bulgar, duşman are etimon turc, iar naiba are etimon necunoscut. Faptul că aceste cuvinte nu aveau cum să intre în limba română din latină, slavă, bulgară, turcă, este probat de prezenţa acestora în sanscrită, limbă moartă cu cîteva sute de ani înainte de întemeierea Romei. Este clar că aqua provine din rumînescul apa şi nu invers.
„Originea limbii române se află în inteligenţa rumânilor strămoşi, oamenii râurilor cu maluri fertile, din bazinul Dunării de Jos, autori ai primului neolitic european, în România, inima vechii civilizaţii europene, în urmă cu 8-10 mii de ani”, ne spune Lucian Cueşdean, iar atunci „Europa era atât de tânără şi frumoasă cu unghiurile şi romburile ei construite perfect (sub aspect logic) de către Homo Geometricus multe milenii înainte de a apărea pe malul răsăritean al Mediteranei ţara regelui Aegenor (Fenicia)”, cum aflăm de la basarabeanul Andrei Vărtic, în „O istorie geometrică a lui Homo Sapiens”.
Graiul ţăranului este limba Vechii Europe, pentru că „ nici o altă altă limbă europeană nu are atâtea onomatopee autentice” şi pentru că „nici o altă limbă europeană nu are atâtea cuvinte compuse direct cu o onomatopee autentică”.
Simbolurile păstrate de ţăran, aflate pe hainele de sărbătoare, pe scoarţe, pe porţi, etc. sînt prezente în număr mare pe artefacte din România şi din teritoriile învecinate, „pline” cu vlahi. Unul din cele mai frumoase dansuri ale sale, Hora, este atestată arheologic de 5000 de ani, iar Mărţişorul, un cert obicei rumînesc, este atestat tot arheologic cu o vechime de 9000 de ani, la Schela Cladovei, pe Dunăre. Nu au existat „ întreruperi de film” în istoria noastră, „continuă dar nu liniară”, de cel puţin 9000 de ani. Să mai spunem că străbunii au construit bordeie de lut de 20.000 de ani, continuu pînă în secolul 19?
Unele dintre legendele şi textele noastre poporale s-au dovedit a avea într-însele mai mult decît numai sîmbure de adevăr. Spre exemplu, legendele despre uriaşi au fost confirmate ca reale de sutele de fotografii cu schelete ale acestora.
În „Dacia Preistorică” aflăm următorul text poporal:
Foia de cicore,
În prundul de mare
Iute că-mi răsare
Puternicul Sore
Dar el nu răsare
Ci va să se ’nsore. . .
Este curios faptul că în acest text se pomeneşte de prund pe malul Mării Negre, se poate crede că este doar o figură de stil, dar nu-i aşa, acest text este halucinant de real, el descrie o realitate de acum 7000-9000 de ani, cînd Marea Neagră era un imens lac cu apă dulce. Ea a fost inundată cu apă sărată din Mediterana, prin spargerea pragului Bosforului. Teoria a fost avansată de americanii William Ryan şi Walter Pitman, de la Universitatea Columbia. Mai apoi, Robert Ballard, cel care a descoperit Titanicul, a făcut cercetări pe litoralul turceasc şi a aflat urme de locuire şi apă dulce pe fundul mării, apă care a rămas neamestecată cu apa sărata datorită lipsei curenţilor de adîncime.
Michael Robinson, profesor la Universitatea Ohio, specializat în “inundaţii catastrofale” a făcut şi el cercetări, dar în partea românească, aproape de Insula Şerpilor, unde au fost înregistrate construcţii ciclopice, piramide şi „citadele ce par de neînchipuit pentru zilele noastre”…
Marina rusă a descoperit o vale inundată în Marea Neagră, ce merge de la gurile de vărsare ale Dunării pînă în Crimeea. Aflînd toate acestea, ne apare ca incredibilă această memorie multimilenară a ţăranului. Deşi pentru mulţi dintre noi pare incredibilă, pentru unii nu este aşa: „Durata poporului din Carpaţi ţine de izolarea sa socială în dublul cadru, al muntelui şi al satului. Pentru a-i înţelege sufletul, trebuie ştiut că de la Latini pînă-n zilele noastre el a fost departe, practic, de orice influenţă urbană”, spunea Lucien Romier în „Le carrefour des empires morts. Du Danube au Dniester”.
A fost putin cam lungă această divagaţie, dar necesară, cel puţin aşa cred eu. Să revenim la derutanta Apocalipsă.
Din DEX aflăm:
EPOCĂ, epoci, s.f. 1. Perioadă în dezvoltarea istoriei sau a unui domeniu de activitate, care se deosebeşte de celelalte prin anumite evenimente caracteristice, însemnate; eră (2.) Expr. A face epocă = a atrage atenţia, a face vâlvă, a se impune la un moment dat; a marca o modă. 2. Timp în care se repetă, periodic, acelaşi lucru în aceleaşi condiţii. Epoca topirii zăpezilor. 3. Subdiviziune a unei perioade geologice. [Acc. şi: epócă. – Var.: (înv.) épohă s.f.] – Din fr. époque.
LÍPSĂ, lipsuri, s. f. 1. Faptul de a nu se afla într-un loc (unde ar fi trebuit să fie în mod obișnuit); absență. Loc. adv. (Jur.) În lipsă = în contumacie. Loc. prep. În (sau din) lipsă de… = nefiind, neavând ceva, din pricină că lipsește. În lipsa (cuiva sau a ceva) = cât timp (sau în timp ce) cineva sau ceva lipsește. Expr. Mai bine lipsă = mai bine deloc, mai bine renunț. A duce lipsă (de ceva) = a nu avea ceva (în cantitate suficientă). (Adjectival) Care lipsește, absent. Lipsă la apel. 2. Lucru care lipsește dintr-un ansamblu. 3. Faptul de a avea lacune, scăderi, deficiențe, defecte; lacună, scădere, deficiență, defect al cuiva sau a ceva. 4. Faptul de a-i lipsi cuiva cele necesare; nevoie, sărăcie. 5. (Înv. și reg.) Necesitate, trebuință. Loc. adj. De lipsă = necesar, indispensabil. Am înșirat toate cele ce-mi sunt de lipsă. [Pl. și: (înv.) lipse] – Din lipsi (derivat regresiv).
APOCALÍPS s. n. Parte din Noul Testament în care este înfățișat în chip alegoric sfârșitul lumii; sfârșitul lumii în religia creștină. [Var.: apocalípsă s. f.] – Din fr. apocalypse, lat. apocalypsis.
Epocă se presupune ca ar proveni din francezul epoque iar a lipsi e dat cu etimon grec, din lipso. De ce nu din sanscritul lipsu(aşteaptă)?
Apocalipsă este apokalips în albaneză, αποκάλυψη(dezvăluire, revelaţie) în greacă, apocalipsi în catalană, apocalypse în engleză, apocalypse în franceză, apokalypse în germană, apocalisse în italiană, apocalipse în portugheză, apocalipsus în spaniolă, etc.
După cum vedem, multe idiomuri se mărginesc a prelua acest cuvînt din alte limbi sau dialecte, dar odată preluat nu îl pot explica prin propriile lor cuvinte, româna însă poate să explice acest cuvînt cu propriile ei resurse. Epocă-lipsa nu vesteşte altceva decît sfîrşitul unei epoci şi începutul alteia. Schimbarea este unul dintre fenomenele de care întotdeauna putem fi siguri, este o constantă a uni-versului(dar de ce nu şi a multi-versului!?) ca şi iubirea de altfel, dar sîntem prea mici pentru a vorbi de iubire, de iubirea văzută ca totul, nicidecum de picăturile ce le trăim în mod „obişnuit”.
De ceva timp se tot vorbeşte despre ascensionarea planetei într-o altă dimensiune. Din „Revista Misterelor”, în numărul 61, aflăm: „Rezonanţa Schumann este prezentată de geofizicienii contemporani drept „bătaia inimii” planetei noastre. Aceasta a avut o valoare constantă de 7,8 Hz timp de mii de ani. Însă începînd cu anul 1980, s-a observat o accelerare, mai întîi lentă, apoi din ce în ce mai rapidă (dupa 1997), pînă cînd a atins astăzi valoarea de 12 Hz. Creşterea frecvenţei vibratorii a planetei noastre face ca 24 de ore de viaţă pe planeta noastră să corespundă de fapt cu numai 16 ore reale, în termenii timpului terestru. Pare o explicaţie destul de plauzibilă pentru criza acută de timp cu care ne confruntăm la ora actuală… Iar curgerea timpului terestru se va mai accelera, pe măsura ce ne apropiem de „Punctul Zero”, care corespunde inversării polilor magnetici ai Pămîntului. Căci dacă 24 de ore ale zilei reprezintă încă, la ora actuală, 16 ore efective, diferenţa dintre acestea se va mări exponenţial, astfel încît la trecerea prin Punctul Zero, pe care unii îl situează la sfîrsitul anului 2012, 24 de ore din anul 1980 vor corespunde la 0 ore efective. Altfel spus, timpul terestru nu va mai exista! Consecinţele acestui fenomen sînt incalculabile şi sfidează orice imaginaţie: întreaga planetă şi toţi locuitorii ei vor trece într-o altă dimensiune”.
Dar oare timpul nu a fost dintotdeauna şi rămîne şi acum relativ? Vă puteţi dovedi singuri asta în zeci de feluri, nu are rost să exemplific aici.
Referitor la trebuşoara asta cu „ridicarea”, cineva atrăgea atenţia că omenirea îşi pune aripi prematur. Ironic, nu?
„Înainte de a deveni buni şi sinceri, trebuie analizate iluziile de bunătate şi sinceritate pe care le-aţi construit pentru a vă ascunde răutatea şi viclenia, pentru a nu vă pierde întreaga încredere şi întreaga valoare în proprii voştri ochi. …Vă construiţi o paiaţă pe care o botezaţi „eu” şi refulaţi animalul din inconştientul vostru. Ascuns în voi, el rămîne stăpîn, dincolo de faţadă…Iluzia este trădată zilnic de realitate. Voi căutaţi să dovediţi în permanenţă altora şi vouă înşivă că sînteţi un om de bine, arătîndu-vă amabil în mod ostentativ, săritor, devotat, cinstit…Totul este fals: viaţa voastră, actele voastre, rîsurile voastre, lacrimile voastre…Omul care se teme de întuneric nu va zări nicicînd lumina. Drumul spre lumină trece prin beznă. Voi sînteţi cerşetori şi săriţi în sus de bucurie cînd un om sfînt sau altul vă declară rege. Voi îl veneraţi, bineînţeles. Este mult mai uşor să înghiţi gogoşi umflate decît să faci un efort titanic pentru sadhana… Cineva m-a întrebat ce este satsang. I-am răspuns că satsang însemnă a rămîne în propria noastră fiinţă, a rămîne în adevărul Sinelui. Nici un guru, nici o sfîntă scriptură nu vă poate aduce aceasta…A te odihni în tine însuţi, fără nimeni în apropiere şi fără gînduri, este satsang, rugăciune, meditaţie. În această singurătate binecuvîntată vă este revelat adevărul…Religia este o sadhana, un proces de cunoaştere de sine… Toate semnele exterioare ale virtuţii sunt praf în ochi. A părea este menit să-i impresioneze pe ceilalţi. A fi este strict personal…Nu vă arătaţi virtuoşi, căutaţi să eliminaţi ceea ce vă împiedică să fiţi…renunţaţi de acum înainte să-i înşelaţi pe ceilalţi în privinţa voastră.”
Sadhana şi satsang sînt cuvinte ale sanscritei. Prin satsang, Osho înţelege a „rămîne în propria fiinţă”. Sat, alt cuvînt sanscrit, printre altele, are şi următoarele înţelesuri: adevărat, a trăi, a se întîmpla, a fi, a exista, a exista cu adevărat, a apărea. Dacă vom sta strîmb şi vom gîndi drept, aşa cum face ardeleanul, nu se poate să nu întrezărim în această înşiruire de cuvinte(traducere) o realitate existentă la nivel de masă pînă relativ recent, realitate pe care ţăranul, că despre el este vorba aici, a trăit-o timp de cîteva milenii, şi poate o mai trăieşte încă, insesizabilă însă pentru noi cei care galopăm prin viaţă.
Ştiind toate acestea, ne apare puţin mai clar cum fiinţau „Pe-un picior de plaiu, Pe-o gură de raiu” ai noştri strămoşi, ei, cei care s-au ferit de scrierea laică, de oraşe, precum şi de violenţa şi mediocritatea majorităţii muritorilor acelor timpuri. Acum parcă înţelegem mai bine ce a vrut să spună Lucien Romier prin „Durata poporului din Carpaţi ţine de izolarea sa socială în dublul cadru, al muntelui şi al satului…”. Pentru cele evocate puţin mai sus, au intrat în mitologie.
Alexandru Busuioceanu, un român aflat în exil în Spania, a cercetat la autorii hispanici legendele referitoare la geţi, legende ce au luat forma unei utopii getice în lucrarea „Zamolxis sau mitul dacic în istoria şi legendele spaniole”. Să vedem cîteva ideii ce vin în ajutorul ideii de utopie getică:
„…o ţară aspră, aproape de nepătruns, încojurată de mister. . .Oamenii aceia, dacii sau geţii nemuritori şi ţara lor, erau ermetici pentru antici. . . Dunărea le inspira teamă. . . Era un limes hyperboreu, de unde începeau pământurile care dormitau sub leneşele stele ale polului getic. . . „Ţară de iernatice urse, cu sălbatica Peuce şi Istrul fremătând de tropotele cailor”. . . “Lumea întreagă a fost invadată de geţi. Lumea întreagă avea să fie încă o dată întemeiată de ei”. . . „când Dunărea dezlănţuită îşi va înălţa apele până la cer” şi, într-un singur vârtej prăpăstios „va cuprinde o imensă întindere de pământuri şi cetăţi”. . . Pădurea dacică. Înfricoşătoarea pădure dacică. Era adăpostul acelor oameni şi era originea adâncă a mitului getic. . . „ţară tristă, învăluită în promoroacă”. . . era în toate acestea nu numai un mit care inspira teamă, dar ceva magic, ce izvora din geniul acelui popor şi venea în apărarea lui, ascunzând realitatea. Pădurea era fondul obscur unde se urzea secretul…”
Astfel, pentru a încheia rotund, în continuarea celor de mai sus, să amintim că “veşnicia s-a născut la sat”:
Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.
Ps: Sat poate fi si acel loc ascuns din finta noastra în care regasim linistea neafectata de gînd.
Bibliografie:
Nicolae Densuşianu, „Dacia preistorică”, Editura Arhetip, Bucureşti, 2002
Lucian Iosif Cueşdean, „Româna, limba Vechii Europe”, Editura Solif, Bucureşti, 2006
Osho Rajneesh, „Meditaţia, cunoaşterea de sine”, Editura „Le Voyage Interieur”, Paris, 1990
Andrei Vărtic, „O istorie geometrică a lui Homo Sapiens”, Editura Dava Internaţional, Chişnău, 2000
Alexandru Busuioceanu, „Zamolxis sau mitul dacic în istoria şi legendele spaniole”, Editura Dacica, Bucureşti, 2009
Gabriel Gheorghe, Studiu introductiv la cartea „Studii de civilizaţie şi cultură românească”, Fundaţia Gândirea
Academia Română, Institutul de Lingvistică din Bucureşti, „Dicționarul explicativ al limbii române„ , Editura Academiei, 1984
„Civilizaţia de sub Marea Neagră”, Revista „Esoterism”
Petre Dogaru, „Ipoteza că Potopul a avut loc la Marea Neagră nu trebuie ignorată”, Revista „Independent”
„Revista Misterelor”, nr. 61
Sursa: basarabialiterara.com.md
.jpg)
.jpg)
