ISTORIA CRIMELOR PAPALITĂȚII (13)

Vezi partea a XII-a aici: 
http://sfatuitoarea.blogspot.ro/2013/04/istoria-crimelor-papalitatii-12.html

Articol apărut în revista Nexus New Times magazine. 

de Tony Bushby

 

Lipsa de autenticitate a Cărţii Papilor este astfel dezvăluită, fiind în acest mod revelată şi folosirea cu bună ştiinţă a conţinutului său fals.

Teologul şi deistul Anthony Collins (1676–1729), în celebrul său Discurs al gândirii libere (1713), a pus amplu în discuţie răspândirea literaturii superficiale în spaţiul creştin. El spune (pag. 96): „Pe scurt, aceste texte false sunt foarte comune, fiind întâlnite în toate cărţile publicate de preoţi sau de oamenii bisericii. În mod cert ele susţin autoritatea scrierilor anterioare care au fost contrafăcute, contorsionate sau corupte din alte motive decât cele de a oferi suport pentru articolele de credinţă, ceea ce le probează ingeniozitatea sinistră.“

Fervoarea eforturilor moderne de a suprima, de a pune într-o lumină diferită, de a falsifica şi ascunde adevărata fire a papilor, pe care nici un istoric din afara Bisericii nu o poate aproba, îi face la fel de vinovaţi pe urmaşi precum pe înaintaşii Bisericii care au stabilit acest sistem.

În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, Vaticanul şi-a consolidat imaginea, angajând artişti manierişti anonimi să realizeze portrete pioase ale papilor din secolele anterioare. După reglementarea de către Conciliul de la Trent a standardizării imaginilor biblice, Cardinalul Carol Borromeo, cândva valetul Papei Sixtus al V-lea (1585–1590), a înaintat a moţiune în Primul Conciliu Provincial (1565) prin care se interzicea pictarea personajelor creştine fără aprobarea Bisericii.

Carol Borromeo, 1538 – 1584, sfânt italian, cardinal al Bisericii Catolice. Văzut de admiratorii săi ca un lider al Contra Reformei, a fost canonizat de către Papa Paul al V-lea în 1601. Portret de Giovanni Ambrogio Figino

Moţiunea a fost admisă, din acel moment artiştii având nevoie de aprobarea scrisă a Cenzorului Artistic al Sfântului Oficiu în toate chestiunile legate de iconografia creştină. Episcopii au fost desemnaţi să îi instruiască pe artişti cu privire la prezentarea standard a diverselor subiecte din Evanghelie, aceştia neavând voie să înceapă vreo lucrare fără aprobarea Bisericii. Astfel, din necesitate, pictorii îi zugrăveau întotdeauna cu bună ştiinţă pe papi cu chipuri senine deşi aceştia erau în realitate „oameni cu caractere dubioase“.

Enciclopedia Catolică, Ed. Pecci, i, pag. 326

Aceste picturi apar în lucrările moderne ca simple creaţii ale minţilor unor artişti, căci înainte de secolul al XVI-lea «nu există nici un portret autentic al vreunui Pap㻓.

The Popes: A Concise Biographical History, op. cit., pag. 16.

Concluzie

Astfel, în cercetarea noastră focalizată asupra „bunătăţii şi luminii“ creştinătăţii, am reuşit în condiţiile date, doar să zgâriem puţin suprafaţa istoriei papalităţii aşa cum a fost ea consemnată chiar de către Biserică. Acest articol nu este altceva decât o schiţă rudimentară a portretului câtorva papi din cei 264 înşiraţi în lucrarea The Popes: A Concise Biographical History (op. cit.), o prezentare cosmetizată a vieţilor lor, care exclude punerea în discuţie a secolelor cu pontificate duble, triple sau cvadruple. Documentarea figurilor ţipătoare dintr-o lungă linie de papi cu nume ca Adrian, Leon, Clement, Benedict, Bonifaciu, Gregorian, Inocenţiu, Celest, Pius (pios!), Alexandru, Eugeniu (eu, geniul!), Urban şi Ioan, nu intră în sfera acestei abordări critice. Nu avem aici cum să expunem în detaliu războaiele politice fără sfârşit şi asasinatele puse la cale secole de-a rândul de papi şi nici setea infinită de sânge şi lăcomia cumplitei Inchiziţii sau succesiunea nesfârşită de papi criminali, parohii înarmate şi prelaţi pătaţi de sânge.

Şi nici nu e locul aici să vorbim despre acel Papă care se autointitula Lucifer sau despre un alt Papă care a luat bani din trezoreria papală pentru a creşte cel mai frumos armăsar din Europa. Mai este apoi povestea puţin cunoscută a lui Alberic al III-lea, Conte de Tusculum, care a cumpărat Sfântul Scaun pentru fiul său de 12 ani, Theophylactus (Benedict al IX-lea; vezi prima parte) şi de indolenţa Bisericii moderne în descrierea acestuia ca: „…unul dintre cei mai tineri papi, ales unanim de o comisie specială spre bucuria fericiţilor cardinali desemnaţi legitim. Cardinalul Camerlengo este cel care l-a anunţat pe noul Papă la opt dimineaţa în prima zi, iar apoi cardinalii i-au adus primul omagiu (adoratio). După încheierea Conclavului, membrilor acestuia li s-au oferit anumite distincţii şi remuneraţii.“

Enciclopedia Catolică, Ed. Pecci, iii, pag. 255

De asemenea, vom povesti cu o altă ocazie despre Conclavul care a ales Papă un cardinal ce îngrozise întreaga Europă prin ordonarea masacrului de la Cesena din 1379, în care au fost ucişi toţi bărbaţii, femeile şi copiii oraşului. Intenţiile încărcate de violenţă din spatele acestui incident cumplit revelează adevărata natură şi adevăratele motivaţii ale capilor Bisericii, această poveste fiind o palmă usturătoare peste obrazul eticii şi pretenţiilor Bisericii.

Din astfel de incidente transpare faptul că papalitatea a privit credinţa adepţilor creştini doar ca pe o uşoară formă de nebunie. Biserica susţine că alegerea fiecărui Papă a fost ghidată de Sfântul Spirit, dar acest ghidaj a fost susţinut însă indirect dar eficient de mite, armate, flote şi arme.

Puterea papalităţii s-a sprijinit pe „dreptul sabiei“ (Bula Unam Sanctam, Bonifaciu VIII, 18 noiembrie 1302; prezentată în Enciclopedia Catolică, xv, pag. 126), pe care Biserica Romano Catolică o invocă cu emfază în al său ezoteric cod de legi canonice. Este relevant citatul din Noul Testament în care Iisus Hristos îşi defineşte misiunea: „N-am venit să aduc pacea, ci sabia“ (Matei, 10:34) şi îşi îndeamnă ucenicii să se înarmeze. (Luca 22:36).

Istoria papalităţii arată că papii au urmat sfatul lui Iisus ad litteram, căci ei şi-au justificat prin cuvântul lui Hristos cumplitele războaie şi principiile infernale pe care s-a fundamentat peste un mileniu de activităţi criminale nesancţionate de nimic.

Papii, executori ai unei „superstiţii depravate şi excesive“ (Meditaţii, Împăratul Roman Marcus Aurelius, c. 180) pe care Biserica modernă o prezintă ca centrul iubirii şi păcii, au fost în realitate, în cele mai multe cazuri, doar nişte strategi militari corupţi, indiferenţi la codul moralităţii creştine. Şi orice s-ar putea crede despre fermitatea papilor în a-şi menţine şi extinde puterea în această lume, nu se poate trece cu vederea sau apăra nepotismul şi corupţia din oficiul papal.

Cardinalul Roberto Francesco Romulus Bellarmino (1542–1621) a recunoscut aceste lucruri admiţând că „Papalitatea aproape că a eliminat creştinismul“, iar mai târziu eruditul enciclopedist Denis Diderot (1713–83) a adăugat în Enciclopedia sa: „De la fondarea sa într-o locaţie rău famată şi murdară din afara Romei, situată printre clădirile în ruină care marcau malul îndepărtat al Tibrului şi se întindeau până la marginile mlăştinoasei Ager Vaticanus [Câmpia Vaticanului], în care a fost adăpostită Biserica papilor … ea s-a transformat într-o chronique scandaleuse [o cronică a scandalurilor], iar supravieţuirea ei te face să reflectezi asupra naturii minţii umane care Documentarea figurilor ţipătoare dintr-o lungă linie de papi cu nume ca Adrian, Leon, Clement, Benedict, Bonifaciu, Gregorian, Inocenţiu, Celest, Pius (pios!), Alexandru, Eugeniu (eu, geniul!), Urban şi Ioan, nu intră în sfera acestei abordări critice. Nu avem aici cum să expunem în detaliu războaiele politice fără sfârşit şi asasinatele puse la cale secole de-a rândul de papi şi nici setea infinită de sânge şi lăcomia cumplitei Inchiziţii sau succesiunea nesfârşită de papi criminali, parohii înarmate şi prelaţi pătaţi de sânge.

Şi nici nu e locul aici să vorbim despre acel Papă care se autointitula Lucifer sau despre un alt Papă care a luat bani din trezoreria papală pentru a creşte cel mai frumos armăsar din Europa. Mai este apoi povestea puţin cunoscută a lui Alberic al III-lea, Conte de Tusculum, care a cumpărat Sfântul Scaun pentru fiul său de 12 ani, Theophylactus (Benedict al IX-lea; vezi prima parte) şi de indolenţa Bisericii moderne în descrierea acestuia ca: „…unul dintre cei mai tineri papi, ales unanim de o comisie specială spre bucuria fericiţilor cardinali desemnaţi legitim. Cardinalul Camerlengo este cel care l-a anunţat pe noul Papă la opt dimineaţa în prima zi, iar apoi cardinalii i-au adus primul omagiu (adoratio). După încheierea Conclavului, membrilor acestuia li s-au oferit anumite distincţii şi remuneraţii.“

Enciclopedia Catolică, Ed. Pecci, iii, pag. 255

De asemenea, vom povesti cu o altă ocazie despre Conclavul care a ales Papă un cardinal ce îngrozise întreaga Europă prin ordonarea masacrului de la Cesena din 1379, în care au fost ucişi toţi bărbaţii, femeile şi copiii oraşului. Intenţiile încărcate de violenţă din spatele acestui incident cumplit revelează adevărata natură şi adevăratele motivaţii ale capilor Bisericii, această poveste fiind o palmă usturătoare peste obrazul eticii şi pretenţiilor Bisericii.

Din astfel de incidente transpare faptul că papalitatea a privit credinţa adepţilor creştini doar ca pe o uşoară formă de nebunie. Biserica susţine că alegerea fiecărui Papă a fost ghidată de Sfântul Spirit, dar acest ghidaj a fost susţinut însă indirect dar eficient de mite, armate, flote şi arme.

Puterea papalităţii s-a sprijinit pe „dreptul sabiei“ (Bula Unam Sanctam, Bonifaciu VIII, 18 noiembrie 1302; prezentată în Enciclopedia Catolică, xv, pag. 126), pe care Biserica Romano Catolică o invocă cu emfază în al său ezoteric cod de legi canonice. Este relevant citatul din Noul Testament în care Iisus Hristos îşi defineşte misiunea: „N-am venit să aduc pacea, ci sabia“ (Matei, 10:34) şi îşi îndeamnă ucenicii să se înarmeze. (Luca 22:36).

Istoria papalităţii arată că papii au urmat sfatul lui Iisus ad litteram, căci ei şi-au justificat prin cuvântul lui Hristos cumplitele războaie şi principiile infernale pe care s-a fundamentat peste un mileniu de activităţi criminale nesancţionate de nimic.

Papii, executori ai unei „superstiţii depravate şi excesive“ (Meditaţii, Împăratul Roman Marcus Aurelius, c. 180) pe care Biserica modernă o prezintă ca centrul iubirii şi păcii, au fost în realitate, în cele mai multe cazuri, doar nişte strategi militari corupţi, indiferenţi la codul moralităţii creştine. Şi orice s-ar putea crede despre fermitatea papilor în a-şi menţine şi extinde puterea în această lume, nu se poate trece cu vederea sau apăra nepotismul şi corupţia din oficiul papal.

Cardinalul Roberto Francesco Romulus Bellarmino (1542–1621) a recunoscut aceste lucruri admiţând că „Papalitatea aproape că a eliminat creştinismul“, iar mai târziu eruditul enciclopedist Denis Diderot (1713–83) a adăugat în Enciclopedia sa: „De la fondarea sa într-o locaţie rău famată şi murdară din afara Romei, situată printre clădirile în ruină care marcau malul îndepărtat al Tibrului şi se întindeau până la marginile mlăştinoasei Ager Vaticanus [Câmpia Vaticanului], în care a fost adăpostită Biserica papilor … ea s-a transformat într-o chronique scandaleuse [o cronică a scandalurilor], iar supravieţuirea ei te face să reflectezi asupra naturii minţii umane care permite ca un sistem atât de imoral să se perpetueze.

O astfel de asociere poate fi un bun motiv de pierdere a credinţei. Cei care studiază adevărata istorie cunosc atât de bine aceste fapte încât legătura dintre ierarhia papală, brutalitate şi trădare, precum şi neglijarea cu bună ştiinţă a reformelor, evocă spectrul prăbuşirii spirituale a credinţei catolice.“ În vremurile noastre indulgente, unii scriitori ai Bisericii încearcă să purifice profilurile papilor trecutului, însă Dr. Ludwig Pastor (1854–1928), istoric catolic german al papalităţii, a admis plin de francheţe aroganţa lor nemăsurată, observând că „dovezile împotriva Sfinţilor Părinţi sunt atât de puternice încât este imposibil ca reputaţia lor să fie salvată“.

History of the Popes from the Close of the Middle Ages, Ludwig Pastor Freiherr von Campersfelden; citat în A History of the Popes, Dr. Joseph McCabe, op. cit., vol. 2.

Puterea spirituală pe care o posedă papii, considerată atât de importantă pentru creştini, a creat cea mai promiscuă, plină de cruzime şi infamă instituţie cunoscută în istoria civilizaţiei. Cel care încearcă să-i găsească scuze încercând să îi convingă pe cititori că papii au fost o forţă constructivă a istoriei, contrazic flagrant faptele istorice. The Cambridge Modern History, o autoritate raţională, afirmă că „rar s-au mai pomenit standarde mai scăzute de moralitate decât cele care au înflorit în timpul pontificatelor de la sfârşitul Evului Mediu“ (vol.1, pag. 673).

La acestea se poate adăuga opinia autorului acestui articol, bazată pe mulţi ani de cercetare, că adevărata dimensiune a depravării oficiului papal este dată de faptul că ea a început dinainte de perioada Sfântului Imperiu Roman al lui Carol cel Mare (d. 814) şi a continuat mult după Conciliul de la Trent (1545–63), fiind eradicată doar sub presiunea protestantismului.

Majoritatea catolicilor nu cunosc adevărata istorie a Bisericii, nici caracterul aspru şi profan al papilor ei. Însă pe măsură ce ajung să străpungă barierele pe care ierarhia catolică le-a pus în calea adevărului, văd tot mai clar că imaginea impunătoare şi demnă de încredere a papilor este falsă.

Afirmaţiile moderne că papii au promovat revoluţia în gândire a Europei este o mistificare plină de tupeu a faptelor. Lumea poate afla acum că papalitatea, în loc de a ghida Europa pe drumul civilizaţiei, a întreţinut chiar şi prin cei mai iluştri reprezentanţi ai săi, de-a lungul a secole întregi, o stare de conflict şi de degradare.

Oficiul papal este unic în istoria religiei, nu doar din cauza proporţiei uriaşe de figuri dezonorante care au ocupat scaunul papal, ci mai ales din cauza sângelui vărsat în apărarea puterii sale, necinstei exponenţilor săi şi trecutului încărcat de trădare a propriilor idealuri. □

Sursa: http://jurnalparanormal.ro

ISTORIA CRIMELOR PAPALITĂȚII (12)

Vezi partea a XI-a aici: 
http://sfatuitoarea.blogspot.ro/2013/04/istoria-crimelor-papalitatii-13.html

Articol apărut în revista Nexus New Times magazine. 

de Tony Bushby

 

Succesorii Papei Leon şi jefuirea Romei

Cei care iau apărarea Bisericii Catolice spun că după Leon al X-lea a urmat un „Papă cu adevărat religios“, fără însă a-şi motiva afirmaţiile.

Din informaţiile pe care le avem la dispoziţie, se pare însă că acesta a fost ridiculizat de către locuitorii Romei şi că fost papă puţin peste un an de zile.

Conclavul care l-a ales, ţinut într-un moment în care jumătate din Germania era cuprinsă de revolta protestantă, este descris de către profesorul catolic F. H. Kraus în The Cambridge Modern History ca „un spectacol al celor mai dezonorante bătălii politice văzute vreodată în papalitate“ (ed. 1902, la subtitlul „Conclave“). Conflictele provocate de lăcomia pretendenţilor ajung într-un punct fără ieşire, moment în care Adriaan Florenszoon Boeyens (1459–1523), un olandez din Utrecht care nu vorbea italiană, a fost ales Papă in absentia. El a sosit la Roma sub numele de Papa Adrian al VI-lea (1522–1523). El a promis reforma Bisericii. Papa spunea: „Noi, prelaţii şi clericii, ne-am abătut de la calea cea dreaptă şi de multă vremea nici unul dintre noi nu a făcut fapte bune, nu, chiar nici unul“.

Secretele Sfinţilor Creştini, Episcopul J. W. Sergerus, 1685, retipărită în 1897, pag. 227

Şi, dat fiind că, după moartea papilor, târârea prin noroi a statuilor acestora era o tradiţie, noul Papă a emis o bulă prin care declara acest obicei ilegal. După ce i-au furat vinul din beciuri ca răspuns la aceasta, locuitorii Romei şi-au bătut joc de el minimalizându-i total existenţa.

Adrian al VI-lea a murit pe 14 septembrie 1523, iar romanii şi-au exprimat ura pentru străin printr-o satiră „într-un limbaj care nu mai fusese auzit de pe vremea lui Bernard de Clairvaux“ (d. 1153).

The Papacy, George Weidenfeld & Nicolson Ltd, Londra, 1954, op. cit., pag. 137-139

Mai târziu Biserica a recunoscut cu sinceritate că Papa Adrian al VI-lea „a fost urât de toată lumea şi că nimeni nu l-a iubit“, adăugând că „oricum ar fi privit, pontificatul ultimului Papă ne-italian nu a fost decât un episod minor“ (ibid.).

Conclavul următor a durat 20 de zile, iar cardinalii erau atât de dornici să primească o nouă serie de mite încât au făcut o parade ţanţoşă până la Capela Sixtină îmbrăcaţi ca nişte cavaleri la modă, cu pălării cu pene, veste colorate, mantii, pinteni de argint şi robe care fluturau. Giulio de’ Medici (1478–1534), un copil din flori din marea familie florentină, le-a făcut oferta cea mai mare şi a devenit astfel Papa Clement al VII-lea (1523–1534).

În timpul pontificatului său, în 1527, a avut loc căderea Romei. Povestea acestei căderi e una extraordinară, ce se constituie într-un nou episod puţin cunoscut din istoria bizară a Bisericii Catolice, însă spaţiul limitat ne împiedică să o redăm în detaliu.

Papa Clement a fost la fel de necredincios şi de infam precum vărul său, Papa Leon al X-lea, atrăgându-şi dispreţul şi ura tuturor celor care au avut de a face cu el.

Excesele lui au şocat Europa, subterfugiile sale pline de laşitate şi stilul său corupt provocând cucerirea şi jefuirea Romei de către trupele regelui Spaniei, Carol al V-lea (1500–1558; care avea să devină împăratul Sfântului Imperiu Roman, 1530–1558). Înfuriat de perfidia lui Clement, împăratul şi-a trimis armata condusă de cardinali împotriva Romei pe 6 mai 1527, iar atacul a fost atât de sălbatic încât populaţia Romei a scăzut de la 98.000 la 32.000 în numai opt zile. În carnagiu au fost ucişi şi 147 de elveţieni din garda Vaticanului.

Carol al V-lea (Quintul), 1500 – 1558, a fost împăratul Sfântului Imperiu Roman din 1519 până la abdicarea sa în 1556. Carol al V-lea la Mühlberg, pictură de Tizian, 1548.	Papa Clement al VII-lea, 1478 – 1534, a fost cardinal din 1513 până în 1523 şi papă din 1523 pană în 1534. Portret de Sebastiano del Piombo, 1526-1527

Încă o dată, nepotismul papal şi lăcomia pentru teritorii a adus ruina Romei, de această dată însă marele oraş a suferit cel mai brutal atac din istorie. Roma a fost devastată, bisericile i-au fost profanate, bibliotecile jefuite, locuitorii ucişi, iar călugăriţele violate şi ucise prin tortură de ceea ce Biserica a numit „o bandă de derbedei“.

Enciclopedia Catolică, Pecci ed., ii. pag. 166

Scriitorii catolici au contracarat acest episod prin activitatea diverşilor reformatori ai Bisericii din alte părţi ale Italiei contemporani cu Clement şi prin refuzul lui Clement de a gratifica divorţul regelui Henric al VIII-lea de Caterina de Aragon. Dar, după spusele Cardinalului Cajetan, „judecata poporului era dreaptă… din această cauză papalitatea ţintea să devină «guvernul ideal» al unor clerici spirituali plin de credinţă“.

Enciclopedia Catolică, xii, pag. 767-769               

Toate acestea se întâmplau la decenii distanţă de mult-trâmbiţata „reformă a conducerii şi membrilor“ Bisericii promisă de Papa Alexandru al VI-lea.

Enciclopedia Catolică, xiv, pag. 32-33

Şi iată cum grajdurile lui Augeas fuseseră curăţate într-o singură zi. Papalitatea, aşa cum se consemnează pentru a şaptea oară în Enciclopedia Catolică, „s-a prăbuşit până la cele mai joase standarde“, dar acum promitea să devină „guvernul ideal“. Vaticanul recunoştea că „cererea de reformă a Bisericii era, de fapt, justificată“.

Enciclopedia Catolică, xiv, pag. 264-265

Frauduloasa Carte a Papilor

Ceea ce azi am putea numi „politica externă“ a papalităţii, în cei 631 de ani acoperiţi de acest articol, a dus la o mulţime de războaie brutale şi vărsare de sânge în Italia şi Europa. Papalitatea ar putea fi absolvită de acuzaţia de cruzime invocând dorinţa cu orice preţ a papilor de a poseda regate în această lume şi venituri. În atingerea acestui scop, oficiul papal are un trecut de corupţie şi criminalitate fără precedent care se întinde pe secole. Pentru a ascunde acest lucru Biserica a născocit biografii ale papilor care nu sunt altceva decât „ficţiuni inteligente şi salvatoare“.

Contradictions in the Catholic Encyclopedias: A Record of Conflictions in Accredited Church Expositions, Maiorul Joseph Wheless [judecător, SUA],

American Bar Association Journal, 1930 [număr volum necunoscut]

Puţini cititori ştiu cât de uşor este de demonstrat că versiunile populare ale istoriei papilor, ce sunt folosite astăzi cu mare folos în cercurile creştine, sunt contrafăcute.

Vaticanul a inundat lumea cu informaţii false despre papi, cel mai obscen exemplu fiind celebra sau infama Carte a Papilor (Liber Pontificalis) şi Catalogul Liberian, ambele versiuni renumite pentru variantele fictive ale vieţilor mitice ale primilor „succesori ai Sfântului Petru“.

Enciclopedia Catolică, ix, pag. 224-225; şi Ed. Pecci, ii, pag. 371.

Aceste cărţi sunt o colecţie de diatribe pompoase care descriu pontificatele unor papi devotaţi şi docili, din care mulţi nici nu au existat, având un aer de falsă ingenuitate care îl amuză pe cititor.

Cartea Papilor este o lucrare oficială, scrisă şi păstrată la Vatican, care în introducere pretinde că „păstrează întru eternitate istoria vieţilor sfinte şi a minunatelor fapte ale capilor Bisericii Universale“.

Enciclopedia Catolică, ix, pag. 224

Cu toate astea, la o citire atentă a rezumatului vieţii fiecărui Papă, se poate observa că Biserica nu ştie în fapt nimic despre viaţa pontifilor din primele şase-şapte secole şi că nici unul dintre aceştia nu este un personaj istoric bine definit. Toţi papii sunt prezentaţi cu haloul sanctităţii, însă Părintele Delehaye, unul dintre cei mai importanţi investigatori catolici ai acestui gen de literatură, spune: „nu există nici o dovadă că genealogiile papale sunt bazate pe surse anterioare“.

The Legends of the Saints, Părintele Delehaye, Ed. engl. 1907, citată şi dezvoltată în The Popes and Their Church, Dr. Joseph McCabe, C. A. Watts & Co., Londra, a doua ediţie revizuită, 1924, pag. 13

Pe scurt, secole la rând nu au existat papi creştini ci părinţi mithraici ai Romei, iar „capul părinţilor [mithraici], un soi de Papă, care locuia întotdeauna la Roma, avea titulatura de Pater Patrum“.

Enciclopedia Catolică, x, pag. 402-404.

Unii dintre aceşti papi îşi luau numele chiar după zeul Zoroastrian, un foarte bun exemplu în sensul acesta fiind Papa Hormisdas (514–523), al cărui nume este varianta persană a lui Ahura Mazda. Despre numele lui Biserica afirma că „ridică o problemă interesantă“ şi adăuga un comentariu straniu: „Sfântul Hormisdas a fost canonizat într-o tradiţie neoficială“.

The Popes: A Concise Biographical History, Burns & Oates, Publishers to the Holy See, Londra, 1964, pag. 81

„Multitudinea de episcopi recalcitranţi pe care îi avea în subordine“ erau devoţi ai lui Ahura Mazda şi susţineau tradiţia mithraică (ibid.).

Trebuie să înţelegem că mulţi papi din vechime, care sunt prezentaţi acum ca nişte redute ale virtuţii ce nu aveau nimic de a face cu mizeriile vieţii de zi cu zi, în fapt nici n-au existat.

Biserica a recunoscut că biografiile papale întocmite de ea (Cartea Papilor şi Catalogul Liberian) nu sunt prezentări inocente ale unor oameni pioşi şi erudiţi, ci ficţiuni: „Critica istorică tratează de multă vreme acest text într- un mod exhaustiv… în special în ultimele decenii“ (sec. XIX şi începutul sec. XX) (Enciclopedia Catolică, v, pag. 773-780; şi ix, pag. 224-225, passim) şi a categorisit-o ca fiind „fără baze istorice“ (ibid., passim). Biserica a mărturisit că această Carte a Papilor e o consemnare contrafăcută, compilată retrospectiv în maniera înşelătoare a majorităţii scrierilor clericale. Această mărturie se găseşte în Enciclopedia Catolică: „La începutul majorităţii copiilor de manuscris se face o legătură falsă între Papa Damasus I [366–383] şi Sfântul Ieronim [c. 347–420]. Aceste scrisori erau considerate autentice în Evul Mediu. Duchesne [istoric papal, 1584–1640] a dovedit în mod exhaustiv şi convingător că primele biografii, de la cea a Sfântului Petru la cea a lui Felix al III-lea [al IV-lea, d. 530], au fost compilate cel mai târziu în timpul pontificatului urmaşului lui Felix, Bonifaciu al II-lea [530–532]. Cei care au compilat Liber Pontificalis au folosit şi unele scrieri istorice, fragmente apocrife [de exemplu Recunoaşterile Pseudo- clementine], Constitutum Sylvestri, Scrierile contrafăcute ale aşa-numitului „Sinod de 275 de episcopi al lui Silvestru“ etc., precum şi Procesele romane ale martirilor din secolul al V-lea. La final, compilatorii au atribuit aleator papilor de pe listele lor o serie de decrete papale luate din surse lipsite de autenticitate. În plus au atribuit papilor de la începuturi reglementări liturgice şi disciplinare din secolul al VI-lea. Autorii sunt ecleziaşti romani, unii dintre ei de la Curtea Romană… în Liber Pontificalis se consemnează faptul că papii au dat decrete care s-au pierdut sau au fost interpretate greşit sau care poate că n-au existat niciodată. Mai târziu papii au folosit ocazia pentru a întocmi o falsă scrisoare (al cărui nume este menţionat în Liber Pontificalis) ce putea fi folosită în diverse ocazii şi pe care au atribuit-o papei.

Enciclopedia Catolică, v, pag. 773-780 şi ix, pag. 224-225; de asemenea pentru detalii despre frauduloasa Carte a Papilor, vezi Annales Ecclesiastici, op. cit., manuscrisul xi, şi De Antiqua Ecclesiae Disciplina, op. cit.

(Va urma)

[Citește toată seria aici]

Sursa: http://jurnalparanormal.ro

ISTORIA CRIMELOR PAPALITĂȚII (11)

Vezi partea a X-a aici: 
http://sfatuitoarea.blogspot.ro/2013/04/istoria-crimelor-papalitatii-10.html

Articol apărut în revista Nexus New Times magazine. 

de Tony Bushby

Toate acestea se întâmplau cu aproximativ 500 de ani înainte ca Vaticanul să primească prima licenţă bancară. Lordul Bryce (1838–1922), jurist britanic, scriitor şi om de stat, a rezumat calităţile mentale şi spirituale ale preoţimii, aşa cum era ea reflectată de practica indulgenţelor.

El a caracterizat conceptul de indulgenţe drept „o fraudă imensă la adresa celor naivi… un fals de rău augur şi cea mai clară dovadă a adevăratelor intenţii şi credinţe ale preoţimii care îi dădea girul“.

The Holy Roman Empire, Lord Bryce, 1864, cap. vi, pag. 107; textul latin, extrase, pag. 76

Pentru a-şi reumple cuferele şi a-şi menţine standardele „de abundenţă şi de lux“ Leon a extins indulgenţele transformându-le într-o sursă majoră de venituri pentru Biserică, dezvoltând un larg oficiu bisericesc care să colecteze plăţile. În planurile sale, a fost ajutat în principal de ruda sa, Laurentius Pucci, pe care l-a numit Cardinal de Santi-quattro şi de Johann Tetzel, fost ofiţer al Cavalerilor Teutoni din Prusia. Aceştia au angajat mai mulţi comercianţi care să ţină socoteala bunurilor obţinute în schimbul indulgenţelor, iar apoi Papa a pornit într-un tur al Italiei menit să stimuleze vânzările.

Consemnarea pitorească ce urmează este luată din Enciclopedia, fiind probabil justificarea gestului Papei Clement al XIII-lea (1758–69) care a comandat distrugerea tuturor volumelor imediat după publicare în 1759.

The Censoring of Diderot’s ‘Encyclopédie’ and the Re-established Text, D. H. Gordon şi N. L. Torrey, Columbia University Press, New York, 1947

„Purtătorii de indulgenţe treceau prin ţară în căruţe vesele, escortaţi de treizeci de cavaleri, cu fală şi cu dare de mână. Bula Papală era purtată în faţa alaiului pe o pernă de catifea stacojie, sau uneori pe o ţesătură din aur. Căpetenia vânzătorilor de indulgenţe venea în urma lui cu escorta sa, ducând o cruce mare şi roşie de lemn. Întreaga procesiune mergea astfel cântând, învăluită în fum de tămâie. Îndată ce crucea a fost ridicată, iar braţele papei au fost atârnate asupra ei, Tetzel a urcat în amvon şi cu o voce puternică a început să preamărească în faţa mulţimii, eficienţa indulgenţelor. Papa a fost ultimul care luă cuvântul. El răcni: «daţi banii, daţi banii, daţi banii ». Acest răcnet îngrozitor i-a speriat pe câţiva tauri sălbatici care au dat iama în mulţime cu coarnele.“

Enciclopedia lui Diderot, 1759; dezvoltată în History of the Great Reformation of the 16th Century, J. H. Merle d’Aubigné, 1840, Londra, ed. trad. Prof. S. L. MacGuire, 1942, vol. 2, pag. 168

Tetzel şi preoţii săi îşi prezentau misiunea într-o lumină falsă şi exagerau valoare indulgenţelor pentru a-i face pe oameni să creadă că „îndată ce vor da bani, vor fi mântuiţi şi nu vor mai ajunge în purgatoriu“.

Enciclopedia lui Diderot.

Opoziţia mişcării protestante la vânzarea de indulgenţe a fost atât de vehementă încât Papa Leon al X-lea s-a văzut nevoit să emită o bulă intitulată Exsurge Domine, prin care erau condamnate afirmaţiile lui Martin Luther conform cărora „indulgenţele sunt o fraudă comisă la adresa credincioşilor, o jignire şi o fărădelege comisă împotriva lui Dumnezeu“.

Encyclopaedia Britannica, 3rd ed., op. cit., vol. ix, pag. 788; şi James Moore’s Dublin Edition, 1790–1797, despre Medici

Martin Luther, 1483-1546, preot, doctor în teologie, iniţiatorul mişcării protestante, s-a ridicat împotriva vânzării de indulgenţe şi a întocmit un program de reformă care conţinea 95 de teze. Portret de Lucas Cranach „Bătrânul“, 1529	Cardinalul Pietro Bembo, 1470 - 1547, erudit, poet şi teoretician literar italian, a avut o influenţă importantă în dezvoltarea limbii italiene şi a muzicii seculare. Portret de Tizian, 1540

Cu 45 de ani mai târziu, Conciliul din Trent a pronunţat „anatema împotriva celor care afirmau că indulgenţele sunt fără valoare sau negau autoritatea Bisericii de a le oferi“.

Enciclopedia Catolică, vii, pag. 783-784.

Pentru a-şi finanţa stilul de viaţă, Leon a împrumutat sume uriaşe de bani cu o dobândă de 40% de la bancheri. Bordelele înfloritoare pur şi simplu nu reuşeau să verse suficienţi bani din taxe, deşi existau 6800 de prostituate înregistrate care îşi ofereau serviciile unei populaţii masculine de 50.000. Darurile pe care le făcea rudelor, prietenelor, artiştilor, scriitorilor şi muzicienilor, întreţinerea curţii sale luxoase, costurile noii Biserici a Sfântului Petru, cheltuielile cu războiul de la Urbino şi sumele achitate lui Tetzel pentru pregătirea noii cruciade îl falimentau. Armata lui Leon a fost înfrântă de regele francez Francisc I (1494–1547) care a invadat Italia în 1515, iar Vaticanul a fost nevoit să cedeze controlul asupra întregii Biserici Franceze şi asupra veniturilor acesteia. La Roma bancherii înşişi au ruinat Biserica. Compania Bini îi împrumutase lui Leon 200.000 de ducaţi, Gaddi 32.000, Ricasoli 10.000; în plus, pentru că Cardinalul Pucci îi împrumutaseră 150.000 şi Cardinalul Salviati 80.000, aceştia aveau primii drepturi asupra oricăror proprietăţi dobândite. Leon a murit sărac lipit pământului.

Crises in the History of the Papacy, op. cit., cap. vi

El folosise ca şi gaj pentru împrumuturile sale proprietăţile funciare ale bisericilor, mănăstirilor, aşezărilor de măicuţe, Villa Medici, argintăria de la Vatican, tapiţeriile, colecţiile valoroase de manuscrise, bijuteriile şi infamul Scaun al Sfântului Petru, construit de Regele Carol cel Chel şi expus la Vatican până în 1656 ca o relicvă autentică pe care a şezut cândva Sfântul Petru. Pentru a-şi reumple visteria, Leon a creat 1.353 de noi funcţii, pentru care cei numiţi au plătit o sumă totală de 889.000 ducaţi (11.112.500 de dolari la valoarea din 1955). El a numit 60 de noi şambelani şi 141 viconţi dintre cele 2.000 de persoane din suita sa de la Vatican primind de la acestea în total 202.000 de ducaţi. În iulie 1517, el a numit 31 de noi cardinali, aleşi „nu atât dintre cei cu merite deosebite, ci dintre cei care plăteau cel mai mult pentru onoare şi putere“. De exemplu, Cardinalul Porizzetti a plătit 40.000 ducaţi. În total, cei numiţi de Leon în aceste poziţii au vărsat în trezoreria papală încă o jumătate de milion de ducaţi. Chiar şi blazata Italie a fost şocată de tranzacţiile financiare ale papei şi i-au făcut pe germani să se alăture revoltei lui Luther din octombrie 1517. Unii cardinali primeau din partea bisericii un venit de 40.000 de ducaţi pe an şi locuiau în palate grandioase cu nu mai puţin de 300 de servitori, palate care adăposteau opere de artă de mare valoare şi întregul lux disponibil la aceea vreme. În timpul pontificatul său, Leon a cheltuit în total 4.500.000 de ducaţi (echivalentul a 56.250.000 de dolari la valoarea din 1955) iar la moartea sa mai era dator cu 400.000.

A History of Popes, op. cit., vol. 2

Satira cea mai circulată la adresa lui era „Evanghelia lui Marcu şi Argint“, care spunea:

„În acele zile, Papa Leon le-a spus clericilor:

«Când Iisus, Fiul Omului va veni la Scaunul Preasfinţiei Noastre, întrebaţi-L întâi de toate, «Prietene, pentru ce şmecherie ai venit Tu aici?» Şi dacă nu vă dă aur sau argint, aruncaţi- L în întunericul de afară.»“

A History of Popes, Dr. Joseph McCabe, ibid., vol. 2, cap. The Age of Power

Papa Leon al X-lea este cel care a făcut declaraţia cea mai defăimătoare şi mai dăunătoare la adresa creştinismului din istoria Bisericii. Afirmaţiile lui au arătat lumii că Vaticanului îl prezintă pe Iisus Hristos într-o lumină falsă.

La un banchet din Vinerea Mare ţinut la Vatican în 1514, în compania a „şapte intimi“ (Annales Ecclesiastici, Caesar Baronius, Folio Antwerp, 1597, tomul 14), Leon a făcut un anunţ şocant pe care Biserica tot încearcă de atunci să îl rectifice. Ridicând în aer o cupă de vin, Papa Leon a făcut următorul toast: „Ştim prea bine ce superstiţie profitabilă a fost pentru noi şi pentru înaintaşii noştri această fabulă despre Hristos.“ Declaraţia Papei este consemnată în jurnalele a doi cardinali – Cardinalul Pietro Bembo (Scrisori şi comentarii cu privire la Papa Leon al X-lea, retipărită în1842) şi Cardinalul Paolo Giovio (De Vita Leonis Decimi, op. cit.), doi dintre cei care au fost martorii ei.

(Cardinalul) Caesar Baronius (1538–1607) a fost bibliotecarul Vaticanului timp de şapte ani şi a scris o istorie în 12 volume a Bisericii cunoscută sub numele de Annales Ecclesiastici. El a fost cel mai remarcabil istoric al Bisericii catolice (Enciclopedia Catolică, Ediţie revăzută, 1976, ii, pag. 105), iar consemnările lui oferă informaţii de culise vitale pentru descifrarea denaturării creştinismului.

Cardinalul Baronius, care a refuzat de două ori să devină Papă în 1605, a făcut următorul comentariu despre declaraţia lui Leon al X-lea:

„Pontiful a fost acuzat de ateism, pentru că l-a negat pe Dumnezeu şi l-a numit pe Hristos de faţă cu cardinalii Pietro Bembo, Jovius şi Iacopo Sadoleto, precum şi cu alţii din anturajul său intim „o fabulă“… acest lucru trebuie îndreptat.“

Annales Ecclesiastici, op. cit., tomurile viii şi xi

Într-o ediţie timpurie a Enciclopediei catolice (Ed. Pecci, iii, pag. 312-314, passim), Biserica a dedicat două pagini şi jumătate pentru a contracara cea mai distructivă afirmaţie făcută vreodată de un cap al creştinătăţii. Argumentele ei în acest sens sunt că Papa voise să spună prin „profitabil“ „de câştigat“ şi că prin „fabulă“ se referise la „tradiţie“. Astfel, diverşi teologi catolici confuzi au argumentat că, în fapt, Papa voise să spună: „Cât de mult au avut creştinii de câştigat prin această minunată tradiţie a lui Hristos“. Însă Papa n-a spus asta. Tocmai consemnările Bisericii susţin această afirmaţie a Papei. În jurnalele sale, Cardinalul Bembo, care a fost timp de şapte ani secretar papal, a adăugat că Leon „… era faimos pentru necredinţa sa în creştinism. El a acţionat împotriva credinţei şi astfel, conform viziunii Evanghelice, se cade să spunem că era un eretic; se făcea vinovat de sodomie cu şambelanii săi; se deda plăcerilor, luxului, leneviei, ambiţiilor, curviei şi dorinţei; îşi petrecea tot timpul în compania bufonilor şi muzicanţilor. Beţiile Sfinţiei Sale erau proverbiale, suferea de incontinenţă şi de ameţeli, iar fărădelegile lui distrugeau caracterul oamenilor.“

Scrisori şi comentarii cu privire la Papa Leon al X-lea, ibid.

În numele Bisericii, Cardinalul Baronius vine în apărarea declaraţiei Papei Leon, spunând despre ea că era „invenţia unei minţi bolnave“.

Annales Ecclesiastici, op. cit., tomul iv

Dar fiind de acord cu comportamentul tiranic al Papei, el susţine în esenţă declaraţia Papei, invocând infailibilitatea Bisericii Romei: „În  ceea ce priveşte lipsa lui de moralitate, noi, după o deliberare atentă alături de fraţii noştri din Sfântul Conciliu şi de mulţi alţii, deşi considerăm că [Leon al X-lea] nu este demn de Scaunul Papal totuşi nu trebuie să uităm că Papa Leon cel Mare [440–461] a rânduit că prestigiul Sfântului Petru nu poate suferi nici o impietate, nici chiar din partea unui urmaş nedemn [vezi Enciclopedia Catolică, i, pag. 289, 294,

passim]. În ceea ce priveşte sfânta învăţătură, în calitate de Vicar al lui Hristos, el şi-a îndeplinit misiunea de a propovădui această cunoaştere întru adevăr; şi cu toţii îi dăm girul, pentru că nimeni nu se revoltă fără să fie exclus din Biserică; infama mărturie şi comportamentul lui sunt iertate şi uitate cu bunăvoinţă.“

Annales Ecclesiastici, ibid.

Ulterior, John Bale (1495–1563) a profitat de confesiunea Papei Leon şi de recunoaşterea Vaticanului că Papa a spus adevărul despre „fabula despre Hristos“ şi că „a propovăduit această cunoaştere întru adevăr.

Annales Ecclesiastici, ibid.

Bale era un englez care intrase în tinereţe în Ordinul Carmeliţilor dar care a abandonat Ordinul după ce Inchiziţia i-a măcelărit familia.

Despre cele cinci plăgi ale Bisericii [intitulată iniţial Cele cinci răni ale Bisericii], Contele Antonio Rosmini [preot catolic şi consilier papal], 1848, trad. în engl. de Prof. David L. Wilhelm, Russell Square Publishing, Londra, 1889.

El a devenit scenarist, iar în 1538 a scris o serie de piese satirice de pantomimă prin care lua în râs pretinsa sfinţenie a Bisericii Catolice „parodiindu-i riturile şi tradiţiile pe scenă“.

Opera completă a lui John Bale, ed. Peter Happé, Boydell & Brewer, Cambridge, 1985.

După dezvăluirea publică a naturii găunoase a catolicismului, „oamenii se bucurau că venise sfârşitul papalităţii şi al Bisericii“ (Despre cele cinci plăgi ale Bisericii, op. cit.). Însă ulterior istoricii creştini au numit, plini de resentimente, aceste piese de teatru „acea satiră abominabilă“, pretinzând cu falsitate că tocmai ele fuseseră cauza declaraţiei france a Papei Leon.

De Antiqua Ecclesiae Disciplina, Episcopul Louis Dupin [istoric catolic], manuscrisul de la Paris, 1686.

(Va urma)

Sursa: http://jurnalparanormal.ro

CUTREMURELE DE PĂMÂNT SE INTENSIFICĂ

   În articolul intilutat “Marile cutremure din ultimile zile ar putea afecta România?”, publicat recent înDescopera.ro, se face trimitere la studiul elaborat de Tom Parsons, cercetător la US Geological Survey (USGS), potrivit căruia există conexiuni între seisme pe plan global. Studiul menționat este sprijinit și de observațiile făcute de Dvid Hill și Fred Pollitz, cercetători la USGS.

     Tom Parsons a ajuns la concluzia, pe baza unor cercetări statistice pe care le-a întreprins începând cu anul 1979, că rata de a se produce cutremure în altă parte a globului, ca urmare a unor seisme, este semnificativă.

     Studiile cercetătorilor americani sunt corecte, cu observația că,  cercetarea fenomenelor seismice pe care le-au făcut se rezumă la efecte și nu la cauzele producerii seismelor. Or, eu am observant, de de peste trei decenii, că seismele produc efecte la distanță datorită fenomenelor geodinamice precursoare, pe care le-am pus în evidență urmărind evoluțiile focarelor geopatogene seismice. De exemplu, un cutremur din Asia de sud-est este urmat peste căteva ore sau zile de cutremure ce se produc pe alte continente. Energiile tectonice precursoare seismelor induc modificări geodinamice în scoarța pământului pe distanțe globale.

     În noua eră în care a intrat planeta noastră, în urma trecerii Pământului și a Soarelui nostru prin axa nucleului galaxiei Calea Lactee (fenomen ce a avul loc la 21 decembrie 2012 și care se repetă la fiecare 26.000 de ani) trebuie să ne așteptăm la cutremure din ce în ce mai violente. Cred că a venit timpul să fie analizată de institute de specilitate și metoda de predicție a cutremurelor, prin teledetecția extrasenzorială a evoluției focarelor geopatogene seismice. Focarele geopatogene seismice evoluează (teoretic, pe întregul mapamond) cu circa două săptămâni înainte de a se produce un cutremur semnificativ, într-o zonă geografică. (A se vedea și articole publicate în Jurnal Paranormal, pe tema focarelor geopatogene.)

     Totodată, ar trebui reglementată și problema informării populației  despre iminența producerii unor cutremure devastatoare. Panica ce se stârnește în rândul maselor în timpul unui cutremur neanunțat este mai intensă, decât în cazul în care populația ar fi anunțață din timp asupra structurării seismului într-o zonă dată. Precedentul a fost creat de către NASA, prin anunțarea asteroizilor ce pot intra în coliziune cu Pământul. Pe când și anunțatarea iminenței producerii cutremurelor?

     În pofida preciziei procedurii predicției cutremurelor, prin teledetecție extrasenzorială a fenomenelor precursoare seismelor, această metodă  este respinsă în continuare de majoritatea geofizicienilor, din cauză că predicția cutremurelor se face prin intermediul biodetecției. Cvasimajoritatea savanților însă recunosc faptul că animalele au abilitatea de a simți fenomenele precursoare structurării seismelor, ceea ce le permite să se ferească de urmările viitoarelor mișcări tectonice. Din motive obscure, omului îi este refuzat acest atribut biologic. Abilitățile extrasenzoriale ale omului, existente în stare latentă în subconștientul său, sunt activate și studiate numai în cadrul unor programe guvernamentale secrete, ce nu intră sub incidența cotrolului public. 

Sursa: http://jurnalparanormal.ro

„Expertii” si lipsa de bun simt stiintific

În zilele noastre ipocrizia, falsitatea şi impostura s-au dezvoltat precum buruienile pe marginea drumului. De-a lungul istoriei sale, omenirea a trecut prin mai multe faze şi transformări de concepţie şi înţelegere a realităţii înconjurătoare, a legilor ce guvernează universul şi a existenţei însăşi. Ignoranţa şi prostia, care merg de multe ori mana în mână, au fost fără îndoială obstacole majore în calea progresului societăţii, dar parcă niciodată mai mult ca acum. Este lamentabil nivelul la care au ajuns să acţioneze unii oameni, aşa-zişi „savanţi”, care de frică acceptă să abereze „în numele ştiinţei”. Din păcate, şi mai lamentabil este nivelul multor oameni care, cu o încredere tâmpă, iau de bun ceea ce li se serveşte de către aceşti „experţi” atotştiutori.
Aşa după cum am prezentat în câteva articole anterioare, în urmă cu câteva zile a fost lansat excepţionalul documentar „Sirius”, al cărui producător executiv şi principal realizator este celebrul ufolog american Steven Greer. Acest film poate fi considerat pe bună dreptate piatra de temelie în acţiunea la nivel planetar cunoscută sub numele „Dezvăluirea” (Disclosure), prin care se urmăreşte desecretizarea de către guvernele lumii (şi în special ale marilor puteri) a dosarelor legate de existenţa civilizaţiilor extraterestre şi de colaborarea anumitor facţiuni militare, ştiinţifice şi guvernamentale cu acestea. Documentarul mai prezintă de asemenea felul în care tehnologii foarte avansate, bazate pe energia liberă, au fost tăinuite cunoaşterii publice de zeci de ani, pentru a servi astfel interesele oculte ale unei elite a puterii, care este orientată malefic.
Unul dintre punctele cele mai importante ale prezentării documentarului a fost revelarea rămăşiţelor mumificate ale unei făpturi umanoide, despre care se crede că ar fi de origine extraterestră, găsită în deşertul Atacama din Chile pe 19 octombrie 2003, de către un localnic pe nume Oscar Munoz. Mumia a fost denumită Ata. Făptura are un craniu disproporţionat de mare prin raport la trup, prezintă un lob mare frontal, are o culoare închisă şi, spre deosebire de om, are 9 coaste.

Uluitor este faptul că scheletul fiinţei nu măsoară decât 15 centimetri în înălţime. Tocmai pentru a preveni imbecilismul clasic al ştiinţei actuale - care în dependenţa ei maladiva de fondurile şi ordinele venite de la elita malefică a Guvernului Mondial Ocult, neagă cu îndârjire orice dovadă şi orice descoperire importantă, aruncând praf în ochii cititorilor neavizaţi prin intermediul mass-media -, doctorul Greer şi echipa sa au oferit eşantioane biologice din scheletul acelei fiinţei celor mai prestigioase laboratoare de studii genetice din lume, pentru a realiza o analiză judicioasă asupra ADN-ului acelei fiinţe. Chiar şi în aceste condiţii, era de presupus că „maşinăria diabolică a manipulării opiniei publice”, pusă în vigoare prin intermediul mass-media internaţionale, va acţiona după „metodele” ei arhicunoscute.

Şi într-adevăr, imediat după prezentarea oficială a documentarului „Sirius” pe 22 aprilie, ziarul Daily Mail se grăbeşte să prezinte şi el „opinia” unor „specialişti” cu privire la acea fiinţă. Normal, „ştirea” este preluată în mod tâmp şi de Realitatea Net de la noi şi de alte publicaţii online, ca pe o părere „competentă”. Mai mult decât atât, televiziunile principale au prezentat aceste păreri „autorizate”, grăbindu-se să arate populației că de fapt acea mumie minusculă nu este nicidecum de origine extraterestra. Totul a fost făcut cu o disperare penibilă, nu cumva să credem că ar putea fi vorba despre vreo ființă extraterestră, nu cumva să știm că există interacțiuni ale vieții extraterestre cu cea umană! Bietele ființe care conduc aceste posturi de televiziune sau publicațiile media nu fac decât jocul malefic al unei elite care în prezent aproape că nici nu mai este interesată să rămână ascunsă. Aproape totul este supus unei manipulări grosolane a populației, în dorința perversă de a ascunde adevărul, de a tăinui aspecte esențiale pentru progresul umanității.
Aceeași metodă este aplicată și in străinătate. Aflăm astfel de la Gary Nolan, director la Universitatea Stanford din SUA, că acea fiinţă nu e o maimuţă (de parcă noi ne grăbeam să o asemănăm cu aşa ceva, din felul în care ea arată; ce om normal ar zice, privind fotografiile expuse, că mumia respectivă ar fi aparținut unui uranguran sau a unei gorile?!), ci că ea are ADN-ul asemănător cu al oamenilor. Fireşte că este asemănător cu al oamenilor, din moment ce fiinţa are aspect umanoid! Cretinismul „savanţilor” actuali – contrafăcut, desigur – vrea probabil să spună că prin „fiinţă extraterestră” trebuie să înţelegem ceva precum un copac, un animal ciudat, un cub sau cine ştie ce altceva. La fel de bine şi noi putem spune că nu suntem tocmai umani. Se ştie că în ultimii ani tot mai mulţi cercetători au identificat în ADN-ul speciei umane gene de natură extraterestră, aşa că ce mare mirare trebuie să fie ca într-o fiinţă de pe o altă planetă să se găsească gene umane? În primul rând este vorba despre necesitatea unei documentări şi a unei culturi decente în legătură cu acest subiect, lucru care poate fi realizat cu răbdare şi bunăvoinţă printr-un studiu al diverselor surse autentice pe internet. Aici nu merge cu „păreri personale” sau cu „temeri interioare de necunoscut”. De asemenea, teza antropocentrismului a devenit atât de penibilă şi ridicolă, încât nu merită să o mai luăm în discuţie. Prin urmare, este în primul rând o problemă de cultură generală, de documentare si de minte deschisă. Ceea ce constatăm noi că se petrece este însă o manipulare mizerabilă a opiniei publice, care are la bază în primul rând ignoranța majorității oamenilor, iar în al doilea rând prostia imensă. Astfel, sminteala ajunge să se propage îngrijorător de mult, deoarece nivelul educației și tembelismul oamenilor îi face pe aceștia să considere ca albul e negru și negrul este alb.
Cum e posibil ca nişte oameni de ştiinţă aparent serioşi să se preteze la asemenea „concluzii savante”, care - dacă ar fi să gândim la rece – ar putea fi emise și de un elev mai răsărit de clasa a cincea? „Savantul” Nolan merge mai departe şi plusează: „Persoana era de sex masculin şi a supravieţuit până la vârsta de 6 sau 8 ani.” Aici am putea și noi să reacționăm in stil american: „Oh, really?! You think?” Profundă observaţie a expertului, cea cu sexul, căci noi nu ne-am fi putut da seama de aceasta. Cât despre „vârsta” creaturii, abia aici se poate observa adâncul „puţ al cunoaşterii” în cazul cercetătorului american, căci nu e tocmai lucru uşor să fii om, să ai 15 centimetri înălţime şi să trăieşti 8 ani! Poate chiar a fost dat la şcoală şi a prins primele două clase primare! Mai ştii? Cea mai mică fiinţă umană cunoscută a măsurat aproximativ 50 de centimetri înălţime. Însă 15 centimetri sfidează orice a fost vreodată cunoscut. Se pare că nu şi pentru Nolan, care încheie apoteotic: „Desigur, se ridică întrebarea cum a arătat la naştere.” În faţa acestei prostii năucitoare, rămâi siderat. Un astfel de „om de ştiinţă” primeşte probabil un salariu de mii de dolari pe lună, pentru a debita astfel de inepţii. Trist e însă faptul că sunt mulţi care preiau pur şi simplu informaţia, ca într-o stare de prostraţie şi îşi spun râzând tâmp, fără nici cea mai mică analiză şi fără cea mai mică urmă de bun simţ: „Ei, uite că e totuşi om! Am spus noi că nu mai exista nimeni în Universul ăsta, în afară pământenilor!”
Eterna „explicaţie” a savanţilor în astfel de cazuri este aceea a unei „mutaţii” neaşteptate, care în acest caz a fost apreciată ca fiind chiar „interesantă”. Şi ce-i cu asta? O „mutaţie” genetică nu apare niciodată peste noapte şi nu se manifestă doar la unul sau la doi indivizi ai unei specii. Se profită de ignoranţa maselor de oameni, considerate precum nişte „turme de oi” proaste şi blege, care trebuie să creadă tot ceea ce li se spune. Teoriile şoptite după găsirea creaturii s-au împărţit în mai multe direcţii: că făptura ar fi de fapt un fetus avortat, că ar fi o maimuţă, că este o contrafacere sau că ar fi o fiinţă extraterestră. 

Mai nou, ea pare a fi „o mutaţie interesantă” a fiinţei umane. Desigur, nu ni se spune nimic despre „ce fel de mutaţie interesantă este aceasta” şi nici ce anume înseamnă ea sau de unde provine, în ce direcţie se îndreaptă etc. Cât bun simţ ar trebui să ai pentru a privi cu atenţie craniul acestei făpturi şi a spune că ea este de pe Pământ?! Cine ar avea curajul să afirme că acesta este un craniu de om? Nu este doar alungirea lui specifică, este vorba de suturile sale, de proeminențe, de forma orbitelor, de proporția dimensiunilor principale. Nimic nu pare să fie însă prea convingător pentru „echipa de specialişti” americani. Directivele pe care aceştia le-au primit par să fie clare, dar în realitate ele sunt atât de patetice, încât nu reuşesc decât să stârnească o mare compasiune. 

Speram totuşi că mulţi oameni să se fi trezit din somnul greu al ignoranţei şi să fi realizat penibila încercare de manipulare la care sunt supuşi din nou de către malefismul „elitei oculte mondiale”, care caută cu disperare să amâne cât mai mult posibil dezvaluirile fulminante despre existența civilizațiilor extraterestre ce au legături complexe cu planeta noastră...

Sursa: http://www.edituradaksha.ro