A trecut un timp suficient de lung de la alegeri pentru a face un relativ bilanţ al schimbărilor pe care cea mai mare parte a societăţii le aşteaptă. După întrecerea în obţinerea titlului de cel mai bun european, într-o interpretare tot mai originală, cu suporteri şi examinatori total în afara realităţilor româneşti, democraţia îşi pierde suflul specific. Nu o spun aparatele de control, o vedem cu ochiul liber.
Noua putere politică se închide pe zi ce trece în iluzia unei legitimităţi a cărei susţinere poate fi regăsită doar în electoratul format din propria clientelă. Situaţie cronicizată, care anulează sacrificiile făcute pentru direcţia convenabilă, firească a României. Se ştie bine, întreaga clasă politică actuală prezintă o neîncredere acumulată nepermis de mare. Actualele partide şi sistemul politic fac parte din avangarda unei mentalităţi generatoare de corupţie. Preluând de la fostul partid comunist, confundat încă în mod aberant cu o forţă a binelui social, toate butaforiile, precum şi majoritatea activiştilor de la eşaloanele inferioare, de bază, această clasă politică este o continuitate de castă a trecutului. Orice tendinţă de schimbare adevărată o vedem deviată în momentul în care intră în teritoriul acestor inginerii ale corupţiei. Uriaşul sacrificiu public, plasat în toate segmentele societăţii, a avut drept scop supravieţuirea acestui sistem. Un teribil laborator de deturnare a votului popular, de diversiune, pe un fond balcanic ne-a transformat într-o junglă resimţită de români şi străini, în egală măsură.
Parlamentul, Guvernul, europarlamentarii au revenit la ceea ce ştiu foarte bine. Adică, la expectativă, în aşteptarea unor posibile reacţii publice de oarecare anvergură pe care să le exploateze. Rar se aude o voce articulând un mesaj, o asumare. Aceşti reprezentanţi plătiţi ai societăţii sunt ocupaţi cu altceva, a se vedea celebrul caz a lui Adrian Severin. Folosirea unei funcţii publice în scopuri personale nu reprezintă o noutate, fiind, fără dubii, raţiunea principală. Construcţia politică românească pierde pe zi ce trece şi ultimii idealişti, care mai dădeau un oarecare sens lucrurilor. Se afirmă un sistem aproape militarizat, închis, care a pus deja în pericol democraţia în numele democraţiei.
Într-o societate în care violenţa, manipularea, lipsa dialogului fac legea, legile, această clasă politică nu poate fi adusă la normele democratice decât printr-o implicare civică fără precedent a societăţii. A da credit total unor politicieni, din tot felul de motive, reprezintă drumul spre dictatură. Demitizarea omului politic ca dictator şi eliminarea platformei constituţional-juridice în acest sens nu apar încă drept o urgenţă. Vocile politicienilor se aud tot mai puţin, aproape deloc, pentru că sunt captivi propriilor interese. Prăbuşirea acestei afaceri care este politica actuală românească nu se poate face doar prin legile anticorupţiei. Întreaga justiţie trebuie adusă la nivelul moral, profesional, de la care poate funcţiona. Cu o Justiţie deasupra legii, condusă ca un partid politic, sau ca o afacere de familie, ne situăm în plin comunism. Până la acele legi simple şi drepte, occidentale, aplicabile cu celeritate, însăşi justiţia românească trebuie configurată într-o responsabilizare fără fisură. Profesionalismul, în orice domeniu, este exclus în absenţa încălcării normelor elementare de conduită. Moralitatea în România o găsim astăzi doar la bătrânii ţărani, profesori, medici, oameni care n-au cedat imposturii, n-au încălcat drepturile altora. România mai rezistă astăzi prin aceste pârghii metafizice, prin această cădere în sus, altfel canibalismul ar fi un termen de comparaţie justificat.
Ideologiile n-au funcţionat niciodată cum trebuie în ţări sărace, instabile. Dreapta şi stânga românească, extreme întotdeauna, au lăsat în urmă atrocităţi care se resimt. În viziunea practicii politice europene, tot mai mult, acestea ar trebui uitate, spiritul gregar, populist avansând înfiorător. Fără America, aşa contradictorie cum este, şi nişte curajoşi europeni, mi-e imposibil să cred că Europa, chiar astăzi, n-ar fi fost un fel de Iugoslavie. O evaluare tot mai evazivă a totalitarismului sovietic, a poluării din Est (România fiind victima principală), a tratativelor postbelice, o găsesc drept cauză a politicianismului la nivelul Uniunii Europene. În alte condiţii, o ţară de nivelul Ungariei nu avea cum să implementeze o politică incriminată de întreaga umanitate. Singura abordare critică a politicii nu poate privi prioritar decât totalitarismul şi accentele populiste. România rămâne, invariabil, între aceste pericole, abandonând, deocamdată, preocuparea pentru dezvoltare. Fără a mai fi posibile explicaţii, tatonări, în condiţiile actuale, politicienii trebuie daţi de pe soclu şi aduşi în proiectul de dezvoltare moral-economică. Altfel, demiterea lor este iminentă. Numai aşa se va ajunge la vocaţia politică, nu la cumpărarea locurilor pe liste electorale.
Parlamentul, Guvernul dovedesc o lipsă alarmantă de implicare în aplicarea programului electoral. Cu o lege ilegitimă, ca foarte multe altele care ar trebui revizuite, a imunităţii, noul Parlament şi-a arătat incapacitatea funciară de raportare la realitate. În loc să elimine poziţiile dictatoriale, blocante, se încearcă o consolidare a lor. În loc să elimine legitimitatea abuzului, se încearcă o cosmetizare a lui sub masca autorităţii democratice. Cu miniştri care se joacă relativizând crimele istoriei este imposibil de ajuns la un parteneriat intelectual şi responsabil. Parlamentul nu poate fi mai mult decât un mecanism care trebuie să funcţioneze democratic, transparent, conform legilor generale ale societăţii europene. Altfel vom avea corupţie, dictatură, mizerie socială.
Societatea românească se vede angajată deja în două conflicte politice. Cu Traian Băsescu, care nu vrea să plece într-o vacanţă utilă, şi cu noua clasă politică. S-a ajuns într-un punct în care actualizarea reformei, începând cu clasa politică, nu mai poate fi amânată o secundă. Învinovăţirea politicienilor de proastele rânduieli, cu toate rezistenţele mentalităţii curente, ar trebui intensificată. Nu mai este loc de competiţii spre revendicarea titlului de cel mai bun european.
Numai foşti securişti şi activişti pot gândi aceste mişcări propagandistice, Europa fiind altceva decât fantasmele unora sau altora. Cel mai bun european e o reminiscenţă de la alte întreceri, în care unii se exersează în aplauze sinucigaşe.
http://gandeste.org
