Sufletul omului este o fiinţă foarte complicată şi de aceea are în sine multe lucruri contradictorii pe care nu le stăpâneşte, care se ascund în profunzimile sufletului fără să aibă despre ele, în conştienţa
superioară, înţelegerea exactă. Am arătat deja că atunci când intri în lumea elementară este ca şi cum ţi-ai băga capul într-un furnicar – ca să folosesc o imagine grotescă –, adică îţi adânceşti conştienţa în lumea elementară încât gândurile devin fiinţe vii care încep să manifeste o viaţă independentă iar conştienţa pătrunde în această viaţă. Iată, de fapt, ce se petrece cu sufletul clarvăzător: omul are totdeauna în sufletul său anumite părţi pe care, ca să spunem aşa, nu le stăpâneşte deplin şi pentru care are simţăminte speciale. Faţă de aceste lucruri de care este ataşat într-un mod foarte personal, Ahriman exercită o activitate cu totul deosebită. Există în sufletul omenesc părţi care, într-o anumită măsură, se pot izola de ansamblul acestui suflet. Şi pentru că omul nu este deloc stăpân pe aceste incluziuni, Ahriman se năpusteşte asupra lor. Şi prin activitatea lui Ahriman, care este nelegitimă prin faptul că îşi depăşeşte limitele ce i-au fost stabilite, apare tendinţa ca părţi din entitatea umană eterică, chiar şi din cea astrală, care au tendinţa de a se separa de restul vieţii sufleteşti să devină independente, să se lase modelate de Ahriman, care le dă atunci o formă umană. În fond, toate gândurile care sunt în noi au posibilitatea de a lua forma umană. Dacă omul se află în faţa acestor gânduri ca fiinţe-gând, dacă apoi Ahriman are prilejul să facă independentă o astfel de parte a sufletului omenesc, să-i dea formă umană, şi te trăieşti pe tine în lumea elementară, stai atunci în faţa acestei părţi devenită independentă a entităţii tale ca în faţa
Dublului tău. Acesta este o parte a sufletului omenesc căruia Ahriman îi dă forma umană. Trebuie doar să îţi dai seama că atunci când păşeşti în lumea elementară, când eşti în afara corpului tău fizic, în toate raporturile se modifică ceva. Când eşti în corpul tău fizic nu poţi sta în faţa ta însăţi; când însă, cu corpul tău eteric pătrunzi în lumea elementară, poţi fi în acest corp eteric şi totuşi să îl vezi din afară, aşa cum vezi Dublul. Asta se înţelege prin Dublu. În fond, dacă vrem să ne exprimăm direct, el este o parte a însuşi corpului eteric. În timp ce reţii în tine o parte a acestuia, o altă parte se separă, devine obiectivă. Poţi să o vezi, este o parte a propriei noastre entităţi, căreia Ahriman i-a dat forma pe care o are el însusi. Căci Ahriman caută să includă totul în legile lumii fizice. În lumea fizică domnesc Spiritele formei şi ele împart această suveranitate cu Ahriman, încât el poate foarte bine să realizeze cu o parte a entităţii omeneşti ceea ce poate fi desemnat drept modelare a unei părţi a entităţii omeneşti ca Dublu.
Această întâlnire cu Dublul este un fenomen relativ elementar şi el poate apărea sub efectul unor impresii şi impulsuri subconştiente deosebite ale sufletului uman, poate apărea chiar dacă omul nu este clarvăzător. Se poate întâmpla ca un om oarecare să fie un intrigant şi să fi provocat necazuri multor oameni prin intrigile sale. Se poate ca într-o zi să fi ieşit din casă pentru a ţese nişte intrigi. Se întoarce acasă, intră în biroul său, poate că pe masă se află şi hârtii, lucruri cu ajutorul cărora a ţePăzitorul Pragului şi în Trezirea sufletelor am căutat să-l prezint cu alte misiuni. Ştim că acest Dublu este vieţuit de Johannes Thomasius şi ţine de evoluţia sa proprie faptul că are această întâlnire cu Dublul [35] în locurile pe care le-am menţionat, deoarece, prin trăirile pe care le-a avut, Ahriman poate să-i modeleze o parte a sufletului, încât acestă parte să fie umplută substanţial, ca parte a corpului eteric, cu elemente sufleteşti egoiste.
sut intrigile. Şi se poate atunci ca, deşi în conştienţa sa superioară este cinic, subconştientul lui să fie prins de aceste impulsuri ale intrigilor. El intră în birou, priveşte spre masă şi, ei da, se vede pe sine aşezat acolo. Este o întâlnire destul de neplăcută să intri pe propria-ţi uşă în cameră şi să te vezi pe tine însuţi aşezat la propriul birou. Dar astfel de lucruri ţin de ceva ce se întâmplă foarte frecvent şi cu atât mai uşor când au loc astfel de intrigi. Ceea ce întâlneşti aici este Dublul, pe care în
Când ţii seama de karma umană, de ansamblul legilor destinului uman, trebuie să îţi spui că în sufletul omenesc sunt multe lucruri din karmă achitate şi multe neachitate. În viaţa pământească deja scursă, el a comis multe greşeli care trebuie să fie compensate. Multe lucruri care nu sunt încă achitate, aflate în adâncul sufletului, rămân karmă necompensată. Toate sufletele au o astfel de karmă necompensată.
Johannes Thomasius trebuie în mod deosebit să conştientizeze karma necompensată acolo unde entitatea sa interioară se împarte în sinea obişnuită şi cealaltă Sine. Şi tocmai aici se evidenţiază foarte mult din partea de karmă necompensată, ceea ce de fapt poate constata cu uşurinţă fiecare suflet când, puţin câte puţin, înaintează spre clarvedere. Sufletul care o face se naşte – adică intră în existenţa
fizică prin naştere – în aşa fel încât se vieţuieşte iniţial pe sine cu dispoziţii proprii tinereţii. Nu găseşti totdeauna suflete înclinate să fie un Krishnamurti [38]. Trăieşti în această lume aşa cum fac firesc copiii, pentru avantajele lor, chiar dacă mai târziu devin clarvăzători. La un anumit moment – asta depinde de karmă – poate izbucni viziunea lumilor spirituale. Dar de fapt tocmai sufletul clarvăzător – şi este important să fie aşa –, dacă el este deosebit de elegiac ca dispoziţie, are ceva tragic, ajunge să vadă apărând această viziune a propriei sale tinereţi ca pe o entitate obiectivă [39]. Apare o viziune a tinereţii din care ai crescut, despre care spui: Ce-ar fi devenit această tinereţe, acum aproape străină, dacă n-ar fi fost adusă la clarvederea spirituală? În om are loc atunci realmente o sciziune. El vieţuieşte un fel de nouă naştere şi îşi vede retrospectiv propria tinereţe ca o entitate străină. Dar în această tinereţe sunt multe lucruri despre care se spune că nu le va putea achita în această încarnare. O grea karmă rămâne înmormântată aici, care va trebui să fie compensată mai târziu, sau te strădui să o compensezi încă de acum. În sufletul lui Johannes sunt multe din această karmă necompensată.
Astfel de karmă necompensată, o vieţuire precum aceea de a-ţi privi tinereţea ca pe o altă
fiinţă, este ceva ce se trăieşte interior, Lucifer nu are acces la o astfel de experienţă. El poate izola, poate lua o parte din substanţa corpului eteric şi să o însufleţească oarecum cu karma care nu a fost compensată. Din aceasta apare, sub influenţa lui Lucifer, o fiinţă-umbră, o fiinţă-umbră precum spiritul lui Johannes Thomasius tânăr. O astfel de fiinţă-umbră este o fiinţă reală; ea este aici, separată de Johannes Thomasius, dar are sarcini oribile, fiindcă de fapt contrazice ordinea generală a lumii. Această fiinţă-umbră ar trebui să fie înăuntrul lui Johannes şi nu în afară. Acest fapt face să se nască sentimentul unui destin tragic al acestei fiinţe-umbră care trăieşte, ca o parte a corpului eteric, afară, în lumea elementară şi lumea spirituală. Este karma necompensată a lui Johannes Thomasius, devenită fiinţă-umbră independentă cu ajutorul lui Lucifer.
Cel care face această experienţă – foarte importantă şi plină de semnificaţii – resimte, pentru că el ştie că nu şi-a achitat karma, că s-a încărcat cu un fel de datorie cosmică şi a creat o fiinţă care nu ar fi trebuit să existe în afara lui ci în el însuşi.
Este caracteristic faptul ca atunci când te ridici în lumile spirituale să întâlneşti propria ta entitate, dar, în obiectivitatea spirituală, această entitate proprie îţi poate apărea multiplicată. În cazul lui Johannes Thomasius avem de-a face cu o multiplicare vastă. O parte a fiinţei sale îi apare ca Dublul său, iar acum o altă parte a fiinţei sale – căci karma ţine în întregime de fiinţa omului – îi apare sub forma spiritului lui Johannes Thomasius tânăr.
Omul, în timp ce se familiarizează cu lumea elementară – şi anumite semne ale acestei familiarizări se păstrează şi când el se ridică în lumea spirituală –, trebuie să-şi însuşească capacitatea de metamorfozare, fiindcă în lumea spirituală totul este în transformare, fiindcă acolo nu există o formă rigidă, definitivă. Formă este numai în lumea fizică. În lumea elementară există mobilitate, capacitate de metamorfozare. Dar de acest lucru se leagă şi faptul că, totul fiind în continuă transformare, pot apărea confuzii atunci când îţi iese în cale ceva de natura fiinţei. Totul este într-o transformare continuă. Dacă, să spunem aşa, nu te adaptezi imediat, ajungi să confunzi lucrurile. Este ceea ce i se întâmplă lui Johannes Thomasius când are la început în faţa sa pe cealaltă Philia, iar apoi el ia Dublul drept cealaltă Philia. Astfel de confuzii pot să apară foarte uşor. E necesar să înţelegem bine că mai întâi trebuie să răzbatem la contemplarea adevărată a lumilor superioare şi că tocmai acolo pot apărea confuziile datorate acestei continue metemorfozări. Iar felul cum apar aceste confuzii este foarte important pentru mersul evoluţiei unui suflet.
Tot ce v-am spus vă indică cât este de complicată calea sufletului clarvăzător către adevărata entitate a omului, vă arată că acest suflet omenesc este o fiinţă complicată. Te apropii puţin câte puţin de adevărata entitate a omului când, ridicându-te în lumea spirituală, tu însuţi devii fiinţă-amintire, un „fost“, când deci sufletul omenesc are conştienta: Acum tu nu eşti în prezent; tu nu ai nici viitor în faţă, eşti ceea ce ai fost, porţi „fostul“ tău în prezent. Creşti ca fiintă spirituală atât de mult încât această fiinţă care ai fost, pe care ai adus-o în lumea spirituală, pe care o resimţi tu însuţi spiritual, începe un dialog cu lumea spiritului care o înconjoară. Continui să creşti ascultând acest dialog al propriului tău trecut cu fiinţele-gând ale lumii spirituale. Dar când te afli astfel plasat în această lume în care se află cealaltă Sine a ta, ai totdeauna un sentiment, o vieţuire pe care o poţi formula astfel: Acum eşti de fapt în lumea spirituală, poţi să îţi găseşti aici cealaltă Sine a ta ca o entitate spirituală, în timp ce te menţii în lumea spirituală înăuntrul corpului tău astral. Dar fiinţa ta adevărată, ceea ce eşti tu realmente, încă nu poţi găsi în această lume. Acel ceva din care, în lumea fizică, Eul tău este doar umbra, nu îl găseşti încă, deşi te-ai ridicat în lumea spirituală. Şi înveţi treptat să cunoşti că este nevoie încă de o experienţă importantă pentru a afla adevăratul Eu, adevărata entitate interioară care este învelită în această cealaltă Sine. Da, entitatea umană este complicată, ea sălăşluieşte adânc, adânc de tot în suflet. Pentru a ajunge realmente la acest adevărat Eu trebuie să străbaţi multe experienţe. Am prezentat deja multe din cele pe care trebuie să le străbată omul ca să ajungă la adevărata Sine care trăieşte în el. Pentru a atinge adevăratul Eu, el trebuie să treacă şi prin experienţa următoare.
Am subliniat că pătrunzi în lumea spirituală cu amintirea, că la început nu ai nici o impresie nouă, ci trebuie să laşi să vorbească ceea ce ai fost, că trebuie să asculţi, ca entitate redusă la un punct, dialogul care are loc între ceea ce ai fost tu însuţi şi mediul spiritual. Păstrezi această amintire. O păstrezi şi între moarte şi o nouă naştere. Ceea ce ai fost este prezent iniţial chiar în lumea spirituală. Amintirea existenţei sensibile reale dintre naştere şi moarte este clar prezentă înăuntrul sufletului şi dăinuie între moarte şi o nouă naştere. Dar dacă vrei, ca suflet clarvăzător, să înaintezi spre adevăratul Eu, atunci înveţi să recunoşti că este necesară o hotărâre, o faptă spirituală. Şi despre aceasta putem spune: Ea trebuie să fie hotărârea fermă a voinţei de a stinge în tine, de a uita ceea ce ai adus în lumea spirituală ca amintire a ta; printr-o hotărâre de voinţă trebuie să ştergi în tine amintirea a ceea ce ai fost, cu toate detaliile ei. Ajungi atunci la acel ceva ce poate lumina palid deja şi pentru trepte clarvăzătoare şi de cunoaştere anterioare.
Toate aceste lucruri există în fond şi ca realitate în fiinţa omenească, dar omul nu ştie nimic despre asta. În fiecare noapte omul trebuie să se stingă în acest mod inconştient. Dar este cu totul altceva ca în deplină conştienţă să îţi supui Eul-amintire uitării, nimicirii, abisului, să stai realmente o clipă în lumea spirituală la marginea abisului existenţei ca neant în faţa neantului.
Este experienţa cea mai cutremurătoare ce o poţi avea şi trebuie să te îndrepţi spre ea cu o mare încredere. Pentru a merge ca neant în faţa abisului trebuie să ai încredere că atunci eşti întâmpinat din Cosmos de adevăratul Eu. Şi aşa se întâmplă. Când, la marginea abisului existenţei, ai înfăptuit această stare de uitare, atunci ştii: tot ce ai vieţuit până acum este şters; tu însuţi ai şters; dar dintr-o lume pe care tu însuţi nu ai cunoscut-o până acum, dintr-o lume aş spune supraspirituală, îţi vine în întâmpinare adevăratul tău Eu, care era încă învăluit în cealaltă Sine. Abia acum, după ce te-ai stins complet, te întâlneşti cu adevăratul tău Eu, faţă de care eul din lumea fizică nu este decât imaginea-umbră, maya. Căci adevăratul Eu al omului aparţine lumii supraspirituale, iar omul trăieşte cu adevăratul său Eu – faţă de care eul din lumea fizică nu este decât o palidă imagine-umbră – în lumea supraspirituală. Astfel, drumul de înălţare în lumea supraspirituală este o vieţuire interioară, vieţuirea unei lumi cu totul noi la marginea abisului existenţei şi primirea adevăratului Eu din această lume supraspirituală, la marginea abisului existenţei. Această descriere am făcut-o ca o punte între consideraţiile de azi şi cele de mâine. Ea ar trebui într-un fel să ne preocupe în răstimpul dintre azi şi mâine dimineaţă, ca un element de legătură între consideraţiile de azi şi cele de mâine, care vor avea legătură cu cele spuse azi despre întâlnirea din faţa abisului existenţei.
sursa
S-ursa: http://adevarul2012.blogspot.ro/
