"Multă lume a citit, sau cel puţin a auzit, preceptele biblice: „Cel ce seamănă nedreptate, culege nedreptate“ (Proverbe 22, 8) din Vechiul Testament şi „Ce va semăna omul, aceea va şi secera“ (Gal. 6, 7) din Noul Testament.
Dar, atunci când oamenii încearcă să le înţeleagă şi în special tinerii – în elanul lor de entuziasm şi în nevoia lor de dreptate – observându-i pe cei din jur, sunt de-a dreptul derutaţi. Ei constată imensa diversitate a indivizilor, a caracterului şi a comportamentului acestora. Desfăşurarea destinelor, cu înşiruirea suferinţelor şi a eşecurilor pe care le îndură adesea, pun atâtea întrebări grave. Evident, toată lumea ar dori să fie iubită şi fericită; dar, se pare că puţini sunt cei care ajung la acestea şi situaţiile confuze şi dureroase, în care se zbat majoritatea, îi îndepărtează de reuşită. Adversitatea şi suferinţa par a fi soarta predestinată a unora. Slab îndrumaţi pentru a înfrunta jungla terestră, alţii par a fi doar victime gata desemnate pentru exploatatori sau pentru fiinţe fără scrupule şi avide de putere.
Cum să recunoaştem deci, în acest hăţiş de nedescurcat, acţiunea unei legi universale care să fie dreaptă, bună şi aceeaşi pentru toţi? Şi cum putem folosi această existenţă, atât timp cât nu am găsit răspunsuri clare şi logice la întrebările fundamentale care au o influenţă atât de hotărâtoare asupra sorţii noastre?
Dacă în trecut au existat mereu cercetători ce căutau să înţeleagă, în prezent ne găsim, însă, cu toţii într-o fază în care a devenit cu totul necesar să cunoaştem răspunsurile.
Lumea noastră, care se află incontestabil la o cotitură decisivă de curăţire şi reînnoire, cere de la noi o atitudine nouă în acord cu ritmul evolutiv al legilor cosmice naturale. Şi, dat fiind timpul înaintat, nu ne mai putem permite ocolişuri. Trebuie să ajungem cât mai repede la cunoaşterea care ne conduce către convingere şi dă naştere acţiunii salvatoare.
Legea cauzei şi a efectului sau karma
Ştim prin experienţă că, în materia densă, fiecare bob este programat să producă mai multe boabe de acelaşi fel. Dar, ceea ce este obişnuit pentru culturile agricole, se efectuează cu aceeaşi rigoare şi în planurile invizibile şi de neatins de simţurile noastre organice, fapt ce ne permite să înţelegem multe lucruri; ori, tocmai acest aspect ar trebui să ne incite să ţinem cont de legea universală, pentru a ne face din ea o alianţă preţioasă şi pentru a profita de puternica sa acţiune promotoare. Abd-ru-shin ne confirmă existenţa acesteia, cât şi puterea ei cosmică: „Realitatea este serioasă şi neînduplecată. Dorinţele oamenilor nu pot pricinui nici un fel de abatere în această privinţă. De neclintit continuă să existe Legea: “Ce seamănă omul, aceea va culege însutit!”
Aceste puţine cuvinte ascund şi spun mult mai mult decât îşi imaginează majoritatea. Riguros şi exact ele corespund procesului real al efectului reciproc care odihneşte în Creaţie. Nu s-ar putea găsi nici o expresie mai potrivită pentru aceasta. Exact cum recolta rezultă ca o multiplicare a seminţei, aşa îl ajunge şi pe om mereu înmulţit ceea ce el trezeşte în propriile sale intuiţii şi trimite în lume, dependent de felul voinţei sale.
Omul poartă deci spiritual răspunderea pentru tot ceea ce face. Această răspundere apare deja în momentul deciziei, şi nu abia la fapta săvârşită care este doar o urmare a deciziei. Şi decizia este trezirea unei voinţe serioase!“. (Vol. II, conf. 1)
Dar autorul acestei însumări prestigioase de cunoaşteri noi care este Mesajul Graalului, nu se limitează numai la reamintirea acestei legi, atât de importantă pentru fiinţa omenească. El a analizat pentru noi chiar şi mecanismele acţiunii ei, în toate detaliile. Atât în planul gândirii, cât şi în cel al vorbelor şi al faptelor, el ne explică, prin ce procese şi înlănţuiri automate, tot ceea ce emitem noi ia formă în mod riguros şi echitabil, urmează apoi o anumită evoluţie şi, la capătul său, se reîntoarce cu o siguranţă perfectă către însuşi cel care a emis. Prin atracţia afinităţilor şi prin efectele produse astfel, fiecare emisie ne revine deci mai încărcată, ca şi o albină ce a tot adunat.
Prin comportamentul şi reacţiile noastre de astăzi, ne preparăm soarta noastră de mâine. Creatorul nu are deloc nevoie să ne supravegheze pentru a ne recompensa sau a ne pedepsi. Legile Sale autoactive, imprimate în profunde şi puternice linii de forţă, cuprind întreaga creaţie, realizând planul Său şi voinţa Sa. Împărţirea binelui şi a răului este asigurată astfel prin legea cauzei şi a efectului, fără ca Stăpânul lumilor să fie nevoit să intervină. Fiecare cauză generează, în mod necesar, un efect de aceeaşi natură. Recolta care ne revine şi care formează destinul nostru corespunde, fără nici o eroare posibilă, la calitate – bună sau rea – la ceea ce am semănat. Pe plan material, nimeni nu se va aştepta deci să vadă crescând grâu sau porumb, dacă a semănat spini sau urzici. Fiecare fiinţă omenească nu poate astfel să se agaţe decât de ea–însăşi, fiindcă este tratată cu toată obiectivitatea şi imparţialitatea la tot ceea ce i se întâmplă neplăcut... sau chiar în bine.
Această lege universală, în serviciul Justiţiei divine, este de fapt o cunoaştere străveche a oamenilor. Ea este cunoscută sub denumirea de relaţie între cauză şi efect, sau funcţia de schimb, sau acţiunea şi reacţia etc. Prin intermediul a numeroase mişcări spiritualiste – mai mult sau mai puţin influenţate de aportul budismului sau brahmanismului – termenul de „karma“ a devenit obişnuit în Occident. Pentru brahmani, acţiunea denumită „karman“ se prelungeşte inevitabil prin consecinţele sale, care constituie karma. Putem spune, de asemenea, că acestă karma este reacţia unui efect asupra aceluia care a fost cauza.
Cum se formează şi evoluează karma
Aflând că de fapt fiecare este artizanul situaţiei sale prezente, mulţi se neliniştesc la început. Funcţia karmică este legată astfel, adesea, de frica unei represiuni întunecate şi de temut. Dar gândindu-ne bine, în realitate, este o cunoaştere reconfortantă.
Fiindcă fiecare s-a pus el–însuşi în situaţia penibilă sau dificilă în care se zbate, aceasta este o demonstrare că fiecare este stăpânul destinului său. Deci, nu există fatalitatea. Secvenţele vieţii noastre nu sunt fixate sau angajate, în mod iremediabil, de dinainte. Nici o forţă supranaturală, nici un hazard orb nu ne manevrează. Soarta noastră este cu totul în mâinile noastre.
Această certitudine ar trebui să declanşeze, la toţi aceia care au înţeles-o, un salt eliberator şi dorinţa fermă de a o folosi. Schimbând orientarea şi acţionând conştient, ei vor fi siguri că îşi vor pregăti zile luminoase.
O angajare plină de încredere este uşurată mult de viziunea completă a formării, a evoluţiei şi a refluxului karmei, pe care le putem obţine graţie Mesajului Graalului.
Să luăm, de exemplu, gândurile noastre. Legat de acestea, Abd–ru–shin ne explică: „La fel ca tot ceea ce există în lumea de materie fină, fiecare gând zămislit ia imediat o formă, care exprimă şi întrupează sensul real al gândului.
Forţa vie a Creaţiei, care curge prin oameni colectează materie fină prin voinţa concentrată a unui gând bine conturat şi o modelează într-o formă care dă expresie voinţei acelui gând. Deci această formă este ceva real, viu, care în virtutea Legii atracţiei speciilor omogene, atrage acum forme omogene în această lume a formelor de gânduri, sau se lasă atrasă de acestea, dependent de propria ei intensitate.
După felul în care un gând este simultan intuit la formarea sa, mai intens sau mai slab, aşa va purta şi structura sa material-fină viaţă corespunzătoare în ea. Dens populată este această lume a gândurilor. Centrale întregi s-au format prin forţa de atracţie reciprocă, centrale din care prin forţa lor acumultată exercită influenţe asupra oamenilor.
Întotdeauna va exercita influenţă în primul rând asupra acelora care sunt înclinaţi spre specia omogenă, deci cei care poartă în ei ceva asemănător. Aceştia sunt întăriţi prin aceasta în voinţa lor corespunzătoare şi îndemnaţi spre continua zămislire a unor structuri asemănătoare, care acţionând în acelaşi fel intră în lumea formelor de gânduri.“ (Vol. II, conf. 15)
Un întreg univers, furnicând de o viaţă intensă, se deschide astfel în faţa noastră, devenindu-ne accesibil. Fiecare gând dă naştere imediat la o formă precisă, care îl exprimă. Forma se află la început în autorul ei, dar apoi se îndepărtează. Ea rămâne legată totuşi de el printr-un fir, ce nu poate fi rupt, în lungul căruia karma se revarsă înapoi. Prinsă prin atracţia afinităţilor, forma–gând începe un circuit asupra căruia nu avem nici o putere: ea atrage, sau este atrasă, funcţie de intensitatea sa. În periplul ei, întăreşte tendinţe similare şi participă la acţiuni bune sau rele, după natura proprie. Fără să ştim, putem fi asociaţi deci la realizări constructive sau distructive, executate de persoane care ne sunt total străine. Gândul, îngreunat de tot ce a adunat în drumul său, adică de formele pe care le-a produs şi de acelea cu care s-a unit prin afinitate – şi care constituie karma – revine în final la punctul de plecare, la autorul său care e constrâns să accepte această recoltă. El va trebui să trăiască atunci în consecinţele gândirii sale, fără a se putea sustrage.
Dacă formarea şi periplul gândurilor noastre se desfăşoară în planul materiei dense de densitate fină, un proces analog este activ şi în planul materiei dense cu densitate medie, numit şi planul astral. Procesul e legat de cuvintele noastre. Dincolo de undele sonore şi de impactul direct, fiecare cuvânt ia, de asemenea, o formă şi acţionează fie înălţător, fie coroziv, după motivaţia profundă a persoanei care l-a spus. Gândurile, cuvintele, faptele, aceste trei genuri ale activităţii noastre, au repercursiuni care depăşesc mult influenţa lor imediată şi vizibilă direct. Dată fiind originea noastră spirituală şi liberul arbitru ce ne este propriu, suntem total responsabili de urmările emisiunilor noastre şi karma ne va regăsi în mod negreşit.
Valoarea educativă a karmei
Acele persoane, ce au luat cunoştinţă de funcţia karmică, văd refluxurile bune sau nefaste rezultate din emisiunile noastre, ca recompense sau pedepse impuse.
Auzim adesea şi reflecţii ce pretind că Creatorul pedepseşte prea dur bietele creaturi care suntem noi, oamenii.
Abd–ru–shin se opune viguros la acest mod de a vedea. El scrie: „Dumnezeu nu pedepseşte niciodată! Cu atât mai mult, El nici nu ameninţă. El nu ispiteşte. Acestea sunt păreri omeneşti eronate. Cele zece Porunci, care au fost date de Moise, nu constituie decât o indicaţie destinată să semnaleze oamenilor mijlocul de a-şi face viaţa mai fericită. Singur, omul este acela care, în ordinea socială, a decretat pedeapsa. Însuşi omul, cu de la sine putere şi din cauza îngustimii concepţiilor sale, a inventat termenul de „pedeapsă“.
Din Înălţimi au parvenit oamenilor multe avertismente şi, dacă ei le-ar fi urmat, numeroase mizerii ar fi putut fi evitate. Dar ei îşi închipuiau că îndură o pedeapsă a lui Dumnezeu, atunci când îi ajungea răul de care erau responsabili ei–înşişi. Ori, acest rău trebuia în mod necesar să-i ajungă, din cauza refuzului lor de a înţelege sau datorită neascultării lor. În plus, ei păstrează şi o părere bună despre ei–înşişi, atunci când îndură cu răbdare această „pedeapsă“. Aşteaptă chiar de la Dumnezeu o recompensă deosebită“. (Întrebări şi răspunsuri, No. 59)
În mâna Creatorului, karma nu are deloc rolul îngust ce i-l atribuim prea uşor. Raţiunea sa de a fi este însă mult mai vastă. Obligându-ne să trăim urmările a ceea ce am voit şi am supus astfel legilor cosmice, Dumnezeu ne dă ocazia de a constata sau de a afla, prin experienţele noastre trăite — fericite sau nenorocite — dacă vieţuim sau nu în armonie cu Legile Sale. Dat fiind faptul că acestea acţionează fără încetare şi exclusiv pentru perfecţionarea şi elevarea întregii creaţii, evoluţia într-o viaţă mulţumită ar fi, pentru un spirit uman, dovada că el avansează pe calea cea bună. Dacă, din contră, e nenorocit, este pentru el semnalul de avertizare că a încălcat legile şi a perturbat ordinea universală. În acest caz, va trebui să se silească în a le respecta şi să coopereze liber, în ritmul ascendent al devenirii, căci numai dăruind şi dăruindu-ne, putem primi.
Deci, karma nu este deloc o măsură de constrângere. În simplitatea şi eficacitatea sa, este mijlocul educativ pe care Creatorul ni-l aplică.
Sacrificiul lui Iisus şi karma
„Fără taine, nu există credinţă“, le plăcea să proclame ecleziarhilor. Ei evitau astfel întrebările jenante ale celor ce căutau să înţeleagă şi să aibă certitudine, întrebări adesea fundamentale, la care dogmele impuse nu aduceau nici un răspuns.
Una din problemele de care se lovesc tot mai mult contemporanii este aceea a răscumpărării greşelilor noastre, prin sângele vărsat de Iisus Hristos. Mulţi se întreabă: Cum este posibil acest lucru? În ce mod logic şi de înţeles pentru noi, moartea unui nevinovat a putut să şteargă păcatele a miliarde de oameni?
În cartea sa „L'affaire Jésus“, H.Guillemin scria: „Hristos nu a venit pentru a muri, ci pentru a spune şi a adeveri. Subzistă aici mereu, pentru numeroase spirite legitim îndărătnice, imposibilitatea de a crede într-o mântuire răscumpărată astfel“.
Citându-l pe Bultman, N.Leites scria în cartea sa: „Omorârea lui Iisus a fost un mijloc de salvare? Ideea că Dumnezeu a pedepsit în locul nostru pe Iisus nevinovat, trimiţându-l la moarte... şi că prin aceasta El a ispăşit păcatul nostru..., nu este acceptabilă pentru omul de azi“.
Ceea ce ştim despre valoarea educativă, voită şi instaurată de Creator prin finalitatea karmică, se opune categoric la această idee. În fapt, numai persoana care a înnodat karma printr-un gând, un cuvânt, sau o acţiune, rămâne ataşată acesteia. Doar ea singură poate – şi trebuie – să o deznoade, trăgând învăţătură din refluxul karmic ce o ajunge. Rezultă că o persoană străină nu are nici o putere asupra unei karme la care nu este legată cu ceva. Deci, nu poate ierta sau să-şi ia asupra sa păcatele altora. Şi chiar dacă aceasta ar fi fost posibil, substituirea ar fi lipsit pe cel păcătos de o experienţă trăită; nu ar fi fost de nici un folos pentru evoluţia sa proprie!
Această evidenţă, atât de simplă şi de logică, este o dovadă că venirea lui Iisus şi moartea Sa pe cruce nu puteau să ne descarce de numeroasele noastre încălcări ale legilor Tatălui Său. Iisus a venit pentru a opri decăderea umană. Prin învăţătura Sa, El a reamintit cu vigoare – fără a face concesii leneviei spirituale a oamenilor – că nu micile prescrieri şi cerinţe legiferate de instanţele religioase erau cele mai importante. El a stabilit că, înainte de orice, trebuie să fie îndeplinită Voinţa Tatălui.
Prin acţiunea Sa de trezire, Hristos a deranjat pe conducătorii religioşi şi politici ai timpului. Pentru a se debarasa de Cel care destabiliza ordinea lor şi le ameninţa influenţa, o coaliţie cimentată prin ură a reuşit să suprime persoana supărătoare. A fost un asasinat caracteristic, după o parodie de judecată.
Departe de a fi putut să şteargă karma oamenilor – ceea ce ar fi fost total contrar la cea mai elementară noţiune de justiţie – omorul comis nu a putut decât să încarce omenirea şi mai greu. Numai în acest mod de a vedea, putem înţelege măreţia rugăciunii de mijlocire a lui Iisus: „Tată, iartă-i, căci ei nu ştiu ce fac“.
Ce influenţe are iertarea asupra karmei?
„Iartă-ne nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri!“. Toată lumea cunoaşte acest pasaj din „Tatăl nostru“. Prima parte a frazei implică o cunoaştere a legii cauzei şi a efectului, sau funcţia karmică. A doua parte conţine promisiunea de a voi să iertăm, în acelaşi mod, pe cei care ne-au lezat.
Se pune însă întrebarea: Ce devine karma în acest caz? Prin ce proces este ea ştearsă şi pentru ce ni se recomandă să iertăm?
Abd–ru–shin ne explică următoarele: „...conform legilor, un om poate ierta altuia răul ce i l-a făcut personal. Ca victimă, ofensatul are dreptul şi puterea de a ierta. Prin sinceritatea acestei iertări, karma – pe care funcţia de reciprocitate ar fi făcut să revină ofensatorului – va fi mai întâi atenuată şi apoi slăbită. Tocmai în acest act viu rezidă iertarea adevărată.
Dar numai persoana ofensată – şi nicidecum o altă persoană – poate să decidă astfel asupra vinovatului. Aceasta este raţiunea pentru care se află atâta binecuvântare şi folos spiritual în iertarea acordată, atunci când ea vine din adâncul inimii“. (Vol. II, conf. 43)
Ce se întâmplă însă dacă nu iertăm, dacă cernem fără încetare amărăciunea şi supărarea noastră? Fie că ea traduce o enervare, o supărare, o furie, sau o dorinţă de răzbunare, reacţia noastră se concretizează şi întâlneşte forma–gând emisă de ofensator. Se formează atunci legături ce unesc pe cele două persoane; o animozitate întreţinută de-a lungul anilor poate să le transforme în lanţuri. Reţinut de aceste piedici, ofensatul nu mai poate recâştiga planurile luminoase. El trebuie mai întâi să se elibereze, iertând.
De asemenea, se poate ca repercursiunea karmică să permită autorului unui prejudiciu să-l ispăşească şi să şteargă greşeala sa. În acest caz, perfecţiunea legii cosmice va antrena simultan, într-un anumit mod, şi iertarea persoanei lezate.
Cunoscând acest proces, înţelegem de ce suntem sfătuiţi să iertăm. Această recomandare este un sfat prietenesc preţios, ca tot ceea ce vine de la Lumină. Avem deci un anume interes în a ierta, pentru a ne elibera de orice legătură ce poate să ne îngreuneze ascensiunea noastră.
Noţiunea de karmă ne poate face insensibili?
Una din obiecţiile formulate contra noţiunii de karma ar fi aceea că ne face insensibili faţă de mizeria umană. Dacă ajutăm pe unul care suferă în urma unui reflux karmic, am putea gândi că îl împiedicăm să-şi dezlege karma sa?
„Iubirea aproapelui“ recomandată de Hristos a şi răspuns la această întrebare. Nu poate fi vorba de a fi duri faţă de suferinţa altuia, gândind: „asta e bine pentru el, căci are ce şi-a ţesut singur. Trebuie deci să suporte, ca să-şi deznoade karma“.
De sus în jos, Creaţia este un vast şir de întrajutorări, în care entităţile din fiecare plan îşi aduc susţinerea fraternă în planul aflat sub cel al lor. Iubirea este forţa suverană în opera Creatorului, El–însuşi fiind Iubire.
Cu toţii avem nevoie de a fi susţinuţi şi încurajaţi. Ori, nu putem primi decât dând. Fiind însă conştienţi de faptul că scopul evoluţiei noastre este dezvoltarea nucleului nostru nemuritor – spiritul – trebuie să ajutăm şi să intervenim cu bună ştiinţă, oferind ceea ce este folositor altuia şi nu forţat de ceea ce îi este comod sau îi face plăcere. Nu putem avansa, decât trăind intens şi nu în comoditate.
Departe de a restrânge compasiunea, cunoaşterea rolului – înţeles bine – al karmei, în dezvoltarea noastră, nu poate decât să ne incite la a fi mai disponibili şi, în acelaşi timp, să ajutăm şi să avem o angajare mai selectivă.
Avem o influenţă imediată asupra karmei aflată încă în aşteptare?
Autorul Mesajului Graalului mai pune, de asemenea, o întrebare: „Cel care are mult de compensat din trecut, nu trebuie acest om să deznădăjduiască atunci, nu îi va fi lui groază de achitarea datoriilor?“.
Şi el răspunde: „El poate să înceapă cu aceasta liniştit şi bucuros, poate fi fără griji, de îndată ce el vrea sincer aceasta! Căci o compensare poate fi făcută prin contracurentul unei forţe de voinţă bună, care în Spiritual, asemenea altor forme de gânduri, prinde viaţă şi devine o armă puternică, capabilă să lepede orice povară a Întunericului, orice greutate şi să conducă “Eul” spre Lumină!
Acela care cunoaşte acest continuu efect reciproc, ce vine în mod sigur, care se găseşte în întreaga Creaţie, care se declanşează şi se desfăşoară cu nestrămutată siguranţă, acela ştie să îl folosească, trebuie să îl iubească, trebuie să se teamă de el! Pentru acesta, lumea invizibilă din jurul lui prinde treptat viaţă; căci el simte efectele ei cu o claritate, care înlătură orice îndoială.“ (Vol. I, conf. 5)
Avem deci posibilitatea unei intervenţii imediate şi nu ţine decât de noi să o folosim. În cazul unui salt mare înainte, adică al unei evoluţii frumoase, putem ajunge să dezlegăm simbolic o greşeală veche, fiind conduşi să facem un bine altuia, sau să îndeplinim un act de ajutor care, ispăşind prin anticipare o karmă grea, să ne aducă bucurie.
Şi dacă este prea grea karma ce o purtăm?
Refluxul karmic nu este o maşină inumană care funcţionează orbeşte, lovind şi sfărâmând totul în calea ei, fără discernământ. Desigur, legea cauzei şi a efectului este în serviciul Justiţiei divine. Ea este totuşi, întotdeauna, manifestarea Iubirii care vrea să ne ajute în a ne elibera şi în avansarea către scopul evoluţiei noastre. De aceea, şocurile în retur sunt dozate cu grijă şi ţin cont de capacitatea fiecăruia de a le suporta şi a le face faţă. Dacă este necesar, ele vor fi diferite şi aceasta până în momentul în care persoana a ajuns să aibă forţa necesară. Niciodată un om nu este supus la un deznodământ karmic ce depăşeşte capacitatea sa de rezistenţă. Dar nici nu se poate să fie dispensat de a-şi mobiliza, în anumite momente, toate forţele sale pentru a-l depăşi, aceasta îl întăreşte şi îl maturizează.
Rămasă atât de mult timp misterioasă şi ameninţătoare, funcţia karmică apare deci acum clară şi echitabilă, graţie Mesajului Graalului. Cunoaştem, în fine, adevărata ei finalitate şi putem urmări acţiunea sa promotoare în viaţa noastră şi în viaţa altora. Certitudinea că la baza ei se află întotdeauna Iubirea şi Justiţia Creatorului, nu poate decât să ne dea încredere şi să ne incite în a ne angaja din plin pe calea luminoasă.
Când hotărârea de a pune – în sfârşit – în practică cunoaşterea obţinută, va fi fermă, toate legile ne vor ajuta să evoluăm. Cu această voinţă, precum stâncile asaltate de valurile dezlănţuite, fiecare va putea înfrunta, stând drept, furtuna purificatoare."
http://zborul-spre-acasa.blogspot.ro/
