“Victor Ponta a repetat în 10 zile, ceea ce lui Traian Băsescu i-a luat opt ani să realizeze – stilul de guvernare este destul de asemănător, ” spunea recent analistul politic Christian Mititelu, citat de BBC.
Acest citat descrie perfect cele ce se întâmplă acum: o siluire a Constituției și o răfuială cu adversarii politici, văzuți ca dușmani.
În același timp însă, într-o măsură mai mare sau mai mică, după 1989, plăpânda democrație din România a fost mai tot timpul marcată de spiritul răfuielii, dar după alegerea în funcția de președinte a lui Traian Băsescu acest spirit a devenit dominant.
Înainte de 2004 guvernările au avut o anumită coerență ideologică: 1992 – 1996 PDSR (actualul PSD, condus de premierul Victor Ponta) și aliații de “stânga”, 1996 – 2000, guvernarea de “dreapta” CDR (Convenția Democrată) – PD (actualul PDL) – UDMR, iar 2000 – 2004 PSD, cu un mic sprijin din partea UDMR.
După acel an, Traian Băsescu a anihilat orice criteriu doctrinar în alianțele politice din România. Imediat după alegerea sa, a impus la guvernare coaliția PNL – PD(L) – PUR (Partidul Umanist, devenit mai apoi PC – Partidul Conservator) – UDMR, pentru ca la scurt timp după aceea să constate că PUR (aliatul electoral al PSD) era “soluția imorală”, de parcă nu tot el însuși o impusese.
În prima jumătate a lui 2005, președintele Băsescu a început să facă presiuni asupra premierului Călin Tăriceanu pentru ca acesta să demisioneze și să fie convocate alegeri anticipate în care, spera președintele, Alianța DA (PNL-PD) să obțină majoritatea absolută și să nu mai fie nevoie de “soluția imorală” pentru a guverna.
Presiunile l-au pus într-o situație delicată pe premierul Tăriceanu, subminându-i autoritatea, mai ales după 1 ianuarie 2007, când, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, au dispărut și ultimele inhibiții ale clasei politice din România care și-a dat arama pe față.
Jenantele schimburi publice de replici directe sau prin interpușilor președinte -prremier prin intermediul televiziunilor au compromis imaginea liderilor de vârf și au avut ca efect aruncarea PNL și UDMR alături de PSD în aprilie 2007 la prima suspendare din funcție a lui Traian Băsescu.
Patrulaterul “toxic”
Din referendumul privind demiterea din mai 2007, soldat cu un vot de trei la unu în favoarea oponenților demiterii, nimeni n-a învățat vreo lecție: premierul Tăriceanu, deși dezavuat de electorat, a continuat să guverneze cu sprijinul PSD ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar președintele Băsescu a continuat să se comporte în public ca orice numai ca un șef de stat, presupus a fi imparțial (deoarece Constituția îi prevede un rol de mediator) și a avea o anume ținută morală.
A devenit clar că pe scena politică din România a rămas doar un patrulater “toxic” de partide: PDL (aflat sub papucul prezidențial într-o măasură așa cum FSN/FDSN/PDSR/PSD nu fusese niciodată sub papucul lui Ion Iliescu) – PSD – PNL – UDMR (personal, nu consider că PC/PUR poate fi considerat un partid politic). Aceste partide au guvernat după 2004 în combinări de patru luate câte două sau trei, indiferent de alianța precedentă sau de creiterii ideologice.
Formarea după alegerile parlamentare din 2008 a guvernului PDL – PSD a spulberat definitiv ideea că principiile ideologice mai au vreo relevanță pe scena politică românească. De altfel “convertirea” PD/PDL de la social-democrație de centru-stânga la popularism de centru-dreapta este și el un sindrom al oportunismului încurajat de Uniunea Europeană, unde marile familii politice nu se jenează uneori să se coboare la nivelul afiliaților lor din România.
După realegerea sa din 2009 (la un scor și mai strâns decât cel din 2004), Traian Băsescu a continuat neabătut în același tipic de până atunci, prin impunerea unei coaliții PDL – UDMR (care, după ce votase suspendarea în 2007, chemase la vot în favoarea candidatului PSD, Mircea Geoană, în turul II al prezidențialelor), UNPR (care-și justifică statutuul de partid politic în aceeași măsură ca și PC/PUR )și un grup de parlamentari racolați de pe la PSD și PNL).
Problema lui Traian Băsescu a fost că ceea ce electoratul era dispus să treacă cu vederea pe timpul “boom”-ului economic din perioada 2004 – 2008, când economia “duduia”, vorba premierului de la acea vreme, Tăriceanu (în mod artificial, după cum s-a dovedit, pe seama investițiilor mai degrabă speculative venite din țările UE), nu însă și când criza mondială a lovit din plin România începând cu 2009.
Și chiar dacă măsurile de austeritate luate de guvernele Boc și Ungureanu, la ordinele lui Băsescu, au fost probabil inevitabile, modul lor de anunțare, adoptare și aplicare au scos demonstranții în stradă și i-au convins pe parlamentarii oportuniști care până atunci îl sprijiniseră pe Băsescu să treacă de partea USL și apoi să sprijine suspendarea președintelui, încurajați și de votul masiv de blam anti-PDL din alegerile locale din iunie 2012.
Prieteni pierduți pe drum
Dacă președintele Băsescu vrea să dea vina pe cineva, atunci trebuie să se arate cu degetul pe sine însuși. Prin stilul său de conducere uni-personală a pierdut rapid consilierii cu nume “greu” cu care plecase la drum (Andrei Pleșu, Renate Weber), a distrus Alianța DA, a transformat PDL într-un partide de sicofanți în care Teodor Baconschi, Monica Macovei și Cristian Preda au fost marginalizați în detrimentul unor Elena Udrea, Vasile Blaga sau Silviu Prigoană și a stârnit ura adversarilor politici, ai căror lideri, Crin Antonescu și Victor Ponta, au făcut o adevărată obsesie la adresa președintelui suspendat.
Comportamentul președintelui Băsescu a fost încurajat și de atitudinea unor sprijinitori ai săi, mai ales din rândul intelectualilor publici, care par să fi devenit amnezici, atunci când l-au intronizat pe favoritul lor drept campion al cauzei de “dreapta”, uitând că el fusese acela care prim demisia sa în 1997 a dus la prăbușirea cabinetului Victor Ciorbea, tocmai când premierul de atunci se pregătea să ia măsuri de restructurare radicală a sectorului industrial, declanșând ulterior degringolada guvernării care s-a sfârșit cu dezastrul electoral din noiembrie – decembrie 2000.
De altfel, nu e singurul paradox, am amintit deja migrația PD(L) de la Partidul Socialiștilor Europeni la Partidul Popular, apoi faptul că Traian Băsescu, noul campion al anti-comunismului a beneficiat de prevederile legii 112/1995, prin care și-a cumpărat locuința naționalizată în care locuia în calitate de chiriaș al statului, precum și atacul împotriva Regelui Mihai cu prilejul împlinirii vârstei de 90 de ani, comparat nefavorabil cu Ion Antonescu, al cărui cult a fost incriminat prin Legea 107/2006, promulgată de însuși Traian Băsescu.
Dacă mai adăugăm cenzurarea sa de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării pentru folosirea expresiei “țigancă împuțită” și atitudinea sa fluctuantă față de revendicările minorității maghiare (în funcție de utilitatea UDMR ca aliat la guvernare) avem o imagine a unui președinte Băsescu care a antagonizat aproape în permanență grupuri politice și sociale, el care trebuia să fie un președinte al tuturor cetățenilor români, polarizând societatea cum nici măcar Ion Iliescu nu reușise.
Acum, Traian Băsescu nu renunță la luptă și s-a angajat cu toată vigoarea în campania electorală pentru referendumului privind demiterea din 29 iulie.
Spre deosebire de 2007, președintele Băsescu nu mai pornește favorit. Și chiar dacă ar reuși să recupereze handicapul pe care sondajele de opinie, dar mai ales rezultatul alegerilor locale din iunie îl arată și să fie repus în funcție, nu știu ce resurse ar mai avea, decât să continue așa cum a făcut-o de opt ani, într-un stil descris folosind termeni din fotbal: el centrează, el dă cu capul, el scoate de pe linia porții.
De aceea, eu cred că Traian Băsescu este un personaj tragic, descris foarte bine de versetul biblic: “Fiindcă au semănatvânt, vor secera furtună” (Osea 8:7).
Nenorocirea e că, cel puțin pe termen scurt, alternativa este practic identică, o putere care a ridicat ranchiuna la nivel de politică de stat și continuă în același stil pe care i-l reproșează lui Traian Băsescu, chiar dacă acum la conducerea se află un cuplu de politicieni, nu unul singur ca până acum.
Dacă toate acestea s-ar petrece pe fondul unei prosperități economice, chiar relative, ca aceea din 2007 – 2008, efectele ar fi mai puțin grave. Iar dacă politicienii din România ar fi mai puțin obsedați de ei înșiși și ar privi în jur, ei ar realiza că a-ți baza întregul comportament politic doar pe atitudinea față de o anumită persoană, fie el și președintele țării, este contraproductiv, mai ales într-o țară membră a Uniunii Europene.
P.S. Glosar pentru cititorii nefamiliarizați cu scena politică din România:
PDL – Partidul Democrat Liberal, partid pro-Băsescu, urmaș al Frontului Salvării Naționale (FSN – aripa Petre Roman), ulterior Partidul Democrat (PD), iar apoi PDL.
PSD – Partidul Social Democrat, condus de premierul Victor Ponta, urmaș al FSN (aripa Ion Iliescu), ulterior Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN), Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), iar apoi PSD.
PNL – Partidul Național Liberal, condus de Crin Antonescu, actual președinte interimar al României.
UDMR – Uniunea Democrată Maghiară din România.
PC – Partidul Conservator, al cărui lider de facto este Dan Voiculescu, fost Partidul Umanist Român (PUR).
UNPR – Uniunea Națională pentru Progresul României, formată din foști PSD-iști, cooptați la guvernare în 2010 de Traian Băsescu.
Sursa: http://www.acum.tv
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu