FURTUNA STRATEGICĂ PERFECTĂ

Acest articol apartine blogului Mario Balint

Din punct de vedere securitar, România va fi prinsă, în următoarele 120 de zile, din punctul MEU de vedere!, în furtuna strategică perfectă, generată de Siria, care este astăzi, ochiul ciclonului. Nu vreau să scriu nimic despre disputele interne din ţară care fragilizează poziţia ţării noastre pe plan extern, în faţa aliaţilor. Vreau doar să spun că România a pierdut, încă o dată, şansa de a-şi relua locul de jucător-titular în Orientul Mijlociu, tocmai acum, cînd evenimentele par să se precipite. Ieri, miercuri, în timp ce Victor Ponta era tras de urechi la BRuxelles, iar Traian Băsescu mai lua la piept un copil (copiii şi animalele au darul de a crea emoţii puternice!), două evenimente importante, referitoare la Siria, s-au petrecut în arena internaţională.

Rusia a împărţit membrilor Consiliului de Securitate ONU, un proiect de rezoluţie ce prevede prelungirea misiunii ONU în Siria cu trei luni, în aşa fel încît aceasta să nu se mai concentreze pe monitorizarea planului de pace, ci pe găsirea unei soluţii politice pentru conflict, deşi emisarul special al ONU, fostul secretar-general, Kofi Anan, este repudiat şi de “revoluţionari”. Consiliul de Securitate ONU trebuie să decidă viitorul misiunii din Siria, UNSMIS, înainte de 20 iulie, cînd mandatul iniţial, de 90 de zile, expiră. Planul Rusiei, de a prelungi şi schimba scopul misiunii, nu este însă de natură să mulţumească SUA – captivă în campania electorală prezidenţială! -, şi statele europene, care au cerut o rezoluţie ce permite Consiliului să autorizeze o gamă de acţiuni, de la sancţiuni diplomatice şi economice, la intervenţia militară. Statele Unite au daclarat recent, prin vocea Secretarului de Stat, Hillary Clinton, că mizează pe răsturnarea regimului Assad din interior, de către armată. Şi pare că, “năzuinţele” amaricane tind să se împlinească! Ambasadorul Siriei în Iraq, Nawaf al-Fares, sunnit, a anunţat, tot miercuri, că a părăsit puterea de la Damasc şi s-a alăturat revoluţiei împotriva preşedintelui Bashar al-Assad! Nawaf al-Fares le-a cerut militarilor sirieni să-i urmeze exemplul şi să-şi întoarcă armele împotriva conducerii de la Damasc, într-o înregistrare video postată pe Facebook. “Din acest moment, declar că m-am alăturat revoluţiei poporului sirian”, a spus Fares. “Le cer membrilor armatei să se alăture revoluţiei şi să apere ţara şi pe cetăţeni. Întoarceţi-vă armele împotriva criminalilor acestui regim”, a adăugat el. Fares a fost filmat vorbind în faţa unui steag sirian cu verde şi alb din perioada de dinainte ca Partidul Baas să preia puterea în urmă cu cinci decenii. Din punctul meu de vedere, dezertarea lui Fares, tocmai din Iraq, după trei decenii de relaţii diplomatice îngheţate între cele două ţări, reprezintă semnalul că ŞI Partidul Baas Arab Socialist – fondat în 1943, la Damasc de creştinul Michel Aflaq şi kurdul Salah al-Din al Bitar, şi fuzionat, un deceniu mai tîrziu cu Partidul Socialist Sirian, şi care s-a aflat la putere în Siria şi Iraq! – îl părăseşte pe liderul de la Damasc, considerat în urmă cu 10 ani, singurul lider arab capabil să unească umma! Decizia lui Nawaf al-Fares de abandonare a puterii de la Damasc vine după mai multe dezertări la vîrf din armata siriană, culminînd cu o mişcare similară, din urmă cu o săptămînă, a unui general din cadrul unei familii apropiate preşedintelui Assad.

Prinsă între contestarea vehementă a regimului său de către SUA şi UE, susţinută, însă, de Rusia tandemului Putin-Medvedev, şi după căderea de la putere a colonelului Muammar el-Ghaddafi, în Libia, Siria a devenit “capul de afiş” al POLITICII regionale şi germenele Noului Orient Mijlociu. Oponenţii regimului politic al lui Bashar al-Assad, militanţii pro-democraţie şi manifestanţii sirieni solicită îndepărtarea de la putere a regimului, alegeri libere şi anularea supremaţiei partidului Baas care guvernează ţara de 40 de ani. Încă din toamna trecută, chair extrem de prudentul Sultan, de la Riad, i-a retras sprijinul politic, trăgînd un semnal decisiv între ţările arabe. Dar, se ştie că Arabia Saudită a jucat un rol central şi în debarcarea de la putere a lui Saddam Hussein, salvîndu-şi astfel monarhia wahabbită în faţa valului expansionist al şiismului iranian şi… allawit… Tunisia, Egiptul, Yemenn-ul şi Libia, menţionate, de-a lungul ultimelor luni, drept ţări în care revoltele populare ar putea inspira mişcări similare şi în alte ţări vecine, cu insinuare directă la regimul saudit, au oferit scuza perfectă pentru atragerea în vîrtejul unor revolte sociale a Siriei, una dintre cele mai stabile ţări din regiune, alături de Iran. Pentru că, nici una dintre ţările menţionate nu are capacitatea Siriei de a aprinde tot Orientul Mijlociu! Siria este de o importanţă vitală pentru stabilitatea regiunii – şi se confruntă cu o “revoltă populară” pe care o înăbuşă în sînge. Libanul, Teritoriile Palestiniene, Turcia, Iraqul şi Iranul, toate vor fi afectate de ce se întîmplă la Damasc în perioada urmatoare. Paradoxal, însă, căderea lui Bashar Al-Assad va deschide calea instabilităţii regionale pentru că, războiul civil din interiorul frontierelor siriene menţine, oarecum, echilibrul într-o regiune atît de tensionată şi fragilă! Tensiunile sociale şi economice acumulate, transformate în conflicte violente, generează un “haos constructiv”, care ar putea da naştere la un Nou Orient Mijlociu, sau cum spunea filozoful neo-conservator Michael Ledeen, fost consilier al Preşedintelui Bush jr., “o forţă revoluţionară minunată” pentru distrugerea creatoare … ” Să spunem că şi acesta ar putea fi un interes “colateral”…

Ideea că regimurile arabe contestate vor fi înlocuite de “democraţii liberale sună prea bine pentru a fi adevărată”, apreciază Moshe Ma’oz, profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Din punctul meu de vedere, instalarea unui regim sunnit – wahabit, este cheia în care trebuie citit gestul Casei De Saud, populaţia Siriei fiind predominant sunnită – trebuie precizat că ţara adăposteşte 34 de etnii şi 16 religii! – doar elita conducătoare fiind şiită-allawită, reprezentînd o minoritate, dominantă, ce-i drept, de 40 de ani! În lumina aceastor realităţi, mă declar ÎN FAVOAREA unei intervenţii militare externe în Siria, în următoarea perioadă de timp. Chiar şi provocat, haosul este îndreptat ÎMPOTRIVA populaţiei civile, iar un regim care nu este capabil de ripostă contrainformativă pe propriul teritoriu trebuie să părăsească puterea. Este cazul oftalmologului Bashar Al-Assad, care nu vede eşafodul istoriei pe care este urcat zilnic, treaptă cu treaptă!

Sursa: MERKAVA