Emisiunea pe aceasta tema pe care am realizat-o impreuna cu Radu Moraru, prof.dr. Mihai Popescu si Valentin Roman pe Nasul Tv, joi seara, poate fi urmarita aici: http://www.nasul.tv/?p=23076
"Niște oameni au tras cu un pix o linie pe harta Ardealului, de la apus la răsărit. Și au spus: pe aici va fi viitoarea autostradă! O simplă dungă, puțin șerpuită, de la Nădlac spre Sibiu, pe care aveau să pornească excavatoare și buldozere imense, într-un "marș” lent, al celui mai impresionant șantier din câte au fost în România ultimilor ani. Înaintea "drumarilor”, au fost trimiși arheologii. Ca să "descarce de sarcină” întregul traseu al șoselei, adică să vadă dacă nu cumva pe acest drum s-ar afla ceva rămășițe de istorie. Au fost aduși mult prea târziu, cu doar câteva luni înainte de startul lucrărilor. În alte țări europene, cercetările arheologice durează trei-patru ani în avans. La noi, devălmășie păgână: muncă în grabă, mereu "cu pistolul la tâmplă”, stresul unor specialiști mânați zi de zi de la spate de tăvălugul uriașului șantier care avansa, avansa! (Constructorii erau ei înșiși într-o întârziere enormă, de ani de zile, față de termenul inițial). Neglijență. Chestiuni de bani, de interese, de mentalitate... Politice, mai ales. Dar chiar și așa: în doar două-trei luni de lucru în viteză, acei câțiva arheologi trimiși aici au făcut niște descoperiri de talie... mondială! Reușite ce pot să schimbe istoria întregii Europe!

Mulțimi de așezări preistorice, îngrămădite în doar câțiva kilometri, găsite, culmea!, la numai vreo 20-30 de centimetri sub pământ, cam atât cât intră plugul unui țăran în glie, într-o zi obișnuită de ieșit la arat. Comori istorice aflate la suprafață, sub picioarele oamenilor, înșirate întâmplător de-a lungul unei simple dungi care s-a nimerit să treacă pe acolo. Căci nici un metru în stânga sau în dreapta n-a fost și nu este cercetat. Arheologii aflați aici declară că peste tot, împrejurul acestui lung traseu ce străbate țara, ar mai fi încă nenumărate alte vestigii, poate și mai însemnate, cu toții recunoscând, totuși, că "fără motivul autostrăzii, nu s-ar fi știut nimic despre aceste comori, fiindcă nimeni n-a fost interesat și nu investește în recuperarea istoriei nostre...”
E plină Transilvania de asemenea tezaure, oriunde înfigi cazmaua, la doar un braț sub pământ. Asta mi s-a părut revoltător, dar și fantastic, venind aici! Revelația că, de fapt, întreg pământul românesc e încă înțesat de cetăți și orașe preistorice neștiute, de "cioabe”, statui, vase și bronzuri multimilenare, răscolite an de an de fierul unor pluguri de țărani nepăsători! Până-n ziua de azi, nici pe jumătate n-a fost cercetat, pare-se, acest pământ străvechi. Deși locurile acestor tezaure sunt știute, statul român nu s-a ostenit nici măcar să scoată terenurile cu pricina din circuitul agricol. A fost nevoie doar de o biată linie rutieră, trasată cu un pix, pentru ca, de pildă, pe-un fir de numai vreo zece kilometri, să fie găsite brusc câteva orașe neolitice (unul din ele imens, unic în Europa, mai vechi decât piramidele egiptene), o așezare din epoca fierului - excepțională, singulară! -, două prestigioase castre și necropole romane, plus o întreagă cetate medievală din secolul XV, în care-a trăit și a luptat Pavel Chinezu. Vestigii nobiliare, strategice, mărturisind despre episoade absolut noi din istoria noastră. Și, încă o potrivire de-a dreptul senzațională: siturile astea se află chiar în imediata apropiere a satului Tărtăria, acolo unde s-au descoperit cândva trei tăblițe de lut, vechi de aproape șapte milenii, având pe ele cea mai veche scriere din lume (pusă până azi la îndoială de "specialiști”).
La "șoseauă”
Tărtăria. Fusesem acolo acum câțiva ani. Un sat liniștit, unduit pe câteva coline de pe malul Mureșului, c-o biserică albă în vârf, înăuntrul căreia preotul locului, Gheorghe Marin, le spunea cândva localnicilor, într-o predică, după Liturghie: "Strigă istoria sub noi, oameni buni! Strigă pământul, cioabele astea de mii de ani, pe care le găsim peste tot! Spuneți-le copiilor voștri. Vorbiți! Fiți mândri, căci noi, tărtărenii suntem vechi! Noi trăim într-un leagăn al lumii...”.

La câteva zeci de centimetrii sub pământ se află o istorie uriașă, pentru care guvernele n-au avut niciodată bani
Același preot îmi arătase atunci, c-o revoltă îndurerată, ogorul pe care-au fost găsite cele trei tăblițe celebre: o bucățică de pământ particular al unui localnic, din brazdele căruia am cules eu însumi, în numai vreo zece minute, o traistă de ceramică neolitică. Nici până acum această mică și neprețuită tarla n-a fost achiziționată de stat, ci lăsată de izbeliște, arată și azi, fără jenă, de plugurile acelui țăran care ară istoria...
Așadar, în afara acelei epocale descoperiri a tăblițelor, din 1961, aparținând istoricului clujean Nicolae Vlassa, care a făcut celebră așezarea în întreaga lume (mai puțin la noi, din păcate), nici un eveniment n-a mai scos din inerție traiul acestor săteni. Până la povestea asta cu autostrada... O dâră amplă de praf roșcat, întinsă dintr-un orizont în celălalt, pe care se preumblă încet utilaje uriașe, așa cum n-am mai văzut decât prin comunism, la Canal, în filme documentare vechi. Acest nor prelung de pulbere trece chiar pe la poalele așezării, aproape de primele case...
Era să nu mai recunosc locul: monumentul acela uitat, prăfuit, cu inscripția: "Tărtăria 5500 î.H., primul mesaj scris din istoria omenirii”, drumul ce coboară dintr-o haltă de tren părăsită, apoi urcă iarăși, molcom, spre gospodăriile unor gospodari așezați, ce până nu de mult își vedeau de treburi în tihnă, lucrând ogoare sau îngrijind animale, nebănuind că vor mai fi tulburați încă o dată din rosturile lor, ispitiți să muncească pentru bani mai mulți, la săparea acestei șosele năucitoare, care-a ajuns acum în dreptul satului lor. Pe timpul zilei, multe gospodării sunt pustii. Oamenii se duc de dimineață, cu lopețile pe umăr, "la șoseauă”. Robotesc, bărbați și femei împreună, sub soarele ucigător al acestui august nicicând mai torid, muncesc și, privindu-i, îmi dau seama că lor chiar le place puțin tensiunea aceasta, fiindcă în orice clipă pot găsi "ceva” de care se vor bucura, apoi, împreună cu arheologii, căci sub fiecare lovitură de hârleț se poate ascunde o istorie mare...
Acolo, "la arheologi”, le place lor să sape. Mult mai mult decât la șantier. La "dom'șoara Corina” (Borș), pe care o respectă ca niște copii smeriți pentru știința ei, dar și fiindcă le explică pe-nțelesul tuturor tot ce a descoperit ea acolo. De pildă, așezarea aceea uimitoare din epoca fierului, pe care-au văzut-o apoi cu toții pe la televiziuni... Le place și la doamna Andra (Samson), medievista... La Adela Bîltîc, romanista... Ori la domnu' Cătălin, cel ce-a găsit nițel mai sus, spre Podei, o cetate neolitică, veche de vreo șapte mii de ani...
Toți specialiști tineri, bine școliți, doctori în arheologie, veniți din București, de la Muzeul Național de Istorie, tocmai până aici, ca să trudească în colbul ăsta, din primii zori ai zilei și până seara, scormonind zi de zi o țărână fierbinte pe care nici nu poți călca desculț din pricina vipiei; agitați mereu, sub ghilotina timpului, îngrijorați că poate vor omite ceva ce va fi înghițit pe vecie sub dunga matusalemică de asfalt a autostrăzii. Și, parcă, țăranii tărtăreni au împrumutat și ei o "țâră” din pasiunea pătimașă a acestor străini. Cuvinte precum "sit”, "Hallstatt”, "silex”, "neolitic”, "La Tène” le-au intrat deja în grai, se laudă cumva cu ele, folosindu-le foarte firesc, de față cu musafirii sau oamenii din satele vecine, de parcă ar ști de când lumea ce-nseamnă, iar ceilalți ar fi niște ignoranți și chiar puțin invidioși, fiindcă la dânșii nu s-au găsit încă asemenea comori. Tărtărenii încep să-și dea seama ce au. Un imens Monument Istoric, din grupa valorică "A”, adică "de importanță internațională”! Abia acum, după jumătate de secol de la Nicolae Vlassa, localnicii se simt iarăși mândri.
"Când le-am văzut în pământ, am plâns...”
Termometrul de pe bordul mașinii noastre arată 41?C. Ne e groază să și ieșim, să urcăm până la primele gropi. Te sufoci, amețești înaintând pe acel deal gol, sub un soare gol, prin brazdele sfărâmicioase și seci. Fiecare pas stârnește pulberi ce ți se împrăștie pe pantaloni până la genunchi. Aerul tremură, totul e portocaliu, selenar. De dimineață de la șase și până acum, la ora unu jumătate din amiază, două femei nu s-au mișcat dintr-un punct fix, de pe acest platou incandescent. Acolo li s-a adus apă, câte ceva de mâncare. O umbreluță decolorată de soare e înfiptă câș deasupra lor, la vreun metru peste pământ.

Asudate, roșii la chip, atente și transfigurate, stau aplecate peste o gropiță, fără să ia seama la nimic. Mă apropii și privesc: un fel de spinare mică de lut, de vreo cinșpe centimetri, pe care cele două o netezesc migălos c-o pensulă și o stropesc, din când în când, cu-n fel de pompiță cu apă, ca să vadă mai limpede. O săpătură mică, nu mai adâncă decât până la genunchiul unui copilaș. Timid, le-ntreb ce-i acolo, iar una dintre femei îmi răspunde într-un târziu, absentă, fără să-și ridice privirea din țărână. "Cam un fel de cămară a unei case preistorice. De vreo trei mii de ani, cam așa...”. Și-și vede de lucru mai departe. Abia după cinci-zece minute, constatând că nu mai plec de acolo, aceeași femeie se ridică încet, se îndreaptă de spate, își șterge puțin palmele de pantaloni și vine către mine, câțiva pași, ostenită: "Corina Borș. Vă pot ajuta cu ceva?”.
***
Da, e chiar ea, "șefa științifică” a acestui tronson de autostradă. N-ai fi zis. Plină de colb până sub albul ochilor, poartă niște pantaloni șifonați, foarte largi, și o eșarfă înfășurată neglijent în jurul capului, ca un turban rufos. Aceasta este femeia care a descoperit așezarea aceea fantastică din epoca Hallstatt, cea care a "întârziat” o țară întreagă cu cioburile sale, reproșându-i-se adesea că din cauza ei românii nu pot să circule cât mai urgent pe-o autostradă nouă.

E cercetătoarea care l-a ignorat pe însuși președintele Băsescu, atunci când acesta-i spunea că "nu-i posibil ca, de câte ori dai de două cioburi, să se oprească lucrările de infrastructură”, sau pe Radu Berceanu, care, la rându-i, comenta zeflemitor că: "probabil romanii știau, acum 2000 de ani, unde vrem să facem noi autostrăzi, și taman acolo puneau situri arheologice...” Un personaj controversat, această Corina Borș. Am contestat-o noi înșine, în revista noastră, în vremea când colabora cu Roșia Montană Gold Corporation, recomandând, suspect de repede și de ușor, eliberarea certificatelor de descărcare arheologică a acelei inegalabile, multimilenare zone aurifere. Aici, însă, la autostradă, se pare că și-a făcut treaba. Aici a întârziat, nu s-a grăbit. Și a făcut asta pentru niște motive teribil de temeinice, care dărâmă toate afirmațiile politicienilor cu dispreț pentru istorie. Nu e vorba de niște descoperiri oarecare. Greșeala, întârzierea, n-a fost a arheologilor, ci a statului român. De ce n-au fost trimiși acești specialiști din vreme, ca-n absolut orice țară europeană, înainte ca lucrările autostrăzii să înceapă?! De unde să fi bănuit acești specialiști că tocmai acolo vor găsi acele importante tezaure, pe-o linie trasă nu de ei, ci chiar de constructorii înșiși?
Vasul cu comori
Succesul Corinei Borș este deja atestat oficial: "E pentru prima dată în istorie când o descoperire din epocile bronzului și a fierului, de asemenea dimensiuni și de asemenea complexitate, a fost făcută pe un șantier arheologic din România”. O descoperire catalogată, în lumea arheologilor, drept "o mare lovitură”. Chiar Ministerul Transporturilor recunoștea, într-un comunicat de presă, că "descoperirea de pe situl Tărtăria 1 este excepțională și cu o semnificație științifică deosebită pentru istoria României”. Și atunci, cum să "uiți” de ea, să lași să treacă asfaltul peste asemenea vestigii?

Aici a fost găsit chiar "miezul”, centrul acestei așezări - exact pe firul autostrăzii. "Chiar acolo, vedeți, la vreo opt metri. Acolo le-am găsit: un depozit cu peste 300 de piese din bronz și fier, din cultura Basarabi... Împrejurul lor, descoperisem deja porțiuni mari de fortificații, locuințe, aproape 130 de vase ceramice întregi, pe acestea le-am luat cu tot cu pământ și le-am trimis rapid la București. Dar bronzurile au fost marea mea revelație! Căci nu erau lucruri uzuale, unelte sau obiecte singuratice, găsite din greșeală de vreun țăran, care apoi a anunțat arheologii. Erau multe, într-un vas neobișnuit de mare. Arme, podoabe, toate realizate cu un meșteșug incredibil, rar pomenit în secolul IX. Numeroase piese de harnașament, or, calul era ceva de prestigiu în epocă, asociat doar persoanelor de mare rang. Ofrande neprețuite, extrem de valoroase în acele vremuri, închinate unui nobil ce stăpânea un mare ținut, poate chiar unui rege. Am fost primul om care, după aproape trei mii de ani, a văzut în pământ gura acestui vas uriaș, plin de comori. Starea aceea... Nu știu, e greu de spus în cuvinte... Ca și cum o capsulă a timpului mi s-ar fi deschis înaintea ochilor!... Era la sfârșitul lui aprilie, chiar în dimineața zilei de dinaintea unei scurte vacanțe de Paști. A doua zi trebuia să plecăm, să abandonăm șantierul. Ni s-a spus clar: ultima zi! Constructorii nu ne mai lăsau nici un timp, deja îi amânaserăm. Dar eu știam că trebuie să fie pe undeva, pe-acolo. Nu știu, presimțirea asta, că ceva important se-ascunde la doar câțiva pași, că parcă «fuge» de mine... De aceea m-am trezit foarte devreme și-am venit aici, când abia răsărea soarele. M-am uitat încă o dată. Și, culmea, m-am dus din prima, chiar la locul acela. Am săpat singură. Și am văzut cum se schimbă culoarea pământului. O... inspirație.
O șansă... Pentru că poți să fii un arheolog foarte conștiincios, să mergi să faci campanii de săpături an de an, și să nu ai norocul ăsta într-o viață... Când am văzut gura vasului, cu toate ofrandele acelea înăuntru, vă mărturisesc că am plâns. Eram acolo, în genunchi, pe autostrada asta ca un ogor nesfârșit, și plângeam singură, ca o nebună. M-am apucat să le scot, fiindcă știam că nu mai am timp decât până ce apune soarele, ca să recuperez toate piesele. Ceva mai târziu, au venit uimiți și ceilalți trei arheologi ai mei, și-au început să mă ajute. A apărut de urgență și dr. Paul Damian, coordonatorul întregului proiect. Iar spre seară, au început să vină arheologii de pe toate siturile din jur - toți! -, de pe toate dealurile, ca să vadă și ei, să-mi fie alături. A fost una dintre cele mai fericite zile ale vieții mele. Așa că nu pot spune ce este mai important. Autostrada?... Istoria?... Amândouă, desigur. La sfârșitul acelei zile, toate cele aproape 300 de piese erau deja la Muzeul Național din București, ca să fie restaurate și conservate. Ele vor face, probabil, faima României în lume. Le-am găsit atunci la numai 30 de centimetri sub pământ. Însă, fără autostrada asta, poate că n-ar fi fost găsite niciodată...”
Un sas patriot
Tot aici, la Tărtăria, am ocazia să intervievez și partea adversă a acestui veșnic "război” tacit dintre arheologi și constructori. Chiar pe șeful acestui tronson de 25 de kilometri de autostradă, inginerul Ingo Retter. N-aș fi avut norocul ăsta, să-l întâlnesc atât de repede, fără ajutorul vechiului meu prieten, preotul Gheorghe Marin...

Când mă zărește pe uliță, părintele se oprește din mers, își pune ochelarii pe nas, îngustându-și privirea. "Domnu' Bogdan, chiar dumneavoastră sunteți?!...” Mă îmbrățișează strâns, sincer, cu putere. Nu-i vine să creadă că-s iarăși aici, după șapte ani. De-atunci, de când militam împreună, pătimași, împotriva dezinteresului față de "fenomenul Tărtăria”... "V-ați schimbat mult”, zice, zâmbind mereu. Într-adevăr, m-am schimbat. Am slăbit, am trecut și prin ceva neplăceri ale vieții. El este însă același, preotul plugar, cu palmele lui muncite, părul și barba țepoase, crescute sălbatic, ochii azurii, ce survolează visători pământurile astea străvechi dimprejur, pe care le iubește și le venerează ca pe-o imensă biserică. Da, s-a bucurat mult să vadă iarăși arheologi aici. Acum, după peste jumătate de veac. Îi cunoaște deja pe toți, umblă aproape zilnic printre ei, de la un sit la altul, curios să vadă ce-au mai găsit, orice ciob, căci nimic nu contează mai tare pentru dânsul decât istoria satului în care s-a născut și pe care nu l-a părăsit niciodată. "O nouă Tărtăria!...”, la asta visează părintele Gheorghe. "Poate-poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, o descoperire la fel de uriașă ca aia din '61...”. Mă apucă pe după umeri și mă conduce drăgăstos în curtea casei sale, aceeași curte acoperită de viță în care am băut amândoi același vin înmiresmat, răcoritor, de fragă, din paharele înalte, cu picior. De aici îl sună părintele pe inginerul Retter, făcându-mi un semn cu mâna, că se rezolvă: "Bună ziua... Da, știu, sunteți foarte ocupat... Vă implor, am aici un prieten drag, ar vrea să vă cunoască...”.
Peste doar vreun sfert de ceas, inginerul Ingo Retter intră în curte. Un sas frumos, înalt, bronzat, din zona Sibiului, care, de când a venit în zonă, se poartă ca orice țăran de-al locului. Om fără ifose. Aveam să-l văd în plină caniculă, dând la lopată împreună cu localnicii, purtând o cămașă descheiată aproape până jos, peste niște bermude kaki, neobosit din zori până-n asfințit, mereu printre oameni, pe teren, peste tot. N-are timp prea mult de discuții, dar poate să-mi spună cu toată convingerea că a fost uluit de câte vestigii s-au găsit pe ductul autostrăzii ăsteia. Că puține țări din Europa au atâtea bogății arheologice atât de vechi, multe din ele încă neexplorate. Zice asta, pentru că știe. Fiindcă el numai asta a făcut toată viața: drumuri, autostrăzi. A plecat din România în '90, iar în Germania, tot autostrăzi a făcut, unele din cele mai importante de acolo. "Deși cu o civilizație atât de înfloritoare și bogată, nemții n-au nici pe departe ce avem noi, în partea asta a Transilvaniei. Fiindcă noi suntem vechi, domnule. Aici a fost prima mare civilizație preistorică din Europa, «Alteeuropa», cum zic nemții”. Se simte că acestui om îi pasă de istorie, că n-ar distruge orice doar ca să grăbească lucrările. După aproape 20 de ani, Ingo s-a întors în România, sperând că poate ajuta și el, puțin, cu experiența sa, ca țara asta să meargă înainte. N-a fost așa cum și-a închipuit. E revoltat de "sistemul” de-aici, de felul în care sunt organizate lucrările, de faptul că noi nu știm să ne prețuim istoria.
Chiar astăzi a găsit din întâmplare un mormânt, lângă Cugir, în punctul numit "La Cruce”. Se pare că e unul foarte vechi, aproape de neolitic. A fost primul care a zărit craniul, sub lama excavatorului. Și a oprit totul. Tot șantierul! "Surprize” din astea au fost multe. În Germania, zice, nu s-ar fi întâmplat așa ceva. De-aia acolo construcțiile merg așa repede, fiindcă terenul este "curat”, examinat arheologic cu multă vreme înainte de-a porni excavatoarele. "Nu e vina arheologilor noștri. Ei sunt buni, mă mir c-au găsit atâtea lucruri, prea multe încă!, față de debandada în care s-a lucrat. În Germania și-n alte țări europene, acești arheologi sunt plătiți de stat, care are o strategie unitară asupra lucrării. Aici, toată autostrada a fost dată pe bucăți, unor firme private, fiindcă statul n-a vrut să dea bani, mai ales arheologilor. Partea asta a mea de 25 de kilometri e subcontractată de austriecii de la firma Strabag. Numai până acum, am cheltuit peste cinci milioane de euro, doar pentru arheologi. Cinci milioane! Excavatoare, mașini, scule, cazare, masă... Totul, până la ultima dăltiță e plătit de noi. Dincolo sunt italieni, mai încolo alți austrieci și așa mai departe... Cum să le pese unor oameni cu asemenea interese financiare de istoria unei țări străine, de care habar n-au, și care n-are o imagine prea grozavă dincolo?... No, iertați-mă, acuma iarăși trebuie să plec...”
Toată discuția noastră a decurs așa: întreruptă mereu, cam la zece minute, atunci când inginerului Retter îi suna din nou telefonul. Se ridica de la masă și alerga grăbit spre poartă, fără să ne zică nici un cuvânt. Revenea peste vreo jumătate de oră, reluând conversația de unde o lăsase. Și tot așa... "Nu am timp nici să dorm”, ne-a zis la final, zâmbind cu-un fel de amărăciune.
Metropole neolitice
Podei. Ultimul sit dinspre răsărit, dintre toate cele ale ținutului Tărtăriei. Cel mai vechi dintre toate... Aproape pustiu, căci săpăturile s-au încheiat de ceva vreme, mulți muncitori au plecat deja. Un platou blând, mângâiat de vânt, ce-mi aduce aminte de tărâmurile îndepărtate ale Scoției, de călătoriile noastre la zidul lui Hadrian, făcute cândva...

Nu se mai vede mare lucru, doar niște șanțuri și rădăcini de ziduri prelungi, foarte numeroase, ce se încolăcesc ciudat până departe, la marginea podișului. Atât. Au fost făcute poze ca mărturii, artefactele duse la București, învelite în bucăți de cârpă, pentru ca violența soarelui să nu le prefacă în pulbere. De aproape șapte milenii, ele nu au văzut lumina, deși au stat la 15-20 de centimetri sub pământ.
Nu mai mult. La 15-20 de centimetri, una din cele mai vechi și interesante cetăți neolitice ale lumi!
Arheologul Cătălin Zem stă tolănit ca un patriarh, pe-un șezlong jerpelit, tot sub o umbrelă de soare spălăcită, și-i urmărește pe cei câțiva oameni care încă mai lucrează pentru dânsul. Bărbos, impunător, c-o atitudine vicleană de țar rus, privind pieziș, precum un stăpân peste ogorul înalt, ancestral, pe care l-a descoperit el însuși. Nu mai are prea multe lucruri de făcut. Cetatea lui există. Este încă aici! În foarte scurtă vreme, peste ea va trece autostrada, dar nu mai are ce face. Măcar a găsit-o! Asta e marea lui izbândă. Cel puțin 6.500 de ani î.H., probabil 6.800. Cultura Petrești, dacă nu și mai veche. O impresionantă așezare pentru acele vremi preistorice, din care doar o mică parte s-a nimerit pe ductul autostrăzii: chiar intrarea. Fortificațiile de apărare. Porțiunea locuită e mai în spate, mult mai întinsă, dar Cătălin nu speră că va primi vreodată autorizație și bani ca să o cerceteze. Și-a luat de mult gândul de la acest vis. Pe ei, politicienii, nu-i interesează decât autostrada. Banii, prestigiul, afacerile, șpăgile. Dar fie și numai ce s-a găsit aici, pe această bucățică de șosea, este fantastic. Un sistem de fortificații nemaiîntâlnit niciunde în lume. O singură poartă de intrare, cu patru linii succesive de apărare îndărătul ei, puse cumva în zig-zag, ca-ntr-un complex labirint de ziduri și șanțuri, prin care nu puteai pătrunde nicicum până în miezul cetății, derutat fiind de acest labirint, năucit ca de-o vrajă.

"Momentul meu «de glorie» a fost cel în care am reușit să înțeleg schema acestui sistem de fortificații, care este foarte riguroasă. Ceva unic în lume! O întreagă geometrie, născocită de niște oameni care știau să facă măsurători precise, după niște proporții tainice, de adevărați strategi.
Practic, îi obligau pe cei ce se năpusteau asupra așezării, printr-un sistem de garduri enorme, să intre și să meargă doar pe unde voiau ei, stăpânii cetății. Îi «ghidau», efectiv, spre capcanele lor, în ambuscade militare bine controlate. E vorba de un efort imens, al unei comunități foarte numeroase. Doar pentru săparea șanțurilor ăstora s-a cheltuit o energie socială echivalentă cu cea a ridicării unor cetăți de piatră uriașe, în epoca clasică. Abia când am înțeles asta, mi-am dat seama ce am de fapt aici, în fața ochilor: o așezare ce n-a putut fi, poate, cucerită niciodată. O cetate eternă...”.
Două-trei luni de zile a avut Cătălin Zem la dispoziție ca să o găsească, să o "înțeleagă”. Atât. Acum poate vorbi aproape despre un "oraș” neolitic, cu oameni sedentari, străzi, temple, case de vreo 6 m/7 m înălțime, unele chiar cu-n etaj sau mai multe odăi. "Fără autostrada asta n-am fi știut nimic. Nimic!”, zice arheologul cu chip de țar și plete lungi, răscolite de vânt, privindu-și trist cetatea, pe care va trebui să o părăsească peste doar câteva săptămâni, pentru totdeauna. De-aici, de sus, se vede Mureșul, curba amplă și strălucitoare a râului pe care altădată navigau corăbii încărcate cu sare și aur, dinspre Sarmizegetusa spre Dunăre și apoi către lumea largă... Mai sus, pe valea Pianului, se spăla aur încă din străvechime.Puțin mai jos, la Turdaș, pe malul aceluiași Mureș, a fost găsită "perla arheologică a Transilvaniei”, cel mai vechi oraș fortificat din sud-estul Europei, mai bătrân decât piramidele Egiptului... Capitala supremă a întregii civilizații neolitice din această parte a continentului!... O gigantică metropolă neolitică, întinsă pe mai mult de-o sută de hectare, condusă de regi înfățișați în statui stând pe tron, unul din cele mai vechi și importante centre de producție și distribuție a ceramicii din istoria lumii... Peste acest oraș, chiar prin centrul lui, a trecut deja asfaltul autostrăzii...
Nădlac - Arad - Deva -Orăștie - Sibiu - Brașov - București - Fetești - Constanța... O dungă lungă, piezișă, ce pornește din Germania, străbătând Europa până spre Praga, Viena, Bratislava, Budapesta, și-n cele din urmă, spre întreaga Românie. Nu știu ce să zic. E bine să avem autostrăzi, fără dubii. Păcat însă că am avut și "ghinionul” ăsta istoric, de-a avea totodată și atâtea tezaure inestimabile, uriașe și atât de multe, față de celelalte țări... Doar în pământul ăsta românesc, fix pe traseul autostrăzii, au fost reperate câteva mii de asemenea situri, multe de-o importanță arheologică majoră. Mii! Dintre ele, nici o zecime n-au fost cercetate minuțios. În curând, toată această linie a comorilor ce străpunge continentul va purta doar un singur nume, pentru toți. I se va spune simplu: Coridorul IV pan-european. "
Sursa: Formula As - Bogdan Lupescu
Sursa: danielroxin.blogspot.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu