Din culisele revoluţiei islandeze

© Foto: Flickr.com/biologyfishman/cc-by

În ultimele luni, în presa şi în internetul românesc apar relatări despre succesele economice înregistrate de Islanda. „Revoluţia islandeză”, „Cine nu are pe cineva ca Hordur Torfason pentru a începe o revoluţie ca în Islanda, să-şi facă rost!”, „Islanda – un popor demn şi o democraţie adevărată” sunt doar câteva titluri de postări şi articole dedicate acestui subiect.

Este simptomatic faptul că mulţi dintre cei care privesc cu admiraţie la succesul Islandei în lupta cu sistemul financiar global şi la reuşitele economice ale acestei ţări consideră că reţeta succesului se rezumă la „o democraţie adevărată” şi la „un preşedinte care ascultă de popor”. Dorinţa de a vedea în Islanda un succes care se datorează unei democraţii funcţionale şi al controlului real exercitat de societatea civilă asupra clasei politice este de înţeles. Cei care au fost minţiţi în legătură cu „proprietăţile magice” ale democraţiei participative, dar au descoperit că alegerile nu schimbă nimic, iar suveranitatea declarată în Constituţie nu este luată în calcul de guvernele obediente faţă de FMI şi Bruxelles, au nevoie de un mit, de o legendă frumoasă, de un exemplu al unei ţări în care „idealurile europene” s-au materializat cu succes.

Realitatea din spatele „revoluţiei islandeze” este mult mai complexă, decât pare la prima vedere. Statul islandez a refuzat să finanţeze băncile falimentare prin îndatorarea statului, a interzis executarea silită celor care nu mai puteau achita ratele pentru locuinţele în care trăiau, a naţionalizat băncile, a reeşalonat forţat creditele acordate populaţiei şi a încarcerat bancheri şi foşti prim-miniştri care au transformat statul într-o structură de deservire a intereselor bancare. Mai mult, statul islandez a intrat în conflict cu Olanda şi Marea Britanie care doreau ca Islanda să compenseze clienţii străini ai filialelor băncilor islandeze deschise în Uniunea Europeană. Există naivi care cred că aceste victorii au fost obţinute de Islanda datorită „deciziilor populare consfinţite prin referendum” şi a capacităţilor de negociator ale preşedintelui Ólafur Ragnar Grímsson. Experienţa recentă arată că atât Uniunea Europeană, cât şi SUA pot ignora cu desăvârşire rezultatele unui vot popular, cel puţin în cazul României. De ce nu şi în cazul Islandei? Islanda a împrumutat 2 miliarde de dolari de la FMI (o sumă uriaşă pentru o ţară cu 319 mii de locuitori), fără ca FMI să-i impună condiţii precum susţinerea băncilor, tăierea sistemelor de ajutor social sau un program masiv de privatizare. De ce FMI a fost atât de blând cu Islanda şi este atât de dur cu România? Ce a făcut preşedintele Islandei şi ce nu va face niciodată guvernul României? Răspunsul este simplu: Islanda a şantajat Occidentul şi şi-a câştigat libertatea economică.

În 2008, în toiul crizei economice, guvernul islandez a demarat negocieri cu Moscova în vederea obţinerii de ajutor economic. După ce Marea Britanie, Olanda, Comisia Europeană şi FMI „au pus cuţitul la gâtul” guvernului islandez, conducerea de la Reykjavik s-a adresat Rusiei. Picătura care a împlut paharul a fost decizia Londrei de a îngheţa toate activele deţinute de statul islandez în baza unei legi de combatere a terorismului internaţional. În loc să se umilească la porţile Palatului Westminster sau să plângă la uşa lui Barroso, islandezii au recurs la şantaj direct:

„Din cauza faptului că mulţi dintre „prietenii noştri” nu doreau să ne ajute, am fost nevoiţi să căutăm prieteni noi”, declara atunci premierul Geir Haarde.

Deşi Rusia nu a recunoscut niciodată că negocierile aveau şi caracter politic, presa rusească discuta deschis despre „oportunitatea de a cumpăra ceva în Islanda”, iar unul dintre subiectele care se vehicula intens era ameninţarea guvernului de la Rezkjavik la adresa NATO. Baza maritimă de la Kefalik se putea transforma peste noapte într-un punct de staţionare şi aprovizionare a submarinelor nucleare ruseşti, ceea ce era un adevărat scenariu de coşmar pentru Washington. Şantajul islandez era clar şi vizibil pentru toată lumea. Occidentul a ales să renunţe la ideea de a forţa statul islandez să suporte costurile falimentului băncilor private, apoi s-a renunţat la programul de tăierea a ajutoarelor sociale, iar Olanda şi Marea Britanie nu au avut decât să se resemneze în faţa faptului împlinit. Fondul Monetar Internaţional, organizaţie controlată de SUA, a decis imediat să susţină financiar Islanda, fără a impune condiţii dure. Mai mulţi analişti occidentali au considerat acţiunile preşedintelui Torfasson drept o trădare a intereselor NATO, dar suportul popular de care se bucură preşedintele arată că populaţia îl consideră un veritabil patriot al Islandei. La Moscova, mulţi au privit cu admiraţie manevra islandeză, iar pe viitor conducerea islandeză ştie la cine să se adreseze pentru repetarea scenariului în caz de necesitate. În fond, utilizarea şantajului în relaţiile cu SUA şi Europa este o frumoasă tradiţie islandeză care datează din 1979, când guvernul de la Reykjavik a obţinut o lărgire a propriei zone maritime exclusive în detrimentul Marii Britanii, ameninţând NATO cu scenariul în care baza de la Kefalik ar fi fost cesionată în favoarea URSS.

Islanda a şantajat Occidentul şi a câştigat. Acelaşi tip de acţiune este acum în vogă în Europa de Est, iar unele decizii care irită la maxim capitalele occidentale se iau special pentru a demonstra că „islandezii din Europa de Est” sunt dispuşi să meargă până la capăt. Recenta vizită a lui Viktor Orban la Moscova şi declaraţiile preşedintelui ceh Miloš Zeman se înscriu în acelaşi trend.

România are posibilitatea de a obţine credite preferenţiale de la FMI, acceptarea creşterii salariilor, pensiilor, programelor sociale, renunţarea la programe de privatizare, ba chiar şi finanţarea întreprinderilor bugetare din banii obţinuţi de la structurile financiare supranaţionale. Trebuie doar să facă acelaşi lucru pe care l-a făcut Islanda. Din păcate pentru populaţie, în clasa politică din România nu există jucători capabili să-i spună luiDuaneC.Butcher: „Aveţi de ales. Dacă FMI nu renunţă la toate constrângerile din scrisoarea de intenţie şi nu ne creditează fără condiţii adiţionale, atunci găsim altă sursă de finanţare, iar scutul de la Deveselu încetează să mai existe.”

Sursa: romanian.ruvr.ru