„Revenirea economică a Islandei arată avantajele neintrării în zona euro.” (Paul Krugman, laureat Nobel pentru Economie)

Contrar așteptărilor, criza din Islanda s-a sfârșit prin recuperarea de către islandezi a drepturilor lor suverane, printr-un proces de democrație participativă directă, care a condus, în final, la crearea unei noi Constituții. Dar asta numai după multă luptă.

Geir Haarde, prim-ministrul guvernului de coaliție social-democrat, a negociat acordarea unui împrumut de 2.100.000 de dolari, la care țările nordice au adăugat alte două milioane și jumătate. Dar comunitatea financiară externă a făcut presiuni asupra Islandei să impună măsuri drastice de austeritate. FMI și Uniunea Europeană au dorit să preia datoriile în contul lor, susținând că aceasta este singura modalitate prin care țara va putea să își achite datoriile către Olanda și Marea Britanie, care promiseseră să își despăgubească cetățenii.

Protestele și revoltele au continuat, forțând, în cele din urmă, guvernul să demisioneze. Alegerile au fost grăbite, având loc în aprilie 2009, rezultând în formarea unei coaliții de stânga, care a condamnat sistemul economic neoliberal, dar care a cedat imediat solicitărilor ca Islanda să achite un total de trei milioane și jumătate de euro. Aceasta presupunea ca fiecare cetățean islandez să plătească 100 de euro pe lună timp de cincisprezece ani, cu o dobândă de 5,5%, pentru a achita o datorie efectuată de instituții private. Acesta a fost picătura care a umplut paharul.

Ce s-a întâmplat apoi a fost ceva extraordinar. Concepția că cetățenii trebuie să plătească oalele sparte ale unui monopol financiar nedrept, că o țară întreagă trebuie să fie impozitată la sânge pentru a achita datorii private a fost spulberată; relația dintre cetățeni și instituțiile politice s-a schimbat și, în cele din urmă, liderii politici ai Islandei au trecut de partea alegătorilor lor. Șeful statului, Olafur Ragnar Grimsson, a refuzat să ratifice legea care i-ar fi făcut pe cetățenii Islandei responsabili pentru datoriile bancherilor și a acceptat solicitările privind organizarea unui referendum.

Desigur, comunitatea internațională a crescut presiunea asupra Islandei. Marea Britanie și Olanda au amenințat cu represalii dure, care ar fi izolat țara. În timp ce islandezii mergeau la vot, bancherii străini au amenințat că vor bloca orice ajutor din partea FMI. Guvernul britanic a avertizat că va îngheța economiile și conturile curente islandeze. După cum a declarat Grimsson: „Ni s-a spus că dacă refuzăm condițiile impuse de comunitatea internațională, vom deveni Cuba Nordului. Dar dacă am fi acceptat, am fi devenit un Haiti al Nordului”. (De multe ori am scris că, atunci când cubanezii se uita la situația cumplită în care se află țara lor vecină, Haiti, se simt, cu siguranță, norocoști).

La referendumul din martie 2010, 93% dintre cetățeni au votat împotriva rambursării datoriei. FMI a blocat imediat împrumutul. Dar islandezii nu s-au lăsat intimidați. Cu sprijinul populației indignate, guvernul a desfășurat investigații civile și penale împotriva celor vinovați de criza financiară. Interpolul a emis un mandat internațional de arestare împotriva fostului președinte al băncii Kaupthing, Sigurdur Einarsson, în timp ce alți bancheri responsabili de crah au fugit din țară.

Dar islandezii nu s-au oprit aici. Ei au decis să elaboreze o nouă constituție, care să elibereze țara de sub jugul finanței internaționale și al banilor virtuali.

Pentru a scrie noua constituție, poporul Islandei a ales douăzeci și cinci de cetățeni din 522 de persoane, care nu erau afiliate niciunui partid politic, dar care erau recomandate de cel puțin treizeci de cetățeni. Acest document nu a fost întocmit de o mână de politicieni, ci a fost scris pe internet. Reuniunile constitutive sunt anunțate on-line, iar cetățenii își pot trimite comentariile și sugestiile, putând urmări modul cum documentul ajunge în forma finală. Constituția care rezultă în urma acestui proces democratic participativ va fi trimisă Parlamentului pentru aprobare după următoarele alegeri.

Astăzi, această țară își revine spectaculos din colapsul financiar prin măsuri exact opuse celor considerate, în general, de neevitat. Grecilor li s-a spus că privatizarea sectorului lor public este singura soluție. Iar populația Italiei, Spaniei și Portugaliei se confruntă cu aceleași amenințări.

Ei ar trebui să privească la Islanda. Refuzând să se înrobească intereselor străine, poporul acestei țări mici a pus piciorul în prag și a aratat ca el este suveran. Din acest motiv, ceea ce s-a întâmplat în Islanda este un subiect tabu pentru presă.

Mica țară insulară din nordul Europei, Islanda, cunoaște în prezent una dintre cele mai spectaculoase redresări economice din toate timpurile. După privatizarea sectorului bancar, care a fost finalizată în anul 2000, economia a intrat „în vrie” după ce, pe parcursul a cinci ani, băncile private au acordat împrumuturi în valoare de 120 miliarde de dolari (de 10 de ori mai mult decât valoarea economiei Islandei). A fost creat un balon economic uriaș, care a condus la dublarea prețurilor imobiliare, permitand unui mic procent din populația Islandei să se îmbogățească suficient de mult pentru a face investiții în străinătate și pentru a-și cumpăra vile, iahturi și avioane private, lăsând, în schimb, o datorie imposibil de rambursat pe umerii tuturor islandezilor. Islanda se confrunta cu falimentul național.

Ca reacție la prăbușirea sistemului bancar, revoluția din Islanda împotriva acestei tiranii financiare a început în octombrie 2008, mai curând spontan, în stradă, în fața clădirii Adunării generale din Islanda.

În decursul a cinci luni, banca principală a Islandei a fost naționalizată, funcționarii guvernamentali au fost forțați să demisioneze, vechiul guvern a fost lichidat și un nou guvern a fost instalat. Până în martie 2010, poporul Islandei a votat pentru refuzul de a plăti datoria de 3,500 milioane de euro creată de bancheri și în jur de 200 de directori și bancheri de nivel înalt responsabili pentru criza economică din țară fie au fost arestați, fie s-au confruntat cu acuzații penale.

În februarie 2011, a avut loc o nouă adunare constituțională cu sarcina de a rescrie constituția micii țări, al cărei obiectiv era să împiedice țară să se mai înglobeze în datorii prin împrumuturi în valută străină. Acest clip video din filmul Inside Job oferă unele amănunte despre cauzele care au declanșat criza financiară în Islanda

https://www.youtube.com/watch?v=5PSeS7RoUMM

Așadar, cum este provocată o astfel de revoluție, care să mobilizeze cetățenii pentru a reacționa eficient la jaful economic colosal cauzat de bancheri și de politicieni?

Hörður Torfason, un activist neobosit din Islanda, este renumit pentru organizarea „revoluției de bucătărie” islandeze. La început el a stat în fața parlamentului informând trecătorii și denunțând escrocheriile strigătoare la cer ale elitei care lucra acolo. Atunci când comunitatea financiară externă (FMI și Uniunea Europeană) a făcut presiuni asupra Parlamentului Islandei să adopte legi care să impună rambursarea datoriilor private făcute de bancheri, revoluția a fost oficial declanșată și a escaladat aproape până la violentă atunci când unii islandezi au început să arunce cu pietre în Capitoliu, încercând să forțeze guvernul să redreseze situația.

Torfason și susținătorii săi au știut că o revoluție nonviolentă ar fi mai eficientă și a format un „zid uman”, alcătuit din cetățeni îmbrăcați în costume portocalii, între protestatarii furioși care aruncau cu pietre și poliție. Torfason credea că, pentru ca o mișcare să aibă sorți de izbândă, e nevoie de folosirea rațiunii și a informațiilor, precum și de demonstrații pașnice, pentru a transmite politicienilor un mesaj puternic că oamenii refuză să plătească datoriile bancherilor.

Rezultatul final al rezistenței pașnice în fața tiraniei economice este un exemplu pentru toate țările occidentale, care sunt în prezent aduse la ananghie de un sistem bancar total corupt.

Această poveste este cu mult diferită față de ceea ce s-a întâmplat în Statele Unite de când a izbucnit criza bancară în 2008. Au fost acordate „bailout”-uri (ajutoare constând în injectarea de lichidități din buzunarele plătitorilor de taxe, n. tr.) uriașe bancherilor și nici una dintre părțile responsabile nu a fost supusă urmăririi penale.

În Islanda, prim-ministrul a fost pus sub acuzare, peste 200 de dosare penale au fost intentate împotriva bancherilor și toți foștii directori executivi ai celor mai mari trei bănci au fost arestați. Noul guvern a sprijinit cetățenii aprobând un acord de remitere a datoriilor, prin care au fost iertate datoriile care depășeau 110% din valoarea locuințelor. Astfel, „băncile au iertat datorii care echivalau cu 13% din Produsul Intern Brut, ușurând povara datoriilor pentru mai mult de un sfert din populație.” (Bloomberg.com)

În prezent, economia Islandei este înfloritoare, cunoscând o creștere de 2,9% în 2011, iar OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică) a estimat o creștere de 2,4% în 2012 și 2013.

„Lecția pe care trebuie să o învățăm din criza islandeză este că, dacă alte țări consideră că e necesară diminuarea datoriilor, ele ar trebui să ia aminte la succesul pe care l-a avut în Islanda «acordul 110%». Este cel mai generos acord de acest gen realizat vreodata” (Thorolfur Matthiasson, profesor de economie la Universitatea din Reykjavik, din Islanda (Bloomberg.com)

https://www.youtube.com/watch?v=d6yBdEoK_Xc
Pe timpul acestor ani de criză mondială, în Islanda s-a desfăşurat o revoluţie tăcută, paşnică ce a dus la eliberarea acestui mic stat de sub influenţa ocultei bancare mondiale. ( Va rugam,trimiteti aceste informartii mai departe,impreuna putem invinge si noi sistemul corupt din Romania )

În acest timp, în România, autorităţile repetau necontenit că singura soluţie pentru ţara noastră este un acord cu FMI, urmat de măsuri foarte dure de austeritate îndreptate împotriva populaţiei, pe care le ştim foarte bine, pentru că mulţi dintre noi le-am simţit pe propria piele.

Atunci când a fost vorba de revoltele din Tunisia, Egipt sau Libia, ori de mega înscenări de genul uciderii lui Osama Bin Laden, mass-media de pretutindeni şi de la noi nu au mai contenit cu relatările, reportajele şi dezbaterile televizate. În cazul Islandei însă a fost o tăcere totală.

Iată o traducere, care circulă pe Internet, a unui articol spaniol care prezintă derularea evenimentelor în cazul revoluţiei din Islanda:

În Islanda, ţara în care Guvernul a fost demis în totalitate, marile bănci au fost naţionalizate, s-a decis să nu se plătească datoria creată în Marea Britanie şi Olanda, din cauza politicii lor financiare rău intenţionate şi s-a creat un grup popular pentru a rescrie Constituţia.

Şi toate acestea paşnic. O revoluţie împotriva puterii care ne-a adus la criza actuală. De ce aceste fapte nu au devenit cunoscute de doi ani: Ce se întâmplă dacă alţi cetăţeni UE vor lua exemplu? Iată pe scurt, istoria evenimentelor:

1. Se naţionalizează cea mai mare bancă din ţară. Se prăbuşeşte moneda, bursa îşi suspendă activitatea. Ţara este în stare de faliment.
2. Protestele populare din faţa Parlamentului fac să fie convocate alegeri anticipate şi provoacă demisia primului-ministru şi a membrilor Guvernului în bloc. Continuă situaţia economica nefavorabilă. Printr-o lege se propune rambursarea datoriei către Marea Britanie şi Olanda având de plată suma de 3.500 de milioane de euro, o sumă pe care toate familiile islandeze să o plătească lunar pentru următorii 15 ani la 5,5% dobândă.
3. Oamenii ajung să iasă în stradă şi cer ca această lege să fie supusă referendumului. În ianuarie 2010, preşedintele refuză să o ratifice şi anunţă că se va consulta poporul. La referendumul, organizat în luna martie, 93% din voturi au fost împotriva acestei legi. Pentru toate acestea, Guvernul începe o anchetă pentru a rezolva responsabilităţile legale ale crizei. Începe arestarea mai multor bancheri seniori şi directori. Interpolul emite un ordin, şi toţi bancherii implicaţi, pleacă din ţară.

În acest context de criză, se alege o adunare pentru a elabora o nouă Constituţie care să includă lecţiile învăţate în urma crizei şi pentru a înlocui pe cea curentă, o copie a Constituţiei daneze. Pentru a face acest lucru, se merge direct la poporul suveran. Se aleg 25 cetăţeni fără afiliere politică, din 522 care şi-au depus candidaturile, pentru care era necesar să fie majori şi să aibă sprijinul a 30 de persoane. Adunarea constituţională începe activitatea în februarie 2011. Prezintă un proiect de Constituţie bazată pe recomandările poporului din diverse reuniuni din întreaga ţară. Noua Constituţie trebuie să fie aprobată de către actualul Parlament şi de cel care se va forma după alegerile legislative.

Aceasta este scurta istorie a Revoluţiei din Islanda: demisia Guvernului în bloc, naţionalizarea băncilor, un referendum pentru a permite oamenilor să decidă cu privire la deciziile economice, închisoare pentru cei responsabili pentru criză şi rescrierea Constituţiei de către cetăţeni. S-a menţionat acest lucru în mass-media europene? S-a comentat cu privire la acest lucru în talkshow-urile politice? S-au văzut imaginile evenimentelor la televizor? Bineînţeles că nu.

Poporul islandez a fost în măsură să dea o lecţie pentru toată Europa, să se împotrivească întregului sistem şi să ofere o lecţie de democraţie întregii lumi.

sursa: romania.linure.com

http://2blackjack1.wordpress.com/

Nici o informatie despre Islanda… ne intrebam retoric: de ce?

Cum se face că ştirile din lumea întreagă, mai ales din acele zone sau țări în care există conflicte sociale, cum ar fi Siria şi, mai nou, Egiptul, sunt prezentate mai mult sau mai puţin trunchiat şi aproape în totalitate manipulat, iar despre Islanda nimeni nu mai suflă o vorbă? Niciun post de televiziune, niciun ziar şi nicio revistă nu mai vorbește despre această ţară remarcabilă, care până în prezent este singura de pe glob ce a decis să îndepărteze în totalitate de la conducerea ei şi din sistemul bancar cabala malefică a bancherilor şi „Iluminaţilor”.
În Islanda poporul, deşi puţin numeros (aproximativ 322 000 de locuitori), a determinat cu câţiva ani în urma demisia guvernului, băncile importante au fost naţionalizate şi, în plus, s-a decis ca ţara să nu mai plătească datoriile ce au fost contractate de către şefii acestor bănci cu Marea Britanie şi Olanda, împrumuturi care ar fi adus statul în genunchi într-un timp relativ scurt. Mai mult decât atât, s-a creat un grup popular care a rescris Constituţia ţării.

Toate aceste remarcabile transformări de natură financiară, economică şi guvernamentală au fost realizate într-un mod paşnic, fără violenţă. Altfel spus, a avut loc o revoluţie împotriva Puterii Mondiale, care a determinat criza globală actuală. Acesta este de fapt motivul principal pentru care nu s-a mai scris şi comentat nimic despre Islanda în ultimii 3 ani: cenzura elitei malefice a lucrat eficient. 
Motivul la care ne referim este simplu de înţeles: ce s-ar fi întâmplat dacă, ascultând şi urmărind ştirile despre Islanda, alte popoare din UE i-ar fi urmat exemplul? Fără îndoială, aceasta ar fi însemnat dricul şi drumul spre groapă al cabalei malefice, ce urmăreşte să ţină sub control şi asuprire întreaga omenire. Mai mult decât atât, Islanda a fost singura ţară până în prezent care a efectuat arestări ale unor persoane publice (directori executivi, preşedinţi de bănci, miniştri etc), care s-au dovedit corupţi şi care au acţionat în defavoarea bunăstării poporului şi al ţării.

Ascunzând şi oprind orice informaţie despre Islanda, conducerea UE şi a Americii a mizat fără îndoială pe prostia şi ignoranța colosală a maselor de oameni, pe inerţia lor proverbiala, care încă o dată au avut efectul scontat: oamenii sunt nemulţumiţi, dar prefera să rămână în casele lor, aşteptând un eventual „salvator” providenţial care să vină şi să le rezolve problemele.
Experienţa complexă, cumulată pe parcursul a sute de ani de către „Iluminaţi” în privinţa grupurilor şi maselor de oameni, le-a permis să manipuleze cu destulă uşurinţă ideile, informarea şi conceptele oamenilor de pe planetă, păstrându-i pe aceștia la un nivel adeseori vecin cu îndobitocirea. 

În aceste condiţii este relativ dificil să existe o scânteie a acţiunii eliberatoare. Şi totuşi, mai ales în anumite zone de pe glob, aceasta pare să apară din ce în ce mai des, mai insistent. Probabil nu va fi peste tot ca în Islanda, cel puţin în primele faze, dar ceea ce este sigur e că schimbarea regimurilor financiar, economic, politic şi social este iminentă.

Sursa: http://www.edituradaksha.ro/

Succesul Islandei sau de ce nu a fost mediatizată revoluția islandeză... (video)

De ce mass-media internațională și cea românească nu ne-a vorbit despre Islanda, țara care a reușit să rezolve criza economică și să trimită la închisoare bancherii responsabili de aceasta, țara unde s-a produs o REVOLUȚIE PAȘNICĂ, acum câțiva ani? - Pentru că se poate și altfel decât ne spun mafioții ce trag sforile la vârful Uniunii Europene iar noi nu trebuie să știm asta, pentru că ne-ar putea veni idei similare. Pentru că dacă am face la fel, am da peste cap planurile de înrobire ale națiunilor europene, coordonate de FMI sau BM...

Ceea ce au făcut Islandezii ne demonstrează că există soluții. Ei au învins sistemul și și-au luat viața în propriile mâini. Noi de ce să nu facem la fel?

Urmărește un video de 7 minute despre miracolul islandez:

Daniel Roxin

Sursa: http://danielroxin.blogspot.ro

Presedintele Islandei Olafur Ragnar Grimsson: Lăsaţi băncile să crape

Iata ce a spus Olafur G. la Davos,va rugam dat click la mai mult. La recenta reuniune de la Davos a Forumului Economic Mondial al cărui slogan a fost “Criza din Europa este departe de a se fi terminat”, Preşedintele Islandei, Olafur Ragnar Grimsson, a declarat pentru un post TV că este mai bine ca băncile să fie lăsate să “crape”, oferind exemplul ţării sale care acum a scăpat de criza economică şi se reface rapid, după ce băncile din Islanda au dat faliment:Reporterul întreabă: “De ce este Islanda o rază de speranţă, de ce Islanda a supravieţuit în timp ce Europa încă se scufundă? Ce aţi făcut dvs. diferit?” Răspunsul preşedintelui Islandei este edificator:”Islanda nu a urmat măsurile economice “ortodoxe” din economia occidentală (referindu-se la salvarea băncilor de către Occident), ba chiar a lăsat băncile să “crape”; Islanda nu a adoptat nici-o măsură de austeritate, aşa cum s-a făcut în toată Europa. Rezultatul este că după numai 4 ani, Islanda se reface rapid, în timp ce restul Europei încă suferă de pe urma crizei.”De ce se consideră că băncile sunt “sfintele biserici” ale economiei moderne, peste tot în Europa? De ce nu se permite băncilor private să dea faliment, ca orice companie comercială? Teoria că băncile trebuie salvate este aceea că bancherii să fie lăsaţi să beneficieze de favoruri uriaşe, iar greşelile lor să fie plătite de către oamenii simpli prin creşterea taxelor şi a altor măsuri de devalorizare financiară, toate sub scuza austerităţii. Trebuie să vă daţi seama că oamenii nu vor accepta asta la nesfârşit.”

sursa: youtube.com

gandeste.org

Din culisele revoluţiei islandeze

© Foto: Flickr.com/biologyfishman/cc-by

În ultimele luni, în presa şi în internetul românesc apar relatări despre succesele economice înregistrate de Islanda. „Revoluţia islandeză”, „Cine nu are pe cineva ca Hordur Torfason pentru a începe o revoluţie ca în Islanda, să-şi facă rost!”, „Islanda – un popor demn şi o democraţie adevărată” sunt doar câteva titluri de postări şi articole dedicate acestui subiect.

Este simptomatic faptul că mulţi dintre cei care privesc cu admiraţie la succesul Islandei în lupta cu sistemul financiar global şi la reuşitele economice ale acestei ţări consideră că reţeta succesului se rezumă la „o democraţie adevărată” şi la „un preşedinte care ascultă de popor”. Dorinţa de a vedea în Islanda un succes care se datorează unei democraţii funcţionale şi al controlului real exercitat de societatea civilă asupra clasei politice este de înţeles. Cei care au fost minţiţi în legătură cu „proprietăţile magice” ale democraţiei participative, dar au descoperit că alegerile nu schimbă nimic, iar suveranitatea declarată în Constituţie nu este luată în calcul de guvernele obediente faţă de FMI şi Bruxelles, au nevoie de un mit, de o legendă frumoasă, de un exemplu al unei ţări în care „idealurile europene” s-au materializat cu succes.

Realitatea din spatele „revoluţiei islandeze” este mult mai complexă, decât pare la prima vedere. Statul islandez a refuzat să finanţeze băncile falimentare prin îndatorarea statului, a interzis executarea silită celor care nu mai puteau achita ratele pentru locuinţele în care trăiau, a naţionalizat băncile, a reeşalonat forţat creditele acordate populaţiei şi a încarcerat bancheri şi foşti prim-miniştri care au transformat statul într-o structură de deservire a intereselor bancare. Mai mult, statul islandez a intrat în conflict cu Olanda şi Marea Britanie care doreau ca Islanda să compenseze clienţii străini ai filialelor băncilor islandeze deschise în Uniunea Europeană. Există naivi care cred că aceste victorii au fost obţinute de Islanda datorită „deciziilor populare consfinţite prin referendum” şi a capacităţilor de negociator ale preşedintelui Ólafur Ragnar Grímsson. Experienţa recentă arată că atât Uniunea Europeană, cât şi SUA pot ignora cu desăvârşire rezultatele unui vot popular, cel puţin în cazul României. De ce nu şi în cazul Islandei? Islanda a împrumutat 2 miliarde de dolari de la FMI (o sumă uriaşă pentru o ţară cu 319 mii de locuitori), fără ca FMI să-i impună condiţii precum susţinerea băncilor, tăierea sistemelor de ajutor social sau un program masiv de privatizare. De ce FMI a fost atât de blând cu Islanda şi este atât de dur cu România? Ce a făcut preşedintele Islandei şi ce nu va face niciodată guvernul României? Răspunsul este simplu: Islanda a şantajat Occidentul şi şi-a câştigat libertatea economică.

În 2008, în toiul crizei economice, guvernul islandez a demarat negocieri cu Moscova în vederea obţinerii de ajutor economic. După ce Marea Britanie, Olanda, Comisia Europeană şi FMI „au pus cuţitul la gâtul” guvernului islandez, conducerea de la Reykjavik s-a adresat Rusiei. Picătura care a împlut paharul a fost decizia Londrei de a îngheţa toate activele deţinute de statul islandez în baza unei legi de combatere a terorismului internaţional. În loc să se umilească la porţile Palatului Westminster sau să plângă la uşa lui Barroso, islandezii au recurs la şantaj direct:

„Din cauza faptului că mulţi dintre „prietenii noştri” nu doreau să ne ajute, am fost nevoiţi să căutăm prieteni noi”, declara atunci premierul Geir Haarde.

Deşi Rusia nu a recunoscut niciodată că negocierile aveau şi caracter politic, presa rusească discuta deschis despre „oportunitatea de a cumpăra ceva în Islanda”, iar unul dintre subiectele care se vehicula intens era ameninţarea guvernului de la Rezkjavik la adresa NATO. Baza maritimă de la Kefalik se putea transforma peste noapte într-un punct de staţionare şi aprovizionare a submarinelor nucleare ruseşti, ceea ce era un adevărat scenariu de coşmar pentru Washington. Şantajul islandez era clar şi vizibil pentru toată lumea. Occidentul a ales să renunţe la ideea de a forţa statul islandez să suporte costurile falimentului băncilor private, apoi s-a renunţat la programul de tăierea a ajutoarelor sociale, iar Olanda şi Marea Britanie nu au avut decât să se resemneze în faţa faptului împlinit. Fondul Monetar Internaţional, organizaţie controlată de SUA, a decis imediat să susţină financiar Islanda, fără a impune condiţii dure. Mai mulţi analişti occidentali au considerat acţiunile preşedintelui Torfasson drept o trădare a intereselor NATO, dar suportul popular de care se bucură preşedintele arată că populaţia îl consideră un veritabil patriot al Islandei. La Moscova, mulţi au privit cu admiraţie manevra islandeză, iar pe viitor conducerea islandeză ştie la cine să se adreseze pentru repetarea scenariului în caz de necesitate. În fond, utilizarea şantajului în relaţiile cu SUA şi Europa este o frumoasă tradiţie islandeză care datează din 1979, când guvernul de la Reykjavik a obţinut o lărgire a propriei zone maritime exclusive în detrimentul Marii Britanii, ameninţând NATO cu scenariul în care baza de la Kefalik ar fi fost cesionată în favoarea URSS.

Islanda a şantajat Occidentul şi a câştigat. Acelaşi tip de acţiune este acum în vogă în Europa de Est, iar unele decizii care irită la maxim capitalele occidentale se iau special pentru a demonstra că „islandezii din Europa de Est” sunt dispuşi să meargă până la capăt. Recenta vizită a lui Viktor Orban la Moscova şi declaraţiile preşedintelui ceh Miloš Zeman se înscriu în acelaşi trend.

România are posibilitatea de a obţine credite preferenţiale de la FMI, acceptarea creşterii salariilor, pensiilor, programelor sociale, renunţarea la programe de privatizare, ba chiar şi finanţarea întreprinderilor bugetare din banii obţinuţi de la structurile financiare supranaţionale. Trebuie doar să facă acelaşi lucru pe care l-a făcut Islanda. Din păcate pentru populaţie, în clasa politică din România nu există jucători capabili să-i spună luiDuaneC.Butcher: „Aveţi de ales. Dacă FMI nu renunţă la toate constrângerile din scrisoarea de intenţie şi nu ne creditează fără condiţii adiţionale, atunci găsim altă sursă de finanţare, iar scutul de la Deveselu încetează să mai existe.”

Sursa: romanian.ruvr.ru

Revoluția din Islanda: Aflați cum au fost învinși bancherii prin democrație participativă

„Revenirea economică a Islandei arată avantajele neintrării în zona euro.”  (Paul Krugman, laureat Nobel pentru Economie)

Contrar așteptărilor, criza din Islanda s-a sfârșit prin recuperarea de către islandezi a drepturilor lor suverane, printr-un proces de democrație participativă directă, care a condus, în final, la crearea unei noi Constituții. Dar asta numai după multă luptă.

Geir Haarde, prim-ministrul guvernului de coaliție social-democrat, a negociat acordarea unui împrumut de 2.100.000 de dolari, la care țările nordice au adăugat alte două milioane și jumătate. Dar comunitatea financiară externă a făcut presiuni asupra Islandei să impună măsuri drastice de austeritate. FMI și Uniunea Europeană au dorit să preia datoriile în contul lor, susținând că aceasta este singura modalitate prin care țara va putea să își achite datoriile către Olanda și Marea Britanie, care promiseseră să își despăgubească cetățenii.

Protestele și revoltele au continuat, forțând, în cele din urmă, guvernul să demisioneze. Alegerile au fost grăbite, având loc în aprilie 2009, rezultând în formarea unei coaliții de stânga, care a condamnat sistemul economic neoliberal, dar care a cedat imediat solicitărilor ca Islanda să achite un total de trei milioane și jumătate de euro. Aceasta presupunea ca fiecare cetățean islandez să plătească 100 de euro pe lună timp de cincisprezece ani, cu o dobândă de 5,5%, pentru a achita o datorie efectuată de instituții private. Acesta a fost picătura care a umplut paharul.

Ce s-a întâmplat apoi a fost ceva extraordinar. Concepția că cetățenii trebuie să plătească oalele sparte ale unui monopol financiar nedrept, că o țară întreagă trebuie să fie impozitată la sânge pentru a achita datorii private a fost spulberată; relația dintre cetățeni și instituțiile politice s-a schimbat și, în cele din urmă, liderii politici ai Islandei au trecut de partea alegătorilor lor. Șeful statului, Olafur Ragnar Grimsson, a refuzat să ratifice legea care i-ar fi făcut pe cetățenii Islandei responsabili pentru datoriile bancherilor și a acceptat solicitările privind organizarea unui referendum.

Desigur, comunitatea internațională a crescut presiunea asupra Islandei. Marea Britanie și Olanda au amenințat cu represalii dure, care ar fi izolat țara. În timp ce islandezii mergeau la vot, bancherii străini au amenințat că vor bloca orice ajutor din partea FMI. Guvernul britanic a avertizat că va îngheța economiile și conturile curente islandeze. După cum a declarat Grimsson: „Ni s-a spus că dacă refuzăm condițiile impuse de comunitatea internațională, vom deveni Cuba Nordului. Dar dacă am fi acceptat, am fi devenit un Haiti al Nordului”. (De multe ori am scris că, atunci când cubanezii se uita la situația cumplită în care se află țara lor vecină, Haiti, se simt, cu siguranță, norocoști).

La referendumul din martie 2010, 93% dintre cetățeni au votat împotriva rambursării datoriei. FMI a blocat imediat împrumutul. Dar islandezii nu s-au lăsat intimidați. Cu sprijinul populației indignate, guvernul a desfășurat investigații civile și penale împotriva celor vinovați de criza financiară. Interpolul a emis un mandat internațional de arestare împotriva fostului președinte al băncii Kaupthing, Sigurdur Einarsson, în timp ce alți bancheri responsabili de crah au fugit din țară.

Dar islandezii nu s-au oprit aici. Ei au decis să elaboreze o nouă constituție, care să elibereze țara de sub jugul finanței internaționale și al banilor virtuali.

Pentru a scrie noua constituție, poporul Islandei a ales douăzeci și cinci de cetățeni din 522 de persoane, care nu erau afiliate niciunui partid politic, dar care erau recomandate de cel puțin treizeci de cetățeni. Acest document nu a fost întocmit de o mână de politicieni, ci a fost scris pe internet. Reuniunile constitutive sunt anunțate on-line, iar cetățenii își pot trimite comentariile și sugestiile, putând urmări modul cum documentul ajunge în forma finală. Constituția care rezultă în urma acestui proces democratic participativ va fi trimisă Parlamentului pentru aprobare după următoarele alegeri.

Astăzi, această țară își revine spectaculos din colapsul financiar prin măsuri exact opuse celor considerate, în general, de neevitat. Grecilor li s-a spus că privatizarea sectorului lor public este singura soluție. Iar populația Italiei, Spaniei și Portugaliei se confruntă cu aceleași amenințări.

Ei ar trebui să privească la Islanda. Refuzând să se înrobească intereselor străine, poporul acestei țări mici a pus piciorul în prag și a aratat ca el este suveran. Din acest motiv, ceea ce s-a întâmplat în Islanda este un subiect tabu pentru presă. (freedominfonetwork.org)

Mica țară insulară din nordul Europei, Islanda, cunoaște în prezent una dintre cele mai spectaculoase redresări economice din toate timpurile. După privatizarea sectorului bancar, care a fost finalizată în anul 2000, economia a intrat „în vrie” după ce, pe parcursul a cinci ani, băncile private au acordat împrumuturi în valoare de 120 miliarde de dolari (de 10 de ori mai mult decât valoarea economiei Islandei). A fost creat un balon economic uriaș, care a condus la dublarea prețurilor imobiliare, permitand unui mic procent din populația Islandei să se îmbogățească suficient de mult pentru a face investiții în străinătate și pentru a-și cumpăra vile, iahturi și avioane private, lăsând, în schimb, o datorie imposibil de rambursat pe umerii tuturor islandezilor. Islanda se confrunta cu falimentul național.

Ca reacție la prăbușirea sistemului bancar, revoluția din Islanda împotriva acestei tiranii financiare a început în octombrie 2008, mai curând spontan, în stradă, în fața clădirii Adunării generale din Islanda.

În decursul a cinci luni, banca principală a Islandei a fost naționalizată, funcționarii guvernamentali au fost forțați să demisioneze, vechiul guvern a fost lichidat și un nou guvern a fost instalat. Până în martie 2010, poporul Islandei a votat pentru refuzul de a plăti datoria de 3,500 milioane de euro creată de bancheri și în jur de 200 de directori și bancheri de nivel înalt responsabili pentru criza economică din țară fie au fost arestați, fie s-au confruntat cu acuzații penale.

În februarie 2011, a avut loc o nouă adunare constituțională cu sarcina de a rescrie constituția micii țări, al cărei obiectiv era să împiedice țară să se mai înglobeze în datorii prin împrumuturi în valută străină. Acest clip video din filmul Inside Job oferă unele amănunte despre cauzele care au declanșat criza financiară în Islanda:

Așadar, cum este provocată o astfel de revoluție, care să mobilizeze cetățenii pentru a reacționa eficient la jaful economic colosal cauzat de bancheri și de politicieni?

Hörður Torfason, un activist neobosit din Islanda, este renumit pentru organizarea „revoluției de bucătărie” islandeze. La început el a stat în fața parlamentului informând trecătorii și denunțând escrocheriile strigătoare la cer ale elitei care lucra acolo. Atunci când comunitatea financiară externă (FMI și Uniunea Europeană) a făcut presiuni asupra Parlamentului Islandei să adopte legi care să impună rambursarea datoriilor private făcute de bancheri, revoluția a fost oficial declanșată și a escaladat aproape până la violentă atunci când unii islandezi au început să arunce cu pietre în Capitoliu, încercând să forțeze guvernul să redreseze situația.

Torfason și susținătorii săi au știut că o revoluție nonviolentă ar fi mai eficientă și a format un „zid uman”, alcătuit din cetățeni îmbrăcați în costume portocalii, între protestatarii furioși care aruncau cu pietre și poliție. Torfason credea că, pentru ca o mișcare să aibă sorți de izbândă, e nevoie de folosirea rațiunii și a informațiilor, precum și de demonstrații pașnice, pentru a transmite politicienilor un mesaj puternic că oamenii refuză să plătească datoriile bancherilor.

Rezultatul final al rezistenței pașnice în fața tiraniei economice este un exemplu pentru toate țările occidentale, care sunt în prezent aduse la ananghie de un sistem bancar total corupt.

Această poveste este cu mult diferită față de ceea ce s-a întâmplat în Statele Unite de când a izbucnit criza bancară în 2008. Au fost acordate „bailout”-uri (ajutoare constând în injectarea de lichidități din buzunarele plătitorilor de taxe, n. tr.) uriașe bancherilor și nici una dintre părțile responsabile nu a fost supusă urmăririi penale.

În Islanda, prim-ministrul a fost pus sub acuzare, peste 200 de dosare penale au fost intentate împotriva bancherilor și toți foștii directori executivi ai celor mai mari trei bănci au fost arestați. Noul guvern a sprijinit cetățenii aprobând un acord de remitere a datoriilor, prin care au fost iertate datoriile care depășeau 110% din valoarea locuințelor. Astfel, „băncile au iertat datorii care echivalau cu 13% din Produsul Intern Brut, ușurând povara datoriilor pentru mai mult de un sfert din populație.” (Bloomberg.com)

În prezent, economia Islandei este înfloritoare, cunoscând o creștere de 2,9% în 2011, iar OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică) a estimat o creștere de 2,4% în 2012 și 2013.

„Lecția pe care trebuie să o învățăm din criza islandeză este că, dacă alte țări consideră că e necesară diminuarea datoriilor, ele ar trebui să ia aminte la succesul pe care l-a avut în Islanda «acordul 110%». Este cel mai generos acord de acest gen realizat vreodata” (Thorolfur Matthiasson, profesor de economie la Universitatea din Reykjavik, din Islanda (Bloomberg.com)

sursa: activistpost.com
Traducerea: Irina Bazon

          gandeste.org

Alternativa islandeză la euro-austeritate

După prăbușirea financiară din 2008 – cea mai gravă din istorie din perspectiva efectelor per capita – Islanda o urmat un cocktail de politici economice heterodoxe și ortodoxe ce au dus la o revenire a creșterii economice și la scăderea șomajului, salvând în același timp tradiția egalitariană a țării. Drept urmare, Islanda este portretizată drept o poveste de succes într-un decor tragic, de austeritate permanentă la nivelul UE.

În cadrul dezbaterii despre „Calea Islandeză”, părțile implicate se axează și scot în evidență diverși factori și elemente ce ar putea să fi contribuit întâmplător la rezultatele pozitive – din perspectivă comparată – obținute de Islanda, factori ce variază de la democrația participativă la energie curată, ștergerea datoriilor și controlul capitalului. Dar să facem, totuși, un pas în spate pentru a putea evalua amestecul de politici aplicate în Islanda, axându-ne în special pe condițiile ce au permis Islandei să implementeze politici heterodoxe în apogeul crizei. Dacă dorim să privim Islanda ca model, este important să înțelegem ce i-a permis să devină un model, care elemente pot fi replicate din acest model și care nu.

În opinia mea, mixul de politici implementate de Islanda au generat într-adevăr rezultate dezirabile, ce nu au mai fost întâlnite în alte state europene afectate de criză.

Pentru anul 2009, FMI a prezis o contracție de 10% ce în realitate s-a dovedit a fi, în medie, 6.5%. În 2010 a exista o nouă contracție medie de  3.5% dar 2011 a readus o creștere medie de 3%, trend ce se menține și pentru anul actual.  Aceasta face ca Islanda să ocupe una dintre pozițiile de vârf în cadrul topului țărilor OECD în ceea ce privește performanța de creștere economică, înaintea unor state precum Irlanda sau statele Baltice, state care au urmat politici economice mai ortodoxe, axate pe austeritate.

Mai mult decât atât, rezultatele în ceea ce privește scăderea șomajului au fost pozitive în Islanda. Înainte de criză șomajul se situa la aproximativ 2%, atingând un maxim de 9% în 2009. În ultima parte a anului 2012 acesta scăzuse până la mai puțin de 5%. Singurele state OECD cu rate ale șomajului mai mici sunt Norvegia, Elveția, Austria, Olanda și Germania dar niciuna dintre ele nu a fost grav afectată de criză.  În mod remarcabil, distribuția costurilor de ajustare pe durata crizei a fost de asemenea echitabilă. Acest fapt a inversat trendul de creștere a inegalității observat înaintea crizei.  Din 1995 și până în 2007, indicele Gini net a crescut de la 0.21 la 0.43. În 2010 revenise la 0.245.

Toate aceste trenduri sunt de invidiat, mai ales în contextul internațional. Totuși, politicile ce le-au generat au fost posibile datorită unei interacțiuni a proceselor interne și internaționale, motivate atât de factori materiali cât și ideologici, o mare parte dintre aceștia fiind foarte greu de replicat în alte cazuri însă, în orice caz, este important să dezagregăm măsurile și să aruncăm o privire asupra politicilor în sine pentru a putea astfel vedea care dintre ele ar putea fi replicate în alte economii afectate de criză.

Islanda înainte de criză

În ultima parte a secolului XX și prima parte a secolului XXI, Islanda a trecut printr-o serie de transformări majore. Pe parcursul doar a câtorva ani, sub auspiciile unui guvern cu puternice orientări neoliberale, a fost transformată dintr-o democrație socială neo-corporatistă specializată în exportul de bunuri primare, în cea mai mare parte pește și aluminiu, într-un centru financiar internațional. Abordarea Islandei în privința financializării a fost dominată de finanțe private cu risc ridicat asigurate prin garanții de stat completate de politici macroeconomice conservatoare și o regularizare de suprafață. Un mix format din deregularizare financiară, privatizare și valori ridicate ale dobânzilor a permis băncilor islandeze să crească într-un ritm amețitor atât pe plan intern cât și internațional. Cele trei bănci islandeze – Glitnir, Landsbanki și Kaupþing – erau inițial bănci de stat, ele fiind privatizate și fuzionate gradual între 1997 și 2003, sub guvernul format de o coaliție de centru-dreapta.

Doi factori-cheie au facilitat creșterea lor rapidă: primul  a fost faptul că băncile au putut să-și extindă libere operațiunile în interiorul UE în baza apartenenței Islandei la Zona Economică Europeană. Al doilea a fost acela că băncile au moștenit rating-urile pozitive ale predecesoarelor deținute de stat. Astfel, acțiunile băncilor islandeze erau cotate pozitiv deși băncile ofereau dobânzi neobișnuit de mari pentru depozite, fapt ce le-a făcut să fie pentru o perioadă cele mai „ieftine” bănci în clasa lor de cotare. Băncile au fost vândute unor grupuri interne apropiate de partidele politice aflate la putere, grupuri ce nu aveau experiențe substanțiale în cadrul sistemului bancar internațional. Băncile au început rapid să canalizeze creditul în economie și să-și sporească propriile operațiuni într-un ritm amețitor. Între 2004 și 2008 volumul împrumuturilor acordate a crescut în medie cu aproape 50% pe an, o mare parte din acest procent fiind reprezentat de auto-finanțarea băncilor prin acordarea de credite de către băncile-mamă subsidiarelor lor. O analiză a guvernului asupra cauzelor crizei a relevat faptul că genul acesta de finanțare reprezenta aproximativ 70% din baza capitalului băncilor. Bula rezultată a generat o creștere artificială a valorii acțiunilor listate la Bursa Islandeză cu un factor de șapte în perioada cuprinsă între 2002 și 2007 în timp ce piața imobiliară aproape și-a dublat valoarea. Chiar înaintea crizei, capitalul celor trei bănci ajunsese la aproape 1000% din PIB, făcând aproape imposibil pentru Banca Centrală să funcționeze ca o ultimă redută în fața crizei ce se anunța în perioada imediat următoare.

Pentru o perioadă de câțiva ani, islandezii s-au bucurat de bunăstarea nou-găsită – în 2007 veniturile medii anuale erau de aproximativ 70000 USD și datorită valorizări ridicate a kronei islandeze, islandezi cu venituri medii s-au putut preta la modele de consum de obicei rezervate celor foarte bogați. În anii anteriori crizei, semnalele de alertă în privința iminenței acesteia au trecut fără a fi luate în considerare, Islanda fiind controlată de un mic grup de actori politici foarte puternici ce credeau cu tărie în beneficiile liberalizării. Totuși, această stare de fapt a fost stopată brusc în octombrie 2008.

O criză exemplară și o soluție neobișnuită

De îndată ce accesul la creditare a fost restrâns ca urmare a prăbușirii Lehman Brothers, băncile islandeze, prost conduse și supra-îndatorate într-atât încât nu mai putea face față plății dobânzilor (overleveraged) au început să se prăbușească la rândul lor. Întreg sectorul financiar al statului a ajuns falimentar într-o singură săptămână nemaifiind astfel posibile reacții moderate sau treptate. Alegerea din timp a două importante politici a făcut posibilă recuperarea Islandei: prima a fost preferința pentru naționalizare în locul bailout-ului iar cea de-a doua a fost impunerea unor măsuri de control în privința ieșirii capitalului. Pentru prima, resursele limitate ale băncii centrale în fața crizei bancare au făcut ca posibilitatea bailout-ului să fie scoasă din calcul de la bun început. Datorită acestei constrângeri materiale și nu convingerilor ideologice, guvernul conservator și banca centrală au decis să naționalizeze băncile islandeze transferând costurile eșecului băncilor mai curând asupra investitorilor decât a cetățenilor. Dacă banca centrală ar fi avut capacitatea să acorde ajutor băncilor prin bailout, atunci ar fi făcut-o. De fapt, chiar a fost necesară o tentativă eșuată de a salva băncile prinbailout pentru a face evidentă soluția naționalizării ca fiind singura viabilă.  Dacă Islanda ar fi fost membră a Eurozonei și ar fi avut acces la lichiditățile ECB, ar fi fost foarte probabil să încerce să-și salveze prin acest gen de măsuri băncile.

În ceea ce privește cea de-a doua – impunerea unor măsuri de control în privința ieșirii capitalului – Islanda a avut această capacitate datorită a doi factori cheie: în primul rând nu era membră a zonei euro astfel încât să trebuiască să se supună reglementărilor acesteia și, în al doilea rând, pentru că pur și simplu a primit „binecuvântarea” FMI-ului să facă asta. O perspectivă rațională poate aduce cu succes o explicație pentru motivația ce a stat în spatele susținerii de către FMI a controlului capitalului în Islanda: doar prin intermediul adoptării acestui control a reușit Islanda să evite o criză catastrofică în privința balanței de plăți. Finanțele Islandei erau într-o asemenea situație încât orice altă opțiune nu ar fi fost posibilă. Dobânda băncii centrale erau la un nivel de nesusținut de 18%, schimburile financiare astfel rezultate fiind expresia faptului că mai mult de jumătate din datoria băncii centrale era deținută de către investitori străini, dornici să scape de ea. Ca urmare, prăbușirea monezii ar fi condus la hiperinflație care, la rându-i, ar fi declanșat un val de falimente private și în rândul corporațiilor datorită practicii larg răspândite a indexării creditării în funcție de inflație. Mai mult decât atât, fondurile băncii centrale erau aproape consumate. Conform afirmației unui oficial FMI ce lucra în cazul islandez: „Tocmai am verificat lista iar aceasta e singura posibilitate rămasă”.  În realitate, FMI nu doar că a sprijinit această măsură dar mai mult decât atât, a inițiat-o și a condiționat ajutorul acordat Islandei de ea, spre dezamăgirea unora dintre politicienii și birocrații islandezi. În orice caz, FMI a fost suficient de prevăzător încât să sublinieze faptul că, în opinia lor, consideră situația Islandei unică și că aceeași logică nu ar trebui aplicată și altor cazuri. Contextul temporal contează foarte mult în ceea ce privește explicarea alegerii făcute de FMI de a introduce controlul capitalului în cazul Islandei. Toamna anului 2008 a reprezentat un moment de transformare pentru mulți dintre actorii cu posibile consecințe în privința politicilor. În ultima parte a anului 2008, echipe de cercetare ale FMI au pregătit proiecte de politici ce sprijineau măsura controlului capitalului ca una aparținând de drept economiei de criză, iar această încălcare a ortodoxiei FMI a facilitat o paradigmă alternativă  a crizei economice islandeze.

În data de 24 octombrie 2008 a fost anunțat un program de ajutor al FMI pentru Islanda, în valoare de 2.1 miliarde, alături de acorduri de împrumut semnate cu alte state nordice și Polonia. Aceasta a fost prima dată în peste 30 de ani când un stat vestic dezvoltat a primit ajutor de la FMI iar situația a fost privită ca fiind într-adevăr foarte gravă. Conform lui Poul Thomsen, șeful delegației FMI în Islanda, aceasta a fost o „furtună perfectă”. Țara a avut de înfruntat, în același timp, o criză a datoriei publice, o criză a monedei și, conformă cu mărimea țării, cea mai mare criză bancară din istorie. Astfel, Islanda a reprezentat o importantă ocazie pentru FMI, instituție căreia îi lipseau proiectele și care începuse să se confrunte cu o criză de legitimitate, de a-și dovedi valoarea și importanța. Într-adevăr, FMI a capitalizat extensiv relativul succes din Islanda, subliniind totodată faptul că lecțiile ce pot fi învățate din acest caz sunt totuși limitate.

Da, protestele pot conta

Un aspect foarte important este reprezentat de faptul că, urmare a unor proteste susținute ale populației, guvernul de centru-drepta, aflat la putere de un deceniu  și jumătate, a fost schimbat cu unul format de prima coaliție de stânga din istoria țării. Noua coaliție intenționa să mențină statul asistențial și să inverseze multe dintre politicile economice implementate în deceniul anterior. Guvernul islandez a fost singurul guvern din lume ce a demisionat direct ca urmare a crizei. Schimbarea acestuia cu o coaliție de stânga a avut un impact major asupra deciziilor luate în privința politicilor implementate.  Mai mult decât atât, mobilizarea populară a subliniat importanța protejării statului bunăstării, constituindu-se totodată într-o critică la adresa convertirii datoriei private în datorie publică. Cererile în privința măsurilor anti-austeritate au fost satisfăcute de către Alianța Democratică de Stânga Verde-Socială, condusă de către social-democrata Jóhanna Sigurðardóttir. Ca urmare, guvernul a avut capacitatea să negocieze mai curând amânarea decât devansarea adoptării măsurilor de consolidarea fiscală cu FMI și a planificat reducerea cheltuielilor și creșterea taxelor în așa manieră încât greul acestor măsuri a fost dus de către segmentul de populație cu venituri mari. Aceasta a contrastat puternic față de conținutul programelor FMI din Ungaria, Letonia, România, Irlanda, Grecia și Portugalia. Mai exact, guvernul Sigurðardóttir a ajuns la un acord cu FMI prin care nu se implementau măsuri de austeritate în primul an al programului, permițând mecanismelor automate de stabilizare să funcționeze la capacitate maximă. În cel de-al doilea an al programului, cheltuielile publice au fost reduse cu 10% dar tăierile au fost însoțite de o trecere la un sistem de taxare progresivă ce cuprindea un nivel de taxare mai ridicat pentru cei cu veniturile cele mai mari, atenuând în același timp, prin diferite măsuri complementare, șocul fiscal familiilor cu venituri medii și mici. Rezultatul obținut a fost că între 2008 și 2010 salariile reale ale celor 10% din populație cu cele mai mici venituri au scăzut cu 9% în timp ce ale celor 10% cu cele mai mari venituri au scăzut cu 38%. Cei aflați la mijlocul distribuției venitului au suferit o reducere a veniturilor de 14%. Cea mai mare parte din această scădere s-a datorat deprecierii ISK, ce a pierdut aproape jumătate din valoarea avută înainte de criză, scăderea veniturilor fiind astfel percepută a fi una apolitică. Scăderile treptate ale veniturilor au atins punctul maxim la jumătatea anului 2010 dar din acel moment salariile reale au început să crească, contrastând puternic cu situația din Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia și Spania.

Această stare de fapt poate fi atribuită în mare parte diverselor măsuri implementate de către guvern ce au inclus burse pentru reîntoarcerea la școală și salarii mai mari pentru funcționarii publici.  Mai important decât asta, guvernul a ajuns la un acord cu băncile în baza căruia se permitea amnistierea datoriilor gospodăriilor și corporațiilor în valoare de 13% din PIB. De exemplu, proprietarilor îngreunați de ipoteci le-a fost ștearsă o parte din datorie astfel încât datoria să nu depășească 110% din valoarea proprietății.  Mai mult decât atât, printr-o strategie ce sublinia și importanța creșterii veniturilor nu doar a reducerii cheltuielilor, guvernul a crescut taxele percepute proprietarilor bogați de pescării, în ciuda unei greve organizate de către reprezentanții acestui sector.  Aceste corporații aduceau profituri astronomice deținătorilor cotelor de pescuit în timp ce veniturile generate către stat erau mici, în ciuda faptului că zonele de pescuit sunt, cel puțin declarativ, proprietate publică. Printr-o mișcare menită a duce la păstrarea controlului asupra unei resurse strategice ce poate contribui la sustenabilitatea fiscala pe termen lung a bugetului, alegătorii au ales în mod direct un comitet însărcinat cu redactarea unei noi constituții ce aduce schimbări majore, printre care și declararea resurselor naturale  – inclusiv zonele de pescuit și energia geotermală – irevocabil proprietate publică. Un referendum organizat în octombrie 2012 a scos în evidență masivul sprijin popular pentru aceste propuneri.

Concluzii

Abordarea islandeză în privința managementului crizei a condus nu doar la îmbunătățirea indicatorilor creșterii economice și scăderii șomajului așa cum a fost cazul altor state europene afectate de criză dar mai mult decât atât,  la crearea unei societăți cu un nivel de echitate mult mai accentuat.  Ceea ce a făcut posibilă apariția unei astfel de alternative la rezolvarea crizei a fost intersecția mai multor procese externe și interne, motivate atât de factori materiali cât și ideologici, într-un moment potrivit. În primul rând, magnitudinea colapsului bancar, resursele limitate ale băncii centrale și faptul că nu exista acces la lichiditățile ECB au făcut ca o măsură de bailout a băncilor să nu poată fi luată în considerare.

În al doilea rând, Islanda a avut posibilitatea să își devalorizeze moneda pentru că nu era membră a zonei euro, menținându-și în același timp accesul la piețele europene ca membru EEA.

În al treilea rând, FMI a sprijint măsura controlării capitalului cel mai probabil ca urmare a unei combinații dintre momentul de timp, scala și complexitatea crizei islandeze. În al patrulea rând, protestul popular a fost într-atât de răspândit și de durată încât nu a putut fi ignorat. A răsturnat de la putere coaliția de dreapta schimbând-o cu cea de stânga. În ultimul rând, noua coaliție s-a angajat să protejeze statul bunăstării și să facă întregul proces de ajustare la criză cât se poate de echitabil.

Pe scurt, prin refuzul de a salva băncile, prin urmarea unei politici de taxare progresivă, prin utilizarea măsurilor de control al capitalului și depreciere a monedei naționale, guvernul islandez a câștigat acel spațiu de manevră pe care economiile continentale sau Irlanda nu l-au avut, acestea trebuind să facă față unor constrângeri structurale mult mai mari ca urmare a apartenenței la zona euro.  Analiza mea a subliniat de asemenea faptul că, fără presiunea populară pentru introducerea taxării progresive și fără victoria stângii la începutul crizei, este foarte puțin probabil ca rezultatele să fi fost aceleași.

Oddny este student doctorand în Științe Politice în cadrul Brown University. Domeniul ei de specializare este economia politică internatională, cu un accent pe finanțe internaționale. Înainte de a veni la Brown, a lucrat ca jurnalistă pentru postul de radio național din Islanda precum și în presa scrisă.

Autor: Oddny Helgadottir

sursa: cogitus.ro

          gandeste.org

Islanda aruncă la gunoi guvernul corupt şi apoi arestează toţi bancherii supuşi familiei Rothschild

„Problema noastră nu este nesupunerea civică. Problema noastră este obedienţa civică. Problema noastră este că oamenii din întreaga lume s-au supus ordinelor unor lideri şi milioane dintre ei au fost ucişi din cauza acestei obedienţe. Problema noastră este că oamenii din întreaga lume sunt obedienţi în faţa sărăciei şi înfometării şi prostiei şi războiului şi cruzimii. Problema noastră este că oamenii sunt obedienţi atunci când închisorile sunt pline de hoţi mărunţi şi marii hoţi ne conduc ţara. Asta este problema noastră !”
Howard Zinn (1922-2010)
Încă din secolul trecut marea majoritate a americanilor a visat să spună NU criminalilor bancheri corupţi conduşi de familiile Rothschild şi Rockefeller, dar nimeni nu a îndrăznit să o facă. De ce? Dacă numai jumătate din naţiunea americană şi 1% din cei care plătesc taxe şi impozite ar fi spus „AJUNGE!”, atunci guvernul s-ar fi schimbat. De ce este oare atât de greu pentru unii oameni să înţeleagă că printr-un simplu REFUZ de a plăti taxele către un sistem corupt se poate obţine mult mai mult decât prin violenţă?

Cu alte cuvinte, URMĂREŞTE SĂ DESCOPERI UNDE AJUNG BANII TĂI! E chiar atât de greu?

Adevărul în această privinţă este că doar islandezii au fost în stare să o facă... deocamdată. Nu numai că au reuşit să răstoarne un guvern corupt până în măduva oaselor, dar au pus bazele unei Constituţii corecte care va asigura că toate aceste dezastre naţionale nu vor mai putea să se repete niciodată.
Dar asta nu e totul... Cea mai bună veste abia acum urmează!

Ei bine, islandezii AU ARESTAT DEJA pe toţi bancherii supuşi lui Rothschild şi Rockefeller, care s-a dovedit că sunt răspunzători de haosul şi prăbuşirea economică a Islandei.

La începutul lunii iunie a.c., 9 persoane au fost arestate în Reykjavik şi Londra pentru fapte de criminalitate financiară care au determinat prăbuşirea economică a Islandei în anul 2008, criza profundă care a făcut să apară o REACŢIE PUBLICĂ FĂRĂ PRECEDENT care schimbă destinul ţării.

În Islanda s-a desfăşurat o REVOLUŢIE FĂRĂ ARME, ţara cu cea mai veche democraţie (anul 930), şi ai cărei cetăţeni au reuşit să impună schimbări fundamentale (nu doar de faţadă) prin demonstraţii ferme. 
Dar de ce oare restul ţărilor occidentale nu au auzit nimic despre asta? Mass-media oficială occidentală este sub controlul Cabalei criminale, aşa că nu e de mirare că există această cenzură strictă.

La presiunea cetăţenilor islandezi, nu numai că guvernul a demisionat, dar s-a demarat elaborarea unui proiect pentru noua Constituţie, iar acum se începe procesul penal prin care bancherii vinovaţi de declinul economic al ţării vor fi puşi sub acuzare.

 

Acest proces revoluţionar liniştit, fără violenţă, îşi are originile în anul 2008 când guvernul islandez a decis să NAŢIONALIZEZE cele mai mari 3 bănci din ţară (Landsbanki, Kaupthing şi Glitnir) ai căror clienţi erau în principal englezi şi americani.

După această măsură, moneda locală (krona) s-a devalorizat puternic, iar bursa financiară islandeză a fost închisă temporar atunci când scăderea ajunsese la 76 %. 
Islanda devenise falimentară, şi pentru a salva situaţia FMI a oferit 2,1 miliarde USD, iar ţările nordice au oferit în plus 2,5 miliarde USD.

În timp ce băncile şi autorităţile căutau soluţii la situaţia economică dezastruoasă a Islandei, cetăţenii islandezi au ieşit în stradă şi au manifestat paşnic zeci de zile în şir în faţa Parlamentului Islandei, astfel că primul ministru Geir Haarde a demisionat.
Cetăţenii au cerut în plus alegeri anticipate, şi au reuşit! În luna aprilie 2012 a fost aleasă o coaliţie de guvernământ, formată din Alianţa Social Democrată şi Mişcarea Verde de stânga, iar prim ministru a fost numit Johanna Siguroardottir.

Pe parcursul anului 2009, economia Islandei a continuat să fie întro stare precară, dar Parlamentul a propus ca ţara să plătească Angliei şi Olandei suma de 3,5 miliarde de EURO, eşalonata pe 15 ani, la o dobândă de 5,5 % !!!
Această propunere a aprins din nou scânteia populară în Islanda, oamenii s-au întors pe străzi cerând ca această decizie să fie supusă unui referendum. În martie 2010, acest referendum a avut loc şi 93 % din populaţia Islandei a REFUZAT să plătească datoria în condiţiile propuse.
Asta a determinat creditorii să îşi re-gândească strategia şi să o îmbunătăţească, oferind o rată de numai 3 % şi eşalonarea pe o perioadă de 37 de ani.

Ei bine, nici asta nu a mers. Actualul Preşedinte al Islandei, văzând că Parlamentul aprobase propunerea cu o marjă foarte mică de voturi, a decis luna trecută să nu o ratifice, şi a chemat poporul islandez din nou la referendum pentru ca oamenii să aibă ultimul cuvânt.

 

Bancherii tremură de frică

Revenind la situaţia tensionată din anul 2010, în timp ce islandezii refuzau să-şi plătească datoriile către rechinii financiari fără să fie consultaţi, coaliţia de guvernare a lansat o investigare financiară care să determine responsabilităţile legale pentru criza economică brutală ce a afectat ţara, astfel că a arestat deja câţiva bancheri şi directori executivi care erau implicaţi în operaţiuni financiare de mare risc.

Între timp, Interpolul a emis un mandat de arestare internaţional pe numele lui Sigurdur Einarsson, fostul preşedinte al uneia dintre bănci. Această situaţie a făcut ca bancherii şi directorii speriaţi să părăsească ţara în masă, ca şobolanii.
În acest context de criză, a fost aleasă o adunare care să pună bazele unei noi Constituţii care să reflecte lecţiile învăţate şi să o înlocuiască pe cea în funcţiune, fiind inspirată de Constituţia Daneză.
Pentru asta, în loc să apeleze la experţi şi politicieni, Islanda a decis să apeleze direct la popor, din moment ce poporul are putere asupra legii, şi nu invers.

Mai mult de 500 de islandezi s-au prezentat ca şi candidaţi pentru a participa în acest exerciţiu de DEMOCRAŢIE DIRECTĂ şi a scrie o nouă Constituţie. Au fost aleşi 25 dintre ei, fără niciun fel de afiliere politică, printre aceştia fiind studenţi, avocaţi, jurnalişti, fermieri şi sindicalişti.
Una dintre prevederile importante ale acestei noi Constituţii va fi protejarea expresă a libertăţii de informare şi de expresie, având numele de Iniţiativa Mediei Moderne Islandeze (IMMI), o lege care are scopul să facă din Islanda un paradis pentru jurnalismul de investigaţie, pentru libertatea de informare, în care sursele, jurnaliştii şi furnizorii de internet care găzduiesc site-uri de ştiri, sunt protejaţi prin această lege.

Oamenii, din nou, vor decide viitorul Islandei, în timp ce politicienii şi bancherii vor privi de pe margine transformarea acestei naţiuni.
Islanda este un exemplu curajos pentru toate naţiunile lumii.

 

Articol preluat de pe site-ul Active Information Media,  
http://roaim.net.tc/?a=articles&p=580

Sursa: www.yogaesoteric.net