Democraţia capitalistă, cea mai mare minciună a secolului XX

Dacă întrebi azi pe cineva care nu încă s-a trezit din somnul indus de mass-media, ce îi vine în minte atunci când pronunţi cuvântul „capitalism” sau „America”, cu siguranţă că îţi va spune fără să clipească, „democraţie”, „libertate”, „drepturile omului”, „egalitate de şanse” etc.

Acesta este rezultatul a câteva decenii de uriaşă propagandă derulată în media şi pe orice alte mijloace, de către Statele Unite ale Americii şi Vestul capitalist. În realitate capitalismul şi democraţia nu sunt sinonime, dimpotrivă, de cele mai multe ori capitalismul exclude şi suprimă democraţia şi dreptatea socială.

În capitalism, ţara nu este condusă de cetăţeni, – nici măcar politicienii nu deţin puterea reală – ci de o oligarhie de miliardari, bancheri şi industriaşi, care se întreţese cu o clasă politică coruptă. Patronul nu este prieten cu angajatul şi nici nu a fost vreodată, ci este un exploatator al muncii salariate. Egalitatea de şanse nu există pentru că un simplu cetăţean nu se poate compara cu o mega corporaţie precum Coca-Cola, Monsanto sau Exxon. Iar statul nu este un instrument aflat în slujba poporului, ci unul de represiune şi control al mulţimii.

Cum s-a ajuns aici?! Pentru mulţi dintre cei care citesc aceste rânduri, poate părea incredibil, dar pe la sfârşitul secolului XIX, în minunatele State Unite ale Americii, familii celebre de industriaşi, precum Rockefeller, atunci când muncitorii făceau greve, cerând condiţii de muncă mai umane şi salarii cât de cât decente, ce credeţi că făceau? Ei bine, angajau militari, pe care îi puneau să îi împuşte pe grevişti!

Pe vremea aceea şi mai târziu, mai ales în timpul Marii Crize sau Depresii Economice din anii 30, părerea maselor populare despre capitalism era una foarte proastă şi manifestaţiile îndreptate împotriva exploatatorilor burghezi erau destul de frecvente.

După Al Doilea Război Mondial, oligarhii şi-au dat seama că este mai eficient să foloseşti propaganda şi manipularea în masă în locul violenţei şi forţei brute şi profitând de experienţa cîştigată în timpul războiului de către nazişti, britanici sau chiar comuniştii ruşi, au folosit masiv aceste metode ca forme moderne de control al maselor. Reprimarea brutală a protestelor populare a fost înlocuită cu comunicarea publică şi îndoctrinarea trepatată a indivizilor, pemtru a gândi şi acţiona aşa cum doresc elitele.

Un rol important l-au avut teoriile psihologice ale lui Sigmund Freud, folosite după război de către nepotul său Edward Bernays, pentru a elabora în SUA ceea ce azi numim relaţii publice şi publicitate. Un uriaş avantaj l-a constituit dezvoltarea şi perfecţionarea mijloacelor moderne de comunicare în masă, precum radioul şi televiziunea, pe lângă presa scrisă folosită până atunci ca mijloc principal de informare publică.

Astfel printr-o campanie permanentă de manipulare şi îndoctrinare în masă, desfăşurată la nivel global timp de câteva decenii, oamenii au ajuns să creadă şi să perceapă ca adevăr de necontestat o mare minciună, aceea că sistemul capitalist ar fi acelaşi lucru cu democraţia şi libertatea individuală. Ei, bine nu este deloc aşa!

sursa: dantanasescu.ro

http://gandeste.org

Era unei noi democrații

Traim vremuri revoluționare

La două săptămâni după ce au început procedurile judiciare pentru judecarea lui Bradley Manning, o înregistrare audio neautorizată a depoziției lui Manning s-a răspândit pe canalele media sociale în ciuda extraordinarei discreții referitoare la judecarea sa. În această depoziție, Manning a explicat de ce a ales să publice uriașul tezaur de documente. După ce a admis că el a fost sursa celei mai mari scurgeri de informații secrete din istorie, a vorbit și despre motivația din spatele acțiunilor sale: “Credeam că dacă publicul general, cel american în special, are acces la informație, … ar putea să declanșeze o dezbatere despre rolul armatei și despre politica noastră externă în general.” Avocatul Michael Ratner a afirmat despre Manning: “Să-l închidem pe Manning chiar și pentru o singură zi ar însemna să închidem conștiința națiunii noastre.”

Pentru prima dată după trei ani de tăcere, lumea a auzit vocea conștiinței. Acest tânăr soldat, alături de site-ul demascator WikiLeaks, a dezvăluit natura falimentară din punct de vedere al moralității a guvernelor vestice: încălcarea angajamentelor, tortură dincolo de granițe și crime de război sângeroase. Acțiunea lui a funcționat ca niște raze de lumină care au străpuns perdeaua de fum înțesată de minciuni care susține fațada corporatistă a democrației. Acțiunile lui Manning și WikiLeaks și reacția guvernului Statelor Unite la acestea au zguduit sistemul de putere și falsa lui legitimitate. Lumea a văzut lumina și tăcerea a fost ruptă.

În urmă cu aproape 50 de ani, Martin Luther King a vorbit despre vremuri revoluționare:

“Pe tot globul, oamenii se revoltă împotriva vechilor sisteme de exploatare și opresiune, iar din pântecele unei lumi fragile se nasc noi sisteme de justiție și egalitate. Oamenii fără haine și desculți ai pământului se răzvrătesc cum n-au facut-o vreodată. Oamenii care au stat în întuneric au început să vadă lumina.”- Martin Luther King Jr., A Time to Break Silence (E vremea să rupi tăcerea, n. tr.)

În Tunisia, pe 17 decembrie 2010, un comerciant de fructe pe nume Mohamed Bouazizi și-a dat foc după ce s-a confruntat cu realitatea necruțătoare a șomajului și a disperării. Acel sacrificiu a declanșat revoluția din Tunisia și o Primăvară Arabă extinsă. Pe măsură ce furia și frustrarea se adunau, tânărul rapper tunisian Hamada Ben Amor, cunoscut fiind și sub numele de El Général a canalizat indignarea oamenilor și a devenit o voce a revoluției. Invectivele sale îndrăznețe au devenit virale pe canalele media sociale, răspândindu-se foarte rapid:

“Domnule Președinte, astăzi vorbesc în numele meu și al tuturor oamenilor care suferă în anul 2011. Încă mai există oameni care mor de foame și care vor să muncească pentru a putea supraviețui, dar vocea lor nu a fost auzită… Domnule Președinte, poporul tău este mort… mulți oameni mânâncă din gunoaie și tu vezi tot ce se întâmplă în țară, sărăcie peste tot și oameni care nu au unde să doarmă. Vorbesc în numele celor care suferă și sunt zdrobiți în picioare.”

În Egipt, pe 18 ianuarie, cu o săptămână înainte de începerea revoltei egiptene, o activistă de 26 de ani pe nume Asmaa Mahfouz a postat un video. Ea i-a îndemnat pe compatrioții săi să i se alăture în piața Tahrir:

“Patru egipteni și-au dat foc pentru a protesta împotriva umilinței, a foametei, a sărăciei și a degradării prin care au trecut timp de 30 de ani. Patru egipteni și-au dat foc crezând că putem avea o revoluție ca cea din Tunisia, că putem avea pace, dreptate, onoare și demnitate umană… Oameni buni, aveți puțină decență. Eu am postat acest lucru, eu, o fată, mă duc în piața Tahrir și singură, ma voi opune. Voi ține în mână un banner. Poate oamenii vor arăta puțină demnitate.”

Zeci de mii de egipteni au răspuns la chemarea ei, care în cele din urmă a dus la alungarea lui Mubarak.

Pe 12 decembrie 2012, mișcarea zapatistă a revenit. Rebelii Armatei Zapatiste de Eliberare Națională (EZLN) au început să mărșăluiască în tăcere. Mii de oameni purtând poncho și măști de schi au mărșăluit în orașe ca San Cristóbal de las Casas, Ocosingo, Las Margaritas, Comitan și Altamirano. Pe fondul acestei reapariții dramatice, subcomandantul insurgent Marcos a transmis mesajul din inima junglei: “Ați auzit? Este sunetul prăbușirii lumii lor și cel al renașterii lumii noastre…”

Răzvrătirea împotriva nesfârșitelor și nedreptelor războaie americane venea și din partea soldaților înșiși. Tomas Young, veteran al războiului din Irak, un veteran paralizat care a decis să-și curme viața în aprilie a transmis ultima sa scrisoare către “bărbații” care i-au distrus viața lui și altor sute de mii:

“Adresez această ultimă scrisoare vouă, Domnule Bush și Domnule Cheney… Puteți eluda justiția, dar în ochii noștri sunteți fiecare vinovat de crime de război ieșite din comun, de jaf și în cele din urmă, de asasinat, inclusiv de asasinarea a mii de tineri americani- colegii mei veterani- al căror viitor l-ați furat.”

Și alte națiuni indigene din întraga lume au început să se revolte. În timpul mișcării Idle No More (Gata cu indiferența, n. tr.) care se răspândea în America de Nord, oratorul și lingvistul Lakota Harden a spus răspicat:

“Am fost învățați de când eram mici că nu avem putere. Am fost învățați de când eram mici că nu valorăm nimic și realitatea este că au testat toate felurile de tactici de genocid pe noi și încă suntem aici… Este timpul să accesăm adevăratul nostru sine, să facem apel la străbunii al căror sânge îl purtăm în vene, în celulele din corpul nostru, pentru că toți avem o legătură de sânge unul cu altul și cu ei.”

Vuiete de nemulțumire împotriva unui sistem de putere corupt erup în întreaga lume. Având la dispoziție rețeaua de comunicații pe Internet, și aceasta relativ liberă, oamenii au început să se audă unul pe celălalt. În întreaga lume, oamenii strigă: “Ajunge!!”- e destul.

De atâta vreme, am căutat în exteriorul nostru permisiunea de a ne exercita libertatea și doar am putut spera cu greu că cei care ne conduc vor fi de partea celor mulți și simpli, măcar o dată. Alternând între speranță și teamă, oamenii și-au călcat pe inimă și au inventat scuze atunci când au votat pentru candidați care până la urmă i-au trădat. Acum ceva s-a schimbat. De la evenimentele din piața Tahrir și revoluția spaniolă Occupy Wall Street (OCW), oamenii au început să se revolte. Grevele generale anti-austeritate sunt în plină desfășurare în mai multe țări europene. Studenții și sindicatele s-au unit pentru a contesta sistemul corporatist feudal care se inastaurează.

Nașterea unei Rețele Globale de Cetățeni

Aceasta nu a fost prima dată când oamenii din întreaga lume s-au unit pentru a contesta ordinea corporatistă la nivel global. În 1999, istorica luptă împotriva Organizației Mondiale a Comerțului în centrul orașului Seattle a fost un moment care a servit drept pivot atunci când mișcarea de rezistență din Statele Unite a ajuns din urmă revoltele de la nivel global. Pe vremea aceea, 70.000 de protestatari s-au adunat pe stradă pentru a opri întâlnirea anuală a Organizației Mondiale a Comerțului. În timp ce un avocat al prostestatarilor încarcerați le vorbea celor care erau arestați, în fața închisorii, mulțimea s-a adunat și repeta cuvintele după avocat, pentru a-și face vocea auzită. “Cred că peste zece ani, ceea ce se va scrie despre Seattle nu va fi despre bombele cu gaz lacrimogen de la colț de stradă, ci despre faptul că în 1999, întâlnirea Organizației Mondiale a Comerțului a însemnat apariția unei mișcări globale a cetățenilor în favoarea unei economii globale democrate.”

În timpul evenimentelor de la Seattle, coaliții de grupuri de activiști cum sunt cei de mediu și sindicatele au mișunat pe străzi. Acei activiști pașnici au reușit să întrerupă un proces oligarhic și nedemocratic de luare a deciziilor, deghizat în negociere comercială. Vendana Shiva, activistă feministă de mediu, care a participat la eveniment, a subliniat gravitatea situației: “În opinia mea, autoritatea corporatistă este dictatură iar refuzul de a construi propria ta economie este sfârșitul democrației.” Acest protest împotriva Organizației Mondiale a Comerțului a fost momentul în care a devenit evident faptul că pentru a avea democrație, trebuie să existe atât democrație, cât și justiție economică.

Acum, la aproape 10 ani după evenimente, revoltele împotriva statului corporatist și-au făcut din nou loc în America de Nord. Cauza comună a celor de pe străzile din Seattle poartă un nou mesaj- al majorității. Mesajul este acela de a aduna laolaltă toți oamenii pentru a se opune fraudei globale strigătoare la cer care de desfășoară pe Wall Street și în Băncile Centrale. Arun Gupta, editor la publicația The Independent, scria în ajunul declanșării mișcării Occupy o invitație deschisă către toată lumea pentru a se ralia mișcării:

“De câte ori în viață are cineva șansa de a vedea cum se scrie istoria, de a participa activ la construirea unei societatăți mai bune, de a fi alături de mii de oameni  și unde democrația este o realitate, nu o fantezie? Destul au fost înlănțuite mințile noastre de teamă, dezbinare și neputință. Singurul lucru de care se tem cel mai mult elitele este marea trezire. Acea zi a venit, putem să ne bucurăm de ea împreună.”

Tabăra a fost mai mult decât un protest. A devenit foare clar că reforma nu va mai funcționa și că sistemul însuși trebuie înlocuit. Oameni de toate felurile s-au unit și s-au angajat să se pună de acord și să se organizeze având la bază egalitatea. S-a născut o rețea de comunități independente. Steven Johnson, autor al volumului Future Perfect: The Case for Progress in a Networked Age, a recunoscut asemănarea acestor rețele cu natura interconectivă a Internetului. Johnson i-a numit “peer progressives” și i-a definit ca fiind oameni care cred în rețele descentralizate de oameni, care provin de la baza piramidei și care cred în idei progresiste care se nasc în cadrul acestor sisteme. Peer progressives nu se încadrează în tipicul spectrului politic de dreapta sau de stânga. Ei înțeleg că problemele importante nu se vor rezolva prin intermediul piețelor, al statului sau al sectorului privat, sau prin intermediul vreunei ideologii sau ierarhii orientate pe profit. Răspunsul lor este o formă socială care reflectă natura inerentă a Internetului, care este influență prin intermediul acestor rețele de oameni, comunicare și acțiune descentralizată și distribuită pe orizontal.

De la partajarea unor documente la conexiune interpersonală, se naște o nouă cultură online. Un exemplu este mișcarea împotriva legilor care blochează dorința inerentă a oamenilor de a se conecta și de a împărtăși. Fondatorul și teoreticianul Fundației Peer-to-Peer P2P, Michael Bauwens, a descris conceptele de bunuri creative comune și mișcarea “copyleft”, contrare legii dreptului de autor care interzice partajarea pentru a garanta profitul pentru industriile de divertisment. Aici, oamenii muncesc pentru a-și crea propria infrastructură care protejează valoarile actului de a împărtăși și furnizează spațiu pentru practicarea acelor valori.

Occupy Wall Street a fost manifestarea stradală a unei rețele digitale transnaționale invizibile. Pe măsură ce revoltele izbucneau, activiști și persoane din domeniul academic chinez au transmis un mesaj pentru a sprijini mișcarea. Activistul egiptean activist Mohammed Ezzeldin a venit la New York pentru a se alătura mișcării Occupy Wall Street. Recunoscând legătura dintre mișcarea Occupy și protestele împotriva lui Mubarack și a altor despoți, el a afirmat:

“Eu vin dintr-acolo- dinspre Primăvara Arabă. Dinspre Primăvara Arabă spre apusul Wall Street-ului… Dinspre Piața Eliberării spre Piața Washington, către căderea Wall Street-ului, sfârșitul dominației piețelor și al capitalismului.”

În lupta împotriva legii pentru oprirea pirateriei online SOPA, solidaritatea digitală s-a născut dincolo de granițe. Aici, o rețea globală de cetățeni au început să conștientizeze că sunt puternici și au făcut cauză comună unul cu celălalt, depășind orice graniță culturală, religioasă sau statală.

Dezvoltarea acestei rețele este o provocare directă pentru controlul politic corupt  și deja a început să țese un nou material social. Oamenii se interconectează în mod orizontal, discutând și învățând să ia decizii împreună. Mișcarea Occupy a arătat o nouă formă de a aduce schimbarea dincolo de politicile electorale. Această experiență a contrastat cu realitatea politică din trecut și a ajutat la dezvăluirea mascaradei care poza sub forma unei democrații.

Mașinațiile politice și dispariția imaginației

În ultimul secol, Statele Unite au pretins de multe ori că sunt un model de guvernare democrată. Retorica discursului „să aducem democrația și altor popoare” era des folosită de Statele Unite pentru a justifica războaiele. Cu toate astea, atât acasă cât și peste hotare, democrația care era descrisă și promovată nu avea nimic în comun cu ceea ce înseamnă cu adevărat cuvântul- a poporului și pentru popor. Planurile neoliberale bazate pe profit ale Washingtonului și ale marilor corporații domină societatea și depind de un sistem centralizat pentru a-și susține puterea. Această forță centralizată compresează diverse forme de existență și închide uriașul potențial uman prin predefinirea experiențelor, astfel încât limitează parametrii și semnificația acelei experiențe.

Aproape toate aspectele vieții sunt acum monetizate și comercializate. Utilizând o formă ierarhică de a manageria capitalul, cetățenii au fost reduși la stadiul de a fi consumatori pasivi, pe de o parte și la stadiul de mână de lucru, pe de alta, conducând la vieți lipsite de semnificație și la limitarea adevăratei puteri pentru ca oamenii simpli să ia decizii care țin de viața și vocația lor. Sub pretextul democrației reprezentative, mașinația politică este implementată cu participarea cetățenilor redusă la un proces controlat în mod riguros în cabina de vot, manipulat prin propagandă și personalități montate.

În Statele Unite, baza pentru această democrație de fațadă s-a pus chiar de la fondarea acestei țări. Într-un articol numit Lifting the Veil of Mirage Democracy in the United States (Deszvăluirea mirajului democrației în Statele Unite, n. tr.), Kevin Zeese și Margaret Flowers s-au dus la originea istorică a democrației în Statele Unite. Citându-l pe Sheldon Wolin, autor al Democracy Inc., Zeese și Flowers au descris cum Părinții Fondatori au creat un sistem care favoriza autoritatea elitei și care oferea drepturi exclusive proprietarilor de terenuri de gen masculin. Chiar de la început au evidențiat faptul că sistemul nu era menit să fie democratic.

“Wolin a scris: Constituția Fondatorilor comprima rolul politic al cetățenilor în actul de a alege și l-au trasat în așa fel încât să minimalizeze exprimarea directă a voinței populare… Rolul poporului era limitat la a alege dintre candidați propuși ai elitei reprezentanți care să-i conducă. Această democrație aranjată sau poligarhie nu are nicio legătură cu puterea poporului sau cu adevărata democrație.”

Versiunea golită de sens a democrației s-a împrăștiat în toată lumea. Antropologul David Graeber a caracterizat ultimii treizeci de ani ca fiind epoca neoliberalismului. El a descris modul în care, cu ajutorul acestei ideologii politice și economice dominante, ideea de libertate umană a ajuns să însemne piețe libere iar democrația să însemne participarea șa producția și consumul în masă. Graeber a mai spus că scopul conducătorilor din întreaga lume este să-i facă pe oameni să creadă că este singurul sistem posibil. El a mai observat că “rezultatul combinat este o campanie neobosită împotriva imaginației umane.”

Democrația a devenit un proiect de civilizare pentru a controla și a limita “țările mai puțin dezvoltate”, pentru ca mai departe să fie controlate resursele și piețele. Autoritatea imperială a statului s-a transformat într-o hegemonie transnațională prin intermediul globalizării conduse de corporații. Ceea ce mișcarea Occupy și revoltele globale au început să dezgroape este frauda acestui ordin dominant, deghizat într-o democrație reprezentativă. Oamenii au început să vadă adevărata natură a acestei puteri centralizate, o mașină care transformă experiența umană adevărată în ceva abstract și străin de adevărata viață și care domină diverse culturi prin privarea acestora de autonomie economică și culturală. Mai demult, părea că nu prea există căi de atac împotriva legitimității fabricate al acestui sistem. Tot ceea ce era în contradicție cu aceste valori neoliberale era marginalizat. Cu toate astea, acum, societatea globală experimentează o schimbare majoră. Acestea sunt vremuri revoluționare. Dinspre țărmuri, se rostogolesc noi valuri ale schimbării.

Autor: Nozomi Hayase
Sursa: truth-out.org

http://gandeste.org

Excesele capitalismului falsifica democratia

“Ideile despre democratia economica sunt nedefinite, exact asa cum ar trebui sa fie in contextul crizei din zilele noastre. Ideile constructive si inovative ale lui Richard Wolff sugereaza fundamente noi si promitatoare pentru o democratie mult mai autentica si o dezvoltare sustenabila si echitabila, idei care pot fi implementate direct si transmise mai departe. O contributie foarte valoroasa in astfel de timpuri dificile.” – Noam Chomsky

In noua sa carte, Democratia in actiune: un tratament pentru capitalism, Richard Wolff argumenteaza faptul ca, fara indoiala, capitalismul a subminat democratia, inlocuind-o cu plutocratia. Toate elementele unei democratii raman intacte- alegerile, legislaturile, media- dar in mod predominant ele functioneaza in serviciul oligarhiei. Urmatorul fragment este intitulat “Capitalismul privat si democratia”:

Parte din problemele capitalismului provin din directia celor care conduc firme productive, dar este important si modul in care le conduc. In capitalism, directorii sunt capitalistii; muncitorii sunt exclusi din aceasta discutie.

Sub imboldul competitiei si al altor aspecte ale sistemului, capitalistii directioneaza elementele cheie in productie si distribuirea surplusurilor pe care si le insusesc in firmele lor, in feluri foarte speciale. Capitalistii isi traseaza obiective de genul maximizarea profiturilor si atingerea unui grad ridicat de dezvoltare sau cote mai mari de piata, apoi managerierea corecta a firmelor pentru a atinge aceste obiective. Capitalistii isi urmaresc cu o anumita rutina obiectivele, de multe ori pe seama propriilor muncitori. De exemplu, dau afara muncitori si ii inlocuiesc cu masini sau impun o tehnologie care ii expun la risc pe muncitori si mediul inconjurator, dar care maresc profiturile, sau relocheaza productia in afara tarii pentru a exploata forta de munca mai ieftina. Cu toate astea, daca firmele ar fi organizate diferit- daca muncitorii ar conduce firmele in mod colectiv (si astfel ar exclude capitalistii)- problemele firmelor ar putea fi rezolvate in mai multe feluri, cu diverse consecinte sociale. Voi detalia acest element cheie in partea a III-a a acestei carti.

In societatile in care domina organizarea capitalista privata de productie, muncitorii- marea majoritate a oamenilor- trebuie sa traiasca in urma deciziilor capitalistilor prin care acestia isi conduc firmele. Totusi, li se permite o participare limitata in acele decizii. Uneori, muncitorii, singuri sau aliati unii cu altii, pot influenta modul in care capitalistii decid sa aloce surplusul firmei. Daca, de exemplu, muncitorii ameninta cu greve in timp ce consumatorii ameninta sa boicoteze produsele firmei, alianta lor ar putea reusi ca acele surplusuri sa fie dirijate catre anumite nevoi. Acestea ar putea include, de exemplu, gradinite amenajate la locul de munca pentru copiii muncitorilor, asigurare medicala pentru muncitori si familiile lor, inclusiv sporuri la salariile deja de baza. Capitalistii recunosc, in astfel de cazuri, ca bunastarea firmelor lor necesita alocarea unui surplus in astfel de directii.

In mod general, insusirea si distribuirea surplusurilor intr-o firma este dreptul exclusiv si responsabilitatea capitalistilor, nu a muncitorilor. Astfel, problemele capitalismului modern - de exemplu, degradarea mediului inconjurator, distributia extrem de inegala a veniturilor si a proprietatilor – sunt influentate in mod semnificativ de modul in care capitalistii isi manageriaza firmele. Problemele care deriva de aici- de exemplu, subminarea democratiei, in timp ce corporatiile si bogatii isi protejeaza bogatia lor disproportionata si puterea prin coruperea politicienilor- de asemenea sunt influentate de modul in care capitalistii isi conduc firmele.

Pietele moderne expun fiecare firma capitalista la amenintarea competitiva - o alta firma va fi capabila sa ofere un produs alternativ de o calitate mai buna, la un pret mai mic sau chiar ambele. Nesiguranta provocata de schimbarea preferintelor si a gusturilor, modificarea dobanzilor pentru imprumuturi si schimbarea preturilor confrunta firmele cu o arie larga de amenintari pentru asigurarea supravietuirii lor. Schimbarile politice in cadrul societatilor mari semnifica faptul ca taxele pe care ei trebuie sa le plateasca, reglementarile la care ei trebuie sa se supuna, subsidiile pe care ar putea sa le piarda ar putea sa le ameninte supravietuirea.

Raspunsul firmei capitaliste obisnuite la aceasta provocare este acela de a cauta mai multe profituri, de a mari compania sau de a castiga o mai mare cota de piata. Diverse firme accentueaza unul sau altul dintre aceste obiective, depinde care este mai important pentru a asigura supravietuirea lor. Atingerea acestor obiective imbunatateste capacitatea firmei de a preveni, micsora sau absorbi multitudinea de amenintari cu care se intalneste. La fel, atingerea acestor obiective imbunatateste capacitatea firmei de a profita de orice oportunitate care apare. Astfel, de exemplu, profituri mai mari fac posibil ca o firma sa poata face investitiile de care este nevoie pentru abordarea unei noi piete. O crestere mai rapida atrage capital si o prezenta buna in mass-media; o cota mai mare de piata poate asigura preturi mai scazute pentru o mai mare cantitate de bunuri achizitionate pentru a fi investite.

Pe scurt, ceea ce intreprind capitalistii este guvernat de sistemul care uneste firmele conduse de capitalisti, pietele in care cumpara si vand si societatea si guvernul pentru care asigura aceste bunuri si servicii. Capitalistii raspund semnalelor pe care le primesc din piata, presa, guvern si asa mai departe. Obiectivele pe care le urmaresc- profit, crestere si cota de piata, sunt raspunsurile lor rationale la acele semnale. Sistemul capitalist isi defineste sarcinile prin aceste obiective. Cat de bine isi ating capitalistii aceste obiective joaca un rol foarte important in detereminarea remunerarii lor, a prestigiului lor social si a respectului de sine.

Intr-adevar, unii capitalisti vor sa internalizeze imperativele si regulile acestui sistem. Ei se definesc si isi modeleaza personalitatile in conformitate cu modul de comportament impus asupra lor ca fiind capitalisti. Astfel incat ei pot parea -si chiar ei insisi se recunosc a fi- lacomi sau lipsiti de caracter. Totusi, in momentul in care capitalistii incearca sa obtina mai multa munca din partea angajatilor lor platindu-i mai putin, inlocuiesc muncitorii cu masini, relocheaza productia in zone cu forta de munca mai slab platita, pun in pericol sanatatea muncitorilor lor folosind materie prima ieftina dar toxica si asa mai departe, acestea sunt comportamente care se manifesta din cauza realitatilor din cadrul sistemului in care ei functioneaza si pentru care sunt rasplatiti si apreciati. Multi capitalisti fac aceste lucruri fara sa fie lacomi sau rai. Atunci cand afiseaza lacomie sau lipsa de caracter, acestea sunt mai putin cauze decat rezultate ale unui sistem care le cere anumite actiuni daca vor sa supravietuiasca si sa prospere.

Diferitele si numeroasele probleme si esecuri ale sistemului capitalist pe care le-am discutat apartin capitalismului privat, indiferent ca sunt mai mult sau mai putin reglementate. Aceste probleme si esecuri sunt urmarea organizarii interne a firmelor capitaliste. Managerii acestora de multe ori raspund la aceste amenintari si oportunitati in feluri care pun in pericol interesele muncitorilor, a familiilor lor si a comunitatii lor. In acest fel functioneaza sistemul si astfel genereaza problemele economice specifice, uneori destul de grave.

Dar ce se intampla daca mutam atentia de la economie la politica? Politica in Statele Unite a devenit deosebit de dependenta de si corupta de contributiile financiare catre candidati, partide politice, propagandisti, think tank-uri si comitete speciale. Diferentele de interese dintre capitalisti si muncitori, disparitatea resurselor concentrate pe care o acorda in sprijinirea pozitiilor lor preferate, a politicienilor si a partidelor submineaza o politica democratica.

Este important de observat ca aliante si coalitii de directori de corporatii, manageri de top, actionari majoritari si echipele lor de profesionisti si-au utilizat de multe ori resursele financiare pentru a se lupta intre ei.

Aceste grupuri au si urmeaza interese conflictuale. Oricum, luptele lor nu ii face sa piarda din vedere interesele comune in asigurarea conditiilor politice pentru supravietuirea sistemului economic capitalist. Astfel au lucrat ei impreuna pentru a asigura interventia masiva a guvernului american pentru a depasi criza capitalista care s-a instalat in 2007, chiar daca ajutoarele acordate au mers mai mult spre unele firme decat spre altele. Similar, aproape toti au sprijinit refuzul in timpul administratiilor Bush si Obama de a se supune unui program federal de angajari pentru a reduce somajul, chiar daca firmele si industriile ar fi putut beneficia de pe urma unui astfel de program.

Ultimele trei decenii de politica americana nu au insemnat o schimbare in curentul politic de la a fi mai mult de stanga la a fi mai mult de dreapta. Mai degraba, ceea ce s-a intamplat a fost o retragere relativa din politica a acelor grupuri sociale care favorizau bunastarea sociala si politicile de redistribuire a veniturilor si o crestere relativa a participarii celor din lumea afacerilor si a magnatilor, care si-au folosit banii pentru a schimba tonul si continutul politicii americane.

Rezultatul acestei schimbari politice a intensificat dimensiunea costurilor sociale si impacturile negative ale crizei economice din 2007. Sistemul nostru economic disfunctional a suferit povara adaugata a unui sistem politic disfunctional. Partidele politice si politicienii se impiedica unul de altul pentru a se pleca in fata corporatiilor si a celor bogati.

Astfel, programul TARP din 2008 a asigurat banii pentru ajutoarele financiare acordate bancilor si altor corporatii in timp ce pretindea ca ajuta milioanele de firme care erau amenintate de prescriere. Pe masura ce acele ajutoare financiare au fost duse acordate, asistenta acordata firmelor in pericol de prescriere era neglijabila si incomparabil mai redusa fata de ceea ce li se promisese celor mici.

Bush, iar mai apoi si Obama au insistat pe limitarea programelor guvernamentale pentru reducerea somajului in favoarea celor care asigurau incurajarea sectorului privat pentru a angaja mai multi oameni. Reprezentantii politici ale ambelor tabere au refuzat sa discute programele federale de a angaja milioanele de muncitori care nu aveau locuri de munca. In schimb, criza din 2007 a permis guvernului de a reduce multe programe, impunand buget de austeritate chiar atunci cand masele aveau nevoie de exact contrariul.

Ce cauzeaza inexistenta adoptarii unui document de genul New Deal in acest moment este un sistem politic compromis de dependenta sa de bani atrasi de anumite grupuri cu precadere. Guvernul ii ajuta mai intai pe ei, in primul rand si coplesitor. Restul economiei si al societatii asteapta mai apoi sa vada daca nu cumva a mai ramas ceva la fundul sacului.

Intre timp, pierderile totale suferite de economia Statelor Unite in toti acesti ani din 2007 si pana astazi au depasit cu mult ceea ce s-a cheltuit pentru a mentine economia pe linia de plutire. Din 2007, multele milioane de someri si in jur de 20 de procente din capacitatea noastra de productie au stagnat. Acei oameni vor sa munceasca; economia noastra vrea si are nevoie sa creasca folosindu-se de acele resurse pe care ar putea sa le creeze pentru a rezolva multe dintre problemele natiunii si ale lumii. Cu toate acestea, sistemul nostru privat capitalist nu ii poate aduce laolalta pe someri si toate acele materii prime, unelte si resurse pentru a produce bunastarea de care e nevoie. Un sistem politic disfunctional nu face nimic in privinta asta.

Dezvoltarea capitalismului american, in special din 1970, a produs o inegalitate economica extrema, a doua mare criza majora in ultimii 75 de ani si un sistem politic in care banii falsifica democratia. Pentru a schimba aceste lucruri este nevoie de un tratament aplicat capitalismului care sa aiba in vizor problemele economice si politice in mod direct si eficient, In partea a III-a a acestei carti, voi schita principalele elemente ale unui astfel de tratament.

Richard D Wolff
Richard D. Wolff este Profesor Emerit in Economie la Universitatea din Massachusetts, Amherst, unde a predat economia din 1973 pana in 2008. In prezent este Visiting Professor al Programului de Masterat in Afaceri Internationale la New School University, New York City. De asemenea preda cursuri cu regularitate la Brecht Forum in Manhattan. Inainte de asta, a mai predat economia la Yale University (1967-1969) si la City College din cadrul City University of New York (1969-1973). In 1994, a avut calitatea de Visiting Professor of Economics la Universitatea din Paris (Franta) si Sorbonne.

sursa: truth-out.org / gandeste.org
Autor: Richard D Wolff
Traducerea: Alina Stredie

Alternativa islandeză la euro-austeritate

După prăbușirea financiară din 2008 – cea mai gravă din istorie din perspectiva efectelor per capita – Islanda o urmat un cocktail de politici economice heterodoxe și ortodoxe ce au dus la o revenire a creșterii economice și la scăderea șomajului, salvând în același timp tradiția egalitariană a țării. Drept urmare, Islanda este portretizată drept o poveste de succes într-un decor tragic, de austeritate permanentă la nivelul UE.

În cadrul dezbaterii despre „Calea Islandeză”, părțile implicate se axează și scot în evidență diverși factori și elemente ce ar putea să fi contribuit întâmplător la rezultatele pozitive – din perspectivă comparată – obținute de Islanda, factori ce variază de la democrația participativă la energie curată, ștergerea datoriilor și controlul capitalului. Dar să facem, totuși, un pas în spate pentru a putea evalua amestecul de politici aplicate în Islanda, axându-ne în special pe condițiile ce au permis Islandei să implementeze politici heterodoxe în apogeul crizei. Dacă dorim să privim Islanda ca model, este important să înțelegem ce i-a permis să devină un model, care elemente pot fi replicate din acest model și care nu.

În opinia mea, mixul de politici implementate de Islanda au generat într-adevăr rezultate dezirabile, ce nu au mai fost întâlnite în alte state europene afectate de criză.

Pentru anul 2009, FMI a prezis o contracție de 10% ce în realitate s-a dovedit a fi, în medie, 6.5%. În 2010 a exista o nouă contracție medie de  3.5% dar 2011 a readus o creștere medie de 3%, trend ce se menține și pentru anul actual.  Aceasta face ca Islanda să ocupe una dintre pozițiile de vârf în cadrul topului țărilor OECD în ceea ce privește performanța de creștere economică, înaintea unor state precum Irlanda sau statele Baltice, state care au urmat politici economice mai ortodoxe, axate pe austeritate.

Mai mult decât atât, rezultatele în ceea ce privește scăderea șomajului au fost pozitive în Islanda. Înainte de criză șomajul se situa la aproximativ 2%, atingând un maxim de 9% în 2009. În ultima parte a anului 2012 acesta scăzuse până la mai puțin de 5%. Singurele state OECD cu rate ale șomajului mai mici sunt Norvegia, Elveția, Austria, Olanda și Germania dar niciuna dintre ele nu a fost grav afectată de criză.  În mod remarcabil, distribuția costurilor de ajustare pe durata crizei a fost de asemenea echitabilă. Acest fapt a inversat trendul de creștere a inegalității observat înaintea crizei.  Din 1995 și până în 2007, indicele Gini net a crescut de la 0.21 la 0.43. În 2010 revenise la 0.245.

Toate aceste trenduri sunt de invidiat, mai ales în contextul internațional. Totuși, politicile ce le-au generat au fost posibile datorită unei interacțiuni a proceselor interne și internaționale, motivate atât de factori materiali cât și ideologici, o mare parte dintre aceștia fiind foarte greu de replicat în alte cazuri însă, în orice caz, este important să dezagregăm măsurile și să aruncăm o privire asupra politicilor în sine pentru a putea astfel vedea care dintre ele ar putea fi replicate în alte economii afectate de criză.

Islanda înainte de criză

În ultima parte a secolului XX și prima parte a secolului XXI, Islanda a trecut printr-o serie de transformări majore. Pe parcursul doar a câtorva ani, sub auspiciile unui guvern cu puternice orientări neoliberale, a fost transformată dintr-o democrație socială neo-corporatistă specializată în exportul de bunuri primare, în cea mai mare parte pește și aluminiu, într-un centru financiar internațional. Abordarea Islandei în privința financializării a fost dominată de finanțe private cu risc ridicat asigurate prin garanții de stat completate de politici macroeconomice conservatoare și o regularizare de suprafață. Un mix format din deregularizare financiară, privatizare și valori ridicate ale dobânzilor a permis băncilor islandeze să crească într-un ritm amețitor atât pe plan intern cât și internațional. Cele trei bănci islandeze – Glitnir, Landsbanki și Kaupþing – erau inițial bănci de stat, ele fiind privatizate și fuzionate gradual între 1997 și 2003, sub guvernul format de o coaliție de centru-dreapta.

Doi factori-cheie au facilitat creșterea lor rapidă: primul  a fost faptul că băncile au putut să-și extindă libere operațiunile în interiorul UE în baza apartenenței Islandei la Zona Economică Europeană. Al doilea a fost acela că băncile au moștenit rating-urile pozitive ale predecesoarelor deținute de stat. Astfel, acțiunile băncilor islandeze erau cotate pozitiv deși băncile ofereau dobânzi neobișnuit de mari pentru depozite, fapt ce le-a făcut să fie pentru o perioadă cele mai „ieftine” bănci în clasa lor de cotare. Băncile au fost vândute unor grupuri interne apropiate de partidele politice aflate la putere, grupuri ce nu aveau experiențe substanțiale în cadrul sistemului bancar internațional. Băncile au început rapid să canalizeze creditul în economie și să-și sporească propriile operațiuni într-un ritm amețitor. Între 2004 și 2008 volumul împrumuturilor acordate a crescut în medie cu aproape 50% pe an, o mare parte din acest procent fiind reprezentat de auto-finanțarea băncilor prin acordarea de credite de către băncile-mamă subsidiarelor lor. O analiză a guvernului asupra cauzelor crizei a relevat faptul că genul acesta de finanțare reprezenta aproximativ 70% din baza capitalului băncilor. Bula rezultată a generat o creștere artificială a valorii acțiunilor listate la Bursa Islandeză cu un factor de șapte în perioada cuprinsă între 2002 și 2007 în timp ce piața imobiliară aproape și-a dublat valoarea. Chiar înaintea crizei, capitalul celor trei bănci ajunsese la aproape 1000% din PIB, făcând aproape imposibil pentru Banca Centrală să funcționeze ca o ultimă redută în fața crizei ce se anunța în perioada imediat următoare.

Pentru o perioadă de câțiva ani, islandezii s-au bucurat de bunăstarea nou-găsită – în 2007 veniturile medii anuale erau de aproximativ 70000 USD și datorită valorizări ridicate a kronei islandeze, islandezi cu venituri medii s-au putut preta la modele de consum de obicei rezervate celor foarte bogați. În anii anteriori crizei, semnalele de alertă în privința iminenței acesteia au trecut fără a fi luate în considerare, Islanda fiind controlată de un mic grup de actori politici foarte puternici ce credeau cu tărie în beneficiile liberalizării. Totuși, această stare de fapt a fost stopată brusc în octombrie 2008.

O criză exemplară și o soluție neobișnuită

De îndată ce accesul la creditare a fost restrâns ca urmare a prăbușirii Lehman Brothers, băncile islandeze, prost conduse și supra-îndatorate într-atât încât nu mai putea face față plății dobânzilor (overleveraged) au început să se prăbușească la rândul lor. Întreg sectorul financiar al statului a ajuns falimentar într-o singură săptămână nemaifiind astfel posibile reacții moderate sau treptate. Alegerea din timp a două importante politici a făcut posibilă recuperarea Islandei: prima a fost preferința pentru naționalizare în locul bailout-ului iar cea de-a doua a fost impunerea unor măsuri de control în privința ieșirii capitalului. Pentru prima, resursele limitate ale băncii centrale în fața crizei bancare au făcut ca posibilitatea bailout-ului să fie scoasă din calcul de la bun început. Datorită acestei constrângeri materiale și nu convingerilor ideologice, guvernul conservator și banca centrală au decis să naționalizeze băncile islandeze transferând costurile eșecului băncilor mai curând asupra investitorilor decât a cetățenilor. Dacă banca centrală ar fi avut capacitatea să acorde ajutor băncilor prin bailout, atunci ar fi făcut-o. De fapt, chiar a fost necesară o tentativă eșuată de a salva băncile prinbailout pentru a face evidentă soluția naționalizării ca fiind singura viabilă.  Dacă Islanda ar fi fost membră a Eurozonei și ar fi avut acces la lichiditățile ECB, ar fi fost foarte probabil să încerce să-și salveze prin acest gen de măsuri băncile.

În ceea ce privește cea de-a doua – impunerea unor măsuri de control în privința ieșirii capitalului – Islanda a avut această capacitate datorită a doi factori cheie: în primul rând nu era membră a zonei euro astfel încât să trebuiască să se supună reglementărilor acesteia și, în al doilea rând, pentru că pur și simplu a primit „binecuvântarea” FMI-ului să facă asta. O perspectivă rațională poate aduce cu succes o explicație pentru motivația ce a stat în spatele susținerii de către FMI a controlului capitalului în Islanda: doar prin intermediul adoptării acestui control a reușit Islanda să evite o criză catastrofică în privința balanței de plăți. Finanțele Islandei erau într-o asemenea situație încât orice altă opțiune nu ar fi fost posibilă. Dobânda băncii centrale erau la un nivel de nesusținut de 18%, schimburile financiare astfel rezultate fiind expresia faptului că mai mult de jumătate din datoria băncii centrale era deținută de către investitori străini, dornici să scape de ea. Ca urmare, prăbușirea monezii ar fi condus la hiperinflație care, la rându-i, ar fi declanșat un val de falimente private și în rândul corporațiilor datorită practicii larg răspândite a indexării creditării în funcție de inflație. Mai mult decât atât, fondurile băncii centrale erau aproape consumate. Conform afirmației unui oficial FMI ce lucra în cazul islandez: „Tocmai am verificat lista iar aceasta e singura posibilitate rămasă”.  În realitate, FMI nu doar că a sprijinit această măsură dar mai mult decât atât, a inițiat-o și a condiționat ajutorul acordat Islandei de ea, spre dezamăgirea unora dintre politicienii și birocrații islandezi. În orice caz, FMI a fost suficient de prevăzător încât să sublinieze faptul că, în opinia lor, consideră situația Islandei unică și că aceeași logică nu ar trebui aplicată și altor cazuri. Contextul temporal contează foarte mult în ceea ce privește explicarea alegerii făcute de FMI de a introduce controlul capitalului în cazul Islandei. Toamna anului 2008 a reprezentat un moment de transformare pentru mulți dintre actorii cu posibile consecințe în privința politicilor. În ultima parte a anului 2008, echipe de cercetare ale FMI au pregătit proiecte de politici ce sprijineau măsura controlului capitalului ca una aparținând de drept economiei de criză, iar această încălcare a ortodoxiei FMI a facilitat o paradigmă alternativă  a crizei economice islandeze.

În data de 24 octombrie 2008 a fost anunțat un program de ajutor al FMI pentru Islanda, în valoare de 2.1 miliarde, alături de acorduri de împrumut semnate cu alte state nordice și Polonia. Aceasta a fost prima dată în peste 30 de ani când un stat vestic dezvoltat a primit ajutor de la FMI iar situația a fost privită ca fiind într-adevăr foarte gravă. Conform lui Poul Thomsen, șeful delegației FMI în Islanda, aceasta a fost o „furtună perfectă”. Țara a avut de înfruntat, în același timp, o criză a datoriei publice, o criză a monedei și, conformă cu mărimea țării, cea mai mare criză bancară din istorie. Astfel, Islanda a reprezentat o importantă ocazie pentru FMI, instituție căreia îi lipseau proiectele și care începuse să se confrunte cu o criză de legitimitate, de a-și dovedi valoarea și importanța. Într-adevăr, FMI a capitalizat extensiv relativul succes din Islanda, subliniind totodată faptul că lecțiile ce pot fi învățate din acest caz sunt totuși limitate.

Da, protestele pot conta

Un aspect foarte important este reprezentat de faptul că, urmare a unor proteste susținute ale populației, guvernul de centru-drepta, aflat la putere de un deceniu  și jumătate, a fost schimbat cu unul format de prima coaliție de stânga din istoria țării. Noua coaliție intenționa să mențină statul asistențial și să inverseze multe dintre politicile economice implementate în deceniul anterior. Guvernul islandez a fost singurul guvern din lume ce a demisionat direct ca urmare a crizei. Schimbarea acestuia cu o coaliție de stânga a avut un impact major asupra deciziilor luate în privința politicilor implementate.  Mai mult decât atât, mobilizarea populară a subliniat importanța protejării statului bunăstării, constituindu-se totodată într-o critică la adresa convertirii datoriei private în datorie publică. Cererile în privința măsurilor anti-austeritate au fost satisfăcute de către Alianța Democratică de Stânga Verde-Socială, condusă de către social-democrata Jóhanna Sigurðardóttir. Ca urmare, guvernul a avut capacitatea să negocieze mai curând amânarea decât devansarea adoptării măsurilor de consolidarea fiscală cu FMI și a planificat reducerea cheltuielilor și creșterea taxelor în așa manieră încât greul acestor măsuri a fost dus de către segmentul de populație cu venituri mari. Aceasta a contrastat puternic față de conținutul programelor FMI din Ungaria, Letonia, România, Irlanda, Grecia și Portugalia. Mai exact, guvernul Sigurðardóttir a ajuns la un acord cu FMI prin care nu se implementau măsuri de austeritate în primul an al programului, permițând mecanismelor automate de stabilizare să funcționeze la capacitate maximă. În cel de-al doilea an al programului, cheltuielile publice au fost reduse cu 10% dar tăierile au fost însoțite de o trecere la un sistem de taxare progresivă ce cuprindea un nivel de taxare mai ridicat pentru cei cu veniturile cele mai mari, atenuând în același timp, prin diferite măsuri complementare, șocul fiscal familiilor cu venituri medii și mici. Rezultatul obținut a fost că între 2008 și 2010 salariile reale ale celor 10% din populație cu cele mai mici venituri au scăzut cu 9% în timp ce ale celor 10% cu cele mai mari venituri au scăzut cu 38%. Cei aflați la mijlocul distribuției venitului au suferit o reducere a veniturilor de 14%. Cea mai mare parte din această scădere s-a datorat deprecierii ISK, ce a pierdut aproape jumătate din valoarea avută înainte de criză, scăderea veniturilor fiind astfel percepută a fi una apolitică. Scăderile treptate ale veniturilor au atins punctul maxim la jumătatea anului 2010 dar din acel moment salariile reale au început să crească, contrastând puternic cu situația din Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia și Spania.

Această stare de fapt poate fi atribuită în mare parte diverselor măsuri implementate de către guvern ce au inclus burse pentru reîntoarcerea la școală și salarii mai mari pentru funcționarii publici.  Mai important decât asta, guvernul a ajuns la un acord cu băncile în baza căruia se permitea amnistierea datoriilor gospodăriilor și corporațiilor în valoare de 13% din PIB. De exemplu, proprietarilor îngreunați de ipoteci le-a fost ștearsă o parte din datorie astfel încât datoria să nu depășească 110% din valoarea proprietății.  Mai mult decât atât, printr-o strategie ce sublinia și importanța creșterii veniturilor nu doar a reducerii cheltuielilor, guvernul a crescut taxele percepute proprietarilor bogați de pescării, în ciuda unei greve organizate de către reprezentanții acestui sector.  Aceste corporații aduceau profituri astronomice deținătorilor cotelor de pescuit în timp ce veniturile generate către stat erau mici, în ciuda faptului că zonele de pescuit sunt, cel puțin declarativ, proprietate publică. Printr-o mișcare menită a duce la păstrarea controlului asupra unei resurse strategice ce poate contribui la sustenabilitatea fiscala pe termen lung a bugetului, alegătorii au ales în mod direct un comitet însărcinat cu redactarea unei noi constituții ce aduce schimbări majore, printre care și declararea resurselor naturale  – inclusiv zonele de pescuit și energia geotermală – irevocabil proprietate publică. Un referendum organizat în octombrie 2012 a scos în evidență masivul sprijin popular pentru aceste propuneri.

Concluzii

Abordarea islandeză în privința managementului crizei a condus nu doar la îmbunătățirea indicatorilor creșterii economice și scăderii șomajului așa cum a fost cazul altor state europene afectate de criză dar mai mult decât atât,  la crearea unei societăți cu un nivel de echitate mult mai accentuat.  Ceea ce a făcut posibilă apariția unei astfel de alternative la rezolvarea crizei a fost intersecția mai multor procese externe și interne, motivate atât de factori materiali cât și ideologici, într-un moment potrivit. În primul rând, magnitudinea colapsului bancar, resursele limitate ale băncii centrale și faptul că nu exista acces la lichiditățile ECB au făcut ca o măsură de bailout a băncilor să nu poată fi luată în considerare.

În al doilea rând, Islanda a avut posibilitatea să își devalorizeze moneda pentru că nu era membră a zonei euro, menținându-și în același timp accesul la piețele europene ca membru EEA.

În al treilea rând, FMI a sprijint măsura controlării capitalului cel mai probabil ca urmare a unei combinații dintre momentul de timp, scala și complexitatea crizei islandeze. În al patrulea rând, protestul popular a fost într-atât de răspândit și de durată încât nu a putut fi ignorat. A răsturnat de la putere coaliția de dreapta schimbând-o cu cea de stânga. În ultimul rând, noua coaliție s-a angajat să protejeze statul bunăstării și să facă întregul proces de ajustare la criză cât se poate de echitabil.

Pe scurt, prin refuzul de a salva băncile, prin urmarea unei politici de taxare progresivă, prin utilizarea măsurilor de control al capitalului și depreciere a monedei naționale, guvernul islandez a câștigat acel spațiu de manevră pe care economiile continentale sau Irlanda nu l-au avut, acestea trebuind să facă față unor constrângeri structurale mult mai mari ca urmare a apartenenței la zona euro.  Analiza mea a subliniat de asemenea faptul că, fără presiunea populară pentru introducerea taxării progresive și fără victoria stângii la începutul crizei, este foarte puțin probabil ca rezultatele să fi fost aceleași.

Oddny este student doctorand în Științe Politice în cadrul Brown University. Domeniul ei de specializare este economia politică internatională, cu un accent pe finanțe internaționale. Înainte de a veni la Brown, a lucrat ca jurnalistă pentru postul de radio național din Islanda precum și în presa scrisă.

Autor: Oddny Helgadottir

sursa: cogitus.ro

          gandeste.org

Faza finala a distrugerii democratiei si statului-natiune

UE mărsăluieşte în pas de gâscă

Adolf Hitler se exprima în Mein Kampf în favoarea pan-germanismului – unirea tuturor teritoriilor germane – şi asigurarea în Europa de Est a unui “spaţiu vital” german. Aceste idei nu-i aparţin însă, de fapt, lui Hitler, ci liderului şcolii germane de geopolitică, Karl Haushofer. El aprecia că geografia lumii s-a configurat sub forma unor pan-organisme: Pan-Europa, care spera să devină germană, Eurafrica (zona mediteraneeană şi nordul Africii), ce urma să intre sub controlul Pan-Europei, Pan-Rusia, Pan-Pacific, Pan-America şi Pan-Islam. În condiţiile în care Marea Britanie şi SUA dominau lumea occidentală, Haushofer considera că doar o alianţă a Germaniei cu Rusia îi putea asigura supravieţuirea ca mare putere.

Uniunea Europeană seamănă frapant cu “schiţa” lui Haushofer. După ce Germania a devenit liderul Pan-Europei, şi-a asigurat “spaţiul vital” în Europa de Est, controlează bazinul mediteraneean şi vizează extinderea UE în nordul Africii. Relaţia dintre Germania şi Rusia aduce clar cu o alianţă, iar Marea Britanie – unde au loc trei sferturi din tranzacţiile financiare din Europa – e din ce în ce mai deranjată de acţiunile germane împotriva pieţelor. Bunăoară, ministrul britanic al Finanţelor dezavuează taxa pe tranzacţiile financiare, care nu se aplică în alte centre financiare importante precum New York, Hong Kong şi Singapore.

Germaniei însă nu-i pasă de opoziţia anglo-saxonilor, din moment ce Merkel se grăbeşte să vorbească de un stat federal european şi o Comisie Europeană ce se va transforma în guvern. Ea se află, fireşte, pe aceeaşi lungime de undă cu “premierul” Barroso, care le transmite europenilor să nu le fie frică de cuvântul “federaţie”.

Preşedintele ceh, Václav Klaus, avertizează însă în “The Sunday Telegraph” că ofensiva pentru o Uniune Europeană federală, cu proprie conducere şi armată, e “faza finală” a distrugerii democraţiei şi a statului-naţiune. El cataloghează apelul lui Barroso, urmat rapid de intervenţia germană, ca un important punct de cotitura: “Este prima dată când Barroso recunoaşte ambiţiile reale ale protagonistilor de astăzi, de adâncire în continuare a integrării europene, pe care s-au ferit până acum să le comunice publicului”.

În cartea sa, “Europe: The Shattering of Illusions”, Klaus susţine că “elitele politice au ştiut întotdeauna că trecerea în procesul decizional de la nivel naţional la nivel supranaţional slăbeşte mecanismele democratice tradiţionale (care sunt inseparabile de existenţa statului-naţiune), iar acest lucru creşte puterea lor într-un mod radical”. Klaus subliniază că “autorii conceptului de integrare europeană au reuşit să scurtcircuiteze minţile oamenilor, făcând o legătură între naţionalismul agresiv al lui Hitler şi statul-naţiune tradiţional, ceea ce pune în discuţie existenţa statelor naţionale, în general”.

Privind spre globalizarea economică, Germania şi CE vor o federalizare politică a UE. Şi cea mai mare problemă este că globalizarea politică se realizează cu măsuri administrative, nu de piaţă.

Autor: Ionut Balan

sursA: jurnalul.ro

         gandeste.org

Albinele pot să ne învețe adevărata democrație, care există deja în stup

De la Aristotel şi până în secolul al XVIII-lea s-a crezut că matca albinelor chiar se manifestă ca o regină. S-a crezut, de asemenea, până mai recent, că „regina albinelor“ este atotputernică şi hotărăşte totul în cadrul unei colonii. Această credinţă s-a dovedit a fi falsă. Anumite cercetări efectuate începând cu anii ’60, ca şi cele realizate de Thomas D. Seeley în anii ’70, probează că albinele urmează un proces democratic exemplar. 

Ați observat deja în timpul unei plimbări sau chiar în grădina voastră spectacolul unui roi de albine agățat de creanga unui copac? Mulți ne-am întrebat, poate, ce face roiul acolo, liniștit și inofensiv, ore întregi, uneori și câteva zile la rând. Această cvasi-indolență nu este decât o aparență. Colonia acționează de fapt în acest interval pentru a-și asigura supraviețuirea. Ea își trimite albinele cercetașe să parcurgă teritoriul de jur-împrejur pentru a-și găsi un nou cuib, astfel încât albinele să supraviețuiască, să treacă de iarnă tefere și sănătoase și să se înmulțească.

Se știe că roirea devine un eveniment inevitabil în viața coloniei de albine atunci când aceasta devine mult prea numeroasă, la sfârșitul primăverii sau la începutul verii. Atunci, cam două treimi din albine pleacă împreună cu vechea regină la o distanță de nu mai mult de 30 de metri de vechiul cuib. Dintre cele care rămân pentru a perpetua colonia-mamă apare o regină nouă. Acesta este, putem spune, modul în care albinele evită să creeze un superorganism înăbușitor și limitator. Analogic vorbind, putem să considerăm acest mod de a acționa ca fiind aplicarea practică și destul de radicală a unei sui generis legi naturale „antitrust“.

10.000 de albine

După roire, câteva sute de albine-cercetaș (mai puțin de 5%) care strâng recolta, având experiența explorării teritoriale, pleacă deci în toate direcțiile pentru a căuta cavități naturale potrivite pentru instalarea unei colonii. Albinele nu pleacă toate în același timp în explorare, pentru că trebuie să mențină integritatea stupului în timpul acestor două sau trei zile de popas (temperatură, alimentație, păzirea capitalului genetic pe care îl constituie regina). Criteriile lor de selecție includ în principal volumul, orientarea și înălțimea habitatului, mărimea deschiderii și amplasarea ei, precum și posibilitatea ca „poarta“ să fie amplasată în partea de jos. În mare, experimentele realizate de către Thomas D. Seeley (ca și de colegii și colaboratorii lui) au arătat că cel puțin doisprezece locații sunt selecționate și propuse coloniei. Aparent, regina aflată în cadrul roiului nu exercită niciun rol în această acțiune crucială, ea rămânând pe loc și constituind „inima“ genetică prin care acest superorganism de aproximativ 10.000 de albine, cântărind cam 1,5 kg, se perpetuează. Roiul zburător de un kilogram și jumătate de albine este adesea comparat cu creierul uman, deoarece precum neuronii din creierul uman de 1,5 kg, albinele, deși au fiecare o informație și o inteligență limitată, ajung să manifeste ca întreg o inteligență unitară, prin care iau decizii excepționale. Deși comparația pare la prima vedere forțată, studiile întreprinse în ultima perioadă asupra modului în care se iau deciziile în societățile de insecte și respectiv asupra bazei neuronale pentru luarea de decizii în creierele primatelor a indicat similarități uimitoare.

Dans viu şi plin de freamăt

Prima etapă de inspecție și de evaluare a unui cuib nou îi ia fiecărei albine descoperitoare mai mult de 30 de minute, cu o frecvență de 10 până la 30 de incursiuni și explorări pentru evaluarea structurii exterioare a habitatului. Albina se întoarce apoi la roi și dacă sălașul găsit este convenabil, anunță vestea realizând în apropierea roiului un dans vioi a cărui vivacitate (rapiditatea fiecărui tur de dans și numărul rotirilor) dă indicii despre calitatea locașului descoperit. Este un miracol cum ajunge să descopere acest „ciorchine“ de albine alcătuit în medie din 10.000 de indivizi (și dispunând aparent de mijloace limitate) cel mai bun loc de viață posibil pe o rază de 70 de km2?

Thomas D. Seeley

În luna iunie 1952, Thomas D. Seeley s-a născut în Pennsylvania pe vremea când Matin Lindauer (care a devenit mai târziu mentorul lui) de la Institutul zoologic din München studiase deja comportamentul albinelor pe un roi aflat în căutarea unui nou sălaș. Lindauer (care a decedat în anul 2008) a fost la rândul lui elevul lui Karl von Frisch, cel care în anul 1944 și 1945 a decriptat mesajul până atunci neînțeles al albinelor – acest dans prin care o albină indică surorilor ei poziția unei surse de miere sau de polen.
În timpul verii din anul 1969, Seeley, atunci licean, a rămas uluit în fața unui roi de albine agățat de o creangă, pe care l-a recuperat, intrigat fiind de comportamentul individual al albinelor și de pacea care părea să domnească în această frumoasă comunitate. Tom este astăzi responsabil de departamentul de Neurobiologie și Comportament al Universității Cornell, unde el aplică, pe cât posibil, principiile de conviețuire democratice ale albinelor. Cartea lui „Honeybee Democracy“ apărută în anul 2010 la editura Princenton University Press prezintă multiplele experiențe și cercetări realizate de el încă din anii ´70.

O dezbatere publică şi democratică

La începutul și în timpul „dezbaterii publice“ nu este exclusă nicio opțiune pentru cuib. Toate exploratoarele au o opinie de aceeași „greutate“ și își prezintă în mod transparent și adesea simultan descoperirile. Întreaga informație adunată este făcută publică. Spațiul de la suprafața roiului devine atunci o scenă de dans animată și controversată! În funcție de intensitatea comunicării, albina cercetașă a unei locații va recruta un număr mai mic sau mai mare de noi albine-cercetaș, care vor merge fiecare să viziteze locul și să întreprindă o evaluare independentă a acestuia. Dacă se vădește că prima albină dansatoare și mai ales cele care au urmat după ea nu au supraestimat calitatea cuibului prospectat, se va dezvolta o buclă pozitivă de feed-back informațional în favoarea acestui loc.

Dacă dimpotrivă, ea comite o eroare (calitate supra sau subevaluată), aceasta va fi îndreptată progresiv. Competiția dintre diferitele opțiuni este suficient de lungă pentru a lăsa posibilitatea propunerii unui loc mai bun, chiar și atunci când cel precedent pare să constituie obiectul unui început de consens.

Cum se ajunge la un consens total sau aproape total? Cu alte cuvinte, cum sunt evaluate și în cele din urmă îndepărtate „opiniile eretice“ care ar stânjeni colectivitatea în a lua o decizie crucială în timp util? Printre altele, albinele care „promovează“ la un moment dat locurile descoperite de ele, adăposturi care pe parcursul incursiunilor succesive efectuate de albinele-cercetaș ajung să fie din ce în ce mai puțin apreciate, se opresc primele din dansul pe care îl realizau pentru a susține alegerea acestor locuri.

Astfel, scrie Seeley, „decizia albinelor cercetașe se ia prin consens, iar ele nu împiedică în niciun fel exprimarea opiniilor contradictorii pentru a ajunge la acest consens. Mai exact, în dezbatere nu se elimină opiniile „eretice“. În plus, nu există vreo presiune care să oblige la conformitate socială […]. Prin urmare, albinelor le place să fie informate în ceea ce privește diferitele opțiuni, ducând o dezbatere deschisă, în urma căreia cel mai bun locaș prevalează în virtutea superiorității sale, așa cum este ea evaluată de-a lungul timpului de către zeci, dacă nu sute de albine-cercetaș în mod independent.“

Soluţii optimale

Uimit de inteligența colectivă a albinelor, Seeley insistă asupra comunității lor, pe care la scară umană am putea-o aprecia ca fiind o comunitate fraternă, și care pare să explice de ce ele găsesc mereu soluții optimale. Există multe domenii umane, precum domeniul nuclear, în care evenimentele catastrofale precum cel din 2011 de la Fukushima au dovedit că fraternitatea și respectul reciproc sunt în realitate indispensabile. Printre alte învățăminte pe care Seeley le trage de aici este cel al necesității de minimizare a influenței leader-ului (sau leader-ilor) asupra procesului de reflecție a grupurilor.

Chiar dacă în realitate lucrurile au fost dinainte urzite în culise, putem menționa aici în mod semnificativ că decizia formală a invaziei din Irak a fost luată de către George W. Bush fără ca el să fi primit consimțământul consilierilor săi în materie de politică și de securitate, printre care Condoleeza Rice. Putem spune că fără remediul critic al inteligenței colective, consecințele pot fi dezastruoase.

Oricâtă propagandă s-ar face, adevărul este că nici procesele electorale ale „republicilor democratice“ nu sunt transparente și cinstite. Astfel, datorită faptului că există câteva familii de bancheri potentați (Rothschild, Rockefeller etc.) care a pus treptat mâna pe aproape toate resursele planetei și acționează din umbră prin intermediul sectei satanice a francmasoneriei, a apărut prin imitație tendința de formare a unor pseudo-dinastii și printre marionetele din domeniul economic și politic (Bush, Baker, Sarkozy), acestea fiind tot atâtea practici care sunt departe de a fi conforme cu inteligența naturală a proceselor cu adevărat democratice observate la albine.

Surse multiple de informare

Printre lecțiile oferite de albine și reținute de către cercetător figurează de asemenea aceea a căutării cât mai multor soluții posibile pentru o problemă. Pentru aceasta este de dorit reunirea unui număr suficient de mare de indivizi având origini, evoluții și perspective diferite. Astfel se instaurează un mediu social în care fiecare se simte confortabil, astfel încât să fie posibilă comunicarea tuturor informațiilor. Din propria lui experiență, Seeley a constatat că persoanele tăcute la început au adesea propuneri interesante. Un alt exemplu, cel de reunire a cunoștințelor de-a lungul dezbaterilor, dificultatea constând în găsirea unui echilibru între independența și interdependența părerilor (pentru a se ajunge la o soluție optimală). Independența în gândire permite evitarea amplificării catastrofale a greșelilor. Seeley evocă aici escaladarea speculațiilor financiare, care produc așa-zisele „baloane“ sau „bule“ imobiliare, financiare etc. ce cresc în mod aberant prețurile în beneficiul celor care le inițiază, ducându-i la ruină pe toți ceilalți. Fiecare trebuie să realizeze o evaluare lucidă și conștientă înainte să ia o decizie, pentru că simpla imitare a comportamentului celorlalți (precum oile) este distructivă.

Trei zile de dans pentru alegerea celui mai bun locaş

Începând cu anii ’90, instalarea de camere video și sisteme mai sofisticate de supraveghere a albinelor a favorizat reconstituirea mai exhaustivă și mai precisă a „dezbaterilor“ care preced luarea de decizii. Iată o „dezbatere“ observată de către Seeley:„Roiul s-a instalat la ora 10 dimineața, în data de 19 iunie. Am văzut albinele cercetașe începând să comunice descoperirile lor între orele 13 și 15, iar la sfârșitul zilei au fost propuse 7 cuiburi candidate (A-G), dar niciunul nu a obținut entuziasmul incontestabil al albinelor susținătoare. În ziua următoare cercetașii au fost mai expresivi. La miezul zilei au fost luate în dezbatere 4 noi locuri (H-K) și 3 dintre ele, G (2200 m la Sud-Est), H (2600 m la est) și I (4200 m la Sud), au primit sprijinul a numeroase dansatoare. Cuibul G părea să fi luat un oarecare avans ca opțiune, pentru că 9 albine îl promovau, dar niciuna dintre opțiuni nu era cu adevărat predominantă, după cum decurgea dansul. Situația s-a schimbat în mod remarcabil între miezul zilei și ora 14. Atunci locația I a devenit prima opțiune, fiind susținută de 23 din 25 de albine dansatoare. Această situație a durat întreaga după amiază, deși au fost prezentate noi posibilități (locașurile L și M) și albinele dansatoare au promovat încă locașurile K, L și M până la sfârșitul zilei.
În ziua următoare, pe data de 21 iunie, s-a ajuns totuși la un consens clar între dansatoare pentru locașul I [între ora 7 și ora 9:10, 137 de dansatoare susțineau în mod cvasi-exclusiv locașul I], iar la ora 9:10 roiul s-a desprins și a zburat către Sud, având drept destinație, fără nicio îndoială, locașul I.“

Experiența aceasta este fără îndoială destul de reprezentativă pentru dezbaterile care au loc la nivelul roiului aflat în popasul de dinaintea alegerii noului cuib: într-o primă etapă, cercetașii prezintă și dezbat mai multe potențiale cuiburi, înainte ca, destul de repede, în a doua etapă mai multe albine-cercetaș să se focalizeze asupra unei singure opțiuni, lăsând totuși deschisă posibilitatea unor noi propuneri. Poate apărea într-adevăr oricând o răsturnare de situație. De exemplu, dacă survine o aversă de ploaie care arată că locașul nu este ermetic, aceasta răstoarnă opinia care prevala până în acel moment. Uneori, „dezbaterile“ dintre grupele de albine dansatoare implică mai multe opțiuni și sunt mai lungi ca durată. În fine, adoptarea unui consens armonios și luarea deciziei finale cer și un extraordinar echilibru între nevoia de timp pentru a găsi cea mai bună posibilitate de viață pe termen lung și cea de a acționa rapid atunci când o opțiune pare să fie cea mai bună, căci resursele și situația unui roi în perioada premergătoare alegerii unui nou sălaș impune anumite limitări pentru supraviețuirea roiului pe termen scurt.

Articol preluat din Caietul taberei spirituale yoghine de vacanță® Costinești 2011, Vol.2

Sursa

Sursa: dei-matei.blogspot.ro