Asistam la ciocnirea civilizatiilor in timp ce omenirea sta cu capul adanc bagat in nisipul divertismentului

Omenirea sta cu capul adanc bagat in nisipul divertismentului, in timp ce prin usa din spate razboiul informational a pus stapanire pe constiinta globala. Tocmai ce am citit un titlu, ma iertati ca nu m-am obosit sa deschid articolul – suna ceva de genul – 50% din cetatenii americani sunt ingrijorati de situatia din Ucraina. Pun pariu ca maxim 1% din ei stiu pe unde se afla tara care le-a provocat atata ingijorare.

La noi se intampla acelasi lucru, dupa ce Basescu a iesit si a spus ca nu este vorba de nicio invazie, ci de o escaladare a sustinerii separatistilor de catre Moscova, astazi mai toate ziarele o tin una si buna cu invazia rusilor. In timp ce noi suntem invadati si jumuliti economic de cei care pretind ca ne apara, ni se arata bau-baul rusesc.  Propaganda de razboi a devenit dezgustatoare – cred ca in ultima luna seful NATO a iesit de cel putin 10 ori si a declarat, fara dovezi, ca Rusia a invadat Ucraina. Mi se pare o strategia atat de stranie si  de hilara sa fortezi atat de mult bagajul de incredere pe care istoria ti l-a dat mostenire si sa risti sa ajungi in  punctul in care Rusia chiar va invada, dar nu in modul asta grosolan cu tancuri la vedere, ci asa cum se poarta razboaiele moderne, in haine de civil – atunci sa risti sa nu te mai ia nimeni in seama.

In timp de razboi adevarul nu mai exista, nu se mai poate afla, se poate doar intui, se poate doar deduce. Omenirea, deja alienata de  spiritul postmodernitatii care a spulberat unitatea lumii in mii de bucatele, nu mai intelege nimic, dar nici nu mai vrea sa inteleaga.  Insa  se teme. Se teme ca nu cumva adevarul sa patrunde dincolo de zgomotul divertismentului si al agitatiei cotidiene pe care le-a pus pavaza  in calea lui. Cu toate astea razboiul a  inceput deja – razboiul economic care ne va afecta nu mai tarziu de iarna asta, dar cel mai puternic se face simtit deja razboiul ideologic. Razboiul ideologic dintre Occident si Non-occident sau   ciocnirea civilizatiilor. Razboiul dintre   promotorii libertatii trupului in  dauna spiritului si  promotorii libertatii spiritului in dauna trupului. Se vor construi iarasi  ziduri ( vezi zidul estic al NATO)si  lagare. Adevarul va fi facut pres, totul va fi va fi dictat de „partid”.

Intr-un razboi economic capitalismul este istorie, cand ambele tabere isi aplica sanctiuni economice nu mai putem vorbi de o lume capitalista.

Capitalismul este mort.

Fermierii europeni stau cu fructele stricate pentru ca „partidul” a decis sa sanctioneze Rusia si aceasta a raspuns cu aceiasi masura. Unde este gresala celor care si-au respectat contractul si acum sunt faliti si se milogesc ca “partidul” sa-i despagubeasca? Mircea Vulcanescu spunea in  cartea „Spre un nou medievalism economic” ca: ” In ziua in care un intreprinzator va refuza sa cumpere marfa unde o gaseste mai ieftin, sub cuvant ca vanzatorul apartine unui alt sistem politic, sau va refuza credite cuiva pentru un alt motiv decat ca nu are siguranta recuperarii, capitalismul va fi fost.”

Vom asista la un ultim asalt al universalismului occidental impotriva civilizatiilor conservatoare. Pe noi ne-a asezat istoria, ca de obicei in cel mai fierbinte loc – si de data asta ne aflam chiar in  mijlocul acestui conflict, suntem chiar pe linia de falie civilizationala, intre Occident si Ortodoxie– Samuel Huntington in Ciocnirea civilizatiilor,  traseaza limita estica a civilizatiei occidentale pe Carpati – „Paradigma civilizationala ofera, astfel, un raspuns clar si convingator la intrebarea cu care se confrunta vest-europenii: unde se termina Europa?

Ea se termina acolo unde se termina crestinatatea occidentala si incep ortodoxia si islamul.”

Sursa: Evita colapsul

http://gandeste.org/

Democraţia capitalistă, cea mai mare minciună a secolului XX

Dacă întrebi azi pe cineva care nu încă s-a trezit din somnul indus de mass-media, ce îi vine în minte atunci când pronunţi cuvântul „capitalism” sau „America”, cu siguranţă că îţi va spune fără să clipească, „democraţie”, „libertate”, „drepturile omului”, „egalitate de şanse” etc.

Acesta este rezultatul a câteva decenii de uriaşă propagandă derulată în media şi pe orice alte mijloace, de către Statele Unite ale Americii şi Vestul capitalist. În realitate capitalismul şi democraţia nu sunt sinonime, dimpotrivă, de cele mai multe ori capitalismul exclude şi suprimă democraţia şi dreptatea socială.

În capitalism, ţara nu este condusă de cetăţeni, – nici măcar politicienii nu deţin puterea reală – ci de o oligarhie de miliardari, bancheri şi industriaşi, care se întreţese cu o clasă politică coruptă. Patronul nu este prieten cu angajatul şi nici nu a fost vreodată, ci este un exploatator al muncii salariate. Egalitatea de şanse nu există pentru că un simplu cetăţean nu se poate compara cu o mega corporaţie precum Coca-Cola, Monsanto sau Exxon. Iar statul nu este un instrument aflat în slujba poporului, ci unul de represiune şi control al mulţimii.

Cum s-a ajuns aici?! Pentru mulţi dintre cei care citesc aceste rânduri, poate părea incredibil, dar pe la sfârşitul secolului XIX, în minunatele State Unite ale Americii, familii celebre de industriaşi, precum Rockefeller, atunci când muncitorii făceau greve, cerând condiţii de muncă mai umane şi salarii cât de cât decente, ce credeţi că făceau? Ei bine, angajau militari, pe care îi puneau să îi împuşte pe grevişti!

Pe vremea aceea şi mai târziu, mai ales în timpul Marii Crize sau Depresii Economice din anii 30, părerea maselor populare despre capitalism era una foarte proastă şi manifestaţiile îndreptate împotriva exploatatorilor burghezi erau destul de frecvente.

După Al Doilea Război Mondial, oligarhii şi-au dat seama că este mai eficient să foloseşti propaganda şi manipularea în masă în locul violenţei şi forţei brute şi profitând de experienţa cîştigată în timpul războiului de către nazişti, britanici sau chiar comuniştii ruşi, au folosit masiv aceste metode ca forme moderne de control al maselor. Reprimarea brutală a protestelor populare a fost înlocuită cu comunicarea publică şi îndoctrinarea trepatată a indivizilor, pemtru a gândi şi acţiona aşa cum doresc elitele.

Un rol important l-au avut teoriile psihologice ale lui Sigmund Freud, folosite după război de către nepotul său Edward Bernays, pentru a elabora în SUA ceea ce azi numim relaţii publice şi publicitate. Un uriaş avantaj l-a constituit dezvoltarea şi perfecţionarea mijloacelor moderne de comunicare în masă, precum radioul şi televiziunea, pe lângă presa scrisă folosită până atunci ca mijloc principal de informare publică.

Astfel printr-o campanie permanentă de manipulare şi îndoctrinare în masă, desfăşurată la nivel global timp de câteva decenii, oamenii au ajuns să creadă şi să perceapă ca adevăr de necontestat o mare minciună, aceea că sistemul capitalist ar fi acelaşi lucru cu democraţia şi libertatea individuală. Ei, bine nu este deloc aşa!

sursa: dantanasescu.ro

http://gandeste.org

La Tribune: Capitalismul a devenit patetic

’’Desi nu este tocmai corect sa vorbim despre ’’razboiul monedelor’’, folosirea acestei expresii si a acestei terminologii releva constientizarea tot mai larga a faptului ca dinamica de astazi a capitalismului s-a blocat. Paranteza cooperarii si armoniei globale s-a inchis. Ea lasa loc de acum incolo unei perioade de tensiuni puternice, marcata de reintoarcerea la o competitie feroce intre natiuni. Si cum sursa prosperitatii globale este secatuita, partenerii de pana acum incep sa se sfasie intre ei pentru a pune mana pe ultimele bucati din prajitura’’, scrie pentru La Tribune economistul Michel Santi, specializat in consilierea bancilor din tarile emergente.

’’Este o perioada care contrasteaza puternic cu cei treizeci de ani care au trecut pana cand puterea chineza a inceput sa se imbogateasca. A fost o dezvoltare pe care nici o natiune din lume nu a contestat-o si care nu a provocat nici o tensiune internationala sau frictiuni cu vecinii. Insa acum dezvoltarea spectaculoasa a economiei chineze nu genereaza mari piete si nu aduce profituri Asiei de Sud-est, Europei, Rusiei, SUA sau exportatorilor de petrol? Antagonismul sino-american, cu amenintarile lansate de SUA la adresa mentinerii unui curs slab al monedei chineze nu afecteaza aproape deloc comertul international si cu atat mai putin profiturile companiilor.

In realitate, bogatia mondiala a crescut de apropape patru ori in mai putin de 20 de ani, de la 50 de trilioane de dolari in 1990, la 200 de trilioane in 2007. Capitalizarea globala a burselor a sarit de la 11 la 65 de trilioane de dolari in aceasta perioada. Aceasta orgie a fost initiata si perpetuata de doi factori fundamentali. Pe de o parte, delocalizarile masive ale productiei industriale catre tari cu o fiscalizare redusa, cu un model social inexistent, salarii mizerabile si exigente reduse in domeniul ecologic-acestea sunt tarile emergente.

Pe de alta parte, repatrierea beneficiilor societatilor si institutiilor financiare care tarile de origine. Lichiditatile care au facut posibila acordarea de imprumuturi ipotecare unor familii insolvabile si au dus la o crestere fara precednt a pietei imobiliare. Aceste lichiditati au fost canalizate catre produse financiare derivate, care nu au fost decat componente ale unei bombe cu explozie intarziata si care a produs ravagii si in randul inventatorilor sai - bomba financiarizarii.

Delocalizarile si financiarizarea permit deconectarea burselor de economia reala asa cum este ea reflectata de PIB sau de taxa de somaj. Aceasta imbogatire globala - si aceasta mondializare - apartine acum trecutului!

Acum, natiunile suverane sunt nevoite sa lupte impotriva companiilor pentru a-si pastra interesele ce sunt mereu contestate.
Ravagiile financiarizarii si efectele sale cele mai vizibile (criza subprime, creza creditarii, a datoriilor suverane din Europa periferica, implozia bulei imobiliare spaniole, falimentele bancare din Irlanda si Islanda) au transformat lumea noastra intr-un mediu ostil capitalismului, unde notiunea de profit usor nu mai exista. Competita pentru atragerea capitalului s-a transformat intr-un razboi de transee, in care statele nu au alta resursa decat aceea de a bate moneda (si astfel de a crea datorii) pentru a-si finanta deficitele. O alta solutie ar fi ridicarea dobanzilor, pentru a atrage lichiditatile mult dorite, insa aceasta ameninta sa ruineze economiile, agravand si mai mult deficitele.

Cum aproape toate natiunile lumii se confrunta acum cu datorii faraonice, singura lor iesire este de a genera lichiditati prin exporturi. De aici si interesul pentru devalorizarea monedelor. Iata de ce acest razboi al monedelor - care are ceva patetic si disperat - se va amplifica si se va prelungi. Iata de ce trebuie sa anticipam o situatie conflictuala la scara mondiala, cu atat mai mult cu cat este evident ca natiunile noastre au epuizat filonul producerii de moneda si de imbogatire prin exporturi’’, incheie La Tribune.

Autor: Călin Marchievici
sursA: cotidianul.ro

http://gandeste.org

Excesele capitalismului falsifica democratia

“Ideile despre democratia economica sunt nedefinite, exact asa cum ar trebui sa fie in contextul crizei din zilele noastre. Ideile constructive si inovative ale lui Richard Wolff sugereaza fundamente noi si promitatoare pentru o democratie mult mai autentica si o dezvoltare sustenabila si echitabila, idei care pot fi implementate direct si transmise mai departe. O contributie foarte valoroasa in astfel de timpuri dificile.” – Noam Chomsky

In noua sa carte, Democratia in actiune: un tratament pentru capitalism, Richard Wolff argumenteaza faptul ca, fara indoiala, capitalismul a subminat democratia, inlocuind-o cu plutocratia. Toate elementele unei democratii raman intacte- alegerile, legislaturile, media- dar in mod predominant ele functioneaza in serviciul oligarhiei. Urmatorul fragment este intitulat “Capitalismul privat si democratia”:

Parte din problemele capitalismului provin din directia celor care conduc firme productive, dar este important si modul in care le conduc. In capitalism, directorii sunt capitalistii; muncitorii sunt exclusi din aceasta discutie.

Sub imboldul competitiei si al altor aspecte ale sistemului, capitalistii directioneaza elementele cheie in productie si distribuirea surplusurilor pe care si le insusesc in firmele lor, in feluri foarte speciale. Capitalistii isi traseaza obiective de genul maximizarea profiturilor si atingerea unui grad ridicat de dezvoltare sau cote mai mari de piata, apoi managerierea corecta a firmelor pentru a atinge aceste obiective. Capitalistii isi urmaresc cu o anumita rutina obiectivele, de multe ori pe seama propriilor muncitori. De exemplu, dau afara muncitori si ii inlocuiesc cu masini sau impun o tehnologie care ii expun la risc pe muncitori si mediul inconjurator, dar care maresc profiturile, sau relocheaza productia in afara tarii pentru a exploata forta de munca mai ieftina. Cu toate astea, daca firmele ar fi organizate diferit- daca muncitorii ar conduce firmele in mod colectiv (si astfel ar exclude capitalistii)- problemele firmelor ar putea fi rezolvate in mai multe feluri, cu diverse consecinte sociale. Voi detalia acest element cheie in partea a III-a a acestei carti.

In societatile in care domina organizarea capitalista privata de productie, muncitorii- marea majoritate a oamenilor- trebuie sa traiasca in urma deciziilor capitalistilor prin care acestia isi conduc firmele. Totusi, li se permite o participare limitata in acele decizii. Uneori, muncitorii, singuri sau aliati unii cu altii, pot influenta modul in care capitalistii decid sa aloce surplusul firmei. Daca, de exemplu, muncitorii ameninta cu greve in timp ce consumatorii ameninta sa boicoteze produsele firmei, alianta lor ar putea reusi ca acele surplusuri sa fie dirijate catre anumite nevoi. Acestea ar putea include, de exemplu, gradinite amenajate la locul de munca pentru copiii muncitorilor, asigurare medicala pentru muncitori si familiile lor, inclusiv sporuri la salariile deja de baza. Capitalistii recunosc, in astfel de cazuri, ca bunastarea firmelor lor necesita alocarea unui surplus in astfel de directii.

In mod general, insusirea si distribuirea surplusurilor intr-o firma este dreptul exclusiv si responsabilitatea capitalistilor, nu a muncitorilor. Astfel, problemele capitalismului modern - de exemplu, degradarea mediului inconjurator, distributia extrem de inegala a veniturilor si a proprietatilor – sunt influentate in mod semnificativ de modul in care capitalistii isi manageriaza firmele. Problemele care deriva de aici- de exemplu, subminarea democratiei, in timp ce corporatiile si bogatii isi protejeaza bogatia lor disproportionata si puterea prin coruperea politicienilor- de asemenea sunt influentate de modul in care capitalistii isi conduc firmele.

Pietele moderne expun fiecare firma capitalista la amenintarea competitiva - o alta firma va fi capabila sa ofere un produs alternativ de o calitate mai buna, la un pret mai mic sau chiar ambele. Nesiguranta provocata de schimbarea preferintelor si a gusturilor, modificarea dobanzilor pentru imprumuturi si schimbarea preturilor confrunta firmele cu o arie larga de amenintari pentru asigurarea supravietuirii lor. Schimbarile politice in cadrul societatilor mari semnifica faptul ca taxele pe care ei trebuie sa le plateasca, reglementarile la care ei trebuie sa se supuna, subsidiile pe care ar putea sa le piarda ar putea sa le ameninte supravietuirea.

Raspunsul firmei capitaliste obisnuite la aceasta provocare este acela de a cauta mai multe profituri, de a mari compania sau de a castiga o mai mare cota de piata. Diverse firme accentueaza unul sau altul dintre aceste obiective, depinde care este mai important pentru a asigura supravietuirea lor. Atingerea acestor obiective imbunatateste capacitatea firmei de a preveni, micsora sau absorbi multitudinea de amenintari cu care se intalneste. La fel, atingerea acestor obiective imbunatateste capacitatea firmei de a profita de orice oportunitate care apare. Astfel, de exemplu, profituri mai mari fac posibil ca o firma sa poata face investitiile de care este nevoie pentru abordarea unei noi piete. O crestere mai rapida atrage capital si o prezenta buna in mass-media; o cota mai mare de piata poate asigura preturi mai scazute pentru o mai mare cantitate de bunuri achizitionate pentru a fi investite.

Pe scurt, ceea ce intreprind capitalistii este guvernat de sistemul care uneste firmele conduse de capitalisti, pietele in care cumpara si vand si societatea si guvernul pentru care asigura aceste bunuri si servicii. Capitalistii raspund semnalelor pe care le primesc din piata, presa, guvern si asa mai departe. Obiectivele pe care le urmaresc- profit, crestere si cota de piata, sunt raspunsurile lor rationale la acele semnale. Sistemul capitalist isi defineste sarcinile prin aceste obiective. Cat de bine isi ating capitalistii aceste obiective joaca un rol foarte important in detereminarea remunerarii lor, a prestigiului lor social si a respectului de sine.

Intr-adevar, unii capitalisti vor sa internalizeze imperativele si regulile acestui sistem. Ei se definesc si isi modeleaza personalitatile in conformitate cu modul de comportament impus asupra lor ca fiind capitalisti. Astfel incat ei pot parea -si chiar ei insisi se recunosc a fi- lacomi sau lipsiti de caracter. Totusi, in momentul in care capitalistii incearca sa obtina mai multa munca din partea angajatilor lor platindu-i mai putin, inlocuiesc muncitorii cu masini, relocheaza productia in zone cu forta de munca mai slab platita, pun in pericol sanatatea muncitorilor lor folosind materie prima ieftina dar toxica si asa mai departe, acestea sunt comportamente care se manifesta din cauza realitatilor din cadrul sistemului in care ei functioneaza si pentru care sunt rasplatiti si apreciati. Multi capitalisti fac aceste lucruri fara sa fie lacomi sau rai. Atunci cand afiseaza lacomie sau lipsa de caracter, acestea sunt mai putin cauze decat rezultate ale unui sistem care le cere anumite actiuni daca vor sa supravietuiasca si sa prospere.

Diferitele si numeroasele probleme si esecuri ale sistemului capitalist pe care le-am discutat apartin capitalismului privat, indiferent ca sunt mai mult sau mai putin reglementate. Aceste probleme si esecuri sunt urmarea organizarii interne a firmelor capitaliste. Managerii acestora de multe ori raspund la aceste amenintari si oportunitati in feluri care pun in pericol interesele muncitorilor, a familiilor lor si a comunitatii lor. In acest fel functioneaza sistemul si astfel genereaza problemele economice specifice, uneori destul de grave.

Dar ce se intampla daca mutam atentia de la economie la politica? Politica in Statele Unite a devenit deosebit de dependenta de si corupta de contributiile financiare catre candidati, partide politice, propagandisti, think tank-uri si comitete speciale. Diferentele de interese dintre capitalisti si muncitori, disparitatea resurselor concentrate pe care o acorda in sprijinirea pozitiilor lor preferate, a politicienilor si a partidelor submineaza o politica democratica.

Este important de observat ca aliante si coalitii de directori de corporatii, manageri de top, actionari majoritari si echipele lor de profesionisti si-au utilizat de multe ori resursele financiare pentru a se lupta intre ei.

Aceste grupuri au si urmeaza interese conflictuale. Oricum, luptele lor nu ii face sa piarda din vedere interesele comune in asigurarea conditiilor politice pentru supravietuirea sistemului economic capitalist. Astfel au lucrat ei impreuna pentru a asigura interventia masiva a guvernului american pentru a depasi criza capitalista care s-a instalat in 2007, chiar daca ajutoarele acordate au mers mai mult spre unele firme decat spre altele. Similar, aproape toti au sprijinit refuzul in timpul administratiilor Bush si Obama de a se supune unui program federal de angajari pentru a reduce somajul, chiar daca firmele si industriile ar fi putut beneficia de pe urma unui astfel de program.

Ultimele trei decenii de politica americana nu au insemnat o schimbare in curentul politic de la a fi mai mult de stanga la a fi mai mult de dreapta. Mai degraba, ceea ce s-a intamplat a fost o retragere relativa din politica a acelor grupuri sociale care favorizau bunastarea sociala si politicile de redistribuire a veniturilor si o crestere relativa a participarii celor din lumea afacerilor si a magnatilor, care si-au folosit banii pentru a schimba tonul si continutul politicii americane.

Rezultatul acestei schimbari politice a intensificat dimensiunea costurilor sociale si impacturile negative ale crizei economice din 2007. Sistemul nostru economic disfunctional a suferit povara adaugata a unui sistem politic disfunctional. Partidele politice si politicienii se impiedica unul de altul pentru a se pleca in fata corporatiilor si a celor bogati.

Astfel, programul TARP din 2008 a asigurat banii pentru ajutoarele financiare acordate bancilor si altor corporatii in timp ce pretindea ca ajuta milioanele de firme care erau amenintate de prescriere. Pe masura ce acele ajutoare financiare au fost duse acordate, asistenta acordata firmelor in pericol de prescriere era neglijabila si incomparabil mai redusa fata de ceea ce li se promisese celor mici.

Bush, iar mai apoi si Obama au insistat pe limitarea programelor guvernamentale pentru reducerea somajului in favoarea celor care asigurau incurajarea sectorului privat pentru a angaja mai multi oameni. Reprezentantii politici ale ambelor tabere au refuzat sa discute programele federale de a angaja milioanele de muncitori care nu aveau locuri de munca. In schimb, criza din 2007 a permis guvernului de a reduce multe programe, impunand buget de austeritate chiar atunci cand masele aveau nevoie de exact contrariul.

Ce cauzeaza inexistenta adoptarii unui document de genul New Deal in acest moment este un sistem politic compromis de dependenta sa de bani atrasi de anumite grupuri cu precadere. Guvernul ii ajuta mai intai pe ei, in primul rand si coplesitor. Restul economiei si al societatii asteapta mai apoi sa vada daca nu cumva a mai ramas ceva la fundul sacului.

Intre timp, pierderile totale suferite de economia Statelor Unite in toti acesti ani din 2007 si pana astazi au depasit cu mult ceea ce s-a cheltuit pentru a mentine economia pe linia de plutire. Din 2007, multele milioane de someri si in jur de 20 de procente din capacitatea noastra de productie au stagnat. Acei oameni vor sa munceasca; economia noastra vrea si are nevoie sa creasca folosindu-se de acele resurse pe care ar putea sa le creeze pentru a rezolva multe dintre problemele natiunii si ale lumii. Cu toate acestea, sistemul nostru privat capitalist nu ii poate aduce laolalta pe someri si toate acele materii prime, unelte si resurse pentru a produce bunastarea de care e nevoie. Un sistem politic disfunctional nu face nimic in privinta asta.

Dezvoltarea capitalismului american, in special din 1970, a produs o inegalitate economica extrema, a doua mare criza majora in ultimii 75 de ani si un sistem politic in care banii falsifica democratia. Pentru a schimba aceste lucruri este nevoie de un tratament aplicat capitalismului care sa aiba in vizor problemele economice si politice in mod direct si eficient, In partea a III-a a acestei carti, voi schita principalele elemente ale unui astfel de tratament.

Richard D Wolff
Richard D. Wolff este Profesor Emerit in Economie la Universitatea din Massachusetts, Amherst, unde a predat economia din 1973 pana in 2008. In prezent este Visiting Professor al Programului de Masterat in Afaceri Internationale la New School University, New York City. De asemenea preda cursuri cu regularitate la Brecht Forum in Manhattan. Inainte de asta, a mai predat economia la Yale University (1967-1969) si la City College din cadrul City University of New York (1969-1973). In 1994, a avut calitatea de Visiting Professor of Economics la Universitatea din Paris (Franta) si Sorbonne.

sursa: truth-out.org / gandeste.org
Autor: Richard D Wolff
Traducerea: Alina Stredie

THE ECONOMIST Capitalismul de stat: Big Brother se întoarce

Statele europene se implică tot mai mult în conducerea companiilor private. În fruntea plutonului se află chiar Franța și Germania

Cea mai importantă fuziune a ultimilor ani a eșuat luna trecută. Proprietarul Airbus, EADS, și grupul de aeronautică și apărare BAE System nu vor merge pe aceeași cale de acum încolo. Obiectivul operațiunii era de a elibera ambele companii de implicarea statului. Acum, Fratele cel Mare s-a întors.

Cancelarul german Angela Merkel urgentează planul guvernului de a achiziționa, prin intermediul KfW (banca publică de reconstrucție), 15% din EADS, prin preluarea pachetelor de care vor să scape grupul auto Daimler și câteva bănci private. Ceea ce va duce participația Germaniei la un nivel similar cu al celei deținute de guvernul francez.

Berlinul se teme, de ceva timp, să nu rămână în urma Parisului în privința producției Airbus, mai ales după ce nu s-a ținut de cuvânt cu acordarea unor credite guvernamentale necesare dezvoltării ultimului model de avion. Acum, însă, cancelarul pare să copieze modelul industrial francez, procurând pachete strategice ale unor concerne privatizate.

Interesantă schimbare de viziune, venită în contextul în care guvernul din Hexagon se implică mai mult ca niciodată în soarta producătorilor cu probleme din toate sectoarele. Acum câteva zile, când Germania parafa achiziția acțiunilor EADS, executivul francez acorda un împrumut de 7 miliarde de euro gigantului PSA Peugeot Citroën. Primea, la schimb, un loc în consiliul de administrație și garanția suspendării pentru ani buni a răscumpărării de titluri și a dividendelor.

Analiștii francezi stau acum cu ochii pe ministerul de finanțe, pentru a vedea cine va fi numit director „independent“ în cadrul companiei. Criticii se tem că acesta ar putea fi un reprezentant al APE (agenția care gestionează activele statului). În paralel, acțiunile Peugeot s-au prăbușit odată cu anunțul contribuției financiare a guvernului, investitorii considerând că astfel a apărut posibilitatea naționalizării, fie ea și parțială.

APE a luat naștere în 2004, pentru a coordona haosul rămas în holdingurile de stat după procesul masiv de privatizări de la începutul anilor ’90 (care venea după un val de naționalizări, în anii ‘80). În cele mai multe cazuri, statul și-a păstrat mici participații.

Privatizații, la momentul renaționalizării

Anul trecut, guvernul de centru-dreapta al președintelui Nicolas Sarkozy a oferit puteri sporite agenției, transformând-o în elementul central al noii sale politici industriale. Acum, instituția se află sub oblăduirea actualului ministru al industriei, Arnaud Montebourg, și a omologului său de la finanțe. Despre Montebourg circulă zvonuri că ar vrea să forțeze preluarea uneia dintre companiile în al cărei acționariat este implicat, uriașul holding Thales, de către alt grup aerospațial, Safran. La rândul său, Safran a ieșit recent dintr-o perioadă cumplită, ce data din 2005, de când a apărut ca urmare a unei alte fuziuni forțate de stat, dintre Snecma (un producător prosper de motoare de avion) și grupul de apărare și electronice Sagem.

Portofoliul APE cuprinde 58 de companii, iar participația sa în cadrul celor mai mari firme listate la bursă valorează peste 58 de miliarde de euro. Între acestea, se numără atât companii de utilități privatizate, precum EDF, France Télécom și GDF SUEZ, cât și nume ca Air France KLM, EADS, gigantul nuclear Areva și Renault. GDF SUEZ are o poveste interesantă. În 2007, fuziunea companiei publice de gaze GDF cu concernul privat Suez a fost lăudată ca un mare succes al procesului de privatizare. Astăzi, este văzută mai degrabă ca o naționalizare a Suez.

Raportul anual al APE, obținut de ziariștii de la publicația Le Figaro, va arăta că profiturile nete ale portofoliului cumulat al agenției au scăzut în 2011 cu 26% – de la 7,9 miliarde de euro la 5,8 miliarde. De asemenea, valoarea totală a activelor a scăzut cu aproape 13%, în condițiile în care bursa franceză pe de-a-ntregul a crescut în același interval cu 5%. Performanță nefericită, ce nu are însă de-a face atât cu prostul management al instituției, cât cu rezultatele slabe ale companiilor energetice EDF și GDF Suez, cauzate la rândul lor de cererea scăzută de energie de pe continent.

Multinaționalele, la pachet cu IMM-urile

Implicarea statului în industrie nu se oprește la marile companii. Luna trecută, guvernul de la Paris a anunțat lansarea Banque Publique d’Investissement (BPI), a cărei principală misiune este canalizarea fondurilor publice către firme cu potențial din mai toate sectoarele, prin achiziția de pachete minoritare de acțiuni, alături de diverse fonduri de investiții (BPI este rezultatul fuziunii dintre Fonds Stratégique d’Investissement, creat de administrația precedentă în vederea finanțării IMM-urilor, și OSEO, un alt creditor public).

Președintele francez François Hollande este de părere că BPI poate deveni versiunea locală a germanului Mittelstand (cum este generic numit sectorul nemțesc al întreprinderilor mici și mijlocii – n.trad.). Doar că BPI este mandatată și să „acționeze în vederea interesului public general“, ceea ce i-ar putea conferi prerogativa de a salva orice companie din Hexagon. Una dintre primele sale măsuri a fost investiția a 150 de milioane de dolari pentru preluarea unui pachet de 6% din CMA CGM, cel de-al treilea transportator maritim de containere din lume, creat prin fuziunea unei firme de stat cu un grup privat deținut majoritar de o familie turcă. Acum, lovită de cererea slabă de pe piață, compania are dificultăți în a-și refinanța creditele.

Să fie clar: nimeni nu sugerează că, din cauza recesiunii, Europa recurge la un megaproces de naționalizare, similar celui prin care au apărut giganții de stat IRI (Italia) sau INI (Spania), imediat după marea depresiune din anii ’30. Dimpotrivă, cele mai năpăstuite guverne de pe continent, cum sunt cele din Grecia, Portugalia și Spania, își doresc cu disperare să privatizeze activele deținute, pentru a mai acoperi din găurile din buget.

Pe de altă parte, atunci când guverne de centru-dreapta, cum sunt cel al Germaniei sau cum era, până de curând, cel al Franței, încep o campanie de achiziții în industrie, este evident că ceva plutește în aer. Să compari aceastră strategie cu cea prin care Barack Obama a decis să salveze General Motors nu este chiar potrivit. Guvernul american a „rezolvat“ sectorul auto printr-o operațiune rapidă de implicare scurtă, urmată de retragere. Implicarea statelor europene este mai puțin dramatică, însă este de durată.

Sursa : Capital.ro

             2blackjack1.wordpress.com

Capitalism în deriva?

Este limpede ca explicatiile, argumentele pentru a justifica criza în care s-au înfundat tarile occidentale de aproape cinci ani încoace nu apar, în ciuda coerentei cu care sunt exprimate, prea convingatoare. Nu e de mirare ca cineva a ilustrat aceasta situatie cu scena comica din filmul „Blue Brothers“ în care John Belushi încearca sa se justifice în fata ex-logodnicei, abandonata la altar în ziua casatoriei. Belushi spune ca, în acea zi, i-a ramas masina fara benzina; i-a explodat un cauciuc; nu avea bani pentru taxi; smochingul nu i-a sosit la timp de la curatatorie; i-a venit pe nepregatite în vizita un prieten pe care nu-l vazuse de ani de zile; cineva i-a furat masina; a fost un cutremur de pamânt; o teribila inundatie! Cam asa si cu explicatiile crizei…

Nu ar fi însa poate nepotrivit sa aducem în discutie, în afara de tot ce s-a spus – si s-a spus, slava Domnului, destul! – o explicatie fundamentala, de principiu: liberalizarea miscarii de capital ce, la începotul anilor ’80, a pus punct final marelui compromis initiat de sistemul Bretton Woods, care era fondat tocmai pe regularizarea restrictiva a circulatiei mondiale a capitalului si pe libertatea de circulatie a marfurilor. Marile schimbari aduse de cei doi lideri conservatori, Ronald Reagen în Statele Unite si Margaret Thatcher în Anglia, au determinat o completa rasturnare în raporturile de forta, atât dintre capital si forta de munca, cât si între capitalism si democratie, caci au creat un context de avantaj nemasurat pentru marile intreprinderi private în comparatie cu statele nationale. Din acel moment, capacitatea de interventie a statului în economie a suferit o redimensionare drastica, iar muncitorii au început sa sufere consecintele dizlocarii fortelor de munca si a productiei. Liberalizarea capitalurilor a reprezentat, asadar, miscarea decisiva care a influentat evolutia economiei mondiale si a deschis faza capitalismului financiar.

De fapt, nici opiniile economistilor clasici nu vedeau cu ochi buni libertatea de miscare a capitalului, observa într-o recenta analiza Georgio Ruffolo. Un mare gânditor, spune el, precum David Ricardo, a atras atentia, deja cu doua secole în urma, asupra pericolului inerent liberalizarii de circulatie a capitalului. Capitalurile, observa economistul englez, nu sunt valize transportabile în mod indiferent, dintr-o parte într-alta a lumii; ele sunt elemente esentiale ale contextului social a carui dezechibrare nu poate sa nu determine consecinte serioase la nivelul coeziunii sociale. Din acest simplu motiv, dezradacinarea si transferurile de capital în cine stie ce parte a lumii fara consensul comunitatii nu pot fi considerate un comportament acceptabil.

Dar mai sunt si alte însemnate consecinte ale acestei situatii, ca sa nu mai vorbim despre, între altele, crearea unei piete financiare integrate care permite capitalului din întreaga lume sa circule suprastatal si sa creeze, cum se exprima autorul italian citat, un fel de „internationala a capitalistilor“, o elita globala care concentreaza în ea o putere imensa. Apelul lui Karl Marx, „proletari din toate tarile uniti-va“, se realizeaza astfel, dar la polul opus al societatii. Pietele financiare devin acum institutii structurate care încep sa se exprime aidoma guvernelor. E bine cunoscut, de altfel, ca pe Wall Street se tin reuniuni periodice ale conducatorilor marilor banci si societati financiare care stabilesc procentele de interes si, prin deciziile lor de a investi sau a nu investi în diverse parti ale lumii, pot da stabilitate sau destabiliza guverne si, în consecinta, determina soarta popoarelor.

Schimbarea fundamentala a raportului de forta dintre capital si alte forte de productie, pe de o parte, si între capitalism si guvernul democratic, pe de alta, reprezinta factorii esentiali care stau la radacina procesului de financiarizare a lumii în care traim. Dar mai este înca un aspect important: concurenta enorma ce se stabileste, dupa liberalizarea miscarii capitalului, între capitalismele nationale si piata financiara internationala. Importanta profitului, a dividendelor platite actionarilor capata o pozitie dominanta, câstigul financiar cu orice pret devine un tel absolut, aproape dezlegat de situatia economica ce, uneori, poate deveni extrem de critica la nivelurile nationale. Marii magnati ai finantelor cuceresc astfel un rol central în gestiunea unitatilor productive de tot felul impunându-si propria viziune asupra lumii, reprezentata de necesitatea lor de a câstiga imediat, si prin orice mijloace, cît mai mult posibil.

Aceasta este o situatie care ar trebui radical schimbata daca vrem realmente sa iesim din criza. Recentele decizii ale Bancii Centrale Europene asupra interventiilor anti-spread (cu scopul stabilizarii si controlului eurozonei) constituie un prim pas important în reconstituirea suveranitatii monetare a Uniunii Europene si pentru redimensionarea influentei speculatiilor financiare asupra politicii economice a tarilor în dificultate (e.g. Grecia si Spania). Este evident, de acum, pentru oricine ca pietele financiare reprezinta un extrem de puternic amplificator al fluctuatiilor fiziologice ciclice, carora le imprima mecanisme cumulative ce ajung sa autoalimenteze atât cresterile cât si, din pacate, crizele. Când sunt cresteri economice, pietele financiare arunca gaz peste foc si amplifica nemasurat expansiunea, dar la vremuri de criza ele împing economia catre depresiune. Din cauza aceasta este nevoie de o schimbare logistica importanta: politica trebuie sa se reîntoarca la fixarea regulilor fundamentale ale miscarii capitalurilor la nivel mondial.

autor: DUMITRU RADU POPA
sursa: revistacultura.ro

gandeste.org

ÎN SUA, ÎN EUROPA OCCIDENTALĂ, DAR ŞI ÎN ROMÂNIA, R. MOLDOVA NU MAI TRĂIM ÎN DEMOCRAŢIE , CI ÎNTR-O OLI-GARHIE, ÎN CARE PUTEREA POPORULUI ESTE “CONFISCATĂ” DE PARTIDE POLITICE CONTROLATE

Jesse Ventura, fost guvernator al statului american Minnesota, este cel mai celebru conspiraţionist din America. De ani de zile, la emisiuni radio sau TV (“Teoria conspiraţiei”), sau în diverse cărţi, el se luptă pentru a demasca toate conspiraţiile care se ascund în spatele minciunilor oficiale.
În unul dintre ultimele sale interviuri, acordat televiziunii RT News, Jesse Ventura demască sistemul politic american şi aşa-zisa democraţie. Precum se ştie, în SUA, există două partide mari (republicaniişi democraţii) care îşi împart alternativ puterea – iar restul nu mai contează. Iar aşa-zisa competiţie politică între cele două tabere politice este una de faţadă. Şi, am putea extinde această analiză politică şi la nivelul altor ţări. De obicei, în multe ţări occidentale există două mari partide sau alianţe politice, care alternează la guvernare, restul partidelor fiind prea mici pentru a putea influenţa sistemul politic. Astfel, în Occident nu mai trăim într-o
democraţie veritabilă, ci într-o oligarhie, în care puterea poporului este “confiscată” de două forţe politice majore.
Prezint câteva citate ale lui Jesse Ventura, omul care cunoaşte sistemul politic din interior, fiind guvernator timp de 4 ani, aşa cum spuneam la începutul articolului. Iată câteva fraze care ar trebuisă-i pună pe mulţi pe gânduri:
* Toate convenţiile acestor 2 partide majore nu prezintă decât o şaradă politică, o reprezentare teatrală. Ei spun oamenilor ceea ce aceştia vor să audă, iar totul nu este decât un “show”, nimic nefiind profund. Se fac o mulţime de promisiuni, care niciodată nu se vor îndeplini.
* Nu există deosebire dintre cele 2 partide. Ei au creat un sistem care se bazează pe mită. Pentru ei, competiţia e bună în sectorul privat, dar nu şi în sectorul public. Nu mai există şi o a treia voce independentă.
* Cele două partide au realizat un fel de dictatură, comportându-se ca nişte bande.
* Ce ar putea face însă alegătorul obişnuit? Răspunsul e simplu, dar dificil de realizat, asemenea căţărării pe muntele Everest: să nu mai votăm cu ei. Să votăm cu o a treia forţă sau cu un al treilea candidat, oricine ar fi el. Încă mai avem puterea aceasta, e singura care ne-a mai rămas. Întotdeauna ni se spune că ne risipim aiurea votul dacă alegem pe altcineva, în afara celor doi candidaţi oficiali. Dar eu vă spun că votul e risipit dacă votăm cu unul din cei doi candidaţi principali. Cele două partide majoritare sunt total interesate să-şi menţină dictatura, căci votându-i pe ei, nimic nu se va schimba cu adevărat.
* Cele două partide controlează şi o mare parte din mass-media, aşa că, cel de-al treilea candidat va fi ridiculizat, publicul crezând că nu-i rămân decât două alegeri de făcut. E ca şi cum te-ai duce într-un magazin de răcoritoare şi nu ai avea de ales decât între Coca-Cola şi Pepsi (plus mărcile lor, Fanta, Seven Up, Sprite etc.).
* Amintiţi-vă ce a spus marele muzician Jerry Garcia: “Dacă aveţi de ales între două rele, unul mai mare şi altul mai mic, să ştiţi că tot răul l-aţi ales.”
Mă gândesc că situaţia explicată de Jesse Ventura pentru SUA se aseamănă foarte mult cu situaţia din România de după revoluţie. Dacă între 1990-2000 a existat două blocuri politice: PDSR (pe de o parte) şi Convenţia Democrată + Partidul Democrat (pe de altă parte). După 2000, a existat tot două blocuri politice:
PSD şi Alianta DA, pentru ca în prezent să existe USL şi PDL (+aliaţii săi). Precum se vede, acelaşi sistem binar periculos, fără existenţa unei alternative politice viabile. Şi nu, nu-i fac reclamă penibilului Dan Diaconescu şi partiduluisău, căci, aşa cum spuneam încă din 2010, acesta e opera lui Băsescu.
Aceleaşi procese se produc şi în R. Moldova. Alegeri regizate, manipulate, trucate şi fraudate. Cine controlează Comisia Electorală Centrală, acela devine câştigătorul alegerilor.

Sursa: Secretele lumii

Sursa: basarabialiterara.com.md

Comunism versus capitalism

communism_vs_capitalism

Sursa: eufrosin.wordpress.com

Sistemul financiar, în capcana capitalului fictiv

Deşi oamenii contează pe economiile lor din bănci, doar o parte dintre acestea au acoperire în realitate, a declarat la sfârşitul lunii trecute pentru Press TV Michael Hudson, profesor la University of Missouri and Kansas City şi fost executiv la banca new-yorkeză Chase Manhattan. Depozitele bancare sunt parte a ceea ce Hudson numeşte “capital fictiv”, sume de bani pe care băncile, în realitate, nu le pot onora niciodată în măsura în care creditele acordate de acestea nu pot fi rambursate, iar colateralele au valori mult mai mici decât cele prinse în contabilitatea companiilor financiare.
Doar 40-50% din banii aflaţi scriptural în bănci au acoperire în realitate, iar această ficţiune este acoperită doar în măsura în care băncile centrale injectează bani către instituţiile de credit. Statele şi autorităţile încurajează băncile să ţină o contabilitate fictivă, de natură frauduloasă, întrucât, de îndată ce ar fi îndepărtate ficţiunile sistemul ar intra în colaps.
Hudson crede că în cele din urmă aceste ficţiuni nu vor mai putea fi susţinute, iar fenomenul deflaţiei datoriilor îşi va face loc în economie. Primele sincope în lanţul de plăţi vor conduce la apariţia acestui crah, care va revela realitatea că este o cantitate enormă de datorii care nu pot fi plătite.

Depozitele bancare, obligaţii care nu vor putea fi onorate

Obligaţiile băncilor faţă de deponenţi nu vor putea fi respectate întrucât economisirile nu sunt susţinute decât de colaterale care sunt valorizate la preţuri departe de orice realitate. Pentru cineva care a depus 1.000 de dolari la o bancă, în măsura în care instituţia de credit a acordat un împrumut ipotecar ce nu mai poate fi returnat, realitatea este că odată executat colateralul imobiliar la numai jumătatea valorii ipotecii, ar duce echivalentul real al economiilor sale la numai 500 de dolari, spune Hudson. Restul de până la 1.000 de dolari îl reprezintă capitalul fictiv.
În opinia profesorului american, întreg sistemul financiar se află sub incidenţa unor astfel de capitaluri fictive. Deponenţii cred că dispun de economii, dar de fapt au doar un titlu de credit care reprezintă o obligaţie a băncii ce nu poate fi onorată. 40-50% din banii din bănci nu au acoperire în economia reală, însă în contabilitatea bancară există atâta fraudă încât nu se ştie cât colateral este disponibil.

Guvernele încurajează ficţiunea din sistemul bancar

Sunt statistici fictive, o contabilitate fictivă în care activele nu sunt marcate la piaţă, ci la un model stabilit arbitrar la nivelul conducerii instituţiei de credit. Băncile pretind că au suficiente active ca să răspundă cererilor de retragere ale deponenţilor, dar de fapt ele nu au.
Guvernul se teme să introducă, prin reglementări, un realism în contabilitatea bancară pentru că, de îndată ce îndepărtează ficţiunile, întregul sistem ar intra în colaps. Sunt creanţe enorme pentru datorii care nu pot fi plătite. Oamenii sunt însă induşi în eroare pentru a continua să creadă în această ficţiune.

Bani gratis pentru bănci, austeritate pentru oamenii de rând

În cele din urmă presiunile economiei reale vor forţa apariţia fenomenului deflaţiei datoriilor. Acesta deja se resimte, doar că este compensat de banii inflaţionişti eliberaţi de băncile centrale şi care merg către băncile comerciale pentru a fi utilizaţi în vederea menţinerii iluziei datoriei.
Guvernele acum suprataxează populaţia pentru a avea bani ca să menţină în viaţă băncile, spune Hudson. Banii primiţi de sistemul financiar contribuie la aprecierea proprietăţilor imobiliare. Această inflaţie la nivelul activelor este o parte a ficţiunii din sistemul financiar şi o formă a conservării cantităţii de datorii cu care acesta operează.
Pieţele financiare sunt însă în risc. De aceea, investitorii pentru siguranţă cumpără titluri de stat americane şi germane la randamente de 1%. Pe scadenţele scurte pot accepta şi randamente negative. “Oamenilor le este frică să îşi asume riscuri; ei mai degrabă pierd jumătate de procent pe an decât să piardă 20% în piaţa de acţiuni sau 100% într-o bancă”, spune Hudson. El adaugă faptul că dobânzile scăzute sunt şi un rezultat al abundenţei de lichidităţi create de băncile centrale cu scopul de a menţine sus preţurile colateralelor. Autorităţile mizează că băncile vor acorda credite cu dobânzi mici pentru achiziţiile imobiliare astfel încât să readucă preţurile ridicate din real estate.
Nu va merge, iar băncile nu vor credita, spune profesorul american. Nu numai că aceste resurse sunt fictive, dar contrapartea este fictivă şi teoria economică ce stă la baza acestor politici este fictivă. Banii sunt aruncaţi către bănci, în timp ce fondurile de pensii trebuie să îşi asume pierderi, iar populaţia este silită să treacă prin austeritate. În Irlanda, Grecia şi Spania au fost impuse tăieri de salarii cu promisiunea că ţările respective vor deveni mai competitive; de fapt, ele se îndreaptă către un model latino-american.
Totuşi, pierderile vor ajunge şi la bănci. Crahul va apărea ca urmare a unor ruperi în lanţul de plăţi, spune Hudson, care este sigur de un principiu: “Datoriile care nu pot fi plătite nu vor fi plătite.” Întrebarea este însă ce cale va fi aleasă pentru acest proces de deflaţie a datoriilor. Se poate opta pentru o tăiere a datoriilor până la niveluri la care acestea pot fi plătite, după cum se poate opta pentru valuri de executări silite fără precedent.

sursa: curierulnational.ro

Sursa: gandeste.org

Ţara unde s-a inventat capitalismul a ajuns la concluzia că doar prin naţionalizarea totală a RBS poate determina banca să reia finanţarea economiei

Autor: Ioana Nita

George Osborne, ministrul de finanţe al Marii Britanii. Foto AFP

În pofida oricăror concepte ale eco­nomiei de piaţă, guvernul de la Londra ia în considerare naţionalizarea totală a Royal Bank of Scotland (RBS), una dintre cele mai mari bănci britanice, pentru a forţa astfel instituţia să-i acorde mediului de afaceri finanţarea de care are atâta nevoie.

Miniştrii cabinetului discută cu privire la alocarea a cinci miliarde de lire sterline (6,33 miliarde de euro) de la buget pentru a achiziţiona participaţia de 18% necesară pentru a deţine în totalitate controlul RBS, dar George Osborne, ministrul de finanţe, nu este de acord, scrie publicaţia Financial Times.

Faptul că miniştrii iau în considerare propunerea, ceea ce ar însemna ca responsabilitatea activelor toxice ale băncii să devină a contribuabililor, arată cât de enervaţi sunt aceştia de barierele pe care ei cred că băncile le pun în calea finanţării economiei.

Guvernul crede că diferitele scheme ale ministerului de finanţe de a stimula creditarea bancară nu au funcţionat, iar "forţarea" băncii RBS de a acorda mai multe credite este singura soluţie de a pune băncile în mişcare.

Acest lucru ar însemna dirijarea de către stat a băncilor pentru ca acestea să mărească creditarea pentru companii, fapt ce i-ar putea determina pe ceilalţi acţio­­nari să ia măsuri legale. În consecinţă, potrivit unor miniştri, singura soluţie este ca statul să cumpere participaţiile celorlalţi acţionari.

"Aceasta este o discuţie care are loc mereu", a afirmat un oficial al gu­vernului, iar un alt reprezentant al executivului a menţionat că solicitările pentru naţionalizarea totală a RBS au crescut după publicarea datelor de­zastruoase ale creşterii economiei britanice din cel de-al doilea trimestru, dar şi din cauza problemelor pe care le are RBS în a-şi curăţa bilanţul.

Cu toate acestea, persoane apro­piate instituţiei de credit au precizat că naţionalizarea totală a RBS este puţin probabilă. Aceştia s-au întrebat, de asemenea, cum va obliga guvernul banca să împrumute mai mult micile întreprinderi fără să împovăreze contri­buabilii cu riscuri excesive.

Această măsură ar fi o schimbare completă a politicii guvernamentale faţă de când a cumpărat prima participaţie la RBS în 2008. Miniştrii au insistat ca banca să îşi continue activitatea ca entitate comercială.

RBS a anunţat pierderi de 1,5 miliarde lire sterline (1,9 miliarde euro) înainte de plata impozitelor pentru primele şase luni ale anului, acestea fiind cauzate de creşterea datoriilor şi de provizioanele pentru despăgubirea clienţilor afectaţi de colapsul sistemului IT al instituţiei. Din cauza prăbuşirii sistemului informaţional, compania va încasa una dintre cele mai mari amenzi, de câteva zeci de milioane de lire sterline. De asemenea, banca se află şi în mijlocul scandalului privind mani­pularea dobânzilor Libor.

Ministerul de finanţe rămâne ostil cu privire la ideea naţionalizării totale. "Ne-am angajat să redăm sănătatea băncii RBS astfel încât aceasta să poată sprijini economia britanică în viitor, iar actuala strategie încearcă să înde­plinească acest obiectiv. Politica gu­vernului a avut ca scop încă de la început ca RBS să aparţină din nou sectorului privat, însă acest lucru se va întâmpla doar când aceasta va oferi plusvaloare pentru banii contribuabililor."

Reprezentanţii RBS au susţinut în mod repetat că acordă credite micilor întreprinderi atât cât îşi permite, fără să îşi asume riscuri mari. Aproximativ jumătate din noile credite acordate de RBS anul trecut au fost direcţionate către întreprinderile mici şi mijlocii.

Sursa: www.zf.ro

Ocupati Wall Street-ul! Se clatina capitalismul?

Ceea ce a inceput cu doar cativa tineri care si-au ridicat un cort in fata Bursei din New York, pare sa se transforme intr-un protest global impotriva bancherilor si marilor corporatii, sau, mai simplu, impotriva capitalismului.

De la un cort in fata bursei, la protest international

Protestul “Occupy Wall Street” a luat startul luna trecuta, cand cateva sute de persoane s-au adunat in fata celei mai mari burse din lume – New York Stock Exchange. Randurile protestatarilor au fost serios ingrosate in ultimele saptamani, cand acestora li s-au alaturat veterani de razboi, sindicate, someri, elevei, studenti si organizatii non-guvernamentale.

Peste 15.000 de oameni au iesit miercuri pe strazile New York-ului, protestand impotriva bancherilor de pe Wall Street, potrivit ABC News. Demonstrantii au iesit si pe strazile altor mari orase din SUA: in Washington cateva sute de persoane au format un procent simbolic de “99%”, incercand astfel sa atraga atentia asupra inegalitatii veniturilor din SUA, unde 1% din americani controleaza cea mai mare parte a bogatiei din tara.

Protestatarii din Washington sunt nemultumiti de problemele din sanatate, invatamant, infrastructura, precum si pe banii cheltuiti in operatiuni militare, noteaza voanews.com. Pentru toate acesta, ei dau vina pe marile companii americane.

“Am cheltuit 3 trilioane ca sa ne trimitem copii in razboi… sau poate nu toti copii, doar pe cei de culoare si pe cei saraci”, striga cei iesiti in strada.

Ca si in New York, anti-capitalismul a fost tema principala a protestelor din Washington. Oamenii au scandat in fata unor edificiilor guvernamentale si in Freedom Plaza.

Proteste de strada au mai existat in cartierele financiare din Los Angeles, Philadelphia, Salt Lake City si orasul Anchorage, din Alaska, scrie publicatia San Francisco Chronicle.

Websiteul Occupy Together sustine ca miscarea are sustinatori in 670 de orase americane. Mai jos regasiti o harta publicata de Huffngtonpost.com cu sustinatorii de pe Facebook ai miscarii „Occupy Wall Street”, precum si cu locurile unde ar trebui sa aiba loc evenimente organizate de acestia.

Protestele sunt asteptate sa depaseasca in curand granitele SUA. Alex Gard este unul dintre organizatorii "Occupy Melbourne," un grup pornit pe Facebook care are acum 2.000 de membri, planuieste sa iasa in strada pe 15 octombrie. Apeluri similare au fost facute si in alte orase australiene, precum Sidney, Brisbane sau Perth.

In Spania si Italia au aparut pagini similare care au 42.000, respectiv 20.000 de sustinatori.

Protestele din ultimele trei saptamani nu au fost lipsite de indicente, pe Youtube fiind publicate mai multe clipuri in care politia raspunde in forta miscarilor de strada.





In Los Angeles, politia a arestat circa 11 demonstranti care intrasera intr-un sediul al Bank of America si se asezasera in holul principal, refuzand sa paraseasca cladirea.


Sursa imagine: Adrian Kinloch / Flick
Sursa infografic: motherjones.com

Sursa: wall-street.ro

Sfârşitul capitalismului? Profetul crizei:Lumea va fi cuprinsă de revolte

Revoltele care au afectat Orientul Mjlociu şi Marea Britanie se vor extinde atât în ţările cu economii dezvoltate cât şi în cele emergente, afirmă celebrul economist Nouriel Roubini.

 

"Clasa de mijloc are venituri din ce în ce mai mici, iar oportunităţile pentru această categorie sunt limitate. Mişcările sociale din Marea Britanie şi Orientul mijlociu şi acumularea nemultumirii populare in China se vor extinde şi în statele cu economii dezvoltate, dar şi în ţările emergente. Sărăcia, şomajul şi lipsa de speranţă vor reprezenta punctul de plecare al revoltelor. Desfiinţarea locurilor de muncă înseamnă nu numai un şomaj ridicat, ci şi scăderea consumului şi adâncirea inegalităţilor, a spus Nourile Roubini într-un editorial pe Economonitor.

În interviul din Globes, celebrul economist afirmă că sistemul capitalist traversează o criză pe care Karl Marx a prezis-o cu un secol în urmă şi care este determinată de transferul de putere şi bogatie de la forţa de muncă la capital, adica de la clasa de mijloc la clasa înstărită.

Celebrul Dr. Doom considera ca raspunsul la aceasta criza se gaseste in stimularea economiei sub forma investitiilor in infrastructura, cresterea taxelor pentru cei bogati, reducerea datoriilor, reglementarea mai stricta a sistemului financiar.

Potrivit lui Roubini, totodată ar trebui instituite garantii din partea bancilor centrale si desfiintate bancile considerate "prea mari pentru a da faliment". Roubini spune că aceste masuri, daca vor fi luate,vor inseamna indepartarea atat de modeul laissez-faire anglo-saxon, cat si de modelul continental european al statelor bunastarii bazate pe deficite. ŞI asta in conditiile în care ambele modele economice sunt distruse", a mai spus Roubini.

Sursa: Money.ro

Economistul care a prezis criza din 2008, Nouriel Roubini, avertizează că există peste 50% şanse să intrăm din nou în recesiune, în timp ce capitalismul este la un pas de a se autodistruge.

 

Economia este prinsă în cleştele reducerii consumului, mai ales prin reticenţa firmelor de a face noi angajări, noi investiţii care să dea un imbold economiei, spune economistul Nouriel Roubini. Toată lumea încearcă să îşi creeze rezerve pentru cazul în care economia intră într-o nouă pantă descendentă, companiile stau pe munţi de cash.

“Afacerile nu fac nimic acum, nu ajută economia, există aceste riscuri care îi fac nervoşi. Se plâng că nu investesc pentru că există exces de capacitate, că nu angajează pentru că nu există suficientă cerere, suficient consum final. Dar aici există şi un paradox. Dacă nu angajezi muncitori, nu există suficiente venituri ale muncitorilor, nu există suficientă încredere a consumatorilor, nu există suficient consum, nu există suficientă cerere finală”, a declarat Rubini într-un interviu pentru The Wall Street Journal.

Sistemul capitalist este aproape de a intra într-o buclă autodistructivă, în care fiecare încearcă să se salveze, spre detrimentul interesului general.

„În ultimii 2-3 ani această situaţie s-a înrăutăţit. Am avut o redistribuţie masivă a veniturilor din piaţa muncii către capitaluri, din salarii către profituri, inegalitatea în venituri şi averi a crescut. Tendinţa firmelor de a cheltui e mai redusă decât cea a populaţiei, şi companiile îşi permit să economisească mai mult decât populaţia. Redistribuţia veniturilor şi averii fac problema lipsei de cerere agregată chiar şi mai rea.

Karl Marx avea dreptate, la un moment dat, capitalismul se poate autodistruge. Nu poţi să muţi veniturile din muncă către capital fără să ai un exces de capcacitate şi o lipsă a cererii agregate. Asta se întâmplă. Credeam că pieţele funcţionează, dar nu funcţionează. Este un proces autodistructiv”, spune economistul.

Nu suntem exact încă în această fază. Dar riscul de depresiune economică globală există şi Roubini îl plasează la 50% în acest moment.

Există prea multă datorie a mediului privat şi a celui guvernamental. Din datorie nu poţi să ieşi decât prin economisire, într-o creştere economică puternică sau prin metoda periculoasă a inflaţiei, spune Roubini. Dar, dacă nu reporneşte consumul populaţiei şi firmelor, atunci rişti să rămâi în recesiune.

În SUA, însă, nu există creşterea economică puternică iar consumul populaţiei nu creşte. Există însă “sectorul imobiliar zombie şi băncile zombie”. Băncile sunt şi cele mai mari riscuri pentru economie, pentru că sunt mai mari şi mai greu se salvat. "Am putea avea un Lehman la puterea a 2-a".

Faptul că Fed a anunţat că va ţine dobânzile aproape de zero până în 2013 nu va ajuta prea mult economia, spune Roubini. El se aşteaptă ca Bernanke să anunţe un nou program de quantitative easing, şi apoi încă unul, şi încă unul. Politica monetară nu va putea elimina riscul ca economia să intre într-o nouă recesiune. Totuşi, economistul crede că banii nou apăruţi nu vor crea prea multă inflaţie, pentru că vor ajunge din nou la Fed, ca rezerve în exces ale băncilor.

Mai mult, măsurile de austeritate vor împinge ţările mai adânc în recesiune. Inclusiv ţări ca Marea Britanie, Franţa sau SUA, ţări care nu şi-au pierdut încă accesul la pieţe, dar pe care există o presiune imensă. Economistul crede că pe termen scurt aceste ţări ar trebui să dea un imbold economiei prin deficite mai mari şi să vină cu o strategie pe termen mediu şi lung care să promită reducerea gradului de îndatorare, după ce economia intră într-un ciclu de creştere.

Până ca apele să se limpezească, Roubini spune că îşi ţine banii în cash şi că îşi sfătuieşte clienţii să evite activele riscante. El crede că aurul este bun pentru hedging în această perioadă de incertitudine economică, în plus este şi un antidot la inflaţie, deşi vede riscuri limitate în această ultimă direcţie.

Sursa: Money.ro

LA REVEDERE, CAPITALISM! Acum 80 de ani, criza a adus razboiul… ! Urmeaza un nou Razboi Mondial ,urmat de O Noua Ordine Mondiala.??

[...]In urma cu 80 de ani, capitalismul international era pe punctul de a se topi. Prabusirea sistemului bancar din vara anului 1931 a facut valuri in intreaga Europa, aducand guvernele in genunchi si sute de mii de oameni, pe strada. 

In Statele Unite, presedintele se vedea atacat din toate toate directiile, inclusiv de catre Congres, in timp ce cauta metode de a reduce cheltuielile publice si taxele, scrie Daily Mail.

In Marea Britanie, guvernul laburist era pus pe butuci de criza economica si inlocuit de o coalitie dominata de conservatori, care au venit cu masuri de austeritate draconice.

Pentru ca bancile refuzau sa mai acorde credite si milioane de oameni ramasesera fara locuri de munca, capitalismul in sine suferea o criza de imagine.

In alte tari, multi s-au intors catre extrema dreapta pentru o solutie. Nazistii si aliatii lor se ridicau pe valul crizei.

Intelectualii generatiei incepusera si ei sa isi plaseze credinta in idealismul utopic al comunismului sovietic, inchziand ochii la ororile regimului stalinist.

Zeci de ani, momentul in care modelul capitalist era la limita esecul a fost uitat.

Pana in vara anului 2011, cand zona euro si SUA s-au scufundat in haosul datoriilor.

In ultimele zile, pietele de capital din toata lumea au fost in cadere libera.

Desi scaderile intregistrate de preturile actiunilor nu s-au apropiat, ca nivel, de ce se intampla pe Wall Street, in 1929, situatia grava din aceasta saptamana aminteste de fragilitatea sistemului capitalist.

Acum ca investitorii si-au pierdut increderea in Spania si Italia, doua dintre cele mai mari economii ale Europei, o a doua recesiune devastatoare pare sigura.

In urma cu numai 20 de ani, Vestul capitalist se felicita pentru castigarea Razboiului Rece. Zidul Berlinului era daramat iar Imperiul Sovietic, destramat. Marxismul era declarat mort, iar capitalismul triumfator.

Astazi, tabloul este cum nu se putea mai diferit. Desi socialismul nu s-a recuperat complet dupa caderea sovieticilor, capitalismul a ajuns intr-o situatie disperata.

Sursa: Secretele Sistemului