Legenda Lupului Dacic

LEGENDA MARELUI LUP ALB

Acum vom patrunde in lumea ce ne va duce pe urmele Marelui Lup Alb, strasnica fiara a Daciei, mana dreapta a zeului din munti si paduri. Dar sa luam firul de la un capat si sa pornim a-l depana.

Se povesteste ca in muntii ce-l adaposteau pe Marele Zeu al Geto-Dacilor se afla un preot al lui Zamolxis care avea parul alb ca neaua. Preotul nu era batran, era chiar un barbat in floarea varstei, si cu mare putere, dar care pur si simplu asa se stia de cand era pe lume, cu plete lungi si albe ca omatul.

La inceput, el umblase din sat in sat, si vorbise cu oamenii, convingandu-i de adevarata credinta, de puterea si bunatatea marelui Zamolxis. Aceasta ii era menirea de preot si o indeplinea cu sarg deosebit si bucurie, pentru ca era convins de ceea ce facea.

Preumblarile sale intre hotarele tarii au durat pana in clipa in care Zeul a aflat, ca are in el un slujitor puternic si demn de incredere, asa ca l-a chemat in munti mai aproape de el. Acum, preotul cu parul alb ca neaua nu mai era nevoit sa ceara in fiecare noapte adapost si mancare taranilor. Avea propria sa coliba la intrarea intr-o pestera. Fructele padurii erau hrana sa , iar un izvor din apropiere ii dadea cea mai dulce apa din cate fusese vreodata pe pamant.

Preotul nu statu degeaba in padure. Pentru ca nu avea aproape oameni carora sa le vorbeasca, incepu cat era ziulica de lunga, sa glasuiasca vietuitoarelor codrului. Mai mult: stand cat era ziulica de lunga singur, si avand ca tovarasie doar fiarele si vietuitoarele padurii, le-a prins graiul. La inceput era mai greu, doar le intelegea, apoi, inectul cu incetul a inceput sa le vorbeasca pe limba lor, sa le ajute si sa le ceara sfatul cateodata. Nu de putine ori  a facut in asa fel incat animalele sa nu se mai ucida intre ele.

Preotul cu parul alb ca neaua ajunsese in cativa ani conducator al padurii, dar dintre toate vietuitoarele de acolo, mari si mici, cel mai bine se intelegea cu lupii, acestia fiind mai aproape de sufletul sau. Haitele veneau mereu la coliba din gura pesterii pentru a vorbi cu preotul, iar atunci cand foamea mistuitoare le cerea sa omoare vreo ciuta, omul nostru mergea chiar in fruntea lor la vanatoare, invatandu-i pe lupi sa aleaga pentru hrana animalele bolnave sau batrane. Le spunea:

-Cu totii ne-am nascut pe acelasi pamant si traim pentru bunul nostru stapan, Zamolxis, atotputernicul.

Si eu, si voi, dar si bietele ciute. Fiecare lucru are un rost pe lume, asa ca sa nu ucideti decat caprioarele care, dintr-o pricina sau alta, nu mai sunt de trebuinta.

Haitele ascultau cu luare aminte de vorbele sale. Atunci cand nu intelegeau intrebau. Se mai certau din cand in cand, dar totdeauna dupa atfel de clipe veneau la preot si-I cereau iertare daca il suparasera cu ceva. Il iubeau ca pe unul din fratii lor si-l respectau ca pe o capetenie. Viata preotului nostru continua multi ani asa, dar soarta sa avea sa se schimbe in curand..

In vremurile in care ne aflam,nu numai preotul, dar intreg poporul Geto-Dac traia in buna intelegere cu jivinele de prin paduri si munti, si mai ales se intelegeau cu haitele de lupi care cresteau si se inmulteau sub obladuirea Zeului. Poate tocmai de aceea preotul cu parul alb ca neaua se apropiase atat de mult de ei… sau poate fusese mana lui Zamolxis, asta nu o mai stim, caci pierdut pe veci in negura vremii ramane acest lucru. Dar daca Geto-Dacii traiau uniti prin credinta in Zamolxis, haitele lupilor nu aveau un conducator care sa le adune si sa le indrume. Fara de foame, nimic nu le tinea impreuna.

Zamolxis intelesese cat de mare ajutor ii pot aduce lupii in vremurile de izbeliste ce se vesteau, asa ca se hotari asupra unui gand ce de multa vreme il framanta. Il chema la el pe preotul cu parul alb ca neaua.

-Preotule, spuse Zamolxis, am urmarit pas cu pas tot ce ai facut de la venirea ta in munti si pana acum. Stiu cat de bine te intelegi cu salbaticiunile padurii si mai cunosc si faptul ca haitele de lupi te asculta orbeste.

Sufletul ti-l stiu de mai demult pe de-a-ntregul. Iata acum de ce te-am chemat la mine si pentru ce ti-am spus mai intai toate aceste vorbe: se apropie vremuri grele si a sosit clipa ca sacrificial tau sa ajute neamul Dacilor. Esti gata sa te supui, sa urmezi calea destinului tau?

In timp ce graia, Zamolxis se uita in ochii si in sufletul preotului cu parul alb ca neaua. Isi dadu seama inca o data, ca are in fata un supus ce s-ar fi aruncat si-n flacari pentru fericirea tarii sale.

Preotul cazu in genunchi la auzul cuvintelor rostite de zeu si vorbi apoi, molcom, la fel cum o facea odinioara taranilor pe care-i povatuia despre adevarata credinta si puterea ei:

_Stapane, nu cunosc nimic sa-mi fie mai drag decat meleagurile acestea , libertatea si fericirea nemului meu. Vointa ta pteabunule Zamolxis, este lege pentru mine, iar daca sacrificial meu poate fi de ajutor, nu pot decat sa-ti multumesc ca m-ai ales. Porunceste sa mor si asa voi face, daca asta trebuie. Sunt la picioarele zeului meu si ma supun.

-Nu, preotule cu parul alb ca neaua, spuse Zamolxis, moartea ta nu-mi este de nici un folos, iar in inimile dusmanilor tarii ar aduce o mare usurare pentru ca soarta gliei noastre va depinde, de aici inainte, si de tine. Asa sa stii!

Zamolxis tacu prêt de cateva clipe parand ca se gandeste la ceva anume, apoi il privi adanc in ochi pe preot si continua:

_Te voi transforma prin puterea mea si a Pietrei Sacre, intru Gloria vesnica a Dacilor Liberi, intr-un lup… dar nu intr-unul obisnuit. Parul ti-e alb ca neaua si asta iti arata gandirea ta adanca. Bratul ti-e puternic, iar asta dovedeste forta ta. Iti voi darui nemurirea si vei deveni Marele Lup Alb, conducatorul in lupta si pe timp de pace al tuturor haitelor de lupi de pe cuprinsul Marii Dacii. Vei fi, ca si pana acum, supusul meu.

Preotul cu parul alb ca neaua, avea lacrimi in ochi atunci cand vorbi din nou:

-Stapane, nu sunt demn de aceasta cinste!

-Asta nu tu o hotarasti, raspunse aprig Zamolxis, ci eu. Hotararea mea este luata.

-Ma voi supune cu dragoste, preabunule Zamolxis.

-Stiu. Dar iata ce trebuie sa faci: prima ta menire este aceea sa unesti toti lupii sub cuvantul si porunca ta, astfel incat sa fie gata de lupta, iar la cel mai mic semn al tau sa se adune pentru a-mi asculta porunca. Cand acest lucru va fi bine dus la indeplinire, vei veni alaturi mie, in Muntele Sacru, pe care nu-l vei mai parasi, afara doar de cazurile de primejdie grava pentru tara.

Dupa ce termina ce avea de spus, Zamolxis se ridica de pe tronul sau de granit si se indrepta spre Piatra, o ridica de la locul ei si o inalta spre cer. Din inima Pietrei Sacre a Geto-Dacilor porni o raza de lumina ce invalui dintr-o data pe preot intr-o ceata orbitoare. Orice muritor de rand si-ar fi pierdut vederea in fata acelui fantastic spectacol. Ca prin minune, preotul cu parul alb ca neaua se transforma in lup, dar nu intr-unul ca toti ceilalti ci intr-unul asa cum nimeni n-a mai vazut unul asemanator nici pana atunci nici dupa aceea.. Lupul nou ivit era unic in toata semintia sa. Mare de statura cat un urs, avea ochii precum jaraticul, labele puternice, ghearele si coltii lungi si ascutiti ca sabiile, iar blana era alba, alba, mai alba ca lptele.

Prin vrerea si puterea bunului Zamolxis, se nascuse Marele Lup Alb al Dacilor Liberi. Din acea clipa, destinul patriei avea inca un aparator de temut.

Misiunea Marelui Lup Alb incepu imediat si nu a fost nevoie de vreme prea indelungata pentru ca toate haitele de lupi din tara, de la catalandri abia nascuti si pana la cei mai batrani si neputinciosi, sa se afle sub conducerea sa.. Pasamite, lupii asteptasera si ei indelung momentul in care vor avea un stapan demn,un ales al Zeului.

Marele Lup Alb a avut grija sa invete haitele sa nu mai atace casele si gospodariile oamenilor pentru a le prada, iar la strigatul sau trebuiau sa se adune cu totii, pentru a porni la lupta. In acest timp Zamolxis le-a cerut dacilor, sa-si ajute fratii de sange, cum erau considerati lupii, sa le ofere hrana si adapost ori de cate ori aveau nevoie. Acesti l-a, la randul lor aveau datoria invatata de la conducatorul lor si trebuiau sa-i ajute pe geto-daci in lupta si in apararea Muntelui Sacru.

Marele Lup Alb mergea tot timpul la Zamolxis, aducandu-i vesti aflate de la lupii ce erau cata frunza si iarba prin muntii si luncile Daciei. Nimeni nu trecea spre Hotarul Sacru fara ca fiarele sa aiba de stire, anuntandu-si imediat carmuitorul. In momentele de cumpana, cand oamenii erau atacati si libertatea si viata le era pusa in pericol, ei mergeau in lupte alaturi de armate si loveau dusmanii de unde acestia se asteptau mai putin. Nenumaratele victorii ale Dacilor au fost castigate cu ajutorul lupilor, care-si ofereau ofranda de sange pentru apararea minunatului tinut al Daciei.

Tot ei erau aceia care patrundeau nestiuti de nimeni in taberele dusmane aducand informatii nepretuite Marelui Lup Alb, pe care acesta la randul lui, le transmitea comandantilor de osti. Marele Lup Alb avea si sarcina de a aduce in fata Zeului, la judecata tradatorii si lasii. Dupa ce netrebnicii erau judecati dupa faptele lor, erau oferiti fara mila lupilor, caci nu aveau dreptul la Sacrificiul Suprem al Nemuririi, ci trebuiau sa aiba o moarte cat mai injositoare si nedemna, pentru a fi dati exemplu celorlalti.

Toti cei care se simteau vinovati se temeau de Marele Lup Alb, care era fara de mila in astfel de cazuri, dar cei drepti si bravi, atunci cand auzeau din mijlocul muntilor mugetul sau de lupta, simteau cum se infioara pana in strafundul finitei de mandrie si curaj, pornind la lupta cu gandul ca nimeni nu-i poate invinge. Mana protectorate a Zeului era deasupra lor si ii apara. Atunci cand dusmanii se simteau impresurati de haite si oameni, si auzeau cantecul de lupta al Marelui Lup Alb, intelegeau pe data ca sfarsitul nu le poate fi prea departe, singura cale de scapare ce le mai ramanea fiind rusinoasa fuga.

Vrasmasii capturati in lupta si tradatorii erau cei care aveau parte de cea mai cumplita soarta. Totusi, in acele vremuri, in randurile Dacilor erau putini tradatori, si cei mai multi proveneau din multimea strainilor adapostiti din mila caestui popor brav, dar care in micimea lor nu se multumeau intotdeauna cu ceea ce li se oferea, dorind mereu tot mai mult. Daca pe tradatorii pripasiti ii devorau lupii, pe nenorocitii din randurile poprului lui Zamolxis, ii lasau dupa judecata, sa moara de foame in chinuri groaznine. Sila ce o aveau lupii fata de ei,nu ii lasa nici macar pe ei sa se apropie de lesurile lor.

Intr-o vara, pe cand Zamolxis privea cerul instelat in fata intrarii in Muntele Ascuns si se gandea la poprul sau drag, Zeul il intreba pe Marele Lup Alb:

-Spune-mi prietene credincios, crezi ca ar trebui sa te fac din nou om? M-ai slujit secole la rand si poate ti s-a facut dor de ceea ce erai candva.

Marele Lup Alb privi mirat spre Zamolxis si grai:

- Stapane, gandurile mele nu stau la ceea ce mi-as putea dori eu. Destinele Daciei si fericirea semenilor mei sunt mai presus de orice vrere a mea.

- -Stiu asta., spuse Zeul zambind cu caldura, dar daca ai vrea te-as putea intoarce la fiinta muritoare ce erai.

- Marite Zeu, Dacii au nevoie de mine asa cum sunt acum, iar nu altfel. Datoria ca om mi-am facut-o pe cand umblam prin sate, asa cum sunt,, haitele s-ar destrama sin nu ar mai ajuta in lupte. Apoi in scurta vreme ar incepe iarasi sa atace oamenii si gospodariile lor. Lasa-ma rogu-te asa cum ma aflu,pentru ca hotararea de atunci a fost inteleapta.

- Bine, Mare Lup Alb. Am sa-ti respect voia, si-ti multumesc pentru credinta ta,dar totusi iti voi spune de ce te-am intrebat aceasta.

- Urechile-mi sunt ciulite, bunule Zamolxis.

- Se apropie vremea cand n-am sa te mai pot face om iarasi. In curand va veni momentul greu cand ne vom retrage in Munte si de acolo vom veghea.

- Eu insumi simt asta, marite, ofta Marele Lup Alb. Stiu insa ca de mare folos iti pot fi asa decat ca om.

- Bine, Mare Lup Alb. Asa va fi, precum ai grait.

- Stapane! Relua usor lupul.

- Da, prietene, ce te framanta?

Marele Lup Alb statu putin in cumpana intrebandu-se daca era mai bine sa taca sau sa deschida gura. Zeul fu cel care hotari:

-Graieste, nu ai teama! Spune ce ai pe suflet!

-Marite Zamolxis, iata ce ma tot intreb de ceva vreme incoace: oare nu se poate face ceva pentru a feri pe Dacii Liberi de gresala pe care o vor savarsi?

Zamolxis se incrunta usor la gandul negru ce-i trecuse prin minte si spuse ferm:

-Nu, Mare Lup Alb! Nu exista leac, oamenii singuri trebuie sa-si traiasca viata asa precum aleg. Sa vada unde gresesc si apoi sa se caiasca. Noi nu avem nimic a face, nu ne sta in putiinta.

-Inteleg, stapane.

-Acum hai sa mergem! Mai adauga Zeul.

Cei doi se retrasera in inima Muntelui Sacru care avea sa devina, nu peste multa vreme, pentru totdeauna Muntele ascuns. Pentru asta, insa, vor mai trebui sa treaca secole, pe care noi le vom parcurge ca si pana acum. Nu ne mai ramane decat un singur lucru de facut, si anume acela de a reinoda firul povestii din locul in care a fost intrerupt.

Legatura Marelui Lup Alb si, prin el, a haitelor, cu Geto-Dacii era profunda, dar se pare ca,de multe ori, mai bine  intelegeau lupii decat oamenii ce se intampla.

Cateodata, parca, tot ei erau mai aproape de credinta stramoseasca in Zamolxis. Si asta pentru ca fiarele aveau o singura dorinta: sa se apere, de era nevoie cu pretul vietii lor, Muntele Sacru si tara acestuia. Cateva secole fericite haitele Marelui Lup Alb si Geto-Dacii au trait in buna intelegere, se ajutau unii pe altii in viata de zi cu zi si in lupta, iar Marele Lup Alb conducea cu dreptate vointa lupilor ce-i erau supusi, la fel cum Zamolxis facea cu oamenii.

Toate bune si frumoase, numai ca oamenii sunt nestatornici, iar cand este asa, fericirea si intelegerea nu pot dura la nesfarsit. Marea invazie era din ce in ce mai aproape de Hotarele Daciei, iar o parte din supusii lui Zamolxis, spre marea lor nefericire, incepusera sa se indoiasca de puterea Marelui Zeu, indreptandu-si rugaciunile si ofrandele spre alte zeitati. Se vede treaba ca frica roade sufletul omului, sau poate ca acei tradatori sperau la avutii tot mai mari. Miseii nu s-au multumit numai cu tradarea si, de teama ca nu care cumva sa ajunga in fata Marelui Lup Alb, incepura sa omoare in nestire orice lup care le iesea in cale. Pacea Dacilor incepea sa se clatine datorita fricii si pierderii credintei stramosesti.

Din haitele numeroase ce populau tara, ramaneau pe zi ce trece tot mai putine animale, iar lupii, infricosati de moarte, se retrageau tot mai adanc in munti si paduri din calea asupritorilor, incercand sa sde furia dezlantuita a celor care le fusesera, nu cu mult timp in urma frati. Putini la numar mai erau cei care ascultau acum de conducatorul lor, Marele Lup Alb.

Mai intai cativa, razleti, apoi din ce in ce mai multi tradatori isi luau armele la spinare si cutreierau codri pentru a ucide lupi. Numeni nu rostea cu voce tare un gand anume, dar fiecare in sinea lui spera la ceva: toti doreau sa-l gaseasca pe Marele Lup Alb sis a-i taie capul pentru a-l putea arata conducatorilor romani, nadajduind astfel intr-o rasplata grasa.

Pasamite, printre Daci patrunsesera, prin gratia tradatorilor destule iscoade ale romanilor. Acestea starnisera la revolta pe cei mai slabi de inger mai intai si apoi, incetul cu incetul, pe ceilalti.Acest fapt nu-l mai stiu précis nici cei mai batrani, insa , daramite noi.

Si astfel, intr-un tarziu, s-a petrecut ceea ce se stia dinainte: suparat la culme pe nelegiuirile din juru-I Zamolxis l-a chemat la el pe Marele Lup Alb si s-au retras impreuna in ascunzisul Muntelui, interzicand totodata prin porunca apriga, haitelor adapostite in Muntele Sacru sa mai insoteasca trupele in lupta. Zeul manios, ii spuse prietenului sau cu blana alba ca neaua:

-Poate, candva, intr-un tarziu pe care nici macar eu nu-l cunosc, Dacii se voi caii pentru greselile lor si vor intelege ca numai eu le pot conduce destinele intru fericire si pace. Pana atunci insa, mania ce m-a cuprins va fi neinduplecata. Vom astepta impreuna prietene, pana cand va sosi clipa in care Dacii vor crede iarasi in libertatea lor si in noi. Sa mergem in munte si sa asteptam, este singurul lucru ce ne mai sta in putiinta acum.

Indurerat, cu ochii scaldati in lacrimi amare, Marele Lup Alb il intreba pe Zeu:

_Oare ani multi vor trece, stapane, pana atunci?

-Ani nu doar multi, ci foarte multi, Mare Lup Alb. Vremuri grele cobori-vor asupra Daciei si sufletul ma doare crunt, dar nu-Iinimic ce noi am putea face.

Vino! Mai adauga Zamolxis, dupa care cei doi se indreptara spre Triunghiul Sacru din inima Muntelui Ascuns, langa Piatra Geto-dacilor.

In Triunghi il astepta Mos Timp, Duhul Pietrei, iar in priviri i se putea citi aceasi durere surda, nemangaiata.Nici el nu putea face nimic in calea nenorocirii ce se abatuse, cerul isi intorsese fata de la Dacii carora le slabise credinta. Nu mai rosti nimeni nici un cuvant. Tacerea era apasatoare, dar tot ce fusese de spus, se auzise deja..

Priveau bolta inalta a Grotei si fiecare traia in sine propria durere, care era si durerea celorlalti.

Cu toata vitejia de care au dat dovada cei care mai credeau in Zamolxis, fara ajutorul Zeului si al Marelui Lup Alb, acesti ultimi bravi Daci au fost in cele din urma invinsi, iar cei care au reusit sa scape cu viata, s-au refugiat in adapostul oferit de marea Cetate a Muntilor Apuseni.

Din cand in cand, in toiul luptelor, Marele Lup Alb putea fi zarit pe vreo colina indepartata cum privea la moartea fratilor sai. Nimeni insa nu l-a mai auzit, iar daca cineva s-ar fi putut afla destul de aproape de el incat sa-i poata citi sufletul prin ochii inlacrimati, si-ar fi dat seama ca marele onducator cu blana alba ca neaua plange cu durere. In fata sa se desfasura infrangerea pas cu pas a poporului sau drag, iar el nu putea decat sa priveasca neputincios. O data cu biruirea definitiva a Dacilor, Marele Lup Alb s-a retras fara cale de intoarcere langa stapanul sau, Zamolxis, iar sub privirile muritorilor de rand nu s-a mai aratat decat rar, foarte rar. Cand o facea, insemna ca erau vremuri de mare izbeliste pentru urmasii Dacilor Liberi. Nu intra in lupta, nu aduna haitele, doar privea cu jale, dupa care revenea la Zeu povestindu-I ceea ce se intampla afara.

Desi s-au scurs de atunci multime de secole, Marele Lup Alb si astazi mai vegheaza si asteapta indurarea Zeului intru iertarea Dacilor Liberi, in randul carora el insusi se nascuse. Inca mai spera sa vina clipa in care Zamolxis ii va cere sa stranga iarasi haitele pentru a alunga dusmanii, pentru a recladi vechiul Regat Dac, pentru a bucura urechile credinciosilor si a inspaimanta pe tradatori prin urletu-i de lupta, cantul atat de dulce al neimblanzitului Mare Lup Alb.

In codrii batrani ai muntilor, sub bolat instelata, in bataia calda a vantului de libertate, cei cu inima pura pot auzi si acum chemarea la lupta a Marelui lup Alb.

Pamantul, frunzele si cerul il cunosc prea bine. Voi il auziti?

Sursa: http://lupuldacicblog.wordpress.com

MESAJ DE MARELE LUP ALB DACIC - RUGATI-VA PENTRU A ANULA ENERGIILE PORNITE SA VA ANIHILEZE SPIRITUL NATIONAL

Mesaj preluat de Sfatuitoarea

Mare Lup Alb Dacic, spiritul  strabunilor nostri, m-a contactat astazi pentru a imi transmite ca fiinta noastra nationala este in mare primejdie. S-au pornit niste energii care au iscat si vor isca evenimente nedorite, care se vor a conduce la pierderea unor parti din teritoriul national. 

Dupa cum ati observat, eu nu am dorit sa comentez in nici un mod acest subiect, pur si simplu din dorinta de a nu isca controverse si pentru ca stiu ca toata aceasta furtuna este trecuta in destinul nostru si al tarii noastre. 

Dar iata ca azi, Lupul Dacic m-a contactat si m-a rugat sa va transmit urmatoarele:

" Tara voastra este amenintata. Voi toti sunteti amenintati. Stramosii au luptat pentru a reintregi patria noastra, iar acum se duce o lupta urata pentru a stirbi maretia nemului nostru. 

Nu trebuie sa raspundeti acestor provocari, dar nici nu trebuie sa stati impasibili. 

Nu trebuie sa ii urati pe cei care participa la aceste proteste sau care fac declaratii rasiste. Ganditi-va ca ei au fost incitati sa faca asa. Ei nu sunt altceva dacat niste instrumente in mainile celor care va vor raul.

Rugati-va fiecare din voi pentru binele tarii si al neamului si rugaciunile voastre se vor uni si vor fi auzite in ceruri. 

Pentru binele tarii si al vostru, nu raspundeti cu aceeaşi moneda celor care va vor incita. 

Fiti calmi, blanzi si intelepti si puterea voastra v-a darama muntii, muntii prostiei si ai intunecimii mintii. 

Eu Lupul Alb, impreuna cu pazitorii spirituali ai acestei tari, vom veghea ca ea sa ramana intreaga si plina de lumina si abundenta. In curand toti cei care au furat-o, au inselat-o, au otravit-o sau au vrut sa o ciunteasca vor dispare, si asta se va intampla in primul rand datorita rugaciunilor voastre. 

Nu uitati  dragii mei, ca "nu e bine sa ridici sabia, caci de sabie vei muri!""

Acesta a fost mesajul pe care mi l-a transmis Mare Lup Alb Dacic. Nu pot decat sa inchei rugandu-L pe Bunul Dumnezeu sa asculte rugaciunile noastra si sa ne ajute sa trecem cu bine peste orice incercare ne asteapta!

Dumnezeu sa ne binecuvanteze pe noi si tara noastra!

Cu mult drag,

Sfatuitoarea

Legenda Lupului Dacic

Legendele atribuite dacilor nu sunt foarte complexe sau pompoase, insa felul cum s-au propagat, intriga si invatamintele pe care ni le ofera, fac sa fie cele mai interesante legende ale lumii.

Una din multele legende este cea a Marelui Lup Alb.

Se spune ca Marele Lup Alb nu este animal, este OM…

Candva, in vremuri uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fara ragaz taramurile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie, pentru a transmite geto-dacilor ca Marele Zeu veghea asupra lor. Spre deosebire de toti ceilalti, fara a fi in varsta, avea parul si barba albe ca neaua iar credinta, curajul si darzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni si de Zalmoxis insusi ci si de fiare. Zeul, dandu-si seama de valoarea slujitorului sau, il opreste la el, in munti pentru a il servi de aproape. Departe de oameni, preotul continua sa slujeasca cu aceeasi determinare ca si inainte. In scurt timp, fiarele Daciei au ajuns sa asculte de el si sa il considere conducatorul lor. Cel mai mult il indrageau lupii, caci acestia erau singurii fara conducator, numai foamea tinandu-i in haita.

Dupa un timp, Zalmoxis vorbeste cu preotul sau si decide ca a venit timpul ca acesta sa il slujeasca in alt chip, astfel, il transforma in animal. Insa nu in orice animal, ci in cea mai temuta si mai respectata fiara a Daciei, intr-un Lup Alb, mare si puternic cat un urs, dandu-i menirea sa adune toti lupii din codri intru apararea taramului. Astfel, de cate ori dacii erau in primejdie, lupii le veneau in ajutor, era de ajuns doar sa se auda urletul Marelui Lup Alb si de oriunde ar fi fost, lupii sareau sa ii apere pe cei care le devenisera frati. Lupul Alb insa, era si judecator, pedepsind lasii si tradatorii.

Intr-o zi insa, Zeul il cheama din nou pe slujitorul sau la el, de aceasta data pentru a-i da posibilitatea sa aleaga, pentru ultima oara daca vrea sa ramana lup sau sa redevina om. Cu toata mahnirea pe care o poarta in suflet, stiind ce vremuri vor urma, decide sa ramana alaturi de Zeul sau, sperand ca astfel sa slujeasca mai cu folos tinutul si poporul sau.

Cu toata atentia dacilor, cu protectia zeilor si a Marelui Lup Alb, romanii se infiltreaza in randurile lor si in apropierea zilei invaziei sadesc in inimile lasilor samanta  neincrederii.Astfel dacii incep sa isi piarda increderea fata de protectia oferita de zeul lor si tradatorii incep sa omoare fiecare lup ce le iesea in cale, sperand ca unul dintre acestia va fi Marele Lup Alb, pe care ulterior il vor putea folosi ca moneda de schimb pentru vieile lor.

Putinii lupi cati au mai scapat, au fugit in muntii refuzand sa mai sara in ajutorul fratilor daci.Zamolxis si Lupul Alb s-au refugiat pe Muntele Sacru de unde au privit indurerati lupta dintre daci si romani, terminandu-se cu infrangerea dacilor din cauza tradarii catorva.

Stindardul geto-dacilor, balaurul cu cap de lup este unic in lume. Lupii apar ca simbol pe multe obiecte descoperite de arheologi pe tot cuprinsul tarii si in vecinatati. De asemenea, lupii sunt considerati de unii cercetatori ca fiind simbolul sanctuarelor dacice.

Simbolul lupului ca aparator al acestor pamanturi nu se opreste numai la perioada geto-dacilor. In alte legende in marea lor majoritate demonstrate de catre istorici, Sfantul Andrei a fost trimis sa propovaduiasca in “taramurile lupilor“ si a fost vegheat pe tot parcursul sau inspre sanctuarele dacice de catre Marele Lup Alb. De asemenea, una din versiunile cu privire la originea numelui dacilor ia in considerare originea in cuvantul daoi – provenit dintr-un dialect al limbii trace, semnificand lup. Aceasta atribuire este dupa alti autori legata si de rolul dacilor ca Protectori ai Centrului Spiritual al Lumii.

Surse :

Felix Crainicu, Cristi Ionita – Legendele dacilor liberi, Editura Dacica, 2009

http://www.oron.ro/serviciile_religioase_oradea/astazi__romanii_il_sarbatoresc_pe_sfantul_andrei___religie_198_341525.html

http://www.dacii.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=853

http://www.produsin.ro/traditii

http://orastie.info/legenda-lupului-dacic/

Sursa: http://daniilgaucan.wordpress.com

CALENDARUL DACIC DIN ANSAMBLUL DE SANCTUARE DE LA SARMISEGETUZA REGIA (3)

Sebastian Vîrtosu

Anişoara Munteanu

CONSIDERAŢII ASUPRA ANSAMBLULUI
DE SANCTUARE DE LA SARMISEGETUZA

( Urmare )

Dacă geto-dacii ar fi fost politeişti, având aceiaşi zei ca grecii şi romanii, atunci ar fi o enigmă (dacă nu o blasfemie) de ce latinii, după cucerirea Daciei, au dispus distrugerea sanctuarelor din ansamblul de sanctuare de la Sarmisegetuza Regia. Templele închinate aceloraşi zei, cărora latinii oricum li se închinau, ar fi fost inutil de dărâmat, întrucât cuceritorii le puteau folosi mai departe. Alta era situaţia dacă era un Zeu (sau mai mulţi) complet diferit de Panteonul greco-latin. Cum adepţii politeismului geto-dac afirmă că strămoşii noştri se închinau aceloraşi ca grecii şi latinii, rămâne de admirat (şi de explicat) curajul latinilor de a distruge templele acestor zei, la care ei înşişi se închinau, în loc de a le aduce ofrande drept mulţumire pentru victoria obţinută împotriva dacilor. Ciudat mod de a răsplăti ajutorul zeilor în război! Însă noi credem, mai curând, că dacii erau monoteişti (deci complet diferiţi de latinii politeişti), iar când romanii i-au învins, au învins şi divinitatea unică geto-dacică şi, în acest caz, distrugerea Sanctuarelor era, nu doar permisă, ci şi obligatorie, pentru a arăta celor rămaşi în viaţă, că nu doar armata romană e mai puternică, ci şi zeii romanilor. Astfel, distrugerea Sanctuarelor capătă sens în această viziune monoteistă dacică. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Iudeea, unde Templul din Ierusalim, închinat Zeului Unic, a fost distrus complet. În Grecia, cucerită şi ea de latini, niciun templu nu a fost distrus, aceasta pentru că aveau aceiaşi zei, cu aceleaşi funcţiuni, ca şi romanii.
De asemenea, bărbaţii daci, la fel ca bărbaţii iudei, purtau barbă, fiind cu siguranţă un element cu motivaţii religioase mai degrabă, decât o dovadă a înapoierii culturale sau de civilizaţie! În afara copiilor, niciun bărbat dac nu este prezentat, pe Columnă sau în statui, fără barbă şi mustaţă deasă, bogată.

II. O a doua funcţie a Marelui Sanctuar Circular ar fi cea profetică, în sensul că numerele conţinute în stâlpi, pietre, combinate între ele în diverse variante, dau diferite alte numere. Credem că aceste numere sunt ani fatidici pentru istoria dacilor şi a românilor. Singura problemă este că nu am găsit un an de referinţă sigur pentru a putea calcula anii ulteriori. Noi am găsit mai mulţi ani de referinţă, dar nu putem şti care dintre ei ar fi cel adevărat. Poate niciunul, poate alt an pe care nu-l bănuim. O cercetare pluridisciplinară ar rezolva această problemă.
Noi propunem posibili ani de referinţă:
- cca. 84-82 î.Hr., când Burebista întemeiază puternicul regat geto-dac;
- cca. 44 î.Hr., când Burebista este asasinat;
- naşterea lui Hristos, Soarele Dreptăţii, cum este numit în Vechiul Testament (Maleahi, 3; 20) şi în imnologia creştin-ortodoxă, sau Zeul de aur (hris = aur în limba greacă şi tos-teos = zeu, Dumnezeu). Soarele este asemănat cu aurul şi invers, după cum Luna este asemănată cu argintul, şi invers;
- cca. 88 d.Hr., când vine Decebal la putere;
- naşterea lui Zalmoxe, dar nu se ştie când;
- alt moment astronomic, istoric sau de altă natură, momentan imposibil de determinat.

Metodologia calculării:
Am folosit următoarele numere din Marele Sanctuar Circular:
104 (cercul exterior din piatră numărul 1)
210 (cercul din piatră numărul 2)
84 (cercul numărul 3 din lemn)
34 (absida centrală)

Am folosit diverse combinaţii de două, trei sau mai multe numere, astfel:
34+84=118
34+104=138
84+104=188
104+84+34=222
34+210=244
210+84=294
210+104=314
210+84+34=328
104+210+34=348
104+210+84=398-34=364
104+210+84=398
210×2=420
104+210+84+34=432
328+222=550
348+222=570
398+222=620
222+420=642
432+222=654
348+328=676
398+328=726
348+398=746
432+328=760
432+348=780
432+398=830
398+328+222=948
348+398+222=968
432+328+222=982
348+398+328=1074
432+348+398=1178
348+398+328+222=1296
432+348+328+222=1330
432+328+222+398=1380
432+348+398+222=1400
432+348+398+328=1506
432+348+398+328+222=1728

Dacă luăm ca an de referinţă Naşterea lui Hristos, atunci ar fi următorii ani:
- 34 d.Hr. (în 33 a înviat Hristos)
- 84
- 104 (sfârşitul Daciei, din timpul regelui Decebal, petrecut în anii 105-106).
- 210 (eliberarea Daciei şi apariţia primilor împăraţi de origine dacică ai impe- riului roman, apariţia primelor comunităţi monastice creştine).
- 118 (în 117 d.Hr. a murit împăratul Traian)
- 138
- 188
- 244
- 294
- 314 (313 d.Hr. - edictul de la Milano, legalizarea creştinismului)
- 328 (325d.Hr. - Sinodul I Ecumenic de la Niceea)
- 348
- 364 (Iulian Apostatul reinstaurează politeismul, în dauna creştinismului)
- 398
- 420
- 432
- 550
- 570
- 620
- 642
- 654
- 676
- 726
- 746
- 760
- 780
- 830
- 948
- 968 (aproximativ, cucerirea Ardealului de către huni. De atunci, Ardealul nu a mai fost condus de domni pământeni daco-români, cu excepţia câtorva părţi, până la Mihai Viteazul şi Horia).
- 982
- 1074 (domnitorul Vlad, ce apare în Codex Rohonczi, s-ar putea să fie ultimul daco-român, după Gelu, Glad şi Menumorout, care a condus Ardealul până la Mihai Viteazul şi Horia).
- 1178
- 1296
- 1330 (bătălia de la Posada, când Carol Robert d`Anjou, Regele Ungariei, a vrut să cucerească Valahia).
- 1380
- 1400
- 1506 (în 1504 a murit Ştefan cel Mare)
- 1728 (în 1711, după bătălia de la Stănileşti, Dimitrie Cantemir, ultimul domnitor daco-român pământean, pleacă în Rusia. La fel se va întâmpla în Valahia, după omorârea lui Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi, la 16 august 1714).

III. O a treia funcţie a Marelui Sanctuar Circular ar putea fi de planetariu (deşi datele nu sunt exacte, sunt foarte apropiate de cele moderne).
1. Soarele este Absida Centrală (34 piese, 21+13 stâlpi, respectă seria lui Fibonacci a numărului de aur. De exemplu: 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55, 89, etc.). Acesta este, după noi, şi templul sau sanctuarul propriu-zis închinat divinităţii supreme, Zalmoxe. Este asemănător Sfântei Sfintelor din templul iudaic (unde doar Marele Preot intra acolo şi doar odată pe an). Acest număr 34 se divide doar cu 1, 2, 17 şi 34. Ar putea semnifica: la un an înveţi să mergi, la doi ani înţărcarea copilului de către mamă, la 17 ani intrarea în maturitate, iar la 34 ani maturitatea deplină sau dreptul de a intra în absidă doar a preoţilor sau ucenicilor care au minimum 34 de ani. Ar putea avea desigur şi o explicaţie spirituală, ar putea fi nişte trepte de iniţiere religioasă. După un an eşti ucenic, după doi ani eşti lăsat să aplici ce ai învăţat, după 17 ani devii preot zalmoxian, cu dreptul de a învăţa şi pe alţii, după 34 de ani poţi deveni Mare Preot sau/şi Rege.
Dar am putea considera şi cele două numere 21 şi 13 ca importante, ba chiar mai importante decât cele de dinainte, pentru că absida centrală este formată clar din două grupe distincte de stâlpi de lemn. O grupă conţine 13 stâlpi, iar cealaltă conţine 21 de stâlpi. Ce ar putea semnifica? La 13 ani băieţii încep să înveţe arta războiului, fetele se pregătesc pentru viaţa ce le aşteaptă, iar la 21 de ani se termină perioada de învăţare şi devin stăpâni pe propria soartă, gata să ia viaţa în piept!
2. Mercur este cercul numărul 3, din stâlpi de lemn, în numărul de 84 de piese. Azi se ştie că perioada de revoluţie a lui Mercur în jurul Soarelui este 88 de zile.
3. Venus este cercul numărul 2, din stâlpi de piatră, în numărul de 210 piese. Venus are mişcarea de revoluţie de 225 zile.
4. Terra este cercul numărul 1 exterior, din piatră (104 piese). Perioada de revoluţie este de 365,2563604 zile (anul sideral), anul tropic 365,2422 zile.

IV. O a patra funcţie ar fi aceea de a arăta zilele importante de peste an, legate de religie, de agricultură, de păstorit sau de orice altceva. Sărbătorile aveau ca punct de referinţă începutului anului dacic la 22 decembrie (Undrea) şi în funcţie de această dată se numărau 104 zile, 210, 84, 34 sau combinaţii ale acestora, de asemenea, cele patru momente importante ale anului, solstiţiile şi echinocţiile.
Acestea ar fi numerele după care am putea socoti sărbătorile:

104, 210, 84, 34, apoi 21, 42, 13, 8, 52, 26, 7, 17, 2 sau combinaţii din primele patru numere (104, 210, 84, 34) 364, 348, 328, 314, 294, 244, 222, 188, 138, 118.

V. O a cincea funcţie ar fi cea geometric-matematică.
Putem observa că trei rotaţii complete ale cercului numărul 2 de pietre fac 90 de cicluri a câte 7 zile şi marchează 90 de pietre-săptămâni de pe cercul numărul 1 (ce are 104 pietre în total), restul până la 104 fiind 14 pietre-săptămâni rămase. Aşadar, trei rotaţii şi restul 14 ne dau constanta „π” – 3,14. Putem obţine această constantă „π” şi altfel: o rotaţie completă a primului cerc de piatră (104 pietre) înseamnă trei rotaţii complete ale cercului numărul 2 (adică 90 de cicluri a câte 7 zile) plus încă 14 cicluri. Avem iarăşi 3,14, constanta „π”.
De asemenea, cercetările noastre au condus la observaţia că cercul numărul 2 va reporni din acelaşi loc de plecare cu cercul 1, după efectuarea a 52 de rotaţii complete (o rotaţie are 30 de săptămâni) adică după fix 1560 de săptămâni sau 30 de ani. Nu ştim ce semnifică această perioadă de 30 de ani, posibil să fie o perioadă similară unui an (cele 52 de rotaţii sunt identice celor 52 de săptămâni dintr-un an) ce simboliza ori trecerea unei generaţii, ori maturitatea deplină a unui bărbat. Îl putem numi Micul An dacic al Lumii, spre deosebire de Marele An dacic al Lumii, care era de 35.280 ani .
Credem că Marele Sanctuar Circular ar mai putea conţine diverse raporturi şi expresii matematice pe care însă nu le putem găsi încă. Cu siguranţă însă, trebuie să fie. Construcţia prin ea însăşi conţine toată ştiinţa dacilor din acea perioadă. Ei ştiau că latinii îi vor distruge, călugării zalmoxieni prorociseră aceasta, astfel că au vrut să lase în urmă Testamentul civilizaţiei lor, cu toate cunoştinţele lor. Rămâne ca o cercetare pluridisciplinară să aducă lumină în toate aspectele discutate până acum.

Sursa: basarabialiterara.com.md

CALENDARUL DACIC DIN ANSAMBLUL DE SANCTUARE DE LA SARMISEGETUZA REGIA (2)

Sebastian Vîrtosu
Anişoara Munteanu

CONSIDERAŢII ASUPRA ANSAMBLULUI DE SANCTUARE DE LA SARMISEGETUZA

I. Elemente generale de calcul

1. Un an dacic conţine 52 săptămâni, ceea ce înseamnă 364 zile (52×7=364) sau 13 luni egale, a câte 28 zile fiecare (13×28=364)
2. Anul egiptenilor antici conţinea 365 zile, fiind împărţit în 12 luni a câte 30 zile fiecare, plus 5 zile adăugate.
3. Anul iulian (stil vechi) are durata de 365,25 zile.
4. Anul gregorian (stil nou) are durata de 365,2425 zile.
5. Anul tropic, măsurat precis în zilele noastre, are durata de 365,2422 zile.

II. Elemente particulare de calcul desprinse din analiza numerelor şi măsurătorilor cuprinse în Marele Sanctuar Circular (MSC) din Sarmisegetuza

1. Cercul exterior (1) conţine 104 piese (13×8, 26×4)
2. Cercul lipit de cel exterior (2) conţine 210 piese (30 cicluri a câte 7 stâlpi)
3. Cercul interior din lemn (3) conţine 84 piese (4 cicluri a câte 21 stâlpi)
4. Absida centrală (templul propriu-zis dacic, închinat Zeului Unic, nevăzut de ochii pământenilor, Zalmoxe) conţine 34 piese (21+13 stâlpi).

III. Elemente de calcul desprinse din celelalte sanctuare din Sarmisegetuza

1. Micul Sanctuar Circular conţine 114 piese (6×19=114), unde „19” reprezintă numărul de ani solari din ciclul Meton. Ciclul Meton reprezintă perioada de 19 ani solari, în care anii lunari, din calendarul ebraic, sau 235 luni sinodice, încep anul odată cu anul solar tropic. Luna sinodică conţine 29, 5306 zile.
2. Marele Sanctuar Patrulater din calcar conţine 4 rânduri de lespezi circulare de calcar, a câte 13 lespezi fiecare (4×13=52, astfel, 4 anotimpuri egale, a câte 13 săptămâni fiecare, reprezintă anul dacic de 364 zile). 7 lespezi circulare mai înalte, ca nişte mese, la mijlocul celor 4 rânduri (reprezintă cele 7 zile ale săptămânii).
3. Soarele de andezit ajuta la stabilirea orei exacte, a meridianului locului, având şi rolul de teodolit. Cu el calculau unghiurile şi înălţimile răsăriturilor şi apusurilor stele- lor, Soarelui, Lunii şi planetelor, la diverse date din an sau la diverse ore din zi sau noapte.
4. Cele două sanctuare mici, patrulatere, de andezit, aflate pe direcţia Soarelui de andezit, erau, probabil, dependinţe ale preoţilor. În sanctuarul din stânga, locuiau preoţii, iar în cel din dreapta (din care porneşte canalul de drenaj ce trece pe lângă Soarele de andezit, ocoleşte Marele Sanctuar Circular şi se varsă la vale) era, probabil, cum am zice în limbaj mănăstiresc, trapeza - locul unde se pregătea şi/sau se mânca.
5. Sanctuarul mic, patrulater, de calcar, era spaţiul în care locuiau ucenicii, discipolii preoţilor.
6. Sanctuarul Mare, patrulater, de andezit, aflat pe o terasă, mai sus decât restul sanctuarelor, era locul în care erau primiţi pelerinii sau poporul ce venea la sărbători, ori poate că acolo erau primiţi preoţii din teritoriu, atunci când, din timp în timp, veneau aici pentru a afla ce dată este, ce oră, ce schimbări în calendar erau făcute pentru armonizarea calendarului cu anul tropic, ce sărbători şi la ce dată, etc., apoi mergeau în teritoriu şi comunicau poporului hotărârile luate de Marii Preoţi.
Dacii nu erau străini de calculele efectuate de egipteni şi de latini, în ceea ce priveşte armonizarea calendarului cu anul tropic. Anul egiptean de 365 zile, fiind mai scurt decât anul tropic, ajungea să parcurgă, după 1508 ani, toate zilele anului tropic, avansând cu un an faţă de succesiunea anilor tropici, astfel că, la 1508 ani egipteni calendaristici, erau doar 1507 ani tropici.
Latinii observă şi ei acest lucru, astfel că Iulius Cezar, în anul 46 î. Hr., introduce un nou calendar, calendarul iulian (stil vechi), alcătuit de astronomul Sosigene din Alexandria. Acest calendar iulian a fost valabil în România până în 1924. Dar şi acest calendar, cu durata de 365,25 zile, este inexact. Fiind mai lung cu 0,0078 zile decât anul tropic, face ca după 384 de ani să fie în urmă cu trei zile faţă de anul tropic. Din această cauză a fost înlocuit, în timpul Papei Grigore al XIII-lea, sec. XVI, de către astronomul italian Lilius, cu un nou calendar, calendarul gregorian (stil nou). Acest calendar a intrat în vigoare în România după 1924. Calendarul gregorian, fiind mai lung cu 0,0003 zile decât anul tropic, întârzie faţă de acesta cu o zi la 3300 ani.
Aşadar, dacii au încercat şi ei, într-un mod propriu, să găsească o modalitate simplă şi practică, din dorinţa de a armoniza calendarul cu anul tropic. Cum au reuşit acest lucru?
Ştim, din Marele Sanctuar patrulater de calcar, că Anul dacic avea 364 de zile, 4 anotimpuri egale, a câte 13 săptămâni, şi că săptămâna avea şapte zile. În această formă, anul dacic era cel mai inexact dintre calendarele vremii sale, fiind mai scurt cu 1,2422 zile decât anul tropic. La 294 de ani, calendarul dacic parcurgea toate zilele dintr-un an tropic, astfel că 294 ani dacici însemnau 293 ani tropici. Dacii ştiau asta, deoarece, dacă adunăm numărul 210 (numărul stâlpilor de piatră de pe cercul nr. 2) cu 84 (numărul stâlpilor de lemn din cercul nr. 3), obţinem 294, numărul de ani în care anul dacic ajunge cu un an mai mult decât succesiunea anilor tropici.
Astfel, înţelegem de ce cercul exterior (cu 104 pietre) al Marelui Sanctuar Circular numără doi ani, şi nu unul sau mai mulţi. Să ne amintim de faptul că, în numerologia ebraică, Numele lui Dumnezeu, TETRAGRAMMATON, este format din patru litere: Y (Jod) = numărul 10 (zece), H (He) = numărul 5 (cinci), W (Vau) = numărul 6 (şase), H (He) = numărul 5 (cinci). Adunate, formează numărul 26 (10+5+6+5), apoi, 2+6=8 (opt fiind cifra perfecţiunii , a morţii şi vieţii , a judecăţii , numărul lui Saturn, Cronos, Zamolxe). Aşadar, 26×4=104, adică de patru ori, în cele patru puncte cardinale, numele lui Dumnezeu în toată Lumea! Aceasta zice multe despre monoteismul şi religia dacilor, despre Zeul Moş, despre Demiurg, Creatorul Lumii.
Legat de calendarul dacic, cităm din cartea lui Vasile Ureche, membru al Uniunii Astronomice Internaţionale: „S-au imaginat calendare solare mai precise decât cel gregorian […] S-au propus mai multe proiecte de reformare a calendarului gregorian. Un proiect simplu şi aparent convenabil propune ca toate cele patru trimestre ale anului să fie egale, având fiecare 13 săptămâni (91 de zile )(subl. n.). Prima lună a fiecărui trimestru ar avea 31 de zile iar următoarele două câte 30 de zile. În acest mod fiecare trimestru şi fiecare an ar începe în aceeaşi zi a săptămânii. În anii simpli s-ar adăuga o zi suplimentară (de repaus) între 30 decembrie şi 1 ianuarie, iar în anii bisecţi două asemenea zile (una între 30 iunie şi 1 iulie).”
Nu ştim dacă Vasile Ureche a cercetat calendarul dacic, dar varianta expusă seamănă foarte mult cu propunerea noastră de calendar dacic. Chiar şi aşa, în calendarul domniei sale e mai uşor de calculat în ce zi a anului pică o dată oarecare, decât în actualul calendar gregorian, în care nu ştim bine câte zile au lunile!
În rest, asemănările cu anul dacic, inclusiv cu cele două zile adăugate pentru corecţie, sunt uimitoare. Toate acestea fac ca anul dacic să fi fost, nu numai pentru vremea lui, dar chiar şi pentru vremea noastră, cel mai simplu şi mai precis calendar, cu toată aparenta sa imprecizie şi singurul capabil să înlocuiască calendarul gregorian, fără a produce disfuncţii în desfăşurarea acţiunilor.
Pentru mai multă credibilitate a celor zise până aici, să refacem câteva mici calcule, pornind de la datele pe care le avem conţinute în Marele Sanctuar Circular (primul cerc = 104, al doilea cerc = 210, al treilea cerc = 84, absida = 34):

210 : 84=2,5. Dacă într-un an calendarul dacic e mai scurt cu 1,2422 zile decât Anul tropic, atunci în 2 ani va fi în urmă cu 2,4844 zile. Se vede că eroarea de calcul a dacilor este de 0,0156 zile (2,5-2,4844=0,0156), adică 22 min, 27 sec., 84 sutimi de secunde, faţă de calculele moderne.
210:104=2,0192308. Reprezintă numărul de zile adăugate în primul an bisect (al 3-lea an din ciclul de 4 ani).
104:34=3,0588235 . Reprezintă numărul de zile adăugate în al 2-lea an bisect (al 4-lea an şi ultimul din ciclul de 4 ani), în care, cum am mai spus, primii doi ani sunt simpli.
104+210+84+34=432
432:2=216
432:3=144
432:4=108
432:5=86,4
432:6=72
432:7=61,714286
432:8=54
432:9=48
432:10=43,2
432:11=39,272727
432:12=36
432:13=33,230769
432:14=30,857143
432:15=28,8
432:16=27
432:17=25,411765
432:18=24
432:19=22,736842
432:20=21,6
432:21=20,571429
432:22=19,636364
432:23=18,782609 etc.
104×210x84×34=62.375.040. Dacă reprezintă ani, atunci poate ne spun despre dispa- riţia dinozaurilor sau alt eveniment major, dispariţia unei civilizaţii străvechi sau alt eveniment cosmic.
Desigur, s-ar putea obiecta că nu ştim exact care era numărul de stâlpi de lemn din cercul numărul 3 al Marelui Sanctuar Circular din Sarmisegetuza. Noi ne-am bazat calculele pe cercetările lui Ioan Glodariu şi coautorii lui , precum şi pe cercetările lui Dan Oltean . Concluziile acestor cercetători sunt suficiente, clare şi aduc argumente arheologice şi ştiinţifice pentru susţinerea celor afirmate.
Am observat că, în afara funcţiei calendaristice, Marele Sanctuar Circular are şi alte funcţii.

I. Una dintre aceste funcţii este calcularea Anului Lumii dacic. Cum dovedim?
Astfel:
- o rotaţie completă a cercului 1 exterior din piatră (104 piese) reprezintă 2 ani.
- o rotaţie completă a cercului 1 exterior din piatră (104 piese) - 2 ani - este nu- mărată de fiecare din cei 7 stâlpi (6+1) ai fiecărui ciclu (din cele 30 totale), ai cercului numărul 2 din stâlpi de piatră. Aceasta înseamnă că cercul numărul 2 (210 piese - 30 cicluri a câte 7 piese) execută o rotaţie completă la fiecare 420 ani.
- o rotaţie completă de 420 ani a cercului numărul 2 din stâlpi de piatră (210 piese) este numărată de fiecare din cei 84 de stâlpi de lemn ai cercului numărul 3. Aceasta înseamnă că cercul numărul 3 din lemn (84 piese) execută o rotaţie completă în 35.280 ani. Acesta este Anul Lumii dacic. Cercul de 84 de stâlpi de lemn este împărţit în patru, fiecare având 21 de stâlpi. Această împărţire ne arată anotimpuri egale ale Anului Lumii, cu două echinocţii şi două solstiţii. Anotimpurile Lumii se schimbă o dată la 8820 de ani.
Absida nu este perfect orientată pe direcţia răsăritului Soarelui la solstiţiul de iarnă din 22 decembrie. Eroarea e prea mare ca să poată fi pusă pe seama neştiinţei dacilor (erorile de amplasare a sanctuarelor nu depăşesc 5 grade şi chiar şi aceste 5 grade s-ar putea explica ca o medie a înclinaţiei eclipticii. La punctul maxim ar fi 35 grade 23`47“, iar la punctul minim 23 grade 25`57“. Înclinaţia medie ar fi de 29 grade 25`47“. Este posibil ca dacii să fi calculat această medie, ceea ce ar rezulta diferenţa de 5 grade în amplasarea sanctuarelor. Anticii ştiau aceste lucruri, aşa că nu avem motive să credem că dacii nu ştiau).
Spre deosebire de Dan Oltean, noi am ajuns la o altă concluzie. Abaterea de 15 grade (deşi măsurătorile noastre pe teren au dat o abatere de doar 6 grade) este făcută cu bună ştiinţă, în sensul că ne arată foarte precis că anul dacic începe la 22 decembrie, la solstiţiul de iarnă, dar neamplasarea precisă a absidei centrale pe direcţia răsăritului Soarelui la solstiţiul de iarnă, ne arată nu o eroare de proiectare sau de construcţie sau de măsurare, ci este o mărturie de credinţă zalmoxiană, că dacii nu se închinau soarelui (creaţiei), ci se închinau Creatorului, unui zeu precum soarele, dar fără a fi confundat cu acesta. Zeul dacilor nu era reprezentat prin statui sau chipuri, ci era simbolizat prin soare. Cum soarele este unul, aşa şi zeul lor este unul; soarele dă căldură, lumină, viaţă şi fără el nimic nu ar putea supravieţui, aşa şi fără lumina şi căldura iubirii oferite de zeu lor, lumea ar dispărea.

( Va urma )

Sursa: basarabialiterara.com.md

CALENDARUL DACIC DIN ANSAMBLUL DE SANCTUARE DE LA SARMISEGETUZA REGIA

Sebastian Vîrtosu
Anişoara Munteanu

PREFAŢĂ

„Ce este timpul?”, se întreabă Sfântul Augustin; şi tot el răspunde:„Dacă nimeni nu mă întreabă, o ştiu, iar dacă aş vrea să explic cuiva care mă întreabă, nu ştiu”. Această notaţie, pe care eruditul episcop de Hippo o face într-una din paginile confesiunilor sale, exprimă eterna neputinţă a omului de a cunoaşte „timpul cel adevărat”, cum spune Tudor Arghezi, poetul român cu, poate, cea mai acută conştiinţă a temporalităţii, în toate punctele operei sale fiinţa poetică fiinţând în raport cu timpul – ne amintim, desigur, versurile dintr-o Gravură argheziană: „Dintr-a mea singurătate / Las în voie timpul viu, / Care ştie ce nu ştiu, / şi prin veacuri destrămate / Fac cu pana semn şi scriu”,ce afirmă o idee foarte expresivă, aceea că timpul viu/adevărat (sinonim cu vecia) alunecă ineluctabil, lăsând în urmă numai câteva crâmpeie menite a determina temporalsingurătatea melancolică a fiinţei; sau finalul unei poeme erotice, intitulată de Arghezi Restituiri: „De ce-ar sfârşi-n pustie călătoria noastră? // … // Nu. Mână crâncen, timpul tu sparge-l cu potcoava, / S-apropiem vecia mai repede de noi”, care ne trimite cu gândul la celebra formulă platoniciană a timpului, potrivit căreia acesta este imaginea mişcătoare a veşniciei.
Timpul reprezintă, prin urmare, o problemă esenţială şi ea ne responsabilizează mai mult decât celelalte chestiuni filosofice. „Problema timpului este problema noastră”, constată Borges. Căci suntem pasageri prin această lume, iar cel care ne măsoară risipirea e timpul. În termeni heideggerieni, temporalitatea constituie temeiul ontologic al fiinţei Dasein-ului (cum numeşte filosoful din Pădurea Neagră fiinţarea numită „om”); dacă aşa stau lucrurile, atrage Heidegger atenţia, şi „dacă această fiinţare, în fiinţa sa, are ca miză însăşi această fiinţă, atunci trebuie ca grija să aibă nevoie de «timp» şi astfel să ia în calcul «timpul». Temporalitatea Dasein-ului dezvoltă o «calculare a timpului». «Timpul» experimentat prin această calculare ne este, fenomenal vorbind, cel mai familiar aspect al temporalităţii” (trad. G. Liiceanu).
Se poate spune că dintr-o atare preocupare având ca obiect timpul s-a născut şi lucrarea de faţă, care oferă, cu determinare şi dăruire, un exemplu de calcul al timpului, pornind de la arhitectura marelui sanctuar circular de la Sarmizegetusa – impresionantă imagine a spaţializării duratei, ce favorizează din nou recursul la Arghezi, care „vede” într-un Psalm cum „Păretele-i veacul pătrat, / şi treapta e veacul în lat, / şi scara e toată vecia”. A calcula astfel timpul înseamnă a-l lua în stăpânire şi, totodată, a te deschide la ceea ce-l datează: în speţă, curgerea soarelui pe cer. „Mor cu fiecare zi”, afirmă Sfântul Pavel, iar lucrul acesta – a muri şi a învia odată cu fiecare zi – i se întâmplă fiecăruia dintre noi în măsura în care ne explicităm timpul dat nouă, datându-l.

Prof. dr. Cezar Boghici

CUVÂNT-ÎNAINTE

Parafrazându-l pe George Călinescu, care cerea tinerilor critici literari să încerce să scrie în toate genurile şi speciile literare, chiar fără succese demne de a intra în istoria literaturii, considerând că, astfel, vor simţi mai bine structura intimă a operei literare şi a autorului ei, şi noi, autorii prezentei lucrări, recomandăm tuturor românilor, care mai simt româneşte, să scrie astfel de lucrări, pornind de la premisa că şi o încercare nereuşită e mai mult decât a nu face nimic. Copiii, rudele, prietenii respectivilor autori ar fi primii beneficiari şi, cu siguranţă, eforturile nu ar fi în van.
Nu putem ascunde şi un gând timid, acela că lucrarea noastră dorim să fie o provocare pentru istoricii şi astronomii care, simţindu-se încă români, vor cuteza să ducă acele ştiinţe pe drumuri nebănuite, unde nimeni nu a mai călcat vreodată, reparând demnitatea prea adesea călcată în picioare, redându-i acestui neam curajul şi mândria de a fi român.
În alcătuirea calendarului dacic am pornit de la structurile aflate pe teren, şi anume, ansamblul sanctuarelor din munţii Orăştiei, masivul Şureanu. Am pornit de la ideea că arhitectura unor astfel de ansambluri trebuie să fie sacră. Prin urmare, toate componentele, chiar şi cele ce nu sunt la vedere – cum ar fi plintele, trebuie să respecte nişte reguli sacre. Aceste reguli se manifestă prin scheme numerice (cifre sacre, rapoarte numerice sacre, secţiunea de aur, de exemplu, rapoarte geometrice ca „π”- 3,14) sau rapoarte astronomice ce pot conduce la alcătuirea unui calendar. Pornind de la datele conţinute în Marele Sanctuar Circular am conceput un calendar, numit de noi dacic, şi un An Zero, de la care numărăm anii până în zilele noastre. Datele conţinute în Marele Sanctuar Circular sunt următoarele: 104 pietre în primul cerc exterior, 210 pietre (30 cicluri, a câte şapte pietre) în al doilea cerc, care este lipit de primul, 84 stâlpi de lemn în al treilea cerc (stâlpii sunt aşezaţi doar pentru a se vedea unde sunt plintele în pământ) şi 34 stâlpi de lemn în absida centrală (şi aici stâlpii au doar rol orientativ, nefiind din construcţia originală). Obiecţiile pot fi făcute doar cu privire la numărul de stâlpi din al treilea cerc şi la faptul că, fiind doar simple fundaţii ale unui templu circular, aceste numere, amintite mai sus, nu au nicio valoare religioasă. În privinţa primei obiecţii aducem argumentele a trei cercetători, Ioan Glodariu , Dan Oltean şi Ovidiu Drimba , care confirmă numărul 84 al plintelor celui de-al treilea cerc. Cât priveşte a doua obiecţie, putem spune doar că arhitectura sacră este completă, nu permite la niciun nivel, oricât de mic şi aparent neimportant, ca lucrurile să fie făcute la voia întâmplării. Prin urmare, fundaţia, care în construcţii este cea mai importantă, nu putea fi lăsată la voia hazardului. Detalii despre alcătuirea calendarului dacic se vor afla în cuprinsul lucrării.
În găsirea unui An Zero, de la care să începem numărarea anilor cu ajutorul calendarul dacic, am pornit de la următoarele premise:
1) Terra avea în trecut o masă mai mică decât în prezent. Consecinţa acestei premise va fi prezicerea unei gravitaţii mai mici, iar o gravitaţie scăzută va face ca fiinţele de pe Terra să atingă dimensiuni mari şi invers, o gravitaţie mare face ca fiinţele să aibă dimensiuni mici. A avut Terra fiinţe de dimensiuni mari de-a lungul erelor geologice? Răspunsul este Da, de la plante, insecte, până la reptile.
2) Urmare a gravitaţiei mici a Terrei, viteza de rotaţie în jurul axei proprii era mai mică.
3) Urmare a vitezei mici de rotaţie în jurul axei proprii, perioada precesiei era mare, deoarece o viteză mică de rotaţie în jurul axei proprii se manifestă printr-un balans mare al axei de rotaţie a Terrei . O consecinţă a acestei premise este faptul că, în trecut, perioada precesiei era mare, micşorându-se în viitor. Viteza de rotaţie în jurul axei proprii poate creşte în urma creşterii masei Pământului, prin îndepărtarea Lunii de Pământ, precum şi prin apariţia unor factori necunoscuţi încă (Soarele sau alte corpuri cereşti).
4) Satelitul Terrei, Luna, era mai aproape de Pământ în trecut, decât astăzi. Consecinţa îndepărtării Lunii de Pământ este accelerarea vitezei de rotaţie a Terrei, asemenea unui yo-yo care, atunci când se desfăşoară sfoara, face să crească viteza de rotaţie a micului scripete pe care era înfăşurată sfoara.
5) Luna a apărut mai târziu în istoria Terrei, în ciuda ipotezei formării ei din ciocnirea Pământului cu o planetă, în perioda de formare a Pământului. Lipsa Lunii făcea ca perioada precesiei Terrei să fie mare şi instabilă. Apariţia Lunii, foarte aproape de Pământ, a început să stabilizeze perioada precesiei Terrei, iar îndepărtarea ei a condus către micşorarea perioadei precesiei. Faptul că Luna a fost aproape de Pământ a generat şi nişte anomalii geo-magnetice şi gravitaţionale, adăugând încă o cauză, faţă de cele deja existente, a formării munţilor. Unii munţi posedă un câmp gravitaţional mai mic decât media gravitaţiei Terrei (cum ar fi munţii: Bucegi, Gugu, Ceahlău, etc.) precum şi unele mări sau zone din oceane ce posedă câmpuri gravitaţionale mai mari decât media gravitaţiei terestre (este vorba, desigur, de anomalii de genul Triunghiul Bermudelor).
Lucrarea noastră se încheie cu o Anexă în care prezentăm calendarul dacic într-o formă practică, clasică, în care, pe fiecare zi a unui an, sunt notate datele, atât ale calendarului dacic – cu negru, cât şi datele calendarului gregorian folosit azi – cu roşu. Calendarul este urmat de câteva explicaţii pe care cititorul le va găsi, sperăm, mulţumi-toare.
Dorim cititorului răbdare şi înţelegere. Speculaţiile noastre făcute pe baza numerelor înscrise în Marele Sanctuar Circular au o valoare de suflet. S-ar putea, în viitor, să fie confirmate de descoperiri ştiinţifice. Până atunci însă, trebuie să ne mândrim şi să respectăm ceea ce avem de la strămoşi şi, mai ales, să ducem mai departe flacăra nestinsă a românismului, dacismului, a istoriei şi a limbii noastre, păstrând cu sfinţenie totul.
Încheiem prin a aduce mulţumiri S.C. MORI PAN ALEX S.R.L., Jariştea-Vrancea, reprezentată de domnul Nicuşor Epure, care a sprijinit tipărirea acestei lucrări.

Autorii

Sursa: basarabialiterara.com.md

FOCUL DACIC

 Imagine preluata de pe http://desenepicturi.wordpress.com/

FOCUL DACIC

                        21.07.2012

                   

Dacii din noi se trezesc,

Focul iubirii,uneste flacara

inimii,de pretutindeni…

Energii ancestrale renasc,

Lupul,simbol stravechi,ne urmareste;

Cu ochii sai vii si ageri,ne pazeste!

Unimea in constiinta popoarelor infloreste;

Zamolxe,fericit,dintre Carpati,ne zambeste,

Spiritul romanilor de pretutindeni,se trezeste!

Anca Revnic

Sursa: daniilgaucan.wordpress.com

ARBORELE VIETII DACIC (6)

5. Manifestarea

După cum se poate observa din schema arborelui sacru dacic, această sferă este legată de „cele de jos” numai prin intermediul sferei Armonie.

În cadrul acestei sfere, Tăria şi Blândeţea (sferele laterale) trebuie să fie într-un foarte bun echilibru; aceasta înseamnă că se merge pe cunoaşterea şi controlul corect al realităţii, în funcţie de necesitate, echilibru şi aspiraţie.

În plan exterior această sferă reprezintă baza matricei energetice a universului fizic. Ea susţine triadele în manifestare.

Ghizii mi-au transmis trei simboluri compuse care ar caracteriza această sferă: două „stele ale alui David” (una de culoare roşie – stânga, şi alta de culoare albastră – dreapta), şi o formă asemănătoare clepsidrei (de culoare aurie).

Pentru iniţiaţii daci, triadele erau extrem de importante. După cum am spus în Misterele Şcolii Zamolxiene, cele mai importante triade erau: minte-trup-suflet, gând-cuvânt-faptă, intenţie-imagine-emoţie.

Simbolul auriu, cel în care vârfurile triunghiurilor se intersectează în centrele geometrice, este şi simbolul omului perfect, care întruchipează nu doar echilibrul elementelor ci şi faptul că omul, ca făptură perfectă, este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Mi s-a transmis că în spiritualitatea orientală (indiană) această sferă este reprezentată de Tripura Sundari – sfera care guvernează atât planul fizic cât şi cel astral şi spiritual, într-o deplină armonie.

Şcoala spirituală zamolxiană punea mare preţ pe triada intenţie-imagine-emoţie, considerând-o ca fiind „sămânţa” celorlate triade. Această triadă este atinsă doar prin depăşirea dualităţii şi conştientizarea clară a faptului că omul este un spirit care deţine un vehicol fizic (corp), şi nu invers. Cât timp omul consideră că este un trup care conţine un spirit este încă supus legilor dualităţii (din spaţiul considerat 3D).

Această sferă, este „atinsă” doar atunci când planul fizic este foarte bine înţeles, iar aceasta presupune că omul nu mai este este dominat de materie. O experimentează, se foloseşte de ea ca instrument sau ca ajutor, dar nu mai este în niciun fel legat de materie. Odată atinsă această sferă (este o stare de conştiinţă, ca de altfel fiecare sferă în parte) dispare orice condiţionare legată de partea materială şi, indirect, de aspectele duale specifice planului material.

Tăria este sfera care determină „curgerea” şi „distribuţia”. Este vorba aşadar de o dinamică a manifestării, de poziţie, proporţie, durată de manifestare, direcţie, intensitate, etc. Fie că este vorba de manifestarea fizică, psihică, energetică, mentală sau spirituală, această sferă presupune a lucra cu instrumente care pot schimba oamenii, evenimentele, situaţiile.

Această sferă este sinonimă cu disciplina, forţa, duritatea. Avem nevoie de a fi disciplinat cu noi înşine (cele două sfere ale coloanei din interior) dar şi în ceea ce priveşte exteriorul (cele două sfere ale coloanei din exterior).

Fără o disciplină riguroasă omul nu îşi poate dezvolta capacităţile, nu îşi poate cizela talentele înnăscute şi nici nu poate primi responsabilităţi. Omul îşi dezvoltă capacităţile atât în formele clasice de învăţare (şcolile diverse) cât şi din experienţa vieţii de zi cu zi.  Şcoala zamolxiană îmbina optim învăţatura clasică (de la învăţător la discipol) cu cea obţinută din experienţă. În mod direct discipolii învăţau despre cum să-şi dezvolte propriile puteri interioare (şi să le aplice), apoi despre puterile exterioare (elementale, lunare, solare, vital-telurice, celeste), precum exista şi şcoala experienţei (şcoala vieţii), deprinsă în numeroasele coborâri în comunităţile de oameni. Îmbinau aşadar teoria cu practica. Cunoaşterea este importantă dar înţelepciunea vine din combinaţia acesteia cu experienţa (folosind judecata şi simţirea).

Întotdeauna puterea trebuie însoţită de responsabilitate. Întotdeauna! Cine primeşte putere fără a primi şi responsabilitate, acela îşi va face rău atât lui însuşi cât mai ales celorlalţi.

Tăria lucrează cu forţele naturii, cu forţele oamenilor, cu legile universale, şi foloseşte mai mult puterile minţii. Este dominată de masculinitate.

Blândeţea este sfera care lucrează mai mult cu manifestările sufletului. Spre deosebire de sfera Tărie, aceasta linişteşte, mângâie, ocroteşte. Este atât iubire feminină cât şi masculină; apelarea la ea aduce protecţie în calea evoluţiei spirituale. Protecţia este necesară din cauza neştiinţei despre puterile care şălăşluiesc în noi şi în jurul nostru.

Învăţătorii zamolxieni trebuiau să se asigure că discipolii cunoşteau foarte bine aceste două sfere înainte de a primi cunoştinţe despre folosirea multiplelor puteri. Tehnicile diverse, prin care erau accesate puterile naturii, în special cele elementale, lunare, şi solare, erau oferite numai după ce aceştia dovedeau că folosesc cu mare atenţie şi bună cumpătare puterile minţii, puterile sufletului şi cele ale grupurilor.

Degeaba erau oferite formulele de accesare ale puterilor elementale, solare sau lunare dacă nu erau stăpânite puterile omului (puterile minţii, ale sufletului şi ale grupului). Aceeaşi greşeală se repetă până în ziua de azi. Accesarea puterilor se face ierarhic, asemenea energiilor. Puterea este energia dispusă după voinţă. Energiile sunt accesate de jos în sus. De aceea, este deosebit de greu să poţi folosi energiile corpului eteric (vital energetic) dacă organismul fizic este dereglat sau bolnav. Nici lumina nu poate pătrunde într-o apă tulbure. Iar curăţenia trupului este dată de sânge, şi sângele se curăţă începând cu sistemul digestiv (alimentaţie sănătoasă). Apoi se curăţă sistemul nervos şi mintea; după care se pot accesa alte energii (mai puternice). Forţarea în accesarea energiilor poate aduce dezechilibru (fizic şi psihic), boală (fizică şi psihică).

6. Metacunoaşterea

Toţi zamolxienii aveau să facă paşi în sfera aceasta însă foarte puţini primeau şi darul metacunoaşterii. Primirea acestui dar venea prin ceea ce numim „Graţia Divină” şi determina ceea ce în mediile spirituale asiatice se chemă „iluminare”, adică totala detaşare de lumea înconjurătoare şi certitudinea că viaţa este un mirific dans al luminii divine.

Pentru a ajunge aici trebuia să fi eliberat de toate legăturile cu materia, de legăturile cu familia şi cei apropiaţi, chiar şi de legăturile cu alţi discipoli sau învăţători. Nu era o formă de solitudine forţată ci eliberarea de legăturile sufleteşti care ar fi determinat „înlănţuirea” şi revenirea la puterea materiei. Practic, trebuiau să treacă prin absolut toate sferele arborelui sacru.

Metacunoaşterea este reprezentată de o spirală violetă pe fond argintiu. Spirala este forma geometrică prin care se face legătura dintre finit şi infinit. Este considerată ca fiind fractalul perfect.

Pentru a primi darul metacunoaşterii, trebuia parcurs un anumit traseu din natură. Discipolul nu era ghidat decât de simţurile interne, dezvoltate pe parcursul anilor (de fapt, pe parcursul mai multor vieţi). Dacă nu avea dezvoltate aceste simţuri, nu putea auzi chemarea acestei sfere. În realitate, prin parcurgerea traseului trebuia să se realizeze o perfectă rezonanţă între energiile interne şi cele din natură. După ce parcurgea respectivul traseu, în care simţea că zboară efectiv cu minunile pământului, ajungea într-un loc special, care era unic. Era unic deoarece era locul perfect pentru el! În acel loc, atât energiile pământului (energiile elementale, telurice, electro-magnetice, ale regnului mineral şi vegetal) cât şi energiile Cerului (energiile planetare, solare, lunare, constelaţionale) erau astfel distribuite încât doar cu energiile discipolului respectiv era formată o perfectă complementaritate. Fiecare discipol avea propriul său loc, pe care trebuia să-l găsească, fiind ghidat doar de propriile simţuri subtile.

Trebuie spus că nu degeaba mi s-a revelat să trec forma spiralei Fibonacci în cadrul acestei sfere. Discipolii găseau aceste puncte, în care se simţeau „întregiţi” cu Universul chiar în aria proiecţiei benzii energetice a vortexului anahatei planetare, şi cu precădere în apropierea uneia din cele patru puncte de legătură cu pământul (Rarău, Ceahlău, Bucegi, Retezat).

Deşi fiecare discipol avea să găsească în cele din urmă propriul lui loc unic, nu toţi aveau parte de „darul metacunoaşterii. Reîntregirea cu Universul era o stare care avea să fie cunoscută de toţi, însă nu toţi nu suportau vibraţiile înalte ale acesteia pentru mult timp.

Ieşirile sufletului din trup erau destul de dese în această perioadă, astfel că discipolii intrau în legătură directă cu Zamolxe, cu vechii învăţători, cu alte entităţi superioare.

Cei care primeau darul metacunoaşterii deveneau, asemenea lui Hermes, mesageri atât ai zeilor Pământului cât şi ai zeilor Cerului. În fapt, era vorba de deschiderea a numeroase portaluri între discipol şi lumile superioare. Acestea se făceau prin intermediul benzii energetice sacre, prin care inima pământului primeşte energie din Univers. Aceste portaluri erau cu mult mai puternice decât ceea ce acum se numeşte chanelling. Prin aceste portaluri, se puteau primi nu doar informaţii, dar se şi puteau infuza energii din universurile cauzale. Se puteau primi chair şi „elixire” energetice astfel ca viaţa să nu-i fie luată din trup decât numai la propria sa voinţă.

Nu sunt multe de spus despre această sferă deoarece se lucrează cu energii şi stări deosebit de elevate, iar cuvintele nu ajută mai deloc la înţelegerea lor. Pentru a fi înţelese, ele trebuiesc trăite…

Prin această sferă (stare de conştiinţă) se deschideau porţile înţelepciunii şi înţelegerii divine. Înţelepciunea divină şi înţelegerea divină nu sunt un atribut al cunoaşterii omului; ele vin prin învăluirea vibraţională (adumbrire) a divinităţii. Când avea loc un asemenea eveniment, discipolul (transformat în învăţător) îşi pierdea pentru moment individualitatea. Devenea una cu Pământul, cu Cerul şi stelele sale, cu zeii. Când învăluirea se retrăgea, îşi recăpăta individualitatea, dar rămâneau totuşi urme ale acestei vibraţii extraordinare. Prin aceste urme se cunosc înţelepţii (maeştrii) tuturor civilizaţiilor.

Sferele Înţelepciune şi Înţelegere formează conştienţa şi conştiinţa superioară. Conştienţa este o stare vibraţională specifică fiinţelor vii. Ştiinţa clasică clasifică conștiența în trei tipuri:

1. Conștiența elementară – asigură nivelul de veghe, de vigilență, de prezență temporo-spațială (al cărei substrat neurofiziologic este prezent atât la om, cât și la animale);

2. Conștiența operațional-logică în care procesele intelectuale, perceptuale și de gândire au coerență și reflectă realitatea în mod real;

3. Conștiența axiologică, de opțiune pentru anumite valori în funcție de criteriile sociale.

Conştienţa este reprezentată de totalitatea receptorilor de care dispune omul, deci este direct legată de percepţie. Când vorbim de percepţie, nu vorbim numai de cele cinci simţuri (olfactiv, gustativ, tactil, auditiv, vizual) alături de percepţiile astralului (senzaţiile, emoţiile, sentimentele), ci şi de percepţiile corpurilor superioare, în speţă de percepţiile corpului mental şi cauzal.

Zona mentală este cea de la care ne diferenţiem în mod clar de regnul animal. La nivel evolutiv, omul se află între regnul animal şi cel pe care îl numim îngeresc. Aşa cum cele cinci simţuri senzitive sunt considerate ca fiind simţurile de bază pentru fiinţele regnului animal, tot aşa, simţurile corpului mental şi cauzal, sunt considerate ca fiind simţurile de bază pentru fiinţele regnului îngeresc. În mod cert, fiinţa umană este înzestrată cu absolut toate instrumentele anatomice, energetice şi spirituale, pentru a depăşi chiar şi regnul îngeresc. Prin structura sa, fiinţa umană, are un potenţial extraordinar, potenţial pe care foarte puţini îl pot intui. Dar, după cum se poate observa, fiinţa umană poate coborî chiar mai jos de pulberea pământului.

Conştiinţa reprezintă sfera de cuprindere şi potenţialitate a conştienţei. Ea este modelată atât de factorii perceptibili din realitatea fizică, cât şi de formele cele mai înalte de concepţie pe care un om le poate atinge la un moment dat în evoluţia sa. Conştienţa este formată din mai mult „straturi”. Ultimul strat al conştiinţei este cel al Sinelui Divin. Este imaginea omului reflectată de oglinda divină. Privind în această oglindă divină, omul poate redescoperi adevăratele potenţialităţi ale planului fizic, energetic, emoţional, mental, spiritual.

Conştienţa şi conştiinţa sunt interdependente. Conştienţa este de fapt „secţiunea” conştiinţei la momentul acum. Aşadar, dezvoltarea şi rafinarea conştienţei determină şi schimbări ale conştiinţei.

7. Sursa este însăşi întruchiparea Focului Viu, coborârea în trup a Divinităţii.

Această sferă vine să confirme faptul că fiecare om are în interiorul lui o fărâmă din Focul Viu, din care se trag toate cele de pe pământ. Omul are datoria să conştientizeze cât mai des cu putinţă că este în primul rând o părticică din marele Foc Viu, şi doar apoi că este un trup format din elementele pământului.

Este reprezentată de un soare cu opt raze, de culoare aurie.

Pentru a simţi atingerea sursei, fiecare discipol trebuia să-şi cunoască potenţialul maxim, adică ceea ce acum am spune a fi una cu Sinele Divin. Cele mai înalte stări posibile, cele mai mari potenţialităţi pe care un om şi le poate imagina, cele mai înălţătoare trăiri şi sentimente de iubire pe care le poate trăi un om, cele mai frumoase idealuri pe care un om şi le poate imagina, cele mai minunate visuri etc., toate acestea caracterizează o mică parte din ceea ce numim Sinele Divin. Fiecare discipol medita la aceste aspecte, fiind ca o hrană spirituală pentru el. În timpul acestor contemplaţii asupra Sinelui Divin, câte o Rază a Sursei îi străpungea conştiinţa.

Între învăţători şi discipoli nu existau niciun fel de discuţii cu privire la Sursă. Se considera că Focul Viu nu trebuie pângărit de cuvintele omeneşti, şi nici măcar nu trebuia adus în gând dacă în ziua respectivă discipolul nu se considera suficient de pur. Relaţia cu Sursa – Focul Viu era una cu totul specială şi avea loc într-o solitudine totală, pe cât posibil cât mai departe de grupul de discipoli. Unii discipoli simţeau cu multe zile înainte faptul că sâmburele de Foc Viu din inima lor avea să-i trimită un murmur divin, astfel că plecau fără niciun fel de pregătire prealabilă. „Şoaptă divină” venea la rândul ei cu o „atingere magică”.

Când avea loc „atingerea magică” dicipolul simţea că primeşte cel mai preţios dar cu putinţă. Stările deosebite pe care acesta le simţea, datorate atingerii Sursei, nu puteau fi uitate niciodată de către tânărul discipol, fiind o inepuizabilă sursă de iubire, putere, înţelepciune.

Dacă sfera Metacunoaştere oferă înţelepciunea Întregului, Sursa poate oferi chiar o perspectivă dincolo de ceea ce este Creat. În Cabala iudaica, dincolo de Keter (echivalentul pentru Sursă) se află Ain, Ain Sof, Ain Sof Aur, sau Vid nemărginit, Infinit, Lumina Infinită.

Prin Sursă se primea o altfel de lumină, o lumină vie, a cărei atingere transformă totul în viaţă. Este legată de sferele Înţelepciune, Înţelegere, Logos Divin, Lumină Divină, numai prin această lumină vie. Prin ea, înţelepciunea şi înţelegerea cresc asemenea unei flori divine.

Sursa este primul „strat” din ceea ce noi numin Dumnezeu. Este Omniscienţă (atotcunoaştere), Omnipotenţă, Omniprezenţă. Sursa oferă cele trei atribute ale Divinului, anume:

·         Putere Infinită

·         Iubire Infinită

·         Înţelepciune Infinită.

Sursa: http://remerra.blogspot.ro

Sursa: http://daniilgaucan.wordpress.com