Legenda Lupului Dacic

LEGENDA MARELUI LUP ALB

Acum vom patrunde in lumea ce ne va duce pe urmele Marelui Lup Alb, strasnica fiara a Daciei, mana dreapta a zeului din munti si paduri. Dar sa luam firul de la un capat si sa pornim a-l depana.

Se povesteste ca in muntii ce-l adaposteau pe Marele Zeu al Geto-Dacilor se afla un preot al lui Zamolxis care avea parul alb ca neaua. Preotul nu era batran, era chiar un barbat in floarea varstei, si cu mare putere, dar care pur si simplu asa se stia de cand era pe lume, cu plete lungi si albe ca omatul.

La inceput, el umblase din sat in sat, si vorbise cu oamenii, convingandu-i de adevarata credinta, de puterea si bunatatea marelui Zamolxis. Aceasta ii era menirea de preot si o indeplinea cu sarg deosebit si bucurie, pentru ca era convins de ceea ce facea.

Preumblarile sale intre hotarele tarii au durat pana in clipa in care Zeul a aflat, ca are in el un slujitor puternic si demn de incredere, asa ca l-a chemat in munti mai aproape de el. Acum, preotul cu parul alb ca neaua nu mai era nevoit sa ceara in fiecare noapte adapost si mancare taranilor. Avea propria sa coliba la intrarea intr-o pestera. Fructele padurii erau hrana sa , iar un izvor din apropiere ii dadea cea mai dulce apa din cate fusese vreodata pe pamant.

Preotul nu statu degeaba in padure. Pentru ca nu avea aproape oameni carora sa le vorbeasca, incepu cat era ziulica de lunga, sa glasuiasca vietuitoarelor codrului. Mai mult: stand cat era ziulica de lunga singur, si avand ca tovarasie doar fiarele si vietuitoarele padurii, le-a prins graiul. La inceput era mai greu, doar le intelegea, apoi, inectul cu incetul a inceput sa le vorbeasca pe limba lor, sa le ajute si sa le ceara sfatul cateodata. Nu de putine ori  a facut in asa fel incat animalele sa nu se mai ucida intre ele.

Preotul cu parul alb ca neaua ajunsese in cativa ani conducator al padurii, dar dintre toate vietuitoarele de acolo, mari si mici, cel mai bine se intelegea cu lupii, acestia fiind mai aproape de sufletul sau. Haitele veneau mereu la coliba din gura pesterii pentru a vorbi cu preotul, iar atunci cand foamea mistuitoare le cerea sa omoare vreo ciuta, omul nostru mergea chiar in fruntea lor la vanatoare, invatandu-i pe lupi sa aleaga pentru hrana animalele bolnave sau batrane. Le spunea:

-Cu totii ne-am nascut pe acelasi pamant si traim pentru bunul nostru stapan, Zamolxis, atotputernicul.

Si eu, si voi, dar si bietele ciute. Fiecare lucru are un rost pe lume, asa ca sa nu ucideti decat caprioarele care, dintr-o pricina sau alta, nu mai sunt de trebuinta.

Haitele ascultau cu luare aminte de vorbele sale. Atunci cand nu intelegeau intrebau. Se mai certau din cand in cand, dar totdeauna dupa atfel de clipe veneau la preot si-I cereau iertare daca il suparasera cu ceva. Il iubeau ca pe unul din fratii lor si-l respectau ca pe o capetenie. Viata preotului nostru continua multi ani asa, dar soarta sa avea sa se schimbe in curand..

In vremurile in care ne aflam,nu numai preotul, dar intreg poporul Geto-Dac traia in buna intelegere cu jivinele de prin paduri si munti, si mai ales se intelegeau cu haitele de lupi care cresteau si se inmulteau sub obladuirea Zeului. Poate tocmai de aceea preotul cu parul alb ca neaua se apropiase atat de mult de ei… sau poate fusese mana lui Zamolxis, asta nu o mai stim, caci pierdut pe veci in negura vremii ramane acest lucru. Dar daca Geto-Dacii traiau uniti prin credinta in Zamolxis, haitele lupilor nu aveau un conducator care sa le adune si sa le indrume. Fara de foame, nimic nu le tinea impreuna.

Zamolxis intelesese cat de mare ajutor ii pot aduce lupii in vremurile de izbeliste ce se vesteau, asa ca se hotari asupra unui gand ce de multa vreme il framanta. Il chema la el pe preotul cu parul alb ca neaua.

-Preotule, spuse Zamolxis, am urmarit pas cu pas tot ce ai facut de la venirea ta in munti si pana acum. Stiu cat de bine te intelegi cu salbaticiunile padurii si mai cunosc si faptul ca haitele de lupi te asculta orbeste.

Sufletul ti-l stiu de mai demult pe de-a-ntregul. Iata acum de ce te-am chemat la mine si pentru ce ti-am spus mai intai toate aceste vorbe: se apropie vremuri grele si a sosit clipa ca sacrificial tau sa ajute neamul Dacilor. Esti gata sa te supui, sa urmezi calea destinului tau?

In timp ce graia, Zamolxis se uita in ochii si in sufletul preotului cu parul alb ca neaua. Isi dadu seama inca o data, ca are in fata un supus ce s-ar fi aruncat si-n flacari pentru fericirea tarii sale.

Preotul cazu in genunchi la auzul cuvintelor rostite de zeu si vorbi apoi, molcom, la fel cum o facea odinioara taranilor pe care-i povatuia despre adevarata credinta si puterea ei:

_Stapane, nu cunosc nimic sa-mi fie mai drag decat meleagurile acestea , libertatea si fericirea nemului meu. Vointa ta pteabunule Zamolxis, este lege pentru mine, iar daca sacrificial meu poate fi de ajutor, nu pot decat sa-ti multumesc ca m-ai ales. Porunceste sa mor si asa voi face, daca asta trebuie. Sunt la picioarele zeului meu si ma supun.

-Nu, preotule cu parul alb ca neaua, spuse Zamolxis, moartea ta nu-mi este de nici un folos, iar in inimile dusmanilor tarii ar aduce o mare usurare pentru ca soarta gliei noastre va depinde, de aici inainte, si de tine. Asa sa stii!

Zamolxis tacu prêt de cateva clipe parand ca se gandeste la ceva anume, apoi il privi adanc in ochi pe preot si continua:

_Te voi transforma prin puterea mea si a Pietrei Sacre, intru Gloria vesnica a Dacilor Liberi, intr-un lup… dar nu intr-unul obisnuit. Parul ti-e alb ca neaua si asta iti arata gandirea ta adanca. Bratul ti-e puternic, iar asta dovedeste forta ta. Iti voi darui nemurirea si vei deveni Marele Lup Alb, conducatorul in lupta si pe timp de pace al tuturor haitelor de lupi de pe cuprinsul Marii Dacii. Vei fi, ca si pana acum, supusul meu.

Preotul cu parul alb ca neaua, avea lacrimi in ochi atunci cand vorbi din nou:

-Stapane, nu sunt demn de aceasta cinste!

-Asta nu tu o hotarasti, raspunse aprig Zamolxis, ci eu. Hotararea mea este luata.

-Ma voi supune cu dragoste, preabunule Zamolxis.

-Stiu. Dar iata ce trebuie sa faci: prima ta menire este aceea sa unesti toti lupii sub cuvantul si porunca ta, astfel incat sa fie gata de lupta, iar la cel mai mic semn al tau sa se adune pentru a-mi asculta porunca. Cand acest lucru va fi bine dus la indeplinire, vei veni alaturi mie, in Muntele Sacru, pe care nu-l vei mai parasi, afara doar de cazurile de primejdie grava pentru tara.

Dupa ce termina ce avea de spus, Zamolxis se ridica de pe tronul sau de granit si se indrepta spre Piatra, o ridica de la locul ei si o inalta spre cer. Din inima Pietrei Sacre a Geto-Dacilor porni o raza de lumina ce invalui dintr-o data pe preot intr-o ceata orbitoare. Orice muritor de rand si-ar fi pierdut vederea in fata acelui fantastic spectacol. Ca prin minune, preotul cu parul alb ca neaua se transforma in lup, dar nu intr-unul ca toti ceilalti ci intr-unul asa cum nimeni n-a mai vazut unul asemanator nici pana atunci nici dupa aceea.. Lupul nou ivit era unic in toata semintia sa. Mare de statura cat un urs, avea ochii precum jaraticul, labele puternice, ghearele si coltii lungi si ascutiti ca sabiile, iar blana era alba, alba, mai alba ca lptele.

Prin vrerea si puterea bunului Zamolxis, se nascuse Marele Lup Alb al Dacilor Liberi. Din acea clipa, destinul patriei avea inca un aparator de temut.

Misiunea Marelui Lup Alb incepu imediat si nu a fost nevoie de vreme prea indelungata pentru ca toate haitele de lupi din tara, de la catalandri abia nascuti si pana la cei mai batrani si neputinciosi, sa se afle sub conducerea sa.. Pasamite, lupii asteptasera si ei indelung momentul in care vor avea un stapan demn,un ales al Zeului.

Marele Lup Alb a avut grija sa invete haitele sa nu mai atace casele si gospodariile oamenilor pentru a le prada, iar la strigatul sau trebuiau sa se adune cu totii, pentru a porni la lupta. In acest timp Zamolxis le-a cerut dacilor, sa-si ajute fratii de sange, cum erau considerati lupii, sa le ofere hrana si adapost ori de cate ori aveau nevoie. Acesti l-a, la randul lor aveau datoria invatata de la conducatorul lor si trebuiau sa-i ajute pe geto-daci in lupta si in apararea Muntelui Sacru.

Marele Lup Alb mergea tot timpul la Zamolxis, aducandu-i vesti aflate de la lupii ce erau cata frunza si iarba prin muntii si luncile Daciei. Nimeni nu trecea spre Hotarul Sacru fara ca fiarele sa aiba de stire, anuntandu-si imediat carmuitorul. In momentele de cumpana, cand oamenii erau atacati si libertatea si viata le era pusa in pericol, ei mergeau in lupte alaturi de armate si loveau dusmanii de unde acestia se asteptau mai putin. Nenumaratele victorii ale Dacilor au fost castigate cu ajutorul lupilor, care-si ofereau ofranda de sange pentru apararea minunatului tinut al Daciei.

Tot ei erau aceia care patrundeau nestiuti de nimeni in taberele dusmane aducand informatii nepretuite Marelui Lup Alb, pe care acesta la randul lui, le transmitea comandantilor de osti. Marele Lup Alb avea si sarcina de a aduce in fata Zeului, la judecata tradatorii si lasii. Dupa ce netrebnicii erau judecati dupa faptele lor, erau oferiti fara mila lupilor, caci nu aveau dreptul la Sacrificiul Suprem al Nemuririi, ci trebuiau sa aiba o moarte cat mai injositoare si nedemna, pentru a fi dati exemplu celorlalti.

Toti cei care se simteau vinovati se temeau de Marele Lup Alb, care era fara de mila in astfel de cazuri, dar cei drepti si bravi, atunci cand auzeau din mijlocul muntilor mugetul sau de lupta, simteau cum se infioara pana in strafundul finitei de mandrie si curaj, pornind la lupta cu gandul ca nimeni nu-i poate invinge. Mana protectorate a Zeului era deasupra lor si ii apara. Atunci cand dusmanii se simteau impresurati de haite si oameni, si auzeau cantecul de lupta al Marelui Lup Alb, intelegeau pe data ca sfarsitul nu le poate fi prea departe, singura cale de scapare ce le mai ramanea fiind rusinoasa fuga.

Vrasmasii capturati in lupta si tradatorii erau cei care aveau parte de cea mai cumplita soarta. Totusi, in acele vremuri, in randurile Dacilor erau putini tradatori, si cei mai multi proveneau din multimea strainilor adapostiti din mila caestui popor brav, dar care in micimea lor nu se multumeau intotdeauna cu ceea ce li se oferea, dorind mereu tot mai mult. Daca pe tradatorii pripasiti ii devorau lupii, pe nenorocitii din randurile poprului lui Zamolxis, ii lasau dupa judecata, sa moara de foame in chinuri groaznine. Sila ce o aveau lupii fata de ei,nu ii lasa nici macar pe ei sa se apropie de lesurile lor.

Intr-o vara, pe cand Zamolxis privea cerul instelat in fata intrarii in Muntele Ascuns si se gandea la poprul sau drag, Zeul il intreba pe Marele Lup Alb:

-Spune-mi prietene credincios, crezi ca ar trebui sa te fac din nou om? M-ai slujit secole la rand si poate ti s-a facut dor de ceea ce erai candva.

Marele Lup Alb privi mirat spre Zamolxis si grai:

- Stapane, gandurile mele nu stau la ceea ce mi-as putea dori eu. Destinele Daciei si fericirea semenilor mei sunt mai presus de orice vrere a mea.

- -Stiu asta., spuse Zeul zambind cu caldura, dar daca ai vrea te-as putea intoarce la fiinta muritoare ce erai.

- Marite Zeu, Dacii au nevoie de mine asa cum sunt acum, iar nu altfel. Datoria ca om mi-am facut-o pe cand umblam prin sate, asa cum sunt,, haitele s-ar destrama sin nu ar mai ajuta in lupte. Apoi in scurta vreme ar incepe iarasi sa atace oamenii si gospodariile lor. Lasa-ma rogu-te asa cum ma aflu,pentru ca hotararea de atunci a fost inteleapta.

- Bine, Mare Lup Alb. Am sa-ti respect voia, si-ti multumesc pentru credinta ta,dar totusi iti voi spune de ce te-am intrebat aceasta.

- Urechile-mi sunt ciulite, bunule Zamolxis.

- Se apropie vremea cand n-am sa te mai pot face om iarasi. In curand va veni momentul greu cand ne vom retrage in Munte si de acolo vom veghea.

- Eu insumi simt asta, marite, ofta Marele Lup Alb. Stiu insa ca de mare folos iti pot fi asa decat ca om.

- Bine, Mare Lup Alb. Asa va fi, precum ai grait.

- Stapane! Relua usor lupul.

- Da, prietene, ce te framanta?

Marele Lup Alb statu putin in cumpana intrebandu-se daca era mai bine sa taca sau sa deschida gura. Zeul fu cel care hotari:

-Graieste, nu ai teama! Spune ce ai pe suflet!

-Marite Zamolxis, iata ce ma tot intreb de ceva vreme incoace: oare nu se poate face ceva pentru a feri pe Dacii Liberi de gresala pe care o vor savarsi?

Zamolxis se incrunta usor la gandul negru ce-i trecuse prin minte si spuse ferm:

-Nu, Mare Lup Alb! Nu exista leac, oamenii singuri trebuie sa-si traiasca viata asa precum aleg. Sa vada unde gresesc si apoi sa se caiasca. Noi nu avem nimic a face, nu ne sta in putiinta.

-Inteleg, stapane.

-Acum hai sa mergem! Mai adauga Zeul.

Cei doi se retrasera in inima Muntelui Sacru care avea sa devina, nu peste multa vreme, pentru totdeauna Muntele ascuns. Pentru asta, insa, vor mai trebui sa treaca secole, pe care noi le vom parcurge ca si pana acum. Nu ne mai ramane decat un singur lucru de facut, si anume acela de a reinoda firul povestii din locul in care a fost intrerupt.

Legatura Marelui Lup Alb si, prin el, a haitelor, cu Geto-Dacii era profunda, dar se pare ca,de multe ori, mai bine  intelegeau lupii decat oamenii ce se intampla.

Cateodata, parca, tot ei erau mai aproape de credinta stramoseasca in Zamolxis. Si asta pentru ca fiarele aveau o singura dorinta: sa se apere, de era nevoie cu pretul vietii lor, Muntele Sacru si tara acestuia. Cateva secole fericite haitele Marelui Lup Alb si Geto-Dacii au trait in buna intelegere, se ajutau unii pe altii in viata de zi cu zi si in lupta, iar Marele Lup Alb conducea cu dreptate vointa lupilor ce-i erau supusi, la fel cum Zamolxis facea cu oamenii.

Toate bune si frumoase, numai ca oamenii sunt nestatornici, iar cand este asa, fericirea si intelegerea nu pot dura la nesfarsit. Marea invazie era din ce in ce mai aproape de Hotarele Daciei, iar o parte din supusii lui Zamolxis, spre marea lor nefericire, incepusera sa se indoiasca de puterea Marelui Zeu, indreptandu-si rugaciunile si ofrandele spre alte zeitati. Se vede treaba ca frica roade sufletul omului, sau poate ca acei tradatori sperau la avutii tot mai mari. Miseii nu s-au multumit numai cu tradarea si, de teama ca nu care cumva sa ajunga in fata Marelui Lup Alb, incepura sa omoare in nestire orice lup care le iesea in cale. Pacea Dacilor incepea sa se clatine datorita fricii si pierderii credintei stramosesti.

Din haitele numeroase ce populau tara, ramaneau pe zi ce trece tot mai putine animale, iar lupii, infricosati de moarte, se retrageau tot mai adanc in munti si paduri din calea asupritorilor, incercand sa sde furia dezlantuita a celor care le fusesera, nu cu mult timp in urma frati. Putini la numar mai erau cei care ascultau acum de conducatorul lor, Marele Lup Alb.

Mai intai cativa, razleti, apoi din ce in ce mai multi tradatori isi luau armele la spinare si cutreierau codri pentru a ucide lupi. Numeni nu rostea cu voce tare un gand anume, dar fiecare in sinea lui spera la ceva: toti doreau sa-l gaseasca pe Marele Lup Alb sis a-i taie capul pentru a-l putea arata conducatorilor romani, nadajduind astfel intr-o rasplata grasa.

Pasamite, printre Daci patrunsesera, prin gratia tradatorilor destule iscoade ale romanilor. Acestea starnisera la revolta pe cei mai slabi de inger mai intai si apoi, incetul cu incetul, pe ceilalti.Acest fapt nu-l mai stiu précis nici cei mai batrani, insa , daramite noi.

Si astfel, intr-un tarziu, s-a petrecut ceea ce se stia dinainte: suparat la culme pe nelegiuirile din juru-I Zamolxis l-a chemat la el pe Marele Lup Alb si s-au retras impreuna in ascunzisul Muntelui, interzicand totodata prin porunca apriga, haitelor adapostite in Muntele Sacru sa mai insoteasca trupele in lupta. Zeul manios, ii spuse prietenului sau cu blana alba ca neaua:

-Poate, candva, intr-un tarziu pe care nici macar eu nu-l cunosc, Dacii se voi caii pentru greselile lor si vor intelege ca numai eu le pot conduce destinele intru fericire si pace. Pana atunci insa, mania ce m-a cuprins va fi neinduplecata. Vom astepta impreuna prietene, pana cand va sosi clipa in care Dacii vor crede iarasi in libertatea lor si in noi. Sa mergem in munte si sa asteptam, este singurul lucru ce ne mai sta in putiinta acum.

Indurerat, cu ochii scaldati in lacrimi amare, Marele Lup Alb il intreba pe Zeu:

_Oare ani multi vor trece, stapane, pana atunci?

-Ani nu doar multi, ci foarte multi, Mare Lup Alb. Vremuri grele cobori-vor asupra Daciei si sufletul ma doare crunt, dar nu-Iinimic ce noi am putea face.

Vino! Mai adauga Zamolxis, dupa care cei doi se indreptara spre Triunghiul Sacru din inima Muntelui Ascuns, langa Piatra Geto-dacilor.

In Triunghi il astepta Mos Timp, Duhul Pietrei, iar in priviri i se putea citi aceasi durere surda, nemangaiata.Nici el nu putea face nimic in calea nenorocirii ce se abatuse, cerul isi intorsese fata de la Dacii carora le slabise credinta. Nu mai rosti nimeni nici un cuvant. Tacerea era apasatoare, dar tot ce fusese de spus, se auzise deja..

Priveau bolta inalta a Grotei si fiecare traia in sine propria durere, care era si durerea celorlalti.

Cu toata vitejia de care au dat dovada cei care mai credeau in Zamolxis, fara ajutorul Zeului si al Marelui Lup Alb, acesti ultimi bravi Daci au fost in cele din urma invinsi, iar cei care au reusit sa scape cu viata, s-au refugiat in adapostul oferit de marea Cetate a Muntilor Apuseni.

Din cand in cand, in toiul luptelor, Marele Lup Alb putea fi zarit pe vreo colina indepartata cum privea la moartea fratilor sai. Nimeni insa nu l-a mai auzit, iar daca cineva s-ar fi putut afla destul de aproape de el incat sa-i poata citi sufletul prin ochii inlacrimati, si-ar fi dat seama ca marele onducator cu blana alba ca neaua plange cu durere. In fata sa se desfasura infrangerea pas cu pas a poporului sau drag, iar el nu putea decat sa priveasca neputincios. O data cu biruirea definitiva a Dacilor, Marele Lup Alb s-a retras fara cale de intoarcere langa stapanul sau, Zamolxis, iar sub privirile muritorilor de rand nu s-a mai aratat decat rar, foarte rar. Cand o facea, insemna ca erau vremuri de mare izbeliste pentru urmasii Dacilor Liberi. Nu intra in lupta, nu aduna haitele, doar privea cu jale, dupa care revenea la Zeu povestindu-I ceea ce se intampla afara.

Desi s-au scurs de atunci multime de secole, Marele Lup Alb si astazi mai vegheaza si asteapta indurarea Zeului intru iertarea Dacilor Liberi, in randul carora el insusi se nascuse. Inca mai spera sa vina clipa in care Zamolxis ii va cere sa stranga iarasi haitele pentru a alunga dusmanii, pentru a recladi vechiul Regat Dac, pentru a bucura urechile credinciosilor si a inspaimanta pe tradatori prin urletu-i de lupta, cantul atat de dulce al neimblanzitului Mare Lup Alb.

In codrii batrani ai muntilor, sub bolat instelata, in bataia calda a vantului de libertate, cei cu inima pura pot auzi si acum chemarea la lupta a Marelui lup Alb.

Pamantul, frunzele si cerul il cunosc prea bine. Voi il auziti?

Sursa: http://lupuldacicblog.wordpress.com

Legenda martisorului ieri si azi

Legenda martisorului este veche si frumoasa, de aceea va invitam sa o povestiti micutilor, cu ocazia venirii primaverii.

Luna lui Martisor

Traditia martisorului este intalnita la romani din vechime, fetele si femeile primind in prima zi a lunii martie un mic dar, care amintea de primavara, pe care il purtau toata luna.

Legenda ghioceilor

Ghiocelul este floarea cea mai des asociata martisorului, care se ofera cu aceasta ocazie, deoarece infloreste la inceputul primaverii, ca un adevarat “vestitor” al ei.

Ghiocelul este un simbol al renasterii naturii, al puritatii si gingasiei.

Legenda spune ca ghioceii au aparut dupa caderea din Rai a primilor oameni, Adam si Eva. 

Acestia au gasit pe pamant frig si viscol de iarna si au incercat sa gaseasca din nou drumul inspre Rai.

Atunci, un inger trimis pentru a-i pazi, luand un bulgare de nea si sufland peste el, l-a prefacut intr-un ghiocel. Odata cu primul ghiocel, ingerul a adus pentru intaia data si primavara pe pamant.

Legenda Martisorului

In Moldova, se spune ca in prima zi a lunii martie, zana Pimavara, plimbandu-se prin paduri a dat peste o mica floare alba ce se chinuia sa rasara din zapada.

Primavara, voind sa o ajute, a inceput sa dea la o parte crengutele si zapada, insa Iarna s-a maniat, vazand aceasta si cu suflu de ger a distrus ghiocelul.

Indurerata, Primavara a incercat sa acopere ghiocelul, dar s-a ranit la deget si a curs o picatura din sangele ei peste ghiocel.

Picatura de sange a inviat ghiocelul, cu dragostea Primaverii si a invns iarna. Martisorul a ramas de atunci in amintirea sangelui ei rosu scurs peste floarea alba.

O alta legenda arata ca Soarele, in chip de zana preafrumoasa, coborand pe pamant, a fost rapit de un zmeu. Atunci toata bucuria si frumusetea de pe pamant a incetat.

Un tanar curajos, a pornit in cautarea zanei si gasind palatul zmeului a reusit sa o elibereze, redand lumii veselia si lumina Soarelui. Ranit de zmeu, sangele voinicului s-a scurs pe zapada, rasarind in acel loc ghiocei, primele flori ale primaverii.

De asemenea se stie ca in Imperiul Roman, anul nou era sarbatorit in prima zi a lunii lui Marte, care era zeul razboiului, dar si al fertilitatii. Aceasta dualitate se remarca si in culorile martisorului rosu/alb- razboi/pace. Anul Nou a fost sarbatorit pe 1 martie pana la inceputul secolului al XVIII-lea.

Martisor

Martisoarele se purtau sub forma de amulete pictate in rosu si alb, inca de pe vremea geto-dacilor.

Ulterior se purtau sub forma de banuti de aur/argint prinsi cu ata alba si rosie, la gat, la mana sau in par.

La sfarsitul lunii, ata se agata de o crenguta inmugurita, pentru ca anul sa aduca belsug de roade

In Transilvania, firele de martisor se agata de cooarnele animalelor, de ferestre si usi, pentru a alunga duhurile rele.

In Moldova, fetele ofera baietilor martisoare de 1 martie si primesc martisoare de la ei, de 8 martie.

Traditia Martisorului este intalnita in prezent in Romania, Bulgaria, Macedonia, Albania.

“O noua viata astazi de viata veche legi, 

Dau muguri pretutindeni din vestedele crengi.” (Ion Pillat- Martisor)

sursa foto:sxc.hu;shutterstock

http://kidz.garbo.ro

ETERNA LEGENDA A IUBIRII

Postat Maria

 Albastru... Gigantic... Stravechi. Necunoscut vreodata… Un nor inspirand un amestec de teama si respect, venind din Indepartare. Nascut pentru a calatori, se misca repede cu usurinta. Lumina sferele cu o stralucire divina albatru intunecat cum nimeni nu mai vazuse vreodata. Nici macar zeii…nici macar Nagas-ii , cei care cunosteau toate secretele Taramului de Dincolo. Zeii din Amaravati stateau grupati intr-un sir lung aproape de Marea Molten, privind norul ce se contura in apropiere.. Langa ei, Kartendranath…strangand in maini tridentul sau, zeul sopti: “Daca acest lucru ne ataca, atunci Lordul Melchisedek sa aiba mila de noi!”. Imensitatea norului era cea care il impresiona pe Kartendranath. Mai vazuse el Dragoni Zburatori dar niciodata atat de aproape. Aflandu-se acum fata in fata cu acea fiinta, a ramas inmarmurit. Si, peste toate..., Muzica…era dincolo de orice ascultase vreodata, dincolo parca de orice ar fi putut el intelege.Pe masura ce Dragonul Zburator se apropia, armonii inexprimabile au invadat sferele… Muzica multidimensionala… ` Acorduri ale necuprinderilor pline de mistere… Cantecul Creatiei… Infinite voci raspunzand oricarei chemari…Eoni din Necunoscut, Visul ce precede Noaptea Cosmica...cu mult, mult inainte de a se fi nascut Zeii. Cand norul a ajuns la marginea sferelor lui Melchisedek, s-a oprit. Insa muzica a continuat sa se auda... misterioasa si eterica…Norul s-a oglindit in apele Molten…foc pe fundul marii…flacarile din mare s-au reflectat apoi in inaltul cerului, intr-un albastru inexprimabil. Toti incremenisera…liniste…zeii contemplau sarbatoarea luminii. In limba zeilor existau o multume de cuvinte pentru ‘albastru” insa nici unul dintre ele nu s-ar fi potrivit divinei aurori care le lumina cerul. “Vrea ceva”, a intuit Kartendranath, “asteapta ca noi sa facem ceva”. S-a intors catre zeul din stanga lui: “Gana?”. Cu ochii atintiti asupra orizontului, zeul coifului auriu raspunse: „Aici, acum, ne-a fost ceruta Tesatura Iubirii. Asa cum vrea, o vom darui.” Tesatura Iubirii, Iubirea ce naste Lumina Lordului Melchisedek. Total neasteptat, Vulturul Alb al zeilor si-a luat zborul. S-a inaltat de la marginea marii Molten in inaltul cerului. Atunci, dintr-o data, muzica a incetat. Zeii si-au tinut respiratia. Linistea care a urmat sunetului era plina de mistere. Fara sfarsit si profunda ca o Noapte Cosmica. Ca o umbra alba, vulturul s-a indreptat spre norul strain...Intra in el...o sageata fragila de lumina, in comparatie cu imensitatea norului... Era ca si cum linistea se contopise cu infinitul...Vulturul Alb al zeilor disparuse. S-a evaporat in eter? A fost inghitit de nor? Ce se intamplase era greu de inteles, chiar si pentru zei. Apoi, muzica s-a auzit iar. Dar, de data aceasta, era o muzica diferita. Ceva extraordinar...inefabila si complexa ca Zorii Creatiei...Si totusi, avea ceva imblanzit, nu mai era atat de ciudata, atat de straina... Acum, focul ei rigid si calculat se insufletise de o forta solara. Acum continea inima nepatata a Vulturului. Astfel, Dragonul Zburator a inteles Calea Iubirii... S-a nascut o legenda. Pentru o intreaga noapte, zeii au sarbatorit misterul Taramului Indepartat. Prin ochii Vulturului Alb zeii au inteles gloria acelui Nor. Dragonul Zburator venise de dincolo de Abisul Adancului si de Prapastia Eternitatii. Traise de-a lungul multor cicluri cosmice, calatorise in mii de sfere, de la Laguna Albastra la Marele Stramos si din Adancurile Eternitatii unde Mama Luminii poate fi vazuta zambind, la Neagra Noapte Indepartata in care toate secretele Creatiei sunt intelese....Dincolo de Timp, de Spatiu, dincolo de Infinit, dincolo de orice nastere cosmica, acolo unde traiesc mistere ce-i depasesc chiar si pe zei. Vulturul Alb l-a rugat pe Dragonul Zburator sa ramana. Acest lucru insa nu era posibil in ordinea Universului pentru ca Dragonul Zburator, mereu calator prin eternitate, ar fi trebuit acum sa-si schimbe drumul. In zori, Vulturul Alb reaparu, izbucnind din flacarile albastre ale cerului. Sferele au vibrat de armonie si muzica, iar zeii s-au indestulat cu elixirul infinitului. Apoi Norul a inceput sa se miste...incet, la inceput, astfel incat Vulturul a putut sa zboare in urma sa. L-a insotit pana in marginea sferelor lui Melchisedek, acolo unde Tesatura Iubirii se sfarseste si incep sferele Indepartarii. Acolo si atunci au fost schimbate legendarele cuvinte: „Iubire Eterna, Dragon Zburator!’” „Iubire Eterna, Vultur Alb al Zeilor”! Apoi, Dragonul Zburator a disparut in marele Taram al Necunoscutului. Insa ecourile muzicii sale au rezonat in sfere timp de o mie de ani. De atunci, oricine contempla Vulturul, nu vede numai infinitul Spirit al Albei Puritati, ci si o sclipire de albastru, ca o unda de tristete razbatand de dincolo de Abisul Caderii si Indepartarile Eternitatii. Iar oricine traverseaza Marele Abis poate auzi, ca de nicaieri, cantecul Dragonului Zburator: „Cu toata Mintea mea, cu toata Inima mea Sunt cu tine, chiar daca sunt departe.”
 SAMUEL SAGAN Secretele Atlantidei

Sursa: http://eulinterior.blogspot.ro/

Legende si datini de Sanziene la daco-romani – Seara de povesti

Dragi prieteni,

Va invitam la un ceai aromat sa ne cunoastem stramosii prin povestea nemuritoare a sangelui din care ne tragem, spusa de legendele vii ce traiesc in grai. Viata Dacilor vesnici ne va fi dezvaluita in legendele aduse de un povestitor autentic

Legende si datini de Sanziene la daco-romani

- seara de povesti cu Vasile Titu din Sarmisegetuza

Miercuri, 20 Iunie 2012, ora 19,00

Despre Vasile:

“Ma numesc Vasile Titu, pentru cei ce ma cunosc – Vasile Sarmi, un om al locului de la Sarmisegetuza Regia si te astept cu inima deschisa la gazda noastra Ceainaria Serendipity.”

Povestea noastra poate incepe si cu “a fost odata”, insa povestea noastra se continua.

Dacii erau ultimul popor care avea, la nivel de masă, constiintă spirituală, ei stiind că sunt fiinte spirituale, nemuritoare, aflate în planul fizic într-un corp fizic. Scopul lor era mentinerea si transmiterea constiintei spirituale a poporului dac, intretinerea sentimentului de fiinta spirituala in fiecare dac si a credintei in nemurire.

Despre Vasile Titu:

Vasile Titu, singurul ghid al cetatii Sarmisegetuza a fost invitatul special in SERIA DIALOGURI CU MENTORI pentru copiii cu abilitati inalte! Vasile a copilarit printre cadranele solare antice si a invatat totul despre cetatile si Muntii Orastiei si viata ce au avut-o dacii pe genunchii lui Constantin Daicoviciu, marele arheolog si istoric care a depus o munca sustinuta de cercetare dedicata aproape exclusiv istoriei Daciei dinainte si dupa cucerirea romana. Cum s-a intamplat? Ei bine, profesorul Daicoviciu, in timpul lucrarilor sale de zeci de ani de cercetari arheologice in zona, a fost gazduit de matusa sa, in Muntii Orastiei, pe un munte cu o priveliste rapitoare si, copil fiind, atat de mult i-a placut de profesor si de povestile lui despre daci, incat a ramas sa-i uceniceasca si a copilarit la matusa lui. Vasile are capacitatea de a-ti trezi intelegerea pentru viata strabunilor. Dar nu ca din carti, ci din viata traita. Veti afla lucruri inedite care va vor apropia de sufletul vostru vechi, al strabunilor, pe care speram sa invatam sa-l iubim.

Dupa seria de intâlniri coordonate de jurnalistul freelancer Paul Dumitru in 2010 -2011, cu scopul de a îi familiariza pe copiii cu abilitati inalte cu dialogul cu personalităti autentice si modele de comportament in viată, cu succes social, profesional sau uman, Vasile a mai fost invitat sa sustina si cateva seminarii in Bucuresti la Ceainaria Serendipity in 2011.

Taxa de participare la seara de povesti este 40 lei.

***

Pentru rezervari asteptam mailurile voastre la: events@serendipity-tea.ro

Spatiul este limitat, astfel ca vom confirma rezervarile in ordinea primirii acestora. In cazul unui numar mai mare de solicitari, vom programa o urmatoare editie a acestui seminar. Va multumim pentru intelegere!

Sursa: http://www.serendipity-tea.ro

Sursa: http://daniilgaucan.wordpress.com

Miturile Pleiadelor

Capitol din cartea intalnire in Pleiade

Aici se incheie descrierea experienţei mele personale, care a condus la intalnirea mea cu Preston Nichols. Totul a inceput cu mulţi ani in urmă, ca o aventură in planul conştiinţei inspirată de societăţile secrete ale Germaniei, care işi trag rădăcinile din Antichitate. Tradiţiile din care s-au inspirat aceste societăţi provin din perioada Atlantidei şi a constelaţiei tutelare a acesteia: Pleiadele, deşi foarte puţine informaţii au fost făcute

publice in această privinţă.

Pleiadele sunt una din cele mai strălucitoare constelaţii de pe cerul nopţii. Cei care au o vedere foarte bună pot vedea şapte stele (ceilalţi numai şase). In realitate, constelaţia cuprinde peste 250 de stele, cu orbite foarte apropiate intre ele.

Practic, toate mitologiile pămantului menţionează Pleiadele in tradiţiile lor orale sau scrise, considerand această constelaţie sacră sau sursa intregii vieţi. In interiorul Marii Piramide există şapte incăperi care comemorează aceste şapte stele. Arabii şi berberii le considerau sediul nemuririi, in timp ce diacii din Borneo credeau că aici se află centrul universului. Legendele sud-americanilor vorbesc şi ele de Pleiade, in care locuiesc zeii care au vizitat candva pămantul. Mayaşii se considerau ei inşişi „copiii Pleiadelor”.

In capitolele care vor urma voi prezenta majoritatea informaţiilor pe care le-am găsit in legătură cu miturile Pleiadelor, triate şi ilustrate astfel incat să poată fi uşor de inţeles. Acolo unde va fi cazul, voi face o serie de comentarii suplimentare, pentru a completa informaţiile prezentate in această carte. Mă voi referi inainte de toate la tradiţia greacă şi la cea romană, căci literatura care ne-a rămas de la aceste două civilizaţii este de

departe cea mai abundentă. Vom incepe cu creaţia universului, după care vom identifica linia ancestrală care a condus la crearea Pleiadelor (din perspectiva mitologiei).

La inceput nu a existat decat un vid (sau un haos), din care s-a născut principiul creator, cunoscut sub numele de Mama-pămant sau Gaia. In timp ce dormea, aceasta a născut un fiu, pe Uranus (echivalentul grecesc al lui ebraicului Metatron). Privind-o cu dragoste, acesta a revărsat asupra ei o ploaie fertilă, in urma căreia s-a născut natura manifestată: păsările, copacii, florile şi animalele. Impreună, cei doi au avut numeroşi copii, intre care cei mai puternici au fost cei 12 titani. Şase dintre aceştia erau de sex masculin şi şase de sex feminin. Uranus avea o putere creatoare uluitoare. Intre altele, el a creat şi electronul. Astrologia afirmă că Uranus patronează toate secretele electromagnetismului.

Creaţia sa s-a dovedit insă mai puternică decat el insuşi, lucru ilustrat de revolta copiilor săi şi de castrarea sa de către aceştia. Această imagine corespunde căderii lui Lucifer din Biblie. Satan este echivalentul biblic al lui Saturn, purtătorul inelelor intre titani. Vechii greci l-au numit pe Saturn Cronos (care corespunde in tradiţia ebraică lui Melchisedek).

Acesta este numele timpului. Cronos şi-a devorat propriii copii, pentru a nu avea parte de soarta tatălui său. Această imagine simbolizează creaţia timpului şi faptul că acesta ii devorează pe toţi cei care indrăznesc să trăiască in acest univers. Simbolul său era secera primită de la mama sa, cu care şi-a castrat tatăl. Saturn sau Cronos este prezentat adeseori şi  sub forma Doamnei cu Secera (morţii).

Saturn avea un frate, pe Oceanus, care reprezintă personificarea divină a elementului apă. El inconjoară pămantul ca un imens ocean, in care este creată intreaga viaţă şi unde totul trebuie să se intoarcă mai devreme sau mai tarziu pentru a muri. Această analogie simbolizează torus-ul (vezi glosarul) sau Centura lui Van Allen, unde se presupune că există inregistrările akasha-ice. Oceanus fertilizează pămantul prin apele sale.

Soţia lui Oceanus se numea Thetis şi era mama eternă a izvoarelor. Impreună, cei doi au procreat Oceanidele, o multitudine de nimfe care trăiau pe fundul mării. Una dintre cele mai importante nimfe a fost Climene, care s-a măritat cu titanul Iapetus, un frate al lui Cronos. Din uniunea lor s-a născut Prometeu şi fratele acestuia, Atlas. Cel din urmă avea să devină părintele Pleiadelor.

Intre timp, Cronos continua să işi devoreze copiii, de teamă să nu fie detronat, aşa cum fusese tatăl său, Uranus. Soţia sa, Rhea, una din femeile-titan, l-a păcălit pe cand era pe punctul de a-şi manca cel mai mic dintre copii, pe Zeus, inlocuindu-l cu o piatră. Drept urmare, Zeus şi-a intrecut tatăl şi a devenit cel mai puternic dintre zei.

Deşi Cronos insuşi a modificat intr-o oarecare măsură linia primordială a timpului, domnia sa a fost mult mai apropiată de perioada originală a creaţiei decat domnia lui Zeus, care i-a succedat. Piatra pe care a inghiţit-o l-a condus pe Cronos la iluminare. In mitologie, pietrele reprezintă adeseori depozite ale cunoaşterii sau o serie de acţiuni. Ele corespund programelor interioare ale cristalelor. Chiar şi tehnologia cronometrelor (ceasurilor) are la bază folosirea cristalelor. După ce şi-a pierdut puterea, dar a cunoscut iluminarea prin intermediul pietrei inghiţite, Cronos s-a căit. In timp ce Zeus devenea cunoscut sub numele de Jupiter sau Iehova, Cronos a dezlănţuit asupra pămantului o teroare pe care umanitatea nu a mai experimentat-o pană atunci. El a ajuns astfel in Italia, unde a devenit cunoscut sub numele de Saturn şi le-a dăruit oamenilor agricultura. Sub patronajul său stau recoltele, moartea şi ciclurile naturale ale vieţii. Deşi a manifestat multe aspecte teribile, a fost un prieten al umanităţii, fiind de o corectitudine absolută.Zeus a fost mult mai instabil in relaţiile sale cu oamenii, dovedind adeseori un comportament malefic.

După detronarea lui Cronos, Atlas şi tatăl său, Iapetus, au pornit un război impotriva lui Zeus. Cei doi făceau parte din prima generaţie de zei şi ii erau loiali lui Cronos. După ce a obţinut victoria impotriva lor, Zeus l-a izgonit pe Iapetus in Tartar şi l-a condamnat pe Atlas să poarte pe umerii săi cerul. Atlas a devenit astfel personificarea matricei geometrice care stă la baza intregii creaţii. Purtand pe umerii săi cerul (a cărui

personificare era unchiul său, Uranus), el era cel responsabil de prezervarea liniei primordiale a timpului. Această povară era cu adevărat uriaşă, căci timpul fusese deja modificat. De aceea, imaginile simbolice care il prezintă au inlocuit cerul de pe umerii săi cu pămantul. In cele din urmă, Atlas a fost transformat in piatră cand Perseu i-a arătat capul Meduzei.

Deşi nu era un om propriu-zis, Atlas avea trăsături umane. Impietrirea lui simbolizează căderea completă a omului in starea tridimensională solidă, adică in matricea artificială a pămantului. Cealaltă faţă a monedei se referea la faptul că piatra a devenit un simbol al corpului cristalin al cunoaşterii experimentate de Atlas. Această cunoaştere supremă a devenit centrul civilizaţiei Atlantidei, care a apărut ca o revoltă impotriva lui Zeus sau a lui Iehova. Atlanţii au luat numele zeului grec Atlas.

Atlas a fost părintele celor şapte Pleiade, impreună cu Pleione, fiica bunicilor săi dinspre mamă: Oceanus şi Tetis. Cunoscute ca cele şapte surori, Pleiadele au primit următoarele nume: Maia, Electra, Taigete, Asterope, Merope, Alcione şi Celaeno. Imediat după ce s-au născut, Pleiadele au inceput să danseze pe cer, fiind foarte fericite. Cand şi-au dat seama că sunt singure, intregul univers s-a intristat şi cerul s-a cutremurat. De aceea, au fost chemaţi peţitori, dar nici unul nu a corespuns naturii libere şi zburdalnice a Pleiadelor.

Deşi s-au măritat, acestea nu au fost niciodată satisfăcute de soţii lor. Intre timp aceştia au dispărut, dar Pleiadele continuă să aştepte, strălucind pe cerul nopţii şi dorind să fie fericite din nou, la fel ca la inceputuri.

Fiind nimfe, surorile pleiadiene erau considerate simboluri ale fertilităţii cărora le place jocul. Rădăcina cuvantului Pleiade inseamnă simultan „a se juca” şi „a naviga”. In religia celtică, data de 1 mai este numită sărbătoarea Beltanului, aceasta fiind prima noapte din an cand Pleiadele apar pe cerul nopţii. Este o sărbătoare a fertilităţii, foarte populară in zilele noastre sub numele de May Day (Ziua de Mai). Pleiadele apun la sfarşitul lui noiembrie. Aceste date coincid intre altele cu sezonul de navigaţie in Marea Mediterană. Grecii au considerat această perioadă şi ca un sezon al fertilităţii culturale. In aceste luni, ei navigau, explorau şi făceau comerţ. Dispariţia Pleiadelor in noiembrie semnalează inceperea anotimpului rece, care incheie sezonul de navigaţie.

Unul din peţitorii Pleiadelor a fost Orion, un vanător din randul giganţilor, de o mare frumuseţe. Există numeroase legende legate de acesta, dar toate prezintă acelaşi comportament necioplit şi grosolan. Deşi foarte frumos ca infăţişare, Pleiadele au incercat să-l evite, căci manierele lui necioplite echivalau cu păcatul originar, sau altfel spus cu devierea liniei primordiale a timpului. Numele de „Orion” este strans legat de cuvantul „originar”. Simbolurile sale erau ursul şi porcul mistreţ, căci era sclavul impulsurilor sale

inferioare. Atunci cand este aplicat oamenilor, cuvantul „porc” simbolizează intotdeauna o persoană necioplită, grosolană şi nemanierată. Orion s-a născut ca ţăran in Beoţia, o provincie rurală din Grecia. De aici s-a născut şi cuvantul „boer26”, care inseamnă sclav legat de glie sau ţăran.

Pleiadele s-au simţit distruse de ceea ce i s-a intamplat tatălui lor, Atlas, atunci cand Zeus l-a condamnat să ţină pe umeri cerul. S-au simţit incă şi mai nenorocite cand Perseu, fiul lui Zeus, l-a transformat in piatră, arătandu-i capul Meduzei. Meduza era un simbol al lui kundalini in ascensiune, care poate scoate uneori la iveală cele mai hidoase adevăruri.

Din cauza vanităţii ei şi a nerespectării aspectelor superioare ale vieţii, adevărul a ieşit la iveală, sub forma unui curent energetic extrem de puternic, care i-a făcut părul măciucă pe cap (este cunoscută imaginea Meduzei cu părul valvoi). Ea reprezintă simbolul adevărului necontrolat, prea puternic pentru a putea fi privit in faţă.

Atlas şi intreaga matrice-reţea a pămantului au fost paralizaţi, fiind transformaţi intr-o linie temporală falsă.

Perseu era un iniţiat in misterele şarpelui, obţinand un ochi clarvăzător de la trei vrăjitoare.

Acesta era un glob de cristal care ii permitea să vadă adevărul. „Per” inseamnă „prin” şi reprezintă rădăcina cuvantului „percepţie”. Cristalul nu ii permitea insă lui Perseu să vadă decat adevărul filtrat, adevărul gol-goluţ (necontrolat şi periculos) fiind simbolizat de Meduza.

Perseu a fost considerat un erou şi corespunde lui Quetzalcoatl, din tradiţia incaşă.

Căsătoria lui cu Andromeda simbolizează apariţia rasei roşii.

Atlas s-a luptat cu Perseu pentru că acesta era fiul lui Zeus. Legenda afirmă că Perseu l-a transformat in piatră cu ajutorul capului Meduzei – referinţă ocultă la inţelepciunea pietrei (cristalului). Piatra simbolizează matricea-reţea a pămantului, artificială şi blocată, dar şi cristalizarea misterelor lui Atlas. Acest mit prezintă oribilul adevăr al devierii timpului primordial.

Pleiadele au fost atat de afectate de ceea ce s-a intamplat cu tatăl lor incat şi-au luat vieţile, motiv pentru care au fost izgonite in ceruri de Zeus, sub forma unor stele, căci acesta le admira foarte mult frumuseţea. Ele au rămas pană astăzi pe cer, strălucind noaptea şi provocand umanitatea să le afle secretele.

sursa: http://cristytepes.wordpress.com

Sursa: http://trezirea-constiintei.blogspot.ro

SODOMA ȘI GOMORA – LEGENDĂ SAU FAPT REAL?

Acest articol apartine blogului Secretele Sistemului

Conform Bibliei, orașele Sodoma și Gomora, care făceau parte dintr-un grup de cinci cetăți situate la sud de Marea Moartă, au fost distruse de Dumnezeu pentru fărădelegile care se întâmplau aici.

Trecute prin foc și pucioasă, cele două orașe, simbol al desfrâului și al decadenței umane, au fost făcute una cu pământul. Acest film documentar încearcă să lămurească ce s-a întâmplat de fapt cu cele două orașe și să afle răspunsul la întrebarea: este evenimentul povestit de Biblie o legendă sau un fapt real?

Au existat oare evenimentele cataclismice descrise în Biblie și care au distrus Sodoma și Gomora sau sunt ele doar niște profeții vechi pentru a o lecție morală și etică? Unii teoreticieni susțin că ploaia de pucioasă și foc ar putea fi o erupție vulcanică sau explozia unei acumulări de gaze, posibil cauzată de un cutremur, alții spun că Sodoma și Gomora nici măcar nu au existat, iar alții afirmă că cele două cetăți nu doar au existat, ci au fost distruse de furia lui Dumnezeu.

Vizionare online film documentar subtitrat Sodoma și Gomora – Legendă sau fapt real?

 

Sodoma si Gomora – Legenda sau fapt real

Vezi mai multe video din film

Sursa: Secretele Sistemului

VULCANUL DIN SPATELE LEGENDEI ATLANTIDEI A ÎNVIAT

Acest articol apartine blogului Blog Enciclopedic 

 

Vulcanul despre care se crede că a reprezentat o sursă de inspiraţie pentru crearea legendei Atlantidei – miticul ţinut scufundat în mare – a prins viaţă din nou

Se pare că la baza legendei oraşului pierdut din Atlantida a stat erupţia catastrofală din insula grecească Santorini, care a avut loc acum aproape 3.600 de ani şi care a aruncat 15 kilometri cubi de lavă, distrugând civilizaţia minoică.

De-a lungul următoarelor patru milenii, caldera de la Santorini a suportat o serie de erupţii minore. În ultimii 600 de ani, aici s-au mai produs doar 5 astfel de erupţii, ce mai recentă având loc în 1950. După o perioadă de acalmie de 60 de ani, Santorini a dat semne de viaţă în ianuarie 2011, producând o serie de mişcări seismice cu magnitudinea de maximum 3,2 grade.

În 2006, oamenii de ştiinţă au instalat 22 de sisteme GPS pentru a monitoriza zona. În iunie 2011, au descoperit că sistemele au fost împinse cu 3,3 cm faţă de locul unde fuseseră în urmă cu 6 luni. În aceste condiţii, cercetătorii au îmbunătăţit staţiile GPS şi le-au suplimentat numărul cu încă două. Din septembrie 2011 până în ianuarie 2012, datele au arătat că terenul din apropierea vulcanului s-a înăţat în ritm alert, cu o rată de aproape 18 cm pe an.

Cercetările au demonstrat că înălţarea terenului s-a datorat unui aflux de cca. 14.000.000 metri cubi de magma aflată la o adâncime de 4 kilometri. Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă cred că acest aflux nu va duce, neapărat, la o explozie iminentă. Având în vedere că fiecare vulcan este unic, ei nu exclud producerea unei erupţii, însă, dacă aceasta va avea loc, nu se va ridica la proporţiile celei care a distrus civilizaţia minoică.

Sursa: msnbc

Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA

Legendele familiei Rothschild. Părinţii globalizării

Nu apar niciodată în topurile oficiale ale celor mai bogaţi oameni din lume, dar sunt consideraţi cei mai puternici oameni de pe planetă, influenţând istoria ultimelor două secole.

Este puţin probabil ca vreo altă familie să fi influenţat atât de puternic istoria ultimelor două secole. Influenţa membrilor familiei Rothschild a fost atât de mare încât ei sunt creatori ai istoriei.

Cu banii lor, Ducele de Wellington l-a învins pe Napoleon la Waterloo, schimbând cursul istoriei. Ei au finanţat războiul de secesiune din SUA, consolidând democraţia modernă. L-au sprijinit pe aventurierul Cecil Rhodes, cel care a schimbat faţa Africii, au finanţat armata britanică în timpul cuceririlor coloniale, au făcut afaceri cu îm păraţii Prusiei şi cu ţarii Rusiei.

La începutul secolului trecut, au pus bazele statului Israel, finanţând achiziţia de terenuri în Palestina. Intuind perfect „vremurile”, au construit primele căi ferate din Europa şi au finanţat inovaţia. Referinţele asupra afacerilor şi averii sunt rarisime, nu apar în topurile miliardarilor şi se feresc de publicitate.

Se estimează că, la sfârşitul secolului XIX, averea familiei era de între 2 şi 6 miliarde de dolari, bani care nu se pot calcula în curs, ci mai degrabă în procent din totalul afacerilor globale de la vremea respectivă. Averea uriaşă a creat mitul Dinastiei Baronilor de Rothschild, o legendă care dăinuieşte ca atare. Iar legenda are un început şi o explicaţie.

Numismatul care visa globalizare

Amschel Mayer Rothschild iubea literalmente banii, începându-şi cariera ca negustor de monede vechi la Frankfurt. El este cel care a pus bazele dinastiei, aplicând, în secolul XVIII, un model de business necunoscut la acea dată.

A început să speculeze moneda, profitând din plin de vremurile turbulente, când o valută sau alta se aprecia sau îşi pierdea din valoare în funcţie de războaie. Şi-a dat seama rapid că aurul este singura valută universală şi a pus la punct un sistem de transmitere a informaţiilor, genial în epocă.

Pentru a putea profita din plin de inovaţii şi pentru a fi sigur de controlul asupra afacerilor, Amschel Mayer şi-a împărţit cei cinci fii în principalele zone de influenţă ale Europei. Pe Amschel l-a ţinut lângă el la Frankfurt, Nathan a fost trimis la Londra, James la Paris, Salomon la Viena şi Karl la Napoli. Doar Nathan şi James au avut urmaşi, ei fiind „rădăcinile” actualei familii, ajunsă la a şaptea generaţie.

Printr-un sistem de agenţi şi curieri, folosind porumbei călători pentru a comunica rapid, Rothschild ştia înaintea tuturor ce se întâmplă în lume. La moartea fondatorului, în 1818, familia era deja una extrem de influentă şi avea la dispoziţie un set de reguli despre care se spune că sunt respectate şi astăzi.

Rothschild în epoca modernă

Două sunt evenimentele care au schimbat cursul afacerilor dinastiei în epoca modernă. La începutul secolului trecut nu era niciun mare business în care să nu fie prezenţi şi nu vorbim doar de sistemul bancar pe care-l dominau. Royal Dutch Shell, Rio Tinto, De Beers, Standard Oil şi multe alte afaceri de acelaşi calibru pe care familia Rothschild le controla sau în care avea acţiuni. Edmond investise masiv în podgorii şi domenii franceze, restul familiei cumpărase artă şi terenuri peste tot în lume.

Al Doilea Război Mondial este primul eveniment care a schimbat felul în care familia făcea business. S-au trezit cu proprietăţile confiscate sau distruse, majoritatea refugiindu-se în America. Deşi se speculează, normal, că familia a finanţat regimul nazist şi chiar că Hitler ar fi avut descendenţă Rothschild după un bunic, imperiul s-a clătinat.

După război, famila Rothschild a început să renunţe la participaţiile din marile companii industriale sau de exploatare a materiilor prime şi s-a concentrat pe ce ştia mai bine: bănci şi investiţii financiare. A doua lovitură a fost naţionalizarea Bank de Rothschild şi a altor active franceze de către regimul socialist a lui Mitterrand, în anii ’80. Au luat-o de la capăt câţiva ani mai târziu, în Franţa, însă de data acesta s-au retras de pe segmentul de creditare şi au rămas pe zona de bănci private şi de investiţii.

Astăzi, câteva dintre principalele active ale familiei, cele la vedere, sunt băncile de investiţii NM Rothschild & Sons din Londra, Group Edmond de Rothschild din Elveţia sau grupul francez Compagnie Financiere. Potrivit propriilor declaraţii, activitatea Rothschild se rezumă la consiliere financiară, la investiţii financiare şi la sectorul M&A (fuziuni şi achiziţii), genul de afaceri care oferă control în toate domeniile, plus nepreţuita discreţie. Şi totuşi, membri ai familiei pot fi încă întâlniţi în consiliile de admi nistraţie ale giganţilor industriali, ale marilor bănci. Mitul nu s-a destrămat.

TESTAMENT

Regulile lui Amschel Mayer de Rothschild

Setul de reguli impus de fondatorul dinastiei, respectat şi astăzi, este unul dintre secretele succesului şi o explicaţie pentru discreţia Rothschild.

1. Toate posturile importante trebuie să fie ocupate de membri ai familiei şi doar bărbaţii au voie să facă afaceri. Fiul cel mai mare al celui mai mare fiu este şeful familiei.
2. Pentru ca averea să rămână în familie, membrii trebuie încurajaţi să se căsătorească între ei, fiind acceptate căsătoriile între verişori primari sau secundari.
3. Amschel a scris în testament: “Niciodată să nu fie făcut un inventariu public, de către tribunale sau oricine altcineva, a averii mele. Interzic publicarea oricărei evaluări a moştenirii mele”.

VERIGĂ. Lionel Rothschild a fost promotorul Canalului Suez

LEGENDE

Două secole de umbră

• ILLUMINATI. Se specula, încă înainte de Dan Brown şi “Codul lui Da Vinci”, că familia Roth schild ar fi înfiinţat şi finanţat organizaţia, pentru a proteja “sângele divin”, ai cărui descendenţi erau.
• AL DOILEA RĂZBOI. Se spune că ei au sprijint ascensiunea naziştilor pentru a putea justifica apariţia statului Israel.
• AURUL. O cunoscută teorie arată că preţul mondial al aurului, la Bursa Aurului de la Londra, este stabilit de Casa Rothschild. Cert este că la ceremonia anunţării cotaţiei zilnice participă şi astăzi un membru al familiei.
• STĂPÂNII UNIVERSULUI. Printr-o reţea extraordinar de complexă, cu rădăcini sioniste, familia Rothschild controlează şi astăzi finan ţele mondiale prin Federal Reserve, Bank of England sau FMI.
• AVEREA. Ultimul dar nu cel din urmă mit spune că membrii familiei Rothschild ar fi mult mai bogaţi decât vor să pară. Bazându-se pe ultima evaluare a averii, din sec. XIX, s-a calculat, folosindu- se diferite ritmuri de creştere (ex plicabil, orice membru adaugă ceva, nu con sumă), că bogăţia familiei ar fi între 1,4 trilioane de dolari şi peste 100 de trilioane de dolari.

Sursa: Fata nevazuta a lumii….