Un istoric uimeste lumea: Evanghelia dupa Luca, dictata de Fecioara Maria?

Un istoric, care a studiat si comparat editiile originale ale Bibliei in ebraica si greaca, sustine ca a descoperit cine s-a aflat de fapt in spatele scrierii Evangheliei dupa Luca: Maria, mama lui Iisus Hristos.
Dr. Adam Bradford crede ca a treia Evanghelie a fost initial un document legal, potrivit Daily Mail.

Bradford sustine ca Evanghelia a fost scrisa de Luca, un medic grec, care a fost inchis pentru crima politica de sustinere a lui Iisus. Detaliile despre copilaria lui Iisus ar fi venit chiar de la Maria, mama sa.

Bradford, care a scris o carte pe aceasta tema, afirma ca "informatii cheie despre nasterea lui Iisus si a copilariei sale din Evanghelia dupa Luca ar fi putut veni doar de la Maria".

"Ea a fost singura supravietuitoare care fusese martor ocular al acelor evenimente, atunci cand Luca a scris Evanghelia.

Inregistrarile din acea vreme au provenit aproape in exclusivitate de la barbati, dar manuscrisul lui Luca este coplesitor de feminin, iar martor la scrierile sale de inceput a fost o singura persoana si numai una, Maria, mama lui Iisus", a spus Bradford.

In cartea sa, Bradford sustine ca numarul de cuvinte feminine continute in Evanghelia dupa Luca dezvaluie de fapt adevaratul autor.

"In timp ce Evanghelia dupa Marcu contine 116 cuvinte feminine, cea a lui Luca are mai mult decat dublu, 247", a explicat autorul. 

Sursa: http://www.ziare.com/

Evanghelia lui IUDA este autentică. Descoperirea care zguduie din temelii lumea creștină

Cercetătorii au concluzionat că manuscrisul descoperit în anii ‘70 este autentic după ce au analizat cerneala folosită. 

Evanghelia lui Iuda este autentică, au stabilit oamenii de știință / FOTO: discovery.com

Manuscrisul supranumit „Evanghelia lui Iuda“ îl prezintă pe Iuda drept un aliat al lui Iisus şi nu ca pe un trădător. Documentul este scris în limba coptă şi, potrivit acestuia, Iuda l-ar fi predat pe Iisus autorităţilor la rugămintea Lui. Planul Mântuitorului era acela de a-şi elibera spiritul de trup, scrie adevarul.ro. 

În Biblie se arată că Iuda l-ar fi vândut pe Iisus pentru 30 de arginţi. În 2006, cercetătorii au concluzionat că papirusul datează din secolul al treilea al erei noastre. Oamenii de ştiinţă s-au folosit de un studiu despre manuscrisele egiptene de la Muzeul Luvru pentru a verifica cerneala.

Echipa este condusă de microscopistul Joseph Barabe, expert în datarea artefactelor. Oamenii de ştiinţă au trecut documentul printr-o serie de teste microscopice şi spectroscopice.

Sursa:  REALITATEA.NET

„Gura vorbeşte din abundenţa inimii“ - Iubirea curge din preaplinul Eului - Hristos ca aducător al forţei Iubirii

Din toată Evanghelia lui Luca cuvintele cele mai calde sunt cele unde este vorba de această Iubire care se revarsă. Evanghelia lui Luca contine această fortă a Iubirii debordante de care noi ne putem impregna dacă lăsăm să acţioneze textul asupra sufletului nostru astfel încât Iubirea să inspire toate vorbele noastre şi să le dea puterea de a acţiona în lumea de afară. Un alt evanghelist care, prin caracteristica sa, a subliniat mai puţin acel preaplin al Iubirii, a rezumat, cel puţin în mod lapidar, această taină a creştinismului: Iubirea curge din preaplinul Eului. Bineînţeles, ea trebuie să umple toate cuvintele şi acţiunile noastre. În Evanghelia lui Matei, în traducerea latină mai găsiţi cuvintele adevărate, originale, ca un rezumat al tuturor frumoaselor imnuri de Iubire ale Evangheliei lui Luca.

Iată acest text: „Ex abundantia cordis os loquitur“ (Gura vorbeşte din abundenţa inimii) (Matei 12, 34).

Este unul dintre cele mai înalte idealuri ale creştinismului. Gura este inspirată de revărsarea inimii, de ceea ce inima nu cuprinde. Or, inima este mişcată de sânge şi sângele este expresia Eului. Aceasta înseamnă, aşadar: Această forţă vorbeşte dintr-un Eu preaplin care radiază din sine forţă, căci această forţă este forţa credinţei! Atunci cuvintele tale sunt de aşa natură, încât conţin într-adevăr forţa lui Hristos. „Gura vorbeşte din preaplinul inimii“. Aceasta este una din afirmaţiile cardinale ale esentei creştinismului.

Luaţi acum textul Bibliei actuale*. Ce se află la acest pasaj?

„Cel a cărui inimă este plină, aceluia îi trece prin gură“.

Iată cuvinte care au fost suficiente timp de secole ca să ascundă unul din adevărurile esentiale ale crestinismului. Omenirea nu a conştientizat cât este de absurd a spune că inima debordează atunci când este plină. De obicei, un lucru nu se revarsă decât dacă el este mai mult decât plin. Astfel (dar aceasta nu este o critică) omenirea s-a fixat într-o reprezentare care-i ascunde complet unul din adevărurile esenţiale ale creştinismului şi nu s-a observat niciodată că aici este o adevărată imposibilitate.

* În traducerile germane. În cele româneşti de la începutul secolului XX figureară, în general, „prisosinţa inimii“ sau „prisosul inimii“, echivalent al expresiei „preaplinul inimii“. (Nota trad.)

A spune că limbile actuale nu permit să traducem Ex abundantia cordis os loquitur prin 

„Gura vorbeşte din preaplinul inimii“ este tot atât de absurd ca şi dacă s-ar considera imposibil să spui că surplusul de căldură a unei sobe de teracotă este cea care încălzeşte piesa. Căci, dacă încălziţi o sobă de teracotă numai atât încât căldura să nu depăşească pereţii acesteia, ea nu se va încălzi deloc; ea nu devine caldă decât dacă apare un exces de căldură, astfel încât această căldură să răzbată din sobă.

Noi ne găsim deci aici în faţa faptului important că un adevăr esenţial al creştinismlui, pe care se sprijină o parte a Evangheliei lui Luca, este ascuns, aşa încât omenirea nu are acces la unul din cele mai importante pasaje ale Evangheliei.

Această forţă, care se poate revărsa dintr-o inimă omenească, este forţa lui Hristos; cuvântul „inimă“ este pus aici pentru „Eu“. Ceea ce Eul poate face dincolo de sine, se scurge în afară prin cuvânt. Numai la capătul evoluţiei pământeşti Eul va fi astfel încât îl va conţine în el pe Hristos în întregime. În aşteptare, Hristos este ceea ce se revarsă din inimă. Cine nu vrea să aibă decât o inimă „plină“, de fapt, nu-l are nicicum pe Hristos. Din această cauză se ascunde creştinismul, dacă nu se acordă acestei fraze întreaga seriozitate şi demnitatea ei totală. Esenţa creştinismului se va revela cu exactitate datorită explicaţiilor 

date de ştiinţa spirituală marilor texte religioase. Lectura descrierii lumii spirituale în Cronica Akasha dezvăluie sensul iniţial şi permite citirea textelor sfinte în adevărul lor.

Acum vom înţelege cum avansează omenirea spre viitor. Cel care cu cinci sau şase secole înaintea erei noastre a trecut de la starea de Bodhisattva la starea de Buddha, ridicându-se în lumile spirituale, poate acum acţiona sub forma unei Nirmanakaya. El a fost astfel ridicat la un grad superior; el nu mai are nevoie să coboare într-un corp fizic. Dar funcţiile pe care le-a avut în calitate de Bodhisattva se menţin, deşi într-un alt fel. Atunci când a trecut de la starea de Bodhisattva la cea de Buddha, el a transmis sarcina sa de Bodhisattva unui succesor, care a devenit la rândul său Bodhisattva. 

În tradiţia budistă, acest lucru se povesteşte sub o formă care conţine un adevăr profund din punct de vedere al creştinismului esoteric. Se povesteşte că înainte de a coborî spre existenţa în care a devenit Buddha individualitatea lui Bodhisattva a ridicat mitra sa cerească şi a pus-o pe capul următorului Bodhisattva. 

Acest urmaş continuă să acţioneze potrivit cu natura oarecum diferită a misiunii sale. Este prevăzut şi pentru el că va deveni un Buddha. Aceasta se va întâmpla în epoca când un anumit număr de oameni vor fi dezvoltat din ei înşişi Cărarea octuplă – peste aproximativ trei mii de ani –, 

când va ajunge Buddha cel care a devenit Bodhisattva, atunci când predecesorul său a devenit Buddha. Cinci sau şase secole înaintea erei noastre i-a fost încredinţată misiunea sa şi el va deveni 

Buddha cam peste trei mii de ani, începând de acum. Acest Buddha este cel pe care tradiţia orientală îl numeşte Buddha Maitreya. Pentru ea Bodhisattva actual să poată deveni într-o zi Buddha,

 trebuie ca un număr considerabil de oameni să fi dezvoltat din propria lor inimă învăţătura Cărării octuple. Ei vor fi atât de înţelepţi încât s-o poată face. Atunci cel care este actualmente Bodhisattva va aduce în lume o fortă nouă.

Urmaşul lui Buddha, care, în prezent, este Bodhisattva, este bine cunoscut de cei care sunt iniţiaţi în învăţătura ştiinţei spirituale şi va veni o zi când se va putea vorbi pe larg despre probleme în care va fi pomenit şi numele acestui Bodhisattva, care va deveni atunci Maitreya Buddha. Astăzi, când am spus deja atâtea lucruri neştiute de lumea exterioară, trebuie să ne limităm să facem numai aluzie la acest subiect. 

Atunci când acest Bodhisattva va apărea pe Pământ şi va deveni Maitreya Buddha, el va găsi aici sămânţa depusă de Hristos. Aceasta va fi reprezentată de acei oameni care vor spune: „Nu numai capul meu este plin de înţelepciunea Cărării octuple, eu nu am numai învăţătura, înţelepciunea Iubirii, dar inima mea este plină chiar de substanţa Iubirii care se revarsă şi radiază în lume“. Cu asemenea oameni 

Maitreya Buddha va putea realiza viitoarea sa misiune în continuarea dezvoltării lumii.

Astfel se îmbină lucrurile şi numai acum înţelegem noi toată profunzimea Evangheliei lui Luca. Ea nu ne vorbeşte despre o învăţătură, ea ne vorbeşte despre acea entitate care a pătruns în mod substanţial în fiinţele pământeşti, în organizarea fiinţei omeneşti. Acesta este un fapt care, în ocultism, se exprimă astfel: Bodhisattvii care devin Buddha pot mântui spiritul oamenilor Pământului 

prin înţelepciune, dar ei nu ar putea niciodată mântui întregul om.

Căci omul întreg nu poate fi mântuit decât dacă nu numai înţelepciunea, ci şi căldura Iubirii se infiltrează în întreaga sa organizare.

Misiunea lui Hristos a fost de a mântui sufletele cu ajutorul valului de Iubire pe care El a adus-o pe Pământ. Aceasta a fost sarcina lui Hristos.

Bodhisattvii şi Buddha au avut ca sarcină să aducă cunoaşterea Iubirii; cât priveşte aducerea forţei Iubirii, aceasta revenea lui Hristos.

 sursa

http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA114/GA114_CF09.html

http://adevarul2012.blogspot.ro

„CEL CARE MĂNÂNCĂ PÂINEA MEA MĂ CALCĂ CU PICIOARELE.” – IISUS CHRISTOS

Pe cât de adevărat este că trupul dumneavoastră este locuit de

un spirit şi un suflet, tot atât de adevărat este faptul că şi

corpul Pământului – acest corp făcut din pietre, din plante şi

animale, pe care mergeţi – este locuit de un suflet şi de un spirit

care este Christos.

Christos este

Spiritul Pământului.

Când

Christos se adresează celor mai apropiaţi ucenici ai Săi, în

momente cu totul aparte, ce le poate spune? El le poate spune: Dacă vă

întoarceţi privirea de la trupul vostru către lăuntrul vostru,

găsiţi acolo sufletul vostru. Ceea ce faceţi astfel o puteţi face şi

în ce priveşte globul pământesc. Ceea ce stă acum în

carne în faţa voastră este acelaşi spirit care nu numai că

trăieşte în acest corp efemer, dar care animă întreg

Pământul şi îl va anima mereu. El are dreptul să vorbească

atunci despre Pământ ca despre adevăratul său corp: Vedeţi

grâul şi această pâine pe care o mâncaţi, care vă

hrăneşte; ce mâncaţi de fapt din spicele de pe câmp? Corpul

meu este ceea ce mâncați! Şi când beţi sucul fructelor, ce

este el? El este sângele Pământului – sângele meu!

Iată literalmente ce le spunea Christos ucenicilor Săi celor mai

apropiaţi, şi trebuie să luăm literal cuvintele pe care Le-a spus.

Când îi adună pe ucenici şi le expune simbolic iniţierea

creştină – cum o vom numi noi –, El rosteşte un cuvânt straniu

în momentul în care le spune că unul dintre ei Îl va

trăda (capitolul 13:18):

„Cel care mănâncă pâinea mea mă calcă cu picioarele.”

Acest cuvânt trebuie luat ca atare. Omul mănâncă

pâinea Pământului şi îl calcă cu picioarele sale.

Dacă Pământul este corpul al cărui spirit este Christos, atunci

omul este cel care calcă cu picioarele lui acest corp, a cărui

pâine o mănâncă.

Şi imaginea Cinei sfinte capătă, în sensul Evangheliei după

Ioan, o infinită profunzime când ştim că Christos este Spiritul

Pământului şi că pâinea a ieşit din corpul

Pământului. Christos indică acest lucru, spunând: „Aceasta

este carnea mea!”

Aşa cum musculatura ţine de trupul omenesc, tot astfel pâinea

ţine de corpul Pământului, adică de corpul lui Christos. Şi seva

care circulă în plante, sucul care umple strugurii sunt

asemănătoare sângelui care circulă în corpul uman. Iar

Christos poate să spună: „Acesta este sângele meu!”

Cel care nu vrea să înțeleagă, sau care nu are niciun simţ

pentru aceasta, poate să creadă că Cina pierde prin această explicaţie

adevărată ceva din sacralitatea ei. Dar cel care poate înţelege

îşi va spune că în loc de a-i lua Cinei caracterul ei sacru

această explicaţie sanctifică, sacralizează întreaga planetă a

Pământului. Ce formidabil sentiment ne cuprinde când

descoperim astfel în Cină cel mai mare Misteriu al

Pământului: unirea evenimentului de pe Golgota cu întreaga

evoluţie a Pămăntului; Cina ne pregăteşte să înţelegem că

sângele care curge din rănile Mântuitorului nu are o

semnificaţie pur umană, ci una cosmică, mai precis că el dă

Pământului forţa de a-şi continua evoluţia sa!

Astfel, omul care înţelege mai profund Evanghelia după Ioan

trebuie să simtă nu numai că trupul său fizic este unit cu trupul

Pământului, ci şi că fiinţa sa spiritual-sufletească este unită

cu ființa spiritual-sufletească a Pământului care este Christos

însuşi; el simte că Christos, ca Spirit al Pământului,

inundă Pământul, care este trupul Său.

Dacă simţim asta, putem să ne întrebăm: Ce inspiraţie i-a

sclipit deodată autorului acestei Evanghelii când a fost cufundat

în tainele adânci care se referă la Christos Iisus? Ceea ce

a văzut el atunci a fost ansamblul de forțe şi de impulsuri existente

în Christos Iisus şi felul în care va trebui să acționeze

toate asupra omenirii, numai dacă aceasta le primeşte.

Pentru a ne pătrunde de această taină, să ne aducem aminte în

ce sens evoluează omenirea. Sensul acestei evoluţii este faptul că omul

prelucrează, purifică şi fortifică prin forţa Eului său celelalte trei

învelişuri ale sale: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral.

Eul lucrează mai întâi la purificarea corpului astral

pentru a-l ridica pe o treaptă superioară. Când întregul

corp astral va fi purificat şi fortificat prin forţa proprie a Eului,

el va deveni Sine spirituală sau Manas. Când forţa Eului va fi

metamorfozat corpul eteric sau corpul vieţii, acesta va fi Spirit al

vieţii sau Budhi. Când, la rândul său, corpul fzic va fi

total stăpânit de către Eu, el va fi Atma sau Om-spirit. Omul va

fi atins atunci ţelul care îi stă acum în faţă. Dar acestea

nu se pot împlini decât într-un foarte

îndepărtat viitor; în afară de aceasta, transformarea

corpului astral, a corpului eteric şi a corpului fizic în Sine

spirituală, Spirit al vieţii şi Om-spirit trebuie să fie

înfăptuită de către Eu în deplină conştienţă. Majoritatea

oamenilor sunt astăzi încă foarte departe de acest lucru.

În fond, abia azi începe omul să lucreze, deplin conştient

la dezvoltare Manas-ului său din corpul astral. În această fază

se află acum omul. Inconştient însă, datorită ajutorului

entităţilor mai înalte, omul a prelucrat deja în cursul

evoluției Pământului cele trei mădulare inferioare ale sale.

În timpurite vechi el a prelucrat inconştient corpul său astral

şi a străbătut corpul său astral cu sufletul senzaţiei. Tot

inconştient, Eul a lucrat înăuntrul corpului eteric, iar acest

corp eteric transformat inconştient este cel pe care îl găsiţi

descris într-o prezentare sistematică în Teosofia ca suflet al

înţelegerii sau raţiunii; iar ce a prelucrat inconştient Eul

în corpul fizic este ceea ce numim acolo suflet al conştienţei.

Sufletul conştienţei a apărut

deci către sfârşitul epocii atlanteene, când corpul eteric,

a cărui parte corespunzătoare capului rămăsese până atunci

exterioară corpului fizic, a pătruns, puţin câte puţin, complet,

în corpul fizic. Atunci a învăţat omul să spună „Eu”.

Astfel, omul s-a adaptat treptat cu mădularele finţei sale la epoca

postatlanteeană.

Epoca noastră este chemată să introducă Sinea spirituală sau

Manas-ul în ceea ce a dobândit anterior în mod

inconştient. Prin toate forţele care vin astăzi din corpul fizic, din

cel eteric şi din cel astral, din sufletul senzației, sufletul raţiunii

şi sufletul conştienţei, omul trebuie să formeze Manas-ul şi să facă să

răsară – chiar dacă firav – primul germene al Spiritului vieţii sau

Budhi. Epoca noastră postatlanteeană are astfel de împlinit o

sarcină de o importanţă imensă, aceea de a dezvolta conştient tripla

natură superioară a omului: Manas, Budhi, Atrna, deşi acest din urmă

ţel este rezervat unui viitor îndepărtat.

Încă de astăzi omul trebuie să dezvolte în sine aceste

forţe, să dezvolte omul superior din omul inferior.

Să ne întrebăm acum: Ce s-a petrecut cu omul prin faptul că el

nu şi-a dezvoltat încă aceste mădulare superioare, şi cum va fi

în viitor? Prin ce se va deosebi omul viitorului de omul de

astăzi?

Când, în viitor, omul superior va fi pe deplin

dezvoltat, corpul astral va fi atins o astfel de treaptă de purificare

încât va fi devenit în acelaşi timp Manas sau Sine

spirituală; corpul eteric va fi astfel purificat încât el

va fi totodată Spirit al vieţii sau Budhi; iar corpul fizic va fi

în aşa măsură transformat încât va deveni Om-spirit

sau Atma, tot atât de real precum corpul fizic. Pentru a birui

corpul cel mai de jos trebuie forţa cea mai înaltă; de aceea

metamorfoza corpului fizic va fi cea mai mare victorie a omului.

Când el va împlini toate acestea, acest om fizic va fi

Omul-spirit sau Atma. Astăzi, toate acestea sunt doar latente în

om; într-o zi ele vor trăi deplin în om. Când ne

întoarcem privirile către Christos şi la impulsurile pe care le

primim de la El, facem să se nască în noi forţele de a

împlini această transformare.

Care vor fi pentru om consecinţele faptului că astăzi el încă

nu a realizat această transformare? Ştiinţa spiritului o spune foarte

simplu: deoarece corpul astral nu este încă purificat, nu s-a

transformat în Sine spirituală, prin aceasta este posibil

egoismul; prin faptul că Eul nu a fortificat încă corpul eteric

sunt posibile minciuna şi eroarea, iar prin faptul că forţele Eului

n-au fortificat încă corpul fizie sunt posibile boala şi moartea.

Într-o Sine spirituală deplin evoluată nu va mai exista egoism,

nici minciună şi erori în Spiritul vieţii fortificat şi nici

boală şi moarte în Omul-spirit împlinit. Când omul

primeşte în sine impulsurile lui Christos, el învaţă să

înţeleagă ce forţă sălăşluieşte în Christos, primeşte

în sine forțele care îl fac să devină stăpân chiar

asupra corpului său fizic.Presupuneţi că un om ar fi în stare să primească pe deplin

în el impulsul lui Christos, presupuneţi că tot acest impuls

trece în el, că Christos însuşi revarsă direct în el

puterea Sa; ce s-ar întâmpla atunci? Dacă omul ar fi fost

orb, atunci, sub acţiunea forţei christice, el şi-ar fi recăpătat

vederea, căci ultimul ţel al evoluţiei este învingerea bolii şi

morţii. Când autorul Evangheliei după Ioan vorbeşte de vindecarea

orbului din naştere, el exprima tocmai acest profund mister. El arată

prin acest exemplu că forţa lui Christos este o forţă vindecătoare

atunci când se manifestă cu întreaga sa tărie. Unde se află

această forţă? În corpul lui Christos, în pământ.

Trebuie numai ca pământul să fie cu adevărat pătruns cu fiinţa

Spiritului lui Christos sau al Logosului. Să vedem dacă autorul

Evangheliei după Ioan relatează faptele în acelaşi sens. Cum o

face el?

Orbul este acolo. Christos ia pământ, îl frământă

cu saliva Sa şi îl pune pe ochii orbului. Îi pune corp

pătruns de spiritul Său. Prin această descriere, autorul Evangheliei

după Ioan prezintă un mister pe care el îl cunoaşte exact. Şi

trebuie ca, părăsind orice prejudecată, să aprofundăm măcar o dată unul

din marile „semne” pe care le face Christos Iisus, pentru a

înţeiege mai bine natura unui astfel de fapt fără să ne

îngrijorăm că spiritele abile şi prea inteligente ale secolului

nostru consideră drept nebunie ceea ce avem acum de spus. Căci este un

fapt cert că există taine adânci în lume, care nu sunt

încă pe măsura oamenilor. Aceştia, oricât de evoluaţi ar

fi, nu sunt destul de puternici pentru a şi înfăptui marile

mistere. Ei pot să le cunoască, să le înţeleagă dacă le vieţuiesc

spiritual; dar să le transpună în fizic, pentru asta omul zilelor

noastre, atât de adânc coborât în materie, este

incapabil.

Să ne aducem aminte că Christos

spune despre Sine însuşi: Taina cea mai profundă a naturii mele

este „Eu sunt”-u1; adevărata şi veşnica putere a „Eu sunt”-ului sau a

Eului care are forţa de a transforma celelalte corpuri trebuie să

pătrundă în oameni. Ea este conţinută în Spiritul

Pământului. Să reţinem cu toată seriozitatea că, prin faptul că

Christos îl face pe fiecare om să intre în posesia

adevărată a Eului, El vrea să-L trezească şi să aprindă treptat

în fiecare om pe Dumnezeu, pe Domnul şi Regele. Ce vedem noi

atunci? Ideea karmei, legea karmei este exprimată de Christos în

sensul ei cel mai înalt. Pentru a înţelege pe deplin ideea

kannei trebuie să o gândeşti în sens creştin. Ea spune,

în fond, că niciun om nu se poate erija în judecător a ceea

ce este finţa intimă a unui alt om. Cel care nu a înţeles

încă ideea karmei în acest sens nu a aprofundat-o în

întreaga sa adâncime. Când un om îl judecă pe

un altul, îi impune constrângerea Eului său. Dacă crezi cu

adevărat, în sens creştin, în „Eu sunt”, nu judeci, ci

spui: Ştiu, karma este marele compensator; eu nu judec! Dacă

creştinismul este înţeles cu adevărat, cum te comporţi faţă de

cineva care a păcătuit? Să presupunem că toţi cei care vor să fie

creştini l-ar acuza pe acest om de un mare păcat. Un creştin adevărat

ar spune: Oricare ar fi greşeala de care este acuzat acest om, şi dacă

el a comis-o sau nu, „Eu sunt”-ul din el trebuie respectat; adică el

trebuie să fie lăsat în seama karmei, a marii legi eare este cea

a Spiritului lui Christos. Trebuie deci încredinţat lui Christos

însuşi. Karma se întinde peste toată evoluţia; ca să spunem

aşa, pedeapsa pe care karma o impune omului o putem încredinţa

însăşi acestei evoluţii. Ne-am adresa poate pământului şi

am spune celor care acuză: Îngrijiţi-vă de voi înşivă!

Pământului îi revine sarcina de a formula pedeapsa. Noi o

vom înscrie deci în pământ, unde este oricum

înscrisă drept karmă!

„Iisus s-a dus la Muntele Măslinilor.

Şi la revărsatul zorilor se întoarse la templu şi întreg

poporul veni la El; şi El, aşezându-se, îi învăţa.

Atunci scribii şi fariseii i-au adus o femeie care fusese prinsă

în adulter şi, ţinând-o în picioare în mijlocul

poporului, I-au spus lui Iisus: Învăţătorule, această femeie a

fost prinsă în adulter; or, Moise ne-a poruncit în Lege să

omorâm cu pietre pe cei ce comit adulter; ce spui Tu?

Ei spuneau aceasta ca să-L poată învinui; dar Iisus s-a aplecat

şi scria cu degetul pe pământ. Fiindeă ei continuau să Îl

întrebe, ridicându-se, El le-a spus: Cine dintre voi este

fără de păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea. Apoi,

aplecându-se iar, scria pe pământ. Dar ei, mustraţi

în conştienţa lor, auzindu-L vorbind astfel, au ieşit afară unul

după altul, cei bătrâni ieşind primii. Şi astfel Iisus a rămas

singur cu femeia care stătea acolo, în mijloc. Atunci El s-a

ridicat şi, întrucât n-a văzut pe nimeni în jurul ei,

i-a zis: Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nimeni nu te-a

condamnat?”

El spune asta pentru a îndepărta orice judecată exterioară şi

pentru a face aluzie la karma interioară.

„Ea însă spuse: Nimeni, Doamne.”

Ea este încredinţată karmei sale; nu-i rămâne de făcut

decât un singur lucru: fără să se mai gândească la

pedeapsă, care i se împlineşte de la sine prin karmă, să se

corecteze.

„Dar Iisus spune: Nici eu nu te voi condamna. Mergi, şi de acum nu

mai păcătui!”

Vedem astfel cum ideea de karmă se leagă de ideea cea mai profundă

despre Christos şi de importanţa entității Sale pentru Pământ. –

Dacă aţi înţeles natura mea, spune El, atunci L-aţi înţeles

şi pe Cel a cărui fiinţă eu o exprim şi faptul că „Eu sunt”-ul aduce

compensare oricărei greşeli. Christos dă oamenilor independenţă şi

coeziune interioară.

Astăzi oamenii sunt încă foarte departe de a înţelege

creştinismul adevărat, lăuntric. Dar când ei vor învăţa să

înţeleagă ceea ce conține o operă precum Evanghelia după Ioan,

impulsurile aflate în ea îi vor pătrunde încetul cu

încetul; atunci, într-un viitor îndepărtat, se va

realiza idealul creştin.

Vedem astfel cum în epoca actuală vine să acţioneze pe

Pământ primul impuls care are ca scop dezvoltarea omului superior.

sursa

http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA103/GA103_CF07.html

2012 - Mit şi Adevăr

„Trei zile după aceea a fost nunta din Cana Galileii...” - Evanghelia după Ioan 2:1

Faptul că un document precum Evanghelia după Ioan a rămas neînţeles până în zilele noastre, acest 

fapt ţine de întreaga noastră evoluţie materialistă. O cultură materialistă, aşa cum s-a format ea 

treptat-treptat, nu putea înţelege deplin această Evanghelie. Cultura spirituală care trebuie să înceapă cu mişcarea antroposofică va înţelege în adevărata sa formă spirituală tocmai acest document şi va pregăti ceea ce urmează să vină în cursul epocii a şasea.

Celui care trece printr-o iniţiere creştină sau rosicruciană – în general, celui care a trecut printr-o iniţiere – i se revelează un fapt deosebit. Lucrurile care se petrec aici au pentru el o semnificaţie dublă: una care se raportează la ceea ce se desfăşoară în lumea exterioară şi alta prin care lucrurile care se petrec în lumea fizică sunt semne ale unor evenimente spirituale, mari, ample. Mă veţi înţelege deci de ce încerc să

vă descriu acum impresia pe care a avut-o cu un anumit prilej cel care a scris Evanghelia după Ioan.

A existat în viaţa lui Christos Iisus un eveniment deosebit; acest eveniment a survenit pe plan fizic. Cel care, în Evanghelia după Ioan, face descrierea acestui eveniment o face însă ca un iniţiat. De aceea, pentru el acest eveniment reprezintă în acelaşi timp percepţiile şi rezultatele a ceea ce trăieşte el în actul de iniţiere. Reprezentaţi-vă ultimul act al acestei iniţieri.

În vremurile de demult, candidatul la iniţiere era adâncit, aşa cum am văzut, într-un somn letargic

 de trei zile şi jumătate ce reprezentau cuprinsul a trei epoci şi jumătate. El trecea în fiecare zi printr-o experienţă diferită a lumilor 

spirituale. În prima zi trecea prin anumite trăiri care lui i se înfăţişau ca evenimente petrecute în lumile spirituale, a doua zi altele, iar a treia zi altele. Or, ceea ce a văzut în locul respectiv cel despre care este vorba aici este ceva ce este întotdeauna vizibil unei facultăți de clarvedere: viitorul omenirii. Dacă noi cunoaştem impulsurile viitorului putem să le inoculăm prezentului şi, prin aceasta, să conducem prezentul la întâlnirea cu viitorul.

Reprezentaţi-vă pe văzătorul acestor epoci. El resimţea semnificaţia spirituală a acelui prim capitol despre care am vorbit, începând cu chemarea care se aude răsunând: „Spune acestui popor că Eu sunt «Eu sunt»-ul”, şi mergând până la venirea lui Mesia. Ca un al doilea capitol, el vieţuia felul în care omenirea urmează să fie pregătită treptat pentru a primi spiritul sau Sinea spirituală, Manas-ul, în epoca a 

şasea. Şi el vedea toate acestea într-o viziune astrală profetică. El vieţuia nunta omenirii cu spiritul. Este o vieţuire importantă, pe care însă omenirea o 

poate imprima în plan exterior doar prin faptul că Christos a coborât în timp, în istorie. Omenirea n-a trăit anterior într-o astfel de fraternitate, care se naşte prin spiritul trezit în interior, unde domneşte pacea între oameni. Mai înainte nu exista decât iubirea, care era o iubire ce fusese pregătită în mod material, prin legăturile de sânge. Această iubire se transformă treptat în iubire spirituală şi această iubire spirituală coboară în suflet. Încununarea celui de al treilea capitol al iniţierii este deci celebrarea nunții omenirii cu Sinea spirituală sau Manas-ul. Acest eveniment nu va veni 

decât la momentul potrivit, când timpul pentru deplina întronare a impulsului lui Christos se

va fi copt. Până atunci însă vor predomina legăturile care se bazează pe consangvinitate; până atunci iubirea nu se va fi spiritualizat.

În toate documentele vechi în care se vorbeşte de numere este cuprinsă taina numerelor. Citim: „Trei zile după aceea a fost nunta din Cana Galileii...” Orice iniţiat ştie că prin aceste „trei zile” se vrea a se spune ceva special. Ce anume vrea să se spună? Autorul Evangheliei după Ioan indică faptul că aici nu este vorba numai de o vieţuire reală, ci şi de o mare şi puternică profeţie. Această nuntă simbolizează marea nuntă a omenirii care în inițiere se dezvăluie în ziua a treia. În prima zi, iniţiatului i se arată ceea ce s-a petrecut în prima epocă, la trecerea din epoca a treia de cultură în cea

 

de a patra; a doua zi i se arăta ceea ce se petrece la trecerea din epoca a patra în cea de a cincea; în a treia zi, ceea ce se va întâmpla când omenirea va trece de la epoca a cincea la a şasea. Acestea sunt cele trei zile ale iniţierii. Impulsul chiristic trebuia să aştepte până la acest al treilea moment. Înainte de acesta nu venise timpul ca el să poată acţiona.

În Evanghelia după Ioan se face aluzie la acel „mine şi tine”, la acel „noi doi”. Textul nu conţine fraza absurdă: „Femeie, ce am eu cu tine.” Când mama îi cere lui Christos să facă semnul, minunea, El spune: „Ceasul meu încă

 nu venit”, pentru a acţiona asupra căsătoriilor, adică de a-i a aduna pe oameni. Acest timp urmează să vină. În prezent acționează încă ceea ce se întemeiază pe legăturile de sânge; de aici şi aluzia la relaţiile dintre mamă şi fiu la nuntă. 

Când studiem astfel aceste texte, întreaga realitate exterioară se detaşează pe un fundal spiritual plin de sens. Privirea noastră se cufundă într-un adânc spiritual ca de prăpastie atunci când încercăm să pătrundem ceea ce a dat omenirii un iniţiat precum autorul Evangheliei după Ioan, ceea ce i-a putut da doar pentru că Christos a inoculat impulsul Său evoluţiei omenirii.

Am văzut astfel că aceste texte trebuie să fie explicate nu prin alegorii sau simbolisme seci, ci prin realitatea viziunilor astrale pe care le contemplă iniţiatul. Aici nu este vorba doar de o interpretare simbolică, ci de ceea ce vieţuieşte un iniţiat. Dacă nu ar fi aşa, atunci ar fi cu totul firesc ca cei care stau acolo, afară, să spună 

că ştiinţa spiritului nu aduce nimic în plus decât nişte interpretări alegorice! Dacă, dimpotrivă, 

aici aplicăm interpretarea spiritual-ştiințifică, aşa cum tocmai am văzut acum, 

atunci înțelegem cum acţionează impulsul lui Christos în sânul omenirii pe parcursul acestor trei zile cosmice, de la epoca a treia la a patra, apoi de la a patra la a cincea şi, în fine, de la a cincea la a şasea. Şi privim atunci această evoluţie în sensul Evangheliei după Ioan, astfel încât ne spunem: Impulsul lui Christos a fost atât de uriaş încât omenirea nu l-a înţeles până în prezent decât într-o mică măsură şi nu-l va putea înţelege deplin decât într-un timp viitor.

sursa

http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA103/GA103_CF10.html 

http://adevarul2012.blogspot.ro