ARBORELE VIETII DACIC (2)

Sursa: http://remerra.blogspot.com/2012/05/arborele-vietii-dacic-2.html

Undeva, mai la nord-vest de Imperiul sumerian, un popor se readuna dintr-un conflict de proporţii.

Zamolxe se întrupase (cu trei milenii şi jumătate în urmă) pentru a pune bazele unei noi civilizaţii. Nu a venit să cucerească prin sabie, ci prin inimă, prin frumos, prin puterea ce este izvorâtă din spiritul fiecăruia.

A lăsat poporului său comori nepreţuite… Dar lumea nu l-a crezut. Nu l-a vrut. Au dorit spectacol şi circ, au vrut sânge şi răzbunare.

Şi-a făcut lucrarea pe care o avea de făcut!

Şi-a dat seama că împotrivirea nu venea doar de pe pământ… Asta l-a durut. Totuşi, a găsit puterea de-a merge mai departe, de-a vedere dincolo de speranţele celorlalţi.

A revenit în urmă cu două milenii şi jumătate! De această dată nu puţini au fost cei atinşi de focul său teribil. Cerul avea să-i spună din nou: „Ce cauţi tu aici? Ce vrei tu să faci? Priveşte la Pitagora! Ce s-a ales de lumea lui? Cu ce drept se amestecă omul în treburile zeilor? De unde poate şti omul care este voia noastră?

Zamolxe le răspunse: „Zeu nu este acela ce urcă până la Cer, ci Zeu este cel ce se coboară din Cer! Cuceritor nu este cel care îşi zăngăne armele deasupra celui neputincios, ci acela care care îi atinge sufletul.”

Zamolxe a crezut în inima lui, în puterile lui, în misiunea lui, iar toate acestea s-au văzut prin ceea ce avea să lase în urmă. El a fost arhitectul întregului complex de sanctuare de la Sarmizegetusa, un loc special prin care omul îşi poate regăsi calea inimii. Şi nu numai…

Primul creat a fost aşa-numitul sanctuar de calcar. Acesta nu a fost „primul calendar” după cum spun unii istorici, cu toate că cei 13 stâlpi de pe cele patru coloane, raportat la cei şapte din mijloc, ar putea sugera 13x4x7=364 zile. Pentru profani putea însemna şi acest lucru…

Acest sanctuar este de fapt arborele vieţii dacic. A fost un cadou al civilizaţiei atlante dar dacii l-au meritat pe deplin! Este chiar mai complex decât arborele sefirotic al Cabalei iudaice, conţinând mari taine despre cum se poate dezvolta, din toate punctele de vedere, viaţa omului. De aceea forţele care se opun evoluţiei spirituale a umanităţii, au căutat nu numai să o distrugă dar şi să o arunce în negura uitării. Au reuşit pentru aproape două milenii…

Asemenea arborelui sefirotic din Cabala iudaică, arborele vieţii la daci era o chintesenţă a macrouniversului si microuniversul uman. Este ADN-ul spiritual al oamenilor acestor locuri. Ba chiar al tuturora. Cuprinde toate tainele pentru ca omul să poată fi ghidat în cel mai sublim mod spre Cer. Şi nu este vorba doar de sanctuarul în sine, ci mai ales de locul special în care s-a făcut această lucrare.

Prin intermediul arborelui sacru, iniţiaţii daci îşi ţineau vii conexiunile, atât cu pământul cât şi cu cerul, atât cu interiorul câ şi cu exterirorul, atât cu ceea ce este mai „jos” de ei cât şi cu ceea ce este mai „sus” decât ei, atât cu lumea aceasta cât şi cu lumea cealaltă.

Sarmizegetusa este o zonă cu totul şi cu totul specială, fiind asezată în locul unde vortexul anahatei planetare realizează o conexiune-vârtej extrem de puternică.

s

Sarmizegetusa Regia se afla la intersecţia unui dreptunghi Fibonacci.

În Misterele Şcolii Zamolxiene am spus că dacă piramida energetică din Retezat ar fi unitatea centrală a unui calculator, atunci tastatura ar fi reprezentată de complexul de sanctuare de la Sarmizegetusa.

Zamolxe a reuşit să creeze foarte multe conexiuni între construcţiile megalitice atlante din Munţii Orăştiei şi aceste sanctuare. Este vorba de conexiuni care au fost, sunt şi vor fi extrem de puternice.

Spre deosebire de arborele sefirotic din cadrul Cabala, aici există un mare avantaj, anume că avem şi un sprijin spiritual-energetic real, concret, pentru a înţelege multe dintre tainele omului şi ale universului. Este ca şi cum sămânţa cea bună ar fi plantată în cea mai bună grădină cu putinţă.

Spre deosebire de arborele sefirotic iudaic, care are trei stâlpi (două laterale – al severităţii şi al milei, având fiecare câte trei sfere, şi cel din mijloc – al echilibrului, având patru sfere), arborele dacic are cinci stâlpi, dintre care patru au câte 13 sfere, iar pilonul central are şapte sfere.

Cele şapte sfere al stâlpului central al arborelui dacic reprezintă:

1.      Sursa

2.      Metacunoaşterea

3.      Manifestarea

4.      Armonia

5.      Puterea

6.      Cunoaşterea

7.      Planul fizic

Interesant este că arborele sefirotic iudaic se poate regăsi în cadrul arborelui dacic, precum o arată figura de mai jos. Sunt excluse sferele „Manifestarea”, şi „Puterea”, iar în multe tratate cabalistice nici sefira „Cunoaşterea” denumită „Da’at” nu este trecută (deoarece cunoaşterea presupune putere, iar puterea nu ar trebui – o spun ei, să fie dată decât unora, consideraţi aleşi).

De asemenea, stâlpii din stânga (al severităţii) şi cel din dreapta (al compasiunii) au reprezentarea în cadrul arborelui dacic la mijlocul celor două piloane laterale.

Fiecare sferă trebuie să fie conştientizată prin simţurile subtile. Prima datorie a unui discipol, care lua cunoştinţă de arborele atlant-dacic, era să simtă fiecare sferă în parte.

Când erau aduşi la Sartmizegetusa Regia, discipolii erau deja iniţiaţi în cunoaşterea elementelor, precum şi a unor puteri specifice lor, dar pe lângă aceasta mai aveau parte şi de multe „deschideri” la nivelul corpurilor subtile, graţie numeroaseleor iniţieri avute ca urmare a pelegrinărilor de-alungul matricei carpatice.

Precum am spus şi înainte, în cei trei ani şi jumătate, cât se presupune că Zamolxe a fost „în locuinţa subterană” (conform relatărilor unor istorici ai vremii), a făcut numeroase conexiuni energetice subtile dintre structurile megalitice din Munţii Orăştiei (aflate în legătură directă cu piramida din Retezat) şi ceea ce am numit „tastatura” de la Sarmizegetusa Regia. Aceste conexiuni facilitau la rândul lor realizarea unor legături speciale între fiecare discipol şi circuitele energetice din structurile megalitice. În acest mod, discipolul era direct conectat cu „laboratoarele” structurilor atlante amintite, putându-se realiza mai uşor o accelerare a evoluţiei din toate punctele de vedere.

Sursa: http://daniilgaucan.wordpress.com/

Paramahansa Yogananda – Legea Vieții

1 Există o lege fundamentală a vieţii. Pentru a o cunoaşte, trebuie să înţelegem originea şi ţelul vieţii.

Trebuie să observăm, dincolo de obiectivele imediate ale fiinţei umane, ceea ce cu adevărat trebuie să realizeze în viaţa sa, printr-o profundă analiză interioară. Cu alte cuvinte, trebuie să descoperim potenţialităţile sale de dezvoltare.

Viaţa pare extrem de complicată pentru oamenii din această lume. Umanitatea este angrenată într-un turbilion de dorinţe nenumărate, pe care ea încearcă să şi le satisfacă într-o multitudine de moduri.

Anumite impulsuri fundamentale le vom găsi în întregul Univers, atât la oameni, cât şi la alte creaturi. Charles Darwin a identificat prima din aceste tendinţe. “Viaţa” – a declarat el – “este o luptă neîncetată pentru supravieţuire”.

Această afirmaţie este totuşi incompletă. Lupta pentru viaţă este bineînţeles unul dintre instinctele fundamentale, dar despre ce supravieţuire vorbeşte el? Despre o supravieţuire într-o stare larvară?
Bineînţeles că nu. A deveni deplin conştient este o necesitate universală. Creaturile vii nu doresc doar să trăiască. Ele doresc să devină conştiente de existenţa lor.

Am putea adăuga un al treilea instinct, fără de care existenţa conştientă n-ar putea fi completă. De fapt, dacă o creatură ar experimenta suferinţa o perioadă lungă de timp, nu ar prefera ea moartea, decât o astfel de existenţă? Fiinţele vii nu doresc numai să trăiască, ci să se bucure în mod conştient de existenţa lor.

Instinctul fundamental al vieţii poate să se rezume astfel la următoarele: dorinţa de a continua să trăim conştient, într-o permanentă stare de de fericire; “de a continua să trăim” se poate substitui cu cuvântul imortalitate sau nemurire.

Toate fiinţele luptă să-şi reveleze natura lor divină.

Dumnezeu este, de fapt, o fiinţă eternă, perfect conştientă, a cărei beatitudine este infinită. Starea de “Sat-Chit-Ananda” este definiţia lui Dumnezeu cea mai aproape de realitatea obiectivă, şi ea a fost dată cu
mulţi ani în urmă de către Shankaracharya.

Paramahansa Yogananda menţionează că Divinul poate fi definit în nenumărate moduri: lumină infinită, putere, înţelepciune, adevăr, dar că cea mai elocventă definiţie va rămâne întotdeauna termenul de “Sat-Chit-Ananda”, pentru că el utilizează concepte care exprimă cel mai corect impulsurile cele mai profunde ale vieţii.

Legea vieţii este un impuls original, şi ea conţine toate celelalte dorinţe, inclusiv pe acelea care ne determină să căutăm să atingem starea de “Sat-Chit-Ananda”. Toate fiinţele sunt atrase, inconştient chiar, de “Sat-Chit-Ananda”. Dorinţa profundă de a atinge beatitudinea eternă se manifestă la toate creaturile, printr-un efort constant de a evita suferinţa, iar ulterior, într-un al doilea moment, printr-o luptă neîncetată pentru a căuta fericirea, bucuria.

Complicaţiile apar în momentul în care uităm să ne mai bucurăm de aspectele elevate ale fiinţei noastre şi substituim acestei fericiri spirituale, plăcerile fugitive ale simţurilor. Pentru că, la o ultimă analiză, Beatitudinea sau Dumnezeu este cel care a emanat toate lucrurile, şi în final, mai devreme sau mai târziu, totul se va întoarce la această stare de fericire.

2
Un vizitator i-a pus următoarea întrebare lui Yogananda: “Nu este puţin cam limitator să-L definim pe Dumnezeu ca o bucurie, o beatitudine şi să asimilăm căutarea umană a lui Dumnezeu cu dorinţa de a cunoaşte fericirea?

A-ţi îndeplini datoria este, adeseori, mult mai important decât a căuta să-ţi realizezi propriile aspiraţii. Dumnezeu este un concept atât de important, încât eu nu pot să mi-L imaginez doar ca o simplă exaltare de fericire. Am citit undeva despre minunata solemnitate a vieţii trăite în prezenţa lui Dumnezeu. Trebuie să recunosc că găsesc acest concept mult mai satisfăcător”.

Paramahansa Yogananda a răspuns: “Ti-ar place să trăieşti în această minunată solemnitate, pentru eternitate?” “Da, dar eu încă nu pot să-mi imaginez eternitatea” – a admis vizitatorul. “Şi trebuie să recunosc că aş aştepta încă ceva mai mult”.

“Vezi” – i-a răspuns Yogananda – “trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu cu devoţiune, cu dăruire, cu aspiraţie. Dar, oare am dori şi am căuta ceva ce este abstract pentru mintea noastră, ceva ce chiar ne înfricoşează? Oamenii îl ţin pe Dumnezeu la distanţă atunci când ajung să-L privească cu frică. Ei merg la biserică având sentimentul unei datorii solemne şi-şi pun feţe serioase ca şi cum ar merge la o înmormântare. Adevărul este că, de fapt, găsindu-L pe Dumnezeu, participăm la înmormântarea tuturor suferinţelor noastre.

În faţa Tatălui celest, trebuie să ne comportăm ca nişte mici copii; aceasta este atitudinea pe care El o iubeşte. Teribilele responsabilităţi ale Universului îi sunt suficiente; totul îi aparţine; El ştie tot; El este
atotcunoscător şi atotputernic.

Dragostea noastră este singurul lucru care îi lipseşte. Ceea ce aşteaptă de la noi este dragostea noastră, încrederea noastră în El, bucuria noastră în bucuria Sa infinită.

El nu cere de la noi definiţii teologice laborioase, El nu doreşte rugăciuni formulate perfect ca să nu-I rănească augustele-I urechi. Ceea ce doreşte de la noi este să-L iubim în totală simplitate, la fel ca nişte
copii”.

3
Un bărbat înlănţuit în nenumărate responsabilităţi sociale l-a întrebat: “Care este locul datoriei în căutarea fericirii interioare?” Sri Yogananda i-a răspuns: “O viaţă fără responsabilităţi ar fi consacrată ego-ului şi nu lui Dumnezeu. Cu cât o persoană se consacră mai mult fiinţei sale, cu atât mai puţin ea poate să ajungă să perceapă fericirea autentică. Nu este uşor să-ţi faci datoria, mai ales că rezultatele nu sunt întotdeauna cele aşteptate, cele dorite. Accesul la fericirea divină este o muncă de lungă durată. Omul trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile terestre dacă, cu adevărat, doreşte să atingă libertatea eternă”.

4
“Ce este răul?”, a întrebat într-o zi un discipol.

“Răul”, i-a răspuns Yogananda,” este absenţa armoniei, a binelui. Aceasta ne face să ne simţim rău.

Putem noi spune că un tigru face un rău când îşi omoară victima? A omorî este însăşi natura tigrului, este ceea ce însăşi Dumnezeu i-a dăruit. Legile naturii sunt impersonale.

Răul apare atunci când o fiinţă nu mai are posibilitatea de a accede la starea de armonie. Tot ceea ce ne separă de această stare reprezintă răul pentru noi, pentru că ne îndepărtează de la înţelegerea naturii
noastre autentice, de înţelegerea ţelului pe care trebuie să-l urmărim în viaţă. Din acest motiv, scrierile religioase iau atitudine împotriva luxului şi a orgoliului. Aceste comandamente sunt dăruite pentru binele
omului şi nu pentru cel al lui Dumnezeu. Ele îl avertizează pe cel imprudent că, deşi anumite atitudini şi acţiuni pot să pară la prima vedere satisfăcătoare, ele sfârşesc prin a conduce fiinţa nu spre fericire, ci spre suferinţă şi durere.

5
Legea vieţii are ca finalitate armonizarea fiinţei atât cu natura sa interioară, subiectivă, cât şi, bineînţeles, cu cea exterioară ei, obiectivă. Dacă vă veţi atinge cu degetele de o plită încinsă vă veţi arde.

Durerea fizică este advertismentul Naturii, pe care-l primim pentru a înţelege ce trebuie să evităm pentru a ne păstra integritatea corporală.

Dacă îi trataţi pe cei din jurul dumneavoastră cu răutate, cu siguranţă că Viaţa vă va trata într-un mod asemănător, iar în final inima voastră va împietri şi viaţa voastră va deveni tristă şi searbădă. Prin astfel de exemple, Natura vă avertizeză că, printr-o atitudine dizarmonioasă, ajungeţi să vă răniţi propriul Sine.

Dacă recunoaşteţi existenţa acestei legi şi aliniaţi ei toate acţiunile voastre, vă veţi bucura de o fericire durabilă, de o sănătate de fier şi de o perfectă armonie, atât în universul nostru lăuntric, cât şi în relaţiile noastre cu întreaga creaţie.

6
“Dacă noi suntem cu adevărat copiii lui Dumnezeu şi el ne iubeşte, de ce există atunci atâta suferinţă?”

Suferinţa a fost creată pentru ca fiinţa umană să înţeleagă că această lume nu este adevărata ei casă.

Dacă lumea pe care o percepem cu ajutorul simţurilor ar fi perfectă, câţi dintre noi am urmări să-l descoperim pe Cel Transcendent? Chiar şi aşa, în lumea aceasta plină de suferinţă şi bucurii iluzori, nu vedeţi cât de puţini sunt cei care îl caută în mod autentic pe Dumnezeu? Cum spune Krishna: “din o mie de oameni, poate unul”.

Legea Vieţii este aceasta: cu cât trăim în mai puţină armonie cu adevărul nostru interior, cu atât mai mult suferim. Dacă respectăm însă această lege divină, nici una din vicisitudinile vieţii nu ne va mai influenţa negativ fiinţa şi nu ne va mai putea răpi sublima stare de beatitudine a Sinelui nostru Suprem.

7
Am întâlnit un sfânt în India care avea o soţie materialistă. Pentru un aspirant spiritual, o astfel de companie poate să ridice adevărate probleme. Acest sfânt mi-a spus: “Am reuşit să o păcălesc toată viaţa. Ea nu bănuieşte cine sunt.” El, de fapt, dorea să spună că ea nu putea să-l distragă din starea de pace interioară pe care o simţea în starea de comuniune cu Divinul. Cele mai mari dificultăţi exterioare nu o să te poată afecta în nici un fel atunci când ajungi să fuzionezi cu Sinele lăuntric.

8
Un discipol ce era deranjat de muşte şi ţănţari în timp ce muncea în grădina ashramului. S-a dus să-l întrebe pe Yogananda:”Maestre de ce pacea unor astfel de locuri sfinte este perturbată de aceste vietăţi?”

Maestrul i-a zâmbit şi i-a răspuns: “Este un alt mod prin care Dumnezeu ne ajută să ne menţinem pe calea care ne duce către El.”

9
Un membru al organizaţiei noastre l-a întrebat pe Paramhansa Yogananda: “Unii susţin că este nepotrivit să fi fericit când există atâta suferinţă în lume. A fi preocupat de obţinerea fericirii personale nu implică o lipsă de compasiune faţă de nefericirile celor din jurul tău? Iisus este descris ca un sfânt ce a suferit şi nu ca un înţelept al bucuriei.” “Iisus pe care eu l-am cunoscut”, i-a răspuns maestrul, “este plin de fericire. Nu are nici o umbră de tristeţe. E adevărat că el deplânge suferinţele omenirii, dar această stare de compasiune nu are nimic de-a face cu nefericirea.

Cei care au cunoscut beatitudinea divină pot să manifeste compasiune pentru cei din preajma lor, iar acest fapt nu diminuează în nici un fel intensitatea trăirii lor interioare.

Fericirea este de fapt panaceul pe care toţi îl căutăm, fie că suntem conştienţi sau nu. Cu cât o fiinţă este mai fericită, cu atât mai mult doreşte să împartă această stare sublimă cu cei din jurul ei.

Fericirea divină provine din conştientizarea Sinelui, iar suferinţa provine din ignoranţă, din nesesizarea adevăratei noastre naturi divine. Doar un om care a atins nivelul de conştiinţă al comuniunii cu Dumnezeu, de identificare cu Sinele Suprem, poate să manifeste cu adevărat o autentică stare de compasiune.

Sursa: Esența vieții … între adevăr și iluzie…

CALITATEA VIEȚII

La sfârșitul lunii iunie 2011, o agenție de știri comunica faptul că peste 80% dintre români sunt nemulțumiți de calitatea vieții lor. Nu punem niciun moment la îndoială acest fapt și acest scor, dar oare știm noi ce este cu adevărat calitatea vieții? Credem că răspunsul este mai degrabă nu. Mai rău decât atât, instituții și specialiști care se ocupă de această chestiune operează cu instrumente de analiză diferite și mincinoase, ori, în cel mai bun caz, nefolositoare schimbării adevăratei calități a vieții. Această realitate vine în primul rând din greutatea, dacă nu imposibilitatea umană, de a surprinde cât mai corect ce este cu adevărat viața, cum ar trebui ea să arate (să fie trăită), iar apoi din interesele diverse pe care le au cei care se ocupă sau preocupă de calitatea vieții, de la individul obișnuit și până la responsabilii politici.

Ca să dăm explicații mulțumitoare în legătură cu ce ar trebui să înțelegem prin calitatea vieții, ar fi mai întâi nevoie să explicăm ce înțelegem separat prin calitate și separat prin viață. Calitatea putem să o definim, după dicționar, ca fiind însușirea unui lucru, ființe sau stări de a fi bun/bună sau rău/rea. Asta înseamnă că despre calitatea vieții putem spune că poate fi bună sau rea sau că atinge una dintre nenumăratele trepte dintre bună și rea. Dar ce înțelegem prin viață? Ei, aici lucrurile se încurcă și complică rău de tot! Viața omului nu este o simplă vegetare, cum cred unii și cum ne forțează să gândim și să acționăm, alții.

Viața este un dar dumnezeiesc, căci să nu uităm ce a zis Domnul nostru: „Eu  sunt viața” (Ioan, 11, 25), ceea ce înseamnă că numai Dumnezeu dă viață, prin Hristos în Sfântul Duh, în Creația Sa nemărginită. În Facerea (2,7) ni se spune explicit: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie”. Viața este deci ceva mai presus de fire și de aceea omul n-o poate explica pe de-a-ntregul și nici înțelege cum trebuie. Putem spune doar că viața omului este o energie dată lui de Creator, încă de la conceperea sa, pentru a se mișca printre alte lucruri și ființe create, pentru a le cunoaște și a le folosi sau feri de ele, precum și, cel mai important, pentru a se cunoaște pe sine însuși, cu condiția de a nu se îndepărta de Dumnezeu, Creatorul său. Cum nu putem înțelege această energie, definim viața prin modul în care ea se manifestă: mișcare, evoluție, transformare. Altfel spus, definim viața prin modul în care omul, trup și suflet, se mișcă prin această lume.

„Calitatea vieții” este o sintagmă pe care omul ar trebui să o folosească mereu prin raportarea sau căutarea acelui nivel al acesteia pe care l-a cunoscut omul înainte de cădere (în păcat). Acest nivel al calității vieții a coborât brusc în urma neascultării poruncii lui Dumnezeu, drept pentru care i s-a spus: „blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale!” (Facerea 3,17). Mai mult: „în sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce.” (Facerea 3,19).

În ciuda acestui blestem, omul caută mereu fericirea, adică acea stare de mulțumire sufletească intensă și deplină, prin care putem să apreciem în mod subiectiv calitatea vieții. Numai că de cele mai multe ori el nu găsește și nu trăiește fericirea, fiindcă uită că doar viețuind întru dreptate se poate apropia de fericire, nicidecum viețuind după bunul său plac sau al celor care i-l pregătesc sau propun în cadrul a ceea ce se consideră îndeobște a fi liberate. El nu ține seama de concluzia Ecclesiastului care, vorbind de nestatornicia vieții, spunea acum 3000 de ani: „Fericirea nu va fi pentru cel fără de lege, care, asemenea umbrei, nu-și va lungi viața, fiindcă el nu se teme de Domnul” (8,13). Iată de ce considerăm că cel mai înalt nivel al calității vieții în sens subiectiv ni l-a arătat, cu deplin temei, Domnul Iisus Hristos în predica de pe munte. Atragem atenția că cele nouă fericiri, pe care le vom prezenta, nu trebuiesc luate în sensul strict al literei lor, ci în sens duhovnicesc, spiritual, așa cum ni le-au tâlcuit Părinții Biserici.

1. Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor.

2. Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

3. Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul.

4. Fericiți cei ce flămânzesc și însetoșează de dreptate, că aceia se vor sătura.

5. Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui.

6. Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

7. Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

8. Fericiți cei izgoniți pentru dreptate, că a acelora este împărăția cerurilor.

9. Fericiți veți fi când vă vor ocărî pe voi și vă vor goni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind pentru Mine.

Deoarece numai creștinul autentic înțelege viața și calitatea acesteia în parametrii descriși și ceruți de Mântuitorul nostru, trebuie să ne oprim și asupra sensului pe care ateii și chiar creștinii cu numele îl dau calității vieții. Dacă viața ne este dată de Dumnezeu, calitatea vieții umane mai depinde și de alți factori fundamentali în viețuirea omului într-un anumit cadru dat. Analizele calității vieții făcute de cei care nu au o viziune strict creștină asupra vieții umane se opresc doar la doi, dintre cei patru factori fundamentali de inflență asupra vieții umane (Dumnezeu, natura, semenii și noi înșine): relația omului cu natura înconjurătoare și cea cu semenii, factori dezmembrați în mai mulți factori subsidiari. Ei vorbesc de calitatea vieții în două sensuri: un sens subiectiv prin care înțeleg bunăstarea subiectivă care se bazează pe niveluri de raportare personală la fericire, plăcere, împlinire etc. și un sens obiectiv, prin care se încearcă măsurarea obiectivă a calității vieții prin indicatori cuantificabili, în special cu ajutorul indicelui dezvoltării umane, adică bunăstarea umană la nivelul economiei naționale și regional.

The Economist Intelligence Unit (EIU) a elaborat în 2005 „un indicator al caltății vietii” ce include  nouă factori ai calității vieții: 1. Sănătatea, 2. Viața de familie, 3. Viața comunității, 4. Situația materială (PIB/persoană), 5. Stabilitatea politică și securitatea, 6. Climă și geografie. 7. Siguranța locurilor de muncă (rata de șomaj), 8. Libertatea politică și 9. Egalitatea sexelor. Se desprinde clar din enumerarea factorilor că aveam de a face cu o privire și o analiză materialiste ale calității vieții, adică a existenței umane, fără nicio referire la partea spirituală, cea mai importantă, crucială, a omului. Măsurarea obiectivă a calității vieții nu are interes și nu face deci referire la raportul vieții omului cu Dumnezeu (cât de mult trăiește în această relație, cum, cu ce folos etc.) și cu el însuși (gradul de cunoaștere de sine, cât de mult este preocupat de acest subiect, la ce nivel de cunoaștere a ajuns etc.). Încercările de apreciere și chiar de măsurare în sens obiectiv a nivelului calității vieții este fie o bravadă sau aroganță, fie o operă de manipulare a opiniei publice în întregul ei sau a unor segmente ale acesteia. Atâta timp cât calitatea vieții nu poate avea sens deplin decât la nivel subiectiv, exprimată prin fericirea individuală, este inoperabilă o cuantificare obiectivă a stărilor sufletești care sunt atât de diferite de la om la om, de la un moment la altul, ele fiind atât de schimbătoare, ca intensitate și sens, chiar și la cei considerați cei mai fericiți oameni.

Măsurarea obiectivă a calității vieții pornește de la realitatea că omul a fost „educat” de spiritul capitalist ce a cuprins lumea de secole bune de a căuta fericirea prin plăcere[1], ceea ce se rezumă la consum (almentar, de bunuri care asigură confortul, de distracții, de produse turistice și informații de duzină, dar în cantității impresionante furnizate fără discernământ de industria de profil, adică de mass media). Așa se explică că cei de la EIU rezumă calitatea vieții umane la cei nouă factori axați doar pe latura nespirituală a existenței umane, deoarece de latura spirituală nicio forță ateistă, subordonată spiritului și acțiunii capitaliste, nu este interesată. Nu este de mirare acest lucru, fiindcă în mințile și planurile capitaliștilor care conduc lumea oamenii sunt simple numere care sunt programate să îndeplinească operațiunile, aritmetice sau nu, după cum le plănuiesc ei pentru a-și realiza visele lor istorice de dominare a lumii. Prin indicatorii și analizele de calitate a vieții, cei care le comandă, ca și cei care le realizează în stilul și după metodologia arătată, nu urmăresc decât o subordonare și o incitare la consumul capitalist, care nu are decât un singur țel imediat: profitul, și un țel final: dominarea ființei umane (a spiritului acesteia) pentru a uita de ea și de originile ei. Din această cauză, caltatea vieții la care se referă astfel de analize, care tratează omul ca pe o simplă jucărie de duzină, este o calitate înșelătoare, cum înșelătoare sunt și analizele respective.

Calitatea vieții umane, paradoxal, dacă împărtășim viziunea creștină asupra vieții, a cunoscut o degradare continuă pe măsura creșterii mijloacelor materiale de satisfacere a plăcerilor oamenilor, pentru că au crescut pe măsură și grijile care macină sufletul. Dar cine oare a inventariat și măsurat numărul și intensitatea grijilor cotidiene și conștiente (pentru că există și griji inconștiente) ale fiecărui individ și a colectivităților umane? Cine are un raport exact sau măcar aproximativ al traumelor și schilodirilor sufletești, inclusiv în rândul celor cu o poziție socială și materială de invidiat datorate societății capitaliste în care sunt încartiruiți? Cine poate susține fără să roșească sau fără să-l mustre serios conștiința că putem vorbi de calitate (bună sau rea) a vieții făcând abstracție de astfel de întrebări și de răspunsurile ce sunt cerute de ele?

Nu avem cunoștință ca vreun savant sau alt cercetător al calității vieții omului să fi încercat să exprime calitatea vieții prin:

a) nivelul de conștiință al oamenilor și popoarelor;

b) urmările (rezultatele) vieții individuale:

                   - a îndrumat și trezit noi conștiințe;

                   - a scăpat de la moarte spirituală pe alții;

                   - a ridicat spiritual și pe alții.

În final, facem trimitere la un pasaj din Sfântul Vasile cel Mare ca să înțelegem și mai bine ce este viața, ca să nu ne amăgim prea mult cu sintagma „calitatea vieții” și să facem ca viața să curgă în favoarea Vieții, adică lui Dumnezeu pentru a avea cununile meritate de la El pentru calitatea trăirii noastre aici pe pământ. „Aceasta este viața oamenilor, o mare neliniștită, o atmosferă schimbătoare, un vis nestatornic, un fluviu care aleargă năvalnic, un fum care se împrăștie, o umbră care se mută dintr-un loc într-altul, o față de mare, bântuită de valuri; pe de o parte, o furtună înfricoșătoare, pe de altă parte, corabia în primejdie, iar noi, corăbierii, dormităm. Înfricoșătoare și sălbatică mai este marea vieții, nădejdi deșarte care ne izbesc de stâncile mării, ca niște uragane înfuriate; strâmtorile vieții urlă întocmai ca niște valuri; cursele sau uneltirile din viață stau ascunse întocmai ca niște stânci, sub luciul mării, dușmanii ne amenință ca niște câini, cu gura căscată; hrăpăreții pândesc pe aproape, ca niște hoți de drumul mare; bătrânețea se năpustește asupra noastră ca o iarnă; moartea ne surprinde ca un naufragiu. Ia seama la viforul de pe mare, manevrează-ți cu dibăcie barca ta, uită-te bine cum plutești, ca nu cumva să lași să se încarce prea mult corabia ta, fie cu bogății de nedreptate, fie cu povara poftelor”. (Omelie pentru mângâierea unui bolnav).

---

[1] Despre acest concept, introdus de noi în analiza capitalismului, a se vedea lucrarea noastră Puterea banilor, Editura Alma Mater, Sibiu, 2011.

Sursa: FINANTE-BANCI