5 mesaje cunoscute de viaţă dar care iti fac rau. Renunta la ele!

Viaţa ne oferă multe lecţii, însă nu de puţine ori familia, mediul în care creştem ne bombardează cu informaţii care se concretizează în idei preconcepute pe care le asimilăm şi noi.

Iată 5 lecţii pe care n-ar mai trebui să le crezi, ca să fii sigur că te vei bucura cum se cuvine de viaţă.

1. Contează ceea ce cred alţii despre noi

Dacă o dau în bară, oamenii vor avea o părere proastă despre mine. Iar acest mod de gândire a dus la depresie, sinuncidere sau crime. Aminteşte-ţi momentele în care ai vrut să demarezi o acţiune însă gândul la ce ar crede alţii despre tine te-a oprit. Şi cât ai regretat după… Pentru o secundă imaginează-ţi că nu-ţi pasă deloc despre cum te văd alţii. Nu-i aşa că te simţi minunat? Rămâi în această stare.

2. Trebuie să fim raţionali când luăm decizii

Capacităţile noastre raţionale sunt mult mai supuse erorilor decât creierul emoţional. De multe ori, problemele complexe sunt mai uşor rezolvate dacă ne bazăm pe instinct. Încearcă un experiment simplu: în momentul în care ai de luat decizie, indiferent dacă este vorba de filmul la care să mergi sau la casa pe care vrei s-o cumpei în loc să contabilizezi plusurile sau minusurile fiecărei alegeri fii atent la mesajele pe care ţi le transmite corpul pentru fiecare opţiune în parte. Observă când acesta este tensionat şi când se relaxează.

3. Fetele frumoase obţin tot ceea ce este mai bun

Ei bine, lucrurile nu stau întotdeauna aşa. Este adevărat că în majoritatea cazurilor o fată frumoasă cu un corp atrăgator primeşte tratament preferenţial, însă orice monedă are două feţe: în vreme ce toată lumea se uită la ele, nimeni nu le vede cu adevărat. Orice femeie superbă măritată are un soţ care s-a căsătorit fie cu sânii ei, fie cu chipul angelic, fără să dea vreo importanţă sufletului.

4. Dacă toate visele mele devin realitate, atunci viaţa ar fi perfectă

De fapt, oamenii care au tot ce-şi doresc sfârşesc în clinici de reabilitate, pe treptele tribunalelor sau în închisoare. Asta pentru că bogăţia are şi efecte adverse, aşa cum se întâmplă şi cu medicamentele. Practic, orice lucru care ne face bine poate să ne facă şi rău. Ciudat sau nu, în momentul în care începi să te detaşezi puţin de lucrul pe care ţi-l doreşti cu ardoare acesta se materializează. Pentru a atrage ce-ţi doreşti, trebuie să te bucuri ca şi cum ai fi deja în posesia acelui lucru. Bucuria, şi nu lucrul în sine, este cheia.

5. Pierderea este teribilă

De teama pierderii stabilităţii, oamenii renunţă la a mai fi ei înşişi. Zâmbesc când sunt trişti, se prefac că îi plac oamenii care îi aplaudă. Fiecare dintre noi are asemenea experienţe. Însă, după ani, realizezi că acea piedere nu ar fi fost deloc cataclismul pe care ni-l imaginam. Adevărata tragedie ar fi să-ţi pierzi sufletul şi inima. Nimic altceva nu contează.

sursa foto: freedigitalphotos.net

Sursa: sfatulparintilor.ro

O scurtă incursiune în istoria mai puţin cunoscută a omenirii (1)

de Mugurel Atudorei

 

Cei mai mulţi oameni din zilele noastre consideră că până acum 4-5 mii de ani strămoşii noştri erau îmbrăcaţi în piei de animale, mergeau la vânătoare cu topoare de piatră şi se aflau la un nivel de civilizaţie rudimentar. Aceasta este ceea ce am fost învăţaţi în şcoli. Am fost de asemenea învăţaţi că de atunci oamenii au făcut în mod gradat progrese, iar acum noi reprezentăm apogeul oricărei civilizaţii umane care a existat vreodată pe acest Pământ. Există însă o serie întreagă de elemente cu totul surprinzătoare, referitoare la istoria străveche a omenirii, ce nu pot fi sub nicio formă încadrate în această concepţie oficială.

Vă vom prezenta în cele ce urmează câteva astfel de elemente care ne pot face să ne întrebăm de ce versiunea oficială a istoriei pe care o învăţăm la şcoală nu integrează aceste aspecte care sunt cât se poate de reale şi de concrete şi de ce le tratează mai degrabă ca pe nişte enigme ciudate şi incomode. 
Dar să vedem mai întâi care sunt aceste elemente care pun istoria omenirii într-o cu totul altă perspectivă. Le-am putea clasifica în două categorii : A). Vestigiile fizice care s-au păstrat de mii de ani şi B). Textele antice. În acest articol vom începe să analizăm vestigiile fizice, mai precis marile piramide şi alte construcţii megalitice.

Cea mai cunoscută dintre piramidele de pe planetă este Piramida lui Keops, ce face parte din complexul monumentelor de pe platoul Gizeh din Egipt. Ea este considerată ca fiind cea mai veche şi singura care mai există dintre aşa-numitele „Cele şapte minuni ale lumii antice”. Având o vechime de cel puţin 5000 de ani, ceea ce impresionează în primul rând la Marea Piramidă este gigantismul construcţiei. Iată câteva date: piramida este realizată din 2.300.000 de blocuri imense de piatră, unele având greutăţi de peste 40 de tone; greutatea totală a piramidei este estimată la 6,5 milioane de tone, iar înălţimea acesteia este de 148 metri, fiind cea mai înaltă construcţie din lume până în secolul XIX. Chiar şi numai din acest punct de vedere, al dimensiunilor sale uriaşe, apare în mod evident faptul că cei care au construit piramida acum câteva mii de ani au trebuit să depăşească o serie de dificultăţi tehnice deosebite: tăierea şi transportul blocurilor de piatră, ridicarea lor, îmbinarea perfectă (ce nu lasă nicăieri un spaţiu mai mare de o jumătate de milimetru) şi multe altele. Mulţi specialişti în domeniul construcţiilor şi-au exprimat îndoiala că toate acestea puteau fi făcute de nişte oameni care (în viziunea lor) nu cunoşteau scripetele şi nici roata şi care au folosit doar butuci de lemn şi funii din viţă de vie, aşa cum susţine versiunea oficială. În plus, dacă teoria oficială, care susţine că această construcţie s-a realizat în 22 ani de către slujitorii faraonului, ar fi adevărată, aceasta ar însemna – conform unui calcul foarte simplu – că ei ar fi reuşit să aşeze într-un mod perfect câte un bloc de piatră de câteva tone, la fiecare 5 minute, şi ar fi lucrat în acest ritm continuu, zi şi noapte, timp de 22 de ani (!), ceea ce este destul de neverosimil.

Unii cercetători din zilele noastre au afirmat că o asemenea construcţie gigantică cum este piramida lui Keops ar fi extrem de dificil de realizat chiar şi în prezent, în ciuda tehnologiei pe care o deţinem la ora actuală. Pentru a verifica toate acestea, un grup de experţi japonezi în construcţii, finanţaţi de o companie de televiziune, au decis în anul 1978 să realizeze, folosind cele mai moderne macarale şi mijloace tehnologice din momentul respectiv, o piramidă de zece ori mai mică decât cea a lui Keops, având doar 18 metri înălţime, adică aproximativ cât un bloc cu 6 etaje. Ei bine, surpriză (!), ei au întâmpinat atâtea dificultăţi de natură tehnică şi inginerească încât NU AU REUŞIT ACEASTA. Cum au reuşit atunci oamenii de acum câteva mii de ani să construiască piramida lui Keops, dacă noi nu am reuşit, cu tehnologia actuală, nici măcar să facem o piramidă de dimensiuni mult reduse?

Caracteristicile uimitoare ale Marii Piramide nu se opresc însă doar la imensitatea construcţiei. Proporţiile piramidei sunt astfel realizate încât să se obţină în interior acel efect specific „de piramidă”, care a fost constatat şi validat de ştiinţa contemporană abia la jumătatea secolului 20, dar pe care se pare că cei care au construit piramida îl cunoşteau cu precizie. Efectul de piramidă constă în manifestarea unor fenomene inedite şi remarcabile de energizare datorate energiilor de formă. Acest efect este maxim atunci când piramida respectă anumite proporţii şi este orientată într-un anumit mod, iar punctul în care se manifestă cel mai intens efectul de piramidă este situat pe pe axa verticală a piramidei, la o înălţime egală cu o treime din înălţimea piramidei.

În ceea ce priveşte piramida lui Keops, nu doar că ea are exact acele proporţii optime şi este orientată perfect pe direcţiile cardinale, ci în plus camera principală a piramidei, denumită şi „camera Regelui” este amplasată pe axa verticală la o proporţie de 1/3 faţă de bază şi la 2/3 faţă de vârf, adică exact acolo unde energiile de formă au o intensitate maximă, aceasta cu atât mai mult cu cât piramida însăşi este uriaşă. Efectul de piramidă are o multitudine de aplicaţii fizice şi chiar psihice şi a avut fără îndoială un rol esenţial în „funcţionarea” piramidei, însă nu vom detalia aici acest subiect.

De asemenea, remarcabilă este şi precizia formei piramidale: potrivit măsurătorilor realizate din satelit s-a constatat că vârful piramidei lui Keops este deviat cu doar 6 milimetri faţă de verticala ridicată din centrul bazei, bază ce are o suprafaţă de mai mult de 5 hectare (adică aproape cât şapte terenuri de fotbal)! A plasa unele peste altele mai mult de două milioane de blocuri de piatră de zeci de tone fiecare, a le îmbina perfect şi a obţine în final o descentrare de doar 6 mm raportat la 148 metri înălţime (şi asta, chipurile, folosind doar funii de viţă de vie)… reprezintă o precizie uimitoare, pe care constructorii de azi în niciun caz nu o pot egala. Nici măcar telescoapele moderne nu sunt construite cu o asemenea precizie.
Mai mult, complexul arhitectural de la Gizeh este amplasat într-un loc în care lungimea paralelei corespunzătoare acelui loc este egală cu lungimea liniei de longitudine, fapt pentru care s-a considerat ca acest complex a fost construit în „centrul lumii”. Cele patru laturi ale piramidelor se aliniază cu mare precizie cu cele patru puncte cardinale indicate de o busolă, instrument ce a fost însă inventat de civilizaţia occidentală abia la mii de ani după construcţia piramidelor.

Mai sunt însă şi alte elemente uimitoare: perimetrul bazei împărţit la dublul înălţimii piramidei dă numărul π (pi = 3,14), cu câteva zecimale exacte; dublul perimetrului bazei dă valoarea unui minut de grad pe meridianul ecuator; înălţimea piramidei înmulţită cu 1 miliard aproximează distanţa medie de la Pământ la Soare, iar greutatea piramidei înmulţită cu o sută de miliarde dă greutatea planetei. De asemenea, se pare că proporţia de aur, φ (φ = 1,618033), prezentă pretutindeni în natură (ca raţie a şirului lui Fibonacci, şir ce exprimă prin termenii săi legea universală a dezvoltării naturale) a fost în mod sistematic utilizată şi la realizarea piramidelor.

Un alt aspect care intrigă – aşa cum arată de exemplu arheologul şi scriitorul american David Childress sau cercetătorul american David Wilcock – este acela că perimetrul bazei Piramidei lui Keops este egal cu cel al Piramidei Soarelui din legendarul oraş Teotihuacan (nume care, în traducere, înseamnă „Oraşul zeilor”), aflat în Mexic la mii de km distanţă şi într-o cu totul altă cultură. Această surprinzătoare corelaţie sugerează o legătură între cele două civilizaţii…

Foarte semnificativ este şi faptul că dispunerea geometrică a celor trei piramide egiptene de la Gizeh reproduce cu precizie poziţia celor trei stele ce alcătuiesc constelaţia Orion, aşa cum erau ele dispuse acum 10.500 ani, perioadă considerată de unii cercetători îndrăzneţi ca fiind chiar aceea în care piramidele au fost construite. Pentru mai multe detalii în acest sens se poate consulta lucrarea egiptologului francez Robert Bauval, The Orion Mystery.

Ca şi în cazul complexului Gizeh din Egipt, şi alte edificii au fost realizate în corespondenţe precise cu anumite stele sau constelaţii, ceea ce denotă cunoştinţe astronomice deosebit de avansate. Astfel, conform studiilor realizate de către cercetătorul american Hughes Hollister jr. şi prezentate de fizicianul Nassim Haramein, în ruinele anticului oraş Teotihuacan, aflat în Mexic, topografierea edificiilor principale (Piramida Soarelui, Piramida Lunii, Piramida lui Quetzalquatl etc.) evidenţiază faptul că proporţiile poziţionărilor lor descriu într-un anumit mod toate orbitele sistemului nostru solar, inclusiv ale planetelor Neptun şi Pluto, care conform astronomiei moderne au fost descoperite abia în anul 1846 şi respectiv 1929 !

Cum se face că aceşti oameni de acum câteva mii de ani ştiau de existenţa tuturor planetelor sistemului nostru solar (deşi doar câteva sunt vizibile cu ochiul liber), ba chiar mai mult, ei le-au calculat şi distanţele orbitale, ceea ce implică nişte cunoştinţe extrem de complexe?

Remarcăm aceste cunoştinţe astronomice avansate şi în realizarea complexului piramidal de la Tikal, din Guatemala, unul dintre cele mai mari situri arheologice din lume, unde aranjarea piramidelor principale imită perfect dispunerea stelelor din constelaţia Pleiadelor. Se pare că piramidele din Tikal au avut chiar un rol esenţial în împărţirea pe segmente a calendarului mayaş.

O altă realizare tehnologică antică greu de încadrat în contextul oficial îl reprezintă aşa-numita „Terasă de la Baalbeck”, din Liban, ce este realizată din blocuri de piatră vechi de peste 10.000 ani, în greutate de sute de tone fiecare. Unul dintre aceste blocuri este cunoscut ca fiind cel mai mare bloc de piatră prelucrat vreodată de oameni: el are aproximativ 1.200 tone şi este mare cam cât un vagon, având dimensiunile de 21.5m x 4.8m x 4.2 m. Un om de ştiinţă sovietic, Matvej Agrest spunea: „Transportul şi ridicarea la 7 metri a acestui bloc de piatră e o problemă irezolvabilă chiar şi în condiţiile tehnicii actuale.” Într-adevăr, cele mai mari macarale din zilele noastre ridică cel mult 2-300 de tone… Chiar şi dacă ne-am imagina faptul că pietre de 2 tone ar fi putut să fie trase cu funii de către sute de oameni pe o câmpie, trebuie să recunoaştem că este imposibil ca blocuri imense de piatră ce au peste 1000 tone să fi fost transportate în felul acesta chiar şi sute de km, urcând un podiş muntos, aşa cum este cazul uriaşului bloc de piatră de la Baalbek.

Este de asemenea semnificativ să menţionăm şi construcţiile gigantice descoperite pe fundul oceanelor în mai multe locuri de pe glob şi care pentru cei mai mulţi oameni au rămas aproape necunoscute. Ele sunt foarte asemănătoare construcţiilor similare de pe uscat şi, în mod surprinzător, deşi sunt impresionante, ele lipsesc din manualele de istorie actuale. Teoriile oficiale nu reuşesc să ne ofere o explicaţie convingătoare a modului în care au apărut aceste construcţii, mai ales dacă avem în vedere faptul că solul pe care se află ele este scufundat de cel puţin 10.000 de ani, ceea ce înseamnă că civilizaţia care le-a construit este cu mult mai veche. Mai mulţi cercetători sugerează că toate aceste construcţii subterane gigantice ar putea reprezenta urmele legendarelor civilizaţii Atlantida şi Lemuria.

Astfel, în anul 1987au fost descoperite piramide subacvatice lângă Japonia. Ele au fost descrise de cercetători de renume precum Graham Hancock, Masaaki Kimura sau David Wilcock. În anul 2000, în zona insulelor Bimini şi Bahamas, lângă Cuba, au fost descoperite mari blocuri de piatră şi piramide subacvatice. Sunt edificatoare în acest sens cercetările realizate de arheologul rus Paulina Zelitsky. În anul 2001 a fost descoperit un uriaş oraş subacvatic pe fundul oceanului Indian, în zona Golfului Cambay, lângă India. Conform specialiştilor, acest oraş are o vechime de cel puţin 9.000 de ani.

Recent au fost descoperite de către expediţii oceanografice din mai multe ţări ziduri ciclopice şi o piramidă tetraedrică cu înălţimea de 200 m pe fundul oceanului în Triunghiul Bermudelor, iar pe traseul Curentului Golfului s-a descoperit că se întind adevărate şosele de piatră şi scări gigantice. Menţionăm de asemenea şi că în perioada 1950-1960, celebrul explorator francez Jacques Cousteau a fotografiat gigantice urme străvechi de şenile pe fundul Oceanului Atlantic, iar cercetătorii sovietici au filmat, la adâncimea de 2.970 m, acelaşi tip de urme pe fundul Oceanului Pacific (în largul coastelor Ecuadorului). 
Impresionante prin mărimea şi vechimea lor sunt şi zecile de piramide aproape necunoscute ce se află în China şi care au ajuns deja să fie acoperite de pământ, vegetaţie şi chiar aşezări umane.

Începând cu anul 2005 au fost realizate o serie de descoperiri uimitoare şi în Europa, mai exact în Bosnia-Herţegovina, unde au fost remarcate mai multe piramide ce erau complet acoperite de pământ şi vegetaţie şi care păreau a fi pur şi simplu formaţiuni deluroase naturale. Cel care a făcut descoperirea este Dr. Sam Semir Osmanagich, membru al Academiei Ruse pentru Ştiinţe Naturale. Vă prezentăm în cele ce urmează câteva date uimitoare ale acestor cercetări foarte recente şi care continuă şi în prezent. Piramidele sunt în mod evident artificiale, iar cea mai înaltă dintre ele (de 220 metri) pare să fie şi cea mai mare dintre cele cunoscute pe planetă până acum. Aceste piramide sunt cu o foarte mare precizie orientate după punctele cardinale, ceea ce exclude o coincidenţă. Conform analizelor ştiinţifice cu radiocarbon, solul care le acoperă are el însuşi o vechime de 12.000 de ani. Cea mai mare dintre piramide este complet acoperită de plăci rectangulare ce au proprietăţi de duritate şi impermeabilitate cu mult superioare celor moderne, conform Institutelor de specialitate din Bosnia, Italia şi Franţa. Din valea celor cinci piramide descoperite până acum porneşte în subteran o reţea de tuneluri ce are peste 14 kilometri lungime. O echipă de fizicieni a detectat o rază de energie de o natură necunoscută pentru tehnologia actuală, care încă şi acum este emisă în mod continuu din vârful celei mai mari piramide, iar această rază de energie emite un sunet de rezonanţă.

În anul 2011 s-a detectat că labirintul subteran este complet ecranat faţă de radiaţiile exterioare. În adâncime au fost descoperite câteva camere şi un lac ce au un nivel de ionizare de 43 de ori mai mare decât cel obişnuit, având în felul acesta foarte mari proprietăţi de vindecare şi regenerare.

În încheierea acestei succinte prezentări, merită să ne punem întrebarea: Cine a realizat toate aceste construcţii gigantice care sunt atât de asemănătoare între ele şi care sunt răspândite peste tot în lume? Să fi avut diferite popoare „primitive” această preocupare obsesivă, mai ales că este foarte dificil să explicăm modul în care le-au construit? Este semnificativ să observăm în acest sens un aspect care la prima vedere pare paradoxal: din cele peste un milion de hieroglife care au rămas până la noi pe pereţii templelor şi mormintelor Egiptului antic, observăm că deşi vechii egipteni aveau obiceiul să descrie în detaliu toate activităţile pe care le făceau –cum mâncau, cum se spălau, cum făceau dragoste, etc – ei nu au descris deloc cum au construit piramidele! Ori, din ceea ce susţine versiunea istorică oficială reiese că aceasta a fost una dintre activităţile lor majore. Cum ar fi putut atunci să omită tocmai aceasta? De altfel, dacă ar exista o asemenea descriere în hieroglifele egiptene în care să se arate cum au adus uriaşele blocuri de piatră pe butuci şi cum le-au urcat pe un plan înclinat prin munca a mii de muncitori, atunci am fi avut cel puţin o referinţă istorică foarte solidă, pe care fără îndoială că adepţii versiunii oficiale ar fi evidenţiat-o din plin. În realitate, toată această concepţie a construcţiei piramidei prin mijloace rudimentare nu este decât o teorie foarte convenabilă celor care vor cu tot dinadinsul să acopere un adevăr fundamental şi care devine din ce în ce mai evident: piramidele din Egipt nu au fost construite de către egipteni, cel puţin nu de către aceia de care ne spune istoria oficială. Ele au fost construite de către o civilizaţie anterioară celei a Egiptului antic şi mult mai avansată decât aceasta. Există de altfel unele texte antice egiptene ce conţin afirmaţii pe care istoricii convenţionali le-au considerat a fi metaforice şi care spun că piramidele se află acolo „dintotdeauna” şi că „Omul se teme de Timp, iar Timpul se teme de Piramide”. Mai mulţi oameni de ştiinţă, printre care Dr. Carmen Boulter, profesor la Universitatea Calgary din Canada, egiptologul şi arheologul John Anthony West sau geologul Robert Schoch de la Universitatea din Boston-SUA, au adus argumente foarte serioase prin care au arătat că civilizaţia Egiptului nu a fost o dezvoltare, ci o „moştenire” a unei civilizaţii mult superioară şi mult mai veche. Civilizaţia Egiptului antic este oricum o enigmă a istoriei pentru că ea era considerată ca fiind una fără „copilărie”, apărând brusc, într-o stare de înflorire culturală şi spirituală…

Această situaţie se repetă şi în cazul celorlalte civilizaţii antice care au pe teritoriul lor piramide. În niciunul dintre textele sau inscripţiile antice ale mayaşilor, incaşilor, chinezilor, japonezilor sau ale altor tradiţii nu apare scris nimic de genul: „Noi am făcut aceste piramide gigantice şi iată cum am procedat”. În schimb, în multe dintre textele lor străvechi se afirmă că în trecutul îndepărtat au fost învăţaţi şi ajutaţi de către „Fiii Soarelui” sau „Zeii Soarelui” şi, tocmai de aceea, mai toate aceste tradiţii antice au avut un cult deosebit pentru astrul solar. Desigur, istoria din şcolile noastre spune că toate aceste raportări la zei nu erau decât simplele lor reprezentări religioase inspirate din natură. Se pare totuşi că ei se refereau la personaje mult mai concrete, aşa cum vom detalia ulterior, când vom analiza succint şi categoria textelor antice.

(va urma)

Sursa: www.yogaesoteric.net

O istorie a noastră (a românilor) un pic diferită de ce ni s-a predat...

M-am întrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive într-o societate şi trebuie să recunosc că de cele mai multe ori sunt tinerii, care refuză să accepte un adevăr relativ, mincinos, contestabil.

Ei sunt cei ce nu sunt legaţi de interese politice ori religioase de moment, ei sunt cei care caută un adevăr absolut... Deci pe ei îi îndemn să-şi întrebe profesorii de istorie şi de limba română:

Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani?

şi dacă profesorul ştie răspunsul: 14 % din teritoriul Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru), urmează altă întrebare:

Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei?

şi dacă profesorul va răspunde: numai 164 ani, atunci puteţi merge la următoarea întrebare:

Soldaţii "romani" chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba latină?

Aici le va fi şi mai greu să vă răspundă, căci acei soldaţi

"romani" vorbeau orice limbă numai latina nu! Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. 

Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin , din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii (C.C.Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p.130). 

Şi ultima întrebare:

Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba latină, de la nişte soldaţi "romani" care nici ei nu o vorbeau?

Când toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile istorice care le îndreptăţesc să fie mândre de înaintaşii lor, găsim opinia unor astfel de "adevăraţi români", care, nici mai mult, nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-român: "Soldaţii romani au adus femeile şi fetele dace în paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau numai limba latină de la tatăl lor!!?? soldatul "roman"...

Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug şi de pe Nipru, acele soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la sute şi sute de kilometri depărtare ca să fie "fecundate" de soldaţii "romani"?

După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau şi "curve", ba chiar şi mute, nefiind în stare să-şi transmită limba strămoşească copiilor lor! Cât despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel decât "copii din flori" apăruţi dintr-o aventură amoroasă a întregii populaţii feminine daco-gete, la care masculii autohtoni priveau cu "mândrie", aşteptând apariţia "sâmburilor" noului popor şi grăbindu-se, între timp, să înveţe cât mai repede şi mai bine noua limbă, limba latină, când de la soţii, când de la fiicele lor (iubite ale soldaţilor romani cuceritori) ba chiar şi direct, de la soldaţii romani năvălitori ce le-au înjosit căminele....

La Centrul Cultural Român, pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o altă somitate, de origine română, prof. dr. în arheologie Ioan Pisso, că dacii au învăţat latina, de la romani, prin băile de la Sarmisegetuza lui Traian!

De ce prin băile romane şi de la nişte soldaţi cam fără haine pe ei?!

Nu prea ştiu ce a vrut să spună stimabilul profesor din Cluj despre bărbaţii daci, dar cred că nici un român, nici măcar în joacă, nu are voie să facă o astfel de afirmaţie decât dacă... de fapt tot dânşii ne spun că ne tragem din "doi bărbaţi cu... braţe tari"! Astfel de declaraţii "istorice" te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai român nu!

Domnilor, Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai 14% şi pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman. 

Este greu de crezut că într-o aşa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi învăţat latina, fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întâlnit pe soldaţii romani. Dar dacă nu de la romani au învăţat dacii latina, atunci de la cine? - se întreabă aceiaşi demni urmaşi ai lui Traian...

Herodot ne spune că, cel mai numeros neam din lume, după indieni, erau tracii. Iar Dio Casius ne spune şi el: "Să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci". Faptul că dacii vorbeau "latina vulgară", este "un secret" pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să-l ştie.

"Când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza n-au trebuit tălmaci", afirmă Densuşanu şi asta schimbă totul. Deci, dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă! Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoştinţele acumulate de omenire sunt obţinute în ultimii 50 de ani, să vedem cum şi noţiunile noastre despre istoria poporului daco-român pot evolua. 

Când nu de mult s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane în funcţie de vechimea cromozomială, s-a ajuns la concluzia că "prima femeie" a apărut în sud-estul Africii. Următorul pas uriaş a fost în nordul Egiptului, iar de aici, în Peninsula Balcanică. 

Când profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles, California, a început să vorbească despre spaţiul Carpato-dunărean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe, am fost plăcut surprins şi m-am aşteptat ca şi istoricii noştri să reacţioneze la fel. 

Dar, din partea lor am auzit numai tăcere. Când profesorii Leon E. Stover şi Bruce Kraig în cartea "The Indo-European heritage", apărută la Nelson-Hall Inc., Publishers, 325 West Jack son Boulevard, Chicago, Illinois 60606 , vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H., care-şi avea locul în centrul României de azi, să nu fim mândri? 

Când studiile de arheologie moleculară ne îndreptăţesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime, nu-mi este uşor să le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent alţii despre noi şi nici măcar ce scriu eu. Studii impecabile cromozomiale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea maternă a unor mumii vechi de sute şi mii de ani.

Teoria genoamelor situează spaţiul carpato-dunărean ca fiind, nici nici mai mult nici mai puţin decât, locul de unde a început Europa să existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve şi primul Adam... Când am scris "Epopeea Poporului Carpato-dunărean" şi volumele "Noi nu suntem urmaşii Romei", "În căutarea istoriei pierdute" şi "Călătorie în Dacia - ţara Zeilor", m-am bazat pe astfel de cercetări, dar şi pe cartea unei somităţi în domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, Anglia, căruia i se publica, în anul 1993, la Barnes & Noble Books, New York, "The History of Civilization", "The Aryans".

El explorează într-un mod fascinant originea şi difuzarea limbilor în Europa preistorică. Între paginile 176-177 publică şi o hartă arătând leagănul aryenilor în timpul primei lor apariţii; şi minune mare, spaţiul Carpato-dunărean este cel vizat! 

Când roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru, dacic, când primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe teritoriul nostru, la Tărtăria , când primii fermieri din Europa sunt descrişi pe acelaşi spaţiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de continent şi din peninsulă devenea insulă - 6,500 î.d.H., (vezi John North, "A new interpretation of prehistoric man and the cosmos", 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas , New York , 10020, Chronology), nu-ţi vine a crede că tocmai cei pentru care aduni aceste informaţii formidabile despre poporul şi spaţiul pe care îl ocupa ţara noastră, te decepţionează!

Nu de mult, la Primul Congres Internaţional de Dacologie, Bucureşti, hotel Intercontinental, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac ne vorbea despre "Codex Rohonczy", o cronică daco-românească, însumând 448 pagini, scrisă în limba română arhaică, "latina vulgară", cu alfabet geto-dac! Pe fiecare pagină se aflau scrise circa 9-14 rânduri. 

În text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi religioase. Direcţia scrierii este de la dreapta la stânga şi textul se citeşte de jos în sus. Descoperim că în bisericile vechi, daco-româneşti, cultul ortodox se exercita în limba "latină vulgară", chiar până în secolele XII-XIII, când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă. 

Codexul cuprinde mai multe texte, ca "Jurământul tinerilor vlahi", diferite discursuri rostite în fata ostaşilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronică privind viaţa voievodului Vlad, care a condus Vlahia între anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad asupra pecenegilor, însoţit de note muzicale etc. 

Atunci se miră şi se întreabă, pe bună dreptate, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac: "De ce institutele de specialitate ale Academiei Române au rămas pasive la descoperirea şi descifrarea acestui document istoric, scris în limba dacoromână, latina dunăreană, într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor?" 

Dar, după orientarea ideologică ce o au, cei sus amintiţi ar fi preferat ca acest diamant să nu se fi descoperit. Academia Română ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune ştiinţifică cu caracter nu numai naţional, cât mai ales internaţional. Dar şi ei, la fel ca şi "românii adevăraţi", vajnici urmaşi ai lui Traian, vor să arate omenirii ce înseamnă să fii umil şi să-ţi dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul...

Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare...

Acest articol este extras dintrun text ce aparţine Dr. Napoleon Săvescu, Fondator & Preşedinte al "Dacia Revival International Society" of New York

Sursa: roaim.net.tc

Cea mai tânără planetă cunoscută-LkCa 15 b

Cu ajutorul observatorului Keck, din Hawaii, astronomii au descoperit cea mai tânără planetă observată vreodată și au fotografiat-o direct chiar în timpul formării sale împrejurul stelei care o guvernează.

Protoplaneta gazoasă de dimensiunea lui Jubiter a fost numită LkCa 15 b și se află chiar în spațiul dintre soarele său – LkCa 15 - și un disc de praf care orbitează în jurul acestuia. Întregul sistem solar se află la o distanță de circa 450 de ani-lumiă de Pământ.
Tânăra plenetă este de aproximativ cinci ori mai tânără decât fosta deținătoare a recordului, Beta Pictoris b în vârstă de 12 milioane de ani, LkCa 15 b având puțin peste două milioane de ani vechime.
Observatorul Keck constă din două telescoape, Keck I și Keck II, fiecare măsurând 10 metri în diametru, montate în apropierea vârfului vulcanului hawaiian Mauna Kea. Telescoapele beneficiază de Optică Adaptivă (AO), tehnologie care folosește oglinzi  deformabile  pentru a corecta rapid distorsiunile atmosferice cauzate de lumina stelară.
Această dotare, dimpreună cu alte tehnologii de ultimă oră ale observatorului din Hawaii, le permit astronomilor să manipuleze undele de lumină, anulând distorsiunile și putând să observe obiectele mici dimprejurul stelelor, altfel imposibil de văzut din pricina strălucirii acestora din urmă. Descoperirea recentă poate fi nu doar a unei planete în formare, ci a unui întreg sistem solar aflat în plin prioces de devenire.

Sursa: ……Astro……

Mistere mai putin cunoscute

Cu siguranţă cunoşti controversele legate de Triunghiul Bermudelor, un loc celebru din Oceanul Atlantic, unde se presupune că au loc frecvent întâmplări paranormale. Ce părere ai însă de vase fantomă, creaturi ciudate, câini care se sinucid sărind de pe un pod, reîncarnări sau urme de copite pe acoperişuri? Site-ul listverse.com a realizat o listă a celor mai ciudate mistere, de care probabil nici măcar nu ai auzit.

Shanti Deva, copilul cu amintiri din viaţa anterioară

În 1930, Shanti Deva, o fetiţă indiancă în vârstă de patru ani, le-a spus părinţilor că a trăit înainte într-un loc numit Muttra, că a avut trei copii şi că a murit la naşterea ultimului, dar şi că numele său anterior era Ludgi. Pentru că fata continua să povestească astfel de întâmplări, părinţii săi au început să facă investigaţii.

Au descoperit că, într-adevăr, există un sat cu acel nume şi că o femeie pe nume Ludgi murise recent acolo. În momentul în care au dus-o pe Shanti acolo, copila a început să vorbească dialectul local, ba chiar şi-a recunoscut fostul soţ şi copiii. Apoi a povestit 24 de întâmplări amănunţite despre viaţa sa anterioară, care i-au confirmat spusele.

Piticul argentinian, spaima localnicilor din Salta

În 2008, un pitic ciudat a fost filmat în Argentina. Jose Alvarez a declarat pentru ziarul local El Tribuno că a surprins creatura în oraşul său natal, General Guemes, din provincia Salta. “Eram la pescuit, dimineaţa. Începusem să filmez cu telefonul mobil, în timp ce prietenii mei vorbeau şi râdeau. Dintr-o dată, am auzit un zgomot ciudat, ca şi cum cineva ar fi aruncat cu pietre. Apoi am văzut că iarba se mişca. La început am crezut că era un câine, dar când am văzut piticul ni s-a făcut într-adevăr frică”. Mai mulţi locuitori ai oraşului au mărturisit că au văzut piticul, stârnind astfel o panică generală.

Freddy Jackson, fantoma care apare în poze

O fotografie făcută în 1919 a făcut înconjurul lumii, dar nu datorită persoanelor imortalizate, ci a unei fantome care a apărut în poză. Fotografia este un portret de grup al plutonului lui Victor Goddard, un militar care a luptat în primul Război Mondial. În poză apare în plus o faţă ştearsă, despre care se presupune că ar fi a lui Freddy Jackson, un mecanic care fusese ucis accidental de o elice a avionului, cu două zile în urmă.

Înmormântarea avusese loc exact în acelaşi loc în care fusese făcută poza. Membrii plutonului au recunoscut cu uşurinţă faţa bărbatului, ba chiar au presupus că acesta nu era conştient că murise şi se prezentase la poza de grup.

Podul Overtoun, locul în care şi câinii se sinucid

Overtoun este un pod arcuit de lângă Milton, Scoţia, construit în 1859. A devenit faimos pentru numărul mare de întâmplări stranii în care câinii s-ar fi sinucis, sărind de pe pod. Incidentele au apărut iniţial în anii ’50 şi ’60, când căţeii, de obicei rasa Collie, săreau brusc în apă, pierzându-şi viaţa. În unele cazuri însă, câinii supravieţuiau, se recuperau, apoi săreau din nou. Ceea ce este însă cu adevărat ciudat este că toţi patrupezii săreau aproape din acelaşi loc.

Unii cred că podul este bântuit şi că acolo se întâlnesc două lumi, cea a viilor şi cea a morţilor. Nu numai câinii au un comportament ciudat pe Overtoun: în 1994, un bărbat şi-a aruncat copilul de pe pod, pretinzând că era antihristul. După aceea, a încercat sa se sinucidă.

James Worson, o dispariţie misterioasă

Pe 3 septembrie 1873, un bărbat numit James Worson a acceptat provocarea de a alerga într-o cursă din oraşul Leamington până în Coventry, pe o distanţă de 32 de kilometri, fiind cunoscut pentru abilităţile sale. Doi prieteni, Hammerson Burns şi Barham Wise, l-au urmat în trăsuri. Îl puteau vedea pe Worson tot timpul, ba chiar acesta se mai întorcea din când în când să schimbe câteva vorbe cu cei doi.

La un moment dat, bărbatul s-a împiedicat, scoţând un ţipăt scurt. “A fost cel mai îngrozitor sunet pe care l-am auzit vreodată”, a spus Wise. În loc să cadă, s-a evaporat însă complet înainte chiar să atingă pământul. Urmele picioarelor sale au rămas imprimate pe sol. De atunci, nu a mai fost niciodată văzut.

Urme de diavol pe acoperiş

În noaptea de 8 spre 9 februarie 1855 şi câteva nopţi mai târziu, după o ninsoare scurtă, au apărut urme ciudate de copite în zăpadă în oraşul Devon. Acestea se întindeau pe o distanţă de mai mult de 160 de kilometri, şi, deşi schimbau din când în când direcţia, erau în linie dreaptă. Surprinzător, urmele au apărut şi pe case, acoperişuri sau ziduri.

Unii localnici au zis chiar că au văzut o creatură cu înfăţişare diavolească prin oraş, apoi s-au înarmat şi au încercat să prindă bestia, fără succes însă. Recent, pe 12 martie 2009, au apărut din nou aceleaşi urme în oraş.

Felicia Felix-Mentor, un zombie la fermă

Ipotetic, Felicia Felix-Mentor a murit în 1907, după o boală subită despre care haitienii spun că o fac cei ce au fost aleşi să devină zombie. În 1936, o femeie îmbrăcată în haine vechi a fost găsită hoinărind pe străzi, căutând o fermă despre care spunea că aparţinea tatălui său. Proprietarii au identificat-o ca fiind Felicia Felix-Mentor, crezută moartă de mult, iar soţul femeii a confirmat acest lucru.

Din cauza stării sale precare de sănătate, a fost trimis la un spital de stat. Unul dintre doctori i-a descries astfel comportamentul: “Crizele sale de râs sunt lipsite de emoţie şi de cele mai multe ori vorbeşte despre ea la persoana a treia. A pierdut complet noţiunea timpului şi este indiferentă la tot ce se întâmplă în jurul ei”.

Chupas, OZN-urile agresive din Brazilia

Chupas sunt obiecte misterioase, asemănătoare cu OZN-urile, care ar fi fost văzute zburând noaptea în pădurile din estul Braziliei. Au fost descrise ca fiind farfurii zburătoare mici, metalice, care zboară pe deasupra copacilor, scoţând un sunet ca al unui frigider sau transformator. Majoritatea oamenilor din acea regiune braziliană sunt săraci, aşa că mergeau noaptea la vânătoare de căprioare.

Pentru a face asta, se căţărau în copaci, aşteptând prada. În aceste momente, localnicii au spus că au zărit chupas. Atunci când erau observate, emiteau o lumină albă, strălucitoare. În loc sa fie însă simple “obiecte neidentificate”, aceste chupas au fost uneori dăunătoare. În unele cazuri, oamenii spun că au fost vânaţi de ele, iar după experienţă au avut dureri zile sau chiar ani întregi. Unii locuitori chiar au murit din această cauză.

Ourang Medan, cargoul olandez fantomă

În februarie 1948, numeroase vase de lângă Indonezia au primit apeluri de urgenţă de la cargoul olandez SS Ourang Medan. Mesajul era: “Toti ofiţerii, inclusiv căpitanul, zac morţi prin cabine şi pe punte. Este posibil ca tot echipajul să fie mort”. Această transmisiune a fost urmat de una în cod morse, indescifrabilă, apoi de încă un mesaj sinistru “Eu mor”. Când primul vas de salvare a ajuns la locul semnalizat, au încercat să contacteze Ourang Medan, fără succes însă. Au fost trimişi câţiva oameni pe vas, iar situaţia de acolo a şocat echipa de salvare.

Toate persoanele de la bord erau moarte, cu ochii deschişi şi îndreptaţi către soare, cu braţele întinse şi cu feţele pe care li se putea citi groaza. Chiar şi câinele echipajului era mort. După ce salvatorii au luat decizia să părăsească vasul şi s-au îndepărtat, Medan a explodat şi s-a scufundat.

Gef, mangusta vorbitoare

În septembrie 1931, membrii familiei Irving- James, Margaret şi fiica Voirrey, de 13 ani, au mărturisit că au auzit zgârieturi persistente şi foşnete în spatele pereţilor de lemn ai fermei. La început au crezut că este un şobolan, dar creatura nevăzută începuse să scoată diverse sunete, uneori de dihor, alteori precum mârâitul unui câine sau plânsetul unui copil.

La scurt timp, creatura a dovedit că poate vorbi, şi s-a prezentat ca fiind Gef, o mangustă, care pretindea că s-a născut în India, în 1852. După spusele fetiţei, singura persoană care a văzut animalul, Gef avea dimensiunile unui şobolan mic, cu blană galbenă şi o coadă mare şi stufoasă.

Mangustă spunea că este “foarte, foarte inteligentă”, “un spirit pământean”, sau “o fantomă în formă de nevastuică”. A explicat chiar la un moment dat: “Sunt foarte ciudat. Am mâini şi picioare, iar dacă m-ai vedea, ai leşina, ai fi pietrificat, mumificat sau transformat într-un munte de sare”. Voirrey Irving, care a murit în 2005, l-a luat pe Gef sub aripa sa şi au devenit prieteni. Într-un interviu dat la maturitate, Voirrey şi-a menţinut mărturia conform căreia Gef nu exista doar în imaginaţia sa.

http://www.2012en.ro/?p=5537

Sursa: MISTERELE LUMII

Minuni ale naturii mai putin cunoscute.

Setea oamenilor de cunoastere, pasiunea pentru explorari si descoperiri, pare sa nu se termine niciodata, de aceea epoca marilor descoperiri s-a transformat intr-o perioada de timp incredibil de lunga, care inca nu a ajuns la final. In acest moment, Pamantul pare sa-si fi deconspirat secretele, astfel incat oamenilor nu le-a mai ramas decat sa mearga mai departe, catre cucerirea spatiului. Insa pana a ajunge in acest punct, numerosi aventurieri si exploratori au infruntat pericolul de dragul cunoasterii. Unul dintre acestia este exploratorul britanic, Ludovico M. Nesbitt, cand in anul 1928, impreuna cu doi italieni, au devenit primii europeni care au “vizitat” ansamblul de vulcani Erta Ale, in cadrul unei excursii temerare care prevedea parcurgerea a aproximativ 640 de kilometri care traversau depresiunea Danakil.
Erta Ale inseamna in limba afar “muntii care fumega” si este in fapt, un ansamblu din cinci vulcani, care formeaza un arc de cerc de 80 de kilometri lungime. In ciuda peisajelor stranii care iti taie respiratia si a jocurilor de culori vii care se infatiseaza in fata ochilor, Nesbitt a ramas insensibil, numind acest loc “un peisaj al terorii”. Reactia sa poate fi explicata prin prisma conditiilor dure pe care exploratorii erau nevoiti sa le infrunte: temperaturi foarte ridicate (aproape 75 de grade Celsius in timpul zilei), un nisip atat de fierbinte incat le ardea talpile prin bocanci si, cel mai probabil, din cauza subtierii rezervelor de apa.
Depresiunea Dankil care adaposteste lantul vulcanic Erta Ale este o zona care intruneste conditiile unuia dintre cele mai dure locuri de pe Pamant : o campie parjolita, cu un continut ridicat de saruri in compozitia solului, care se afla sub nivelul marii. In trecut, aceasta facea parte din Marea Rosie, pana la ridicarea podisului Danakil. In apropiere se afla lacul Karum , care reprezinta printre altele si o sursa substantiala de venit pentru familiie afare din zona, oameni ce traiesc in special din cresterea animalelor si exploatarea si vanzarea sarii din lac. Nu foarte adanc, insa cu un continut ridicat de minerale, lacul se afla la 120 de kilometri sub nivelul marii. Doar pentru o perioada scurta din an, acesta se umfla, iar in jurul lui tasnesc izvoare fierbinti.

Formatiunile tsingy – Madagascar.

Desprinse dintr-un peisaj parca extraterestru, formatiunile calcaroase de pe insula Madagascar nu sunt nici pe departe atat de inofensive precum par in fotografii. Ascutite ca niste pumnale, acestea ating inaltimi de pana la 180 de metri. Orice miscare gresita, poate insemna pentru un temerar o moarte sigura. Desi par sa alcatuiasca un peisaj singuratic, lucrurile nu stau nici pe departe asa. Crocodili care se ascund in grote subterane, perechi de ochi curiosi de lemurieni care supravegheaza ascunsi in frunzisul copacilor… Si aveti grija pe unde calcati! Este suficient sa striviti o singura albina, pentru a fi atacat de un roi intreg, dornic de razbunare.
Platoul Ankarana este un peisaj carstic prin excelenta. Formele bizare ale stancilor se datoreaza ploilor abundente, in medie 1 800 mm precipitatii pe an. Acestea au dizolvat roca moale in varf si solida catre baza, formand creste si piscuri, aproape amenintatoare din cauza ascutimii lor. In interiorul acestui peisaj SF, au luat nastere alte lumi. Calcarul a permis formarea unor canioane adanci care adapostesc la randul lor intinderi verzi de padure formata din baobabi, smochini si palmieri. Apa s-a infiltrat pana in adancime, dand nastere unor grote care expun stalagmite si stalactite ce sfideaza imaginatia, in vreme ce lanturi de tunele si caverne subterane au ramas in mare parte inca neexplorate.
Cu toate acestea, cel mai infricosator si, in acelasi timp, cel mai periculos peisaj se afla la suprafata, chiar in inima insulei si este alcatuit din formatiunile tsingy. Acestea au fost botezate dupa sunetul pe care il scot atunci cand sunt lovite, sunet care aminteste de cel al clopotelor. Bastinasii nu recomanda nimanui aceasta aventura, deoarece pe aceste formatiuni nu este loc sa pui macar un picior pe teren plat. Desigur ca au existat naturalisti si cercetatori care s-au aventurat prin aceste cotloane, insa fie se ratacesc si abandoneaza, fie se retrag imediat ce realizeaza pericolul la care se expun. Ulterior, obisnuiesc sa isi sfatuiasca colegii sa vada formatiunile tsingy din avion, deoarece e mai sigur.

Izvoarele de la Pamukkale – Turcia
Orice calator neavertizat care ajunge in partea asiatica a Turciei, si, mai exact, in zona Pamukkale, va fi surprins sa vada tocmai in acesta zona o intindere mare de gheata. Desigur ca nu a gresit drumul inspre Turcia, trecand prin Antarctica. Cel mai probabil a ajuns la izvoarele de la Pamukkale. Acestea se
prezinta sub forma unor terase albe, mari si valurite, presarate cu ochiuri de apa care reflecta, in acelasi timp, cerul si peretii albi. Proprietatile tamaduitoare ale apelor din zona strabat istoria, pana dincolo de era noastra. In anul 190 i.e.n., Eumenes al II-lea, regele cetatii grecesti Pergam a fondat orasul Hierapolis chiar pe acest platou. Cunoscuta fiind pasiunea romanilor pentru ape termale si bai, orasul a fost inclus in anul 129 i.e.n. in Imperiul Roman si descris ca fiind o statiune balneara. Printre vizitatorii celebri s-au numarat si imparatii romani Adrian si Nero.
Dincolo de proprietatile terapeutice ale apelor termale, aici au fost descoperite doua sanctuare, construite in antiteza. Unul apartine zeului intunericului si al mortii, Hades, iar celalalt, aflat in apropiere, ii este inchinat lui Apollo, zeul soarelui, al muzicii si al medicinei. Amplasarea nu este aleasa intamplator, ci marcheaza ideea de echilibru si compensatie care se aplica in viata umana.
Pamukkale se traduce prin “castel de bumbac”, denumire care se explica perfect, cel putin din punct de vedere vizual. Cu toate acestea, unii localnici sustin ca nu forma stranie a inspirat numele locului, ci faptul ca in trecut bastinasii obisnuiau sa isi usuce bumbacul aici. Tot acest peisaj fantastic format din ziduri, inaltimi, terase si stalactite se intinde pe o distanta de 2,5 kilometri lungime, avand o latime de jumatate de kilometru. Culorea alba in care este zugravita intreaga zona este data de continutul ridicat de var si de minerale dizolvate, care se regaseste in apa din izvoarele vulcanice fierbinti. Aproape tot ce e atins de apa se acopera cu var, iar obiectele scufundate se transforma in piatra in numai cateva zile. Mai departe, apa curgatoare are misiunea de a acoperi in alb si dealurile dimprejur. Straturi succesive s-au suprapus de-a lungul timpului pentru a forma bizarele forme de relief pe care le admiram in prezent.

Lacurile Band-e Amir – Afganistan
Cine ar fi crezut ca tocmai tinuturile aride ale Afganistanului pot adaposti unul dintre cele mai frumoase baraje naturale? Raul Band-e Amir s-a oprit pentru odihna la poalele muntilor Hindukus, locul in care si-a format albia. Si nu numai… contrastele de culoare si de inaltime au dus la formarea unui peisaj fabulos la 3.000 de metri altitudine. Chiar daca o multime de fotografi ar fi indeajuns de motivati pentru a ajunge in aceste locuri, accesul este destul de dificil, intrucat se face doar pe un drum de munte, care are o lungime de 80 de kilometri. Este mai greu de ajuns, dar nu imposibil. La sosire, veti fi rasfatati cu vederea unui peisaj aproape paradisiac: lacuri intinse pe o portiune larga de 11 kilometri, marginite de faleze de calcar si de argila, care se imbina intr-un joc de culori nebunesc, de la alb la rosiatic si de la albastru la cele mai nebanuite nuante de verde. Din lacuri, apa se scurge peste baraje naturale de piatra, urmand trasee diferite, care formeaza o adevarata retea de torente, ce adapostesc la randul lor vegetatie acvatica.
Chiar daca temperaturile ajung in timpul verii pana la 36 de grade C, lacurile sunt tot timpul reci, deoarece sunt improspatate in fiecare an cu apa rezultata din urma topirii ghetarilor. Stralucirea deosebita a lacurilor si varietatea culorilor se datoreaza travertinului, o solutie pe baza de carbonat de calciu adusa de apa care se infiltreaza prin calcar si care se depune pe malurile si in adancul lacurilor sub forma de straturi.

Muntele Galben – China
Fiecare dintre noi a auzit macar o data in viata o remarca de genul “e un taram de basm” ca referire la diverse coltisoare minunate ale planetei noastre. Insa putini dintre noi au ocazia sa vada cu ochii lor un loc care nu este un taram de poveste, ci chiar o poveste in sine… una chinezeasca, cu parfum de filozofie, in acest caz. O vedere care iti taie respiratia, alcatuita din varfuri colturoase care strapung norii, fara a avea nimic infricosator, ci mai degraba, o imagine care te indeamna la reverie. Acesta este Muntele Galben. Cu inaltimi de pana la 1800 de metri, unele piscuri poarta denumiri ce stau sa confirme originile de poveste ale locului: Piscul Florii de Lotus, Culmea Stralucirii sau Piscul Capitalei Ceresti sunt numai trei dintre cele 72 de piscuri care alcatuiesc Muntele Galben. Formate din granit cristalizat din roca topita, aceste stanci au fost modelate de-a lungul timpului de natura, aceeasi care le-a inzestrat si cu o frumusete stranie.
ocmai frumusetea unica a peisajului a reprezentat muza suprema pentru generatii de artisti chinezi, care nu s-au mai saturat sa redea si sa surprinda salbaticia si candoarea acestui loc. Tot artistii chinezi au fost cei care au stabilit “Cele patru frumuseti supreme ale muntelui”: rocile si culmile muntoase, pinii care impodobesc muntii, unii avand peste 1000 de ani vechime, izvoarele fierbinti cu temperaturi constante de 42 de grade C tot timpul anului, si in final, marea de nori care formeaza cununa muntilor in care isi ascund varfurile. Muntele Galben este deschis celor care doresc sa-i simta frumusetea si maretia. Potecile marcate conduc calatorii catre temple, castele, lacuri, stanci bizare, insa unele trasee sunt recomandate numai profesionistilor.
n China, se spune ca fiecare chinez trebuie sa urce macar o data pe Muntele Galben, care nu face parte insa din Cei Cinci Munti Sacri. Cu toate acestea, un calator din perioda medievala, Xu Xiake, a reusit sa descrie admirabil in cuvinte situatia: “Intorcandu-te de la Cei Cinci Munti Sacri, nu-ti mai doresti sa vezi munti obisnuiti; intorcandu-te de la Muntele Galben, nu-ti mai doresti sa vezi Cei Cinci Munti Sacri”.

Sursa: Fata nevazuta a lumii….