Mănăstirea “Dintr-un lemn” adăposteşte icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului

Într-o zonă împădurită, aproape de Râmnicu-Vâlcea, se află unul dintre cele mai vechi şi mai valoroase lăcaşuri de cult din ţară.

Cea mai veche mărturie despre mănăstire a fost consemnată în scris de diaconul Paul de Alep, care l-a însoţit pe Patriarhul Macarie al Antiohiei în călătoriile acestuia prin Ţările Româneşti între anii 1653-1658.

Potrivit unei vechi tradiţii locale, mănăstirea a fost construită din trunchiul unui singur stejar secular, în scorbura căruia a fost găsită icoana Maicii Domnului, în primele decenii ale secolului al XVI-lea, de aici purtând numele “Dintr-un Lemn”.

Mitropolitul Neofit Cretanul, cercetând mănăstirea la 29 iulie 1745 scria: un cioban cu numele Radu, în timpul lui Alexandru Vodă (1568-1577), a visat Icona Maicii Domnului despre care aminteşte Paul de Alep şi, tâind stejarul în care a fost găsită icoana, a făcut din lemnul lui o bisericuţă, numită din această pricina “Dintr-un Lemn”.

Cam acelaşi lucru îl afirma în anul 1842 şi poetul Grigore Alexandrescu. Existenţa stejarilor seculari, precum şi a icoanei, se constituie astăzi în probe de necontestat pentru adevărurile consacrate în legendă.

Construită chiar pe locul stejarului purtător de icoană, după toate probabilităţile pe la mijlocul secolului al XVI-lea, bisericuţa din lemn este lucrată din bârne groase, încheiate în coadă de rândunică.

Legendele apariţiei şi construirii aşezământului monahal sunt o parte din adevăr, însă prima menţiune documentară apare la 20 aprilie 1635. O mărturie importantă scrisă este a lui Matei Basarab din 27 noiembrie 1640 la ridicarea bisericii din piatră. Acesta nota că a zidit mănăstirea “de isnoavă de’ntemei”, înşirând mănăstirile pe care le-a întemeiat.

Pisania bisericii de piatră, care datează din 1715, pomelnicul mănăstirii din 1804 făcut după cel din 1715, confirmă că documentul din 1640 a lui Matei Basarab este real şi că biserica de zid este construită de acesta.

Are o formă dreptunghiulară, cu absida altarului decroşată, cu o lungime totală de 13 metri, o lăţime de 5.50 metri şi o înălţime de aproximativ 4 metri. Este înconjurată la exterior de un brâu în torsadă, săpat în grosimea lemnului, cu un pridvor deschis, fără turlă.

Iconostasul, sculptat în lemn de tei, în anul 1814, este o veritabilă operă de artă ca şi multe din icoanele de lemn ce împodobesc bisericuţa în interior.

• Icoana din inima stejarului

Despre când şi unde a fost pictată icoana, părerile sunt împărţite. Profesorul Andrei Grabor de la Universitatea din Strasbourg, spunea că ar fi fost pictată în secolul IV la mănăstirea Theothokos din Grecia după modelul aparţinând apostolului Luca, cel care a pictat-o prima oară pe Fecioara Maria.

Profesorul I.D.Ștefănescu nu împărtăşeşte ideea lui Andrei Grabor, afirmând că icoana ar fi fost pictată la Bizanţ sau la Muntele Athos, folosindu-se un model mai vechi de pe la jumătatea secolului XVI şi se pare că este ipoteza cea mai plauzibilă. Modul în care a ajuns pe aceste meleaguri nu este cunoscut.

Icoana Maicii Domnului de care este legată existenţa acestui sfânt aşezământ monahal, este păstrată cu multă veneraţie în biserica mare.

Ea are dimensiuni impresionante, fiind înaltă de 1,50 m şi lată de 1,10 m. Primul document în care apare numele aşezământului monahal de aici poartă data de 20 aprilie 1635.

În lume mai există încă trei icoane asemănătoare: la Moscova, la Istanbul şi la Ierusalim.

Biserica de azi prezinta în linii generale arhitectura lui Matei Basarab. Din punct de vedere architectonic, biserica de zid este în plan triconc, cu altar octogonal, iar pronaosul se termină cu un pridvor pe stâlpi.

În 1715, Ştefan Cantacuzino restaurează în intregime clopotniţa mănăstirii, situată la intrarea în incinta principală şi Casa Domnească.

Pe lângă icoana Sfintei Fecioare, de care este legat trecutul mănăstirii, se păstrează cele două policandre de la Şerban Cantacuzino şi doamna Marica Brâncoveanu, cele trei icoane mari împărăteşti, precum şi alte 36 de icoane mai mici zugrăvite între anii 1833-1840 de Gheorghe Gherontie de la Hurezi.

După restaurarea din 1938-1940, făcută de Ministerul Aerului şi Marinei, acest ansamblu monahal a devenit în mod simbolic altar de închinare pentru aviatori şi marinari.

Icoana a suferit un proces de restaurare incorect în anul 2003, drept pentru care, Mihaela Nacu, coordonator profesional al Secţiei de restaurare pictură pe lemn în Muzeul Naţional de Artă al României, a continuat restaurarea icoanei. Icoana a fost reexpusă în mănăstire în data de 15 noiembrie 2008.

Pentru prima dată în România, s-a hotărât protejarea icoanei de factorii de microclimat, umiditate excesivă, variaţii mari de umiditate şi alti factori de degradare prin montarea acesteia într-o vitrină concepută special pentru ea, de către o firmă italiană care a proiectat un sistem similar şi pentru “Mona Lisa” lui Leonardo da Vinci şi alte muzee importante din lume.

• Icoana cu două feţe: Maica Domnului şi Judecata de Apoi

Prin voia şi cu binecuvăntarea PS Gherasim Cristea al Râmnicului, s-a scos ferecătura de argint, ataşată icoanei la anul 1813, de o familie din Bucureşti, şi pe partea anterioară s-a mai descoperit o icoană, şi anume Judecata de Apoi.

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul are două feţe, pe spatele ei, pe acelaşi lemn, fiind zugravită scena cu Judecata de Apoi. Se crede că autorul poartă numele “Damaschin”.

Dacă Judecata de apoi are date convingătoare pentru zona de cultură sârbească, înfăţişarea Maicii Domnului corespunde tehnicii de execuţie specifică unui atelier bizantin, unui pictor care a folosit un model cu o particularitate iconografică pe care o găsim la Constantinopol, pictată potrivit tradiţiei de către evanghelistul Luca. Este vorba de scrisul în greacă de pe veşmântul Maicii Domnului, fragment din Psalmul 44, care apare ca influenţă a poeziei liturgice în pictura paleologă.

Mânăstirea Dintr-un Lemn este un aşezământ monahal din comuna Frânceşti, la aproximativ 25 de kilometri sud de municipiul Râmnicu Vâlcea şi 5 km de oraşul Băbeni, Vâlcea.

Mănăstirea poarta hramul Naşterea Maicii Domnului. Se spune că aici s-au înfăptuit o mulţime de minuni.

Aceste locuri binecuvântate sunt foarte căutate de turişti, pentru frumuseţea lor, culoarea şi liniştea răcoroasă care le învăluie. Mii de pelerini ajung aici din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii şi se închină la icoana Preacuratei, cea descoperită în inima bătrânului stejar. Călugării o mai numesc „Maica Domnului care îţi arată drumul.

Sursa: http://www.financiarul.ro

Icoana Maicii Domnului „sfătuitoarea”

Icoana Maicii Domnului „sfătuitoarea” este numită astfel deoarece în aceasta sunt reprezentați Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și Sfântul Ierarh Nicolae al Mirelor sfătuindu-l pe paraclisierul Gheorghe.

Icoana Maicii Domnului „sfătuitoarea” este numită astfel deoarece în aceasta sunt reprezentați Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și Sfântul Ierarh Nicolae al Mirelor sfătuindu-l pe paraclisierul Gheorghe.

Acest eveniment a avut loc la scurt timp după apariția Icoanei Maicii Domnului din Tikhvin în 1383, când Preasfânta Născătoare de Dumnezeu însăși a poruncit paraclisierului Gheorghe să înlocuiască crucea de metal de pe Biserica nou-construită în cinstea ei la Tikhvin, cu una din lemn.

Pe locul acestei viziuni a fost construită un paraclis în cinstea Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni. Paraclisul a ars de mai multe ori (prima dată în 1390, în același timp cu Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Tikhvin).

În 1515 a fost construită o biserică de lemn, și s-a fondat o mănăstire în cinstea acestei Sfinte Icoane.

Sursa: http://www.doxologia.ro

Iisus Hristos, Zamolxe şi dacii

Autor: Ionel Grama

In articolul Slujbă pentru Zamolxe, publicat în nr. 8/2010 al revistei Lumea misterelor, am citat din lucrarea Doctrina de sorginte zamolxiană a lui Iisus, a dl prof. dr. Constantin Miu. Intrucît afirmaţiile respective au trezit un mare interes, am luat legătura cu autorul şi am obţinut acordul Domniei Sale pentru a prezenta întregul studiu. Dată fiind însă întinderea materialului, acesta va fi publicat fragmentat, în cîteva numere consecutive.

Scurtă prezentare a autorului
Dl. prof. dr. Constantin Miu s-a născut la data de 7 ianuarie 1957, în Medgidia, este absolvent al Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava (1982), profesor titular de limba şi literatura română la Liceul Teoretic din oraşul natal. A obţinut masteratul în Teologie – „Ecole du Maître” – Geneva (între 1992 şi 1994), cu teza Les Dons du Saint Espirit, titlul de doctor în filologie la Universitatea „Al. I Cuza” din Iaşi, în 2001, cu teza Poezia religioasă a lui V. Voiculescu. Dl prof. dr. Constantin Miu a ţinut peste 28 de conferinţe pe diferite teme, fiind autorul a
650 de eseuri, poezii, cronici literare, comentarii şi sinteze, publicate în peste 23 de reviste. A scris 31 de cărţi, publicate la diferite edituri, este colaborator al unor emisiuni de radio şi televiziune şi a primit 18 premii şi recunoaşteri naţionale şi internaţionale.
A existat Iisus Hristos?
Pornind de la un articol publicat pe internet (http://www.razboiulnevazut.com/iisus-marele-initiat-din-dacia.html), unde se acreditează ideea (susţinută pe baza unei documentaţii riguroase) că Iisus ar fi „Marele Iniţiat din Dacia”, vom aduce şi noi alte argumente, „teza” noastră fiind centrată pe doctrina de sorginte zamolxiană a lui Iisus.
Mai întîi, se cuvine să amintim consideraţiile în legătură cu atestarea documentară a existenţei lui Iisus: „Numeroase voci, uneori avizate, alteori neavizate, se pronunţă că Iisus Hristos nu a existat ca personaj istoric, fiind doar o născocire evreiască. Ateii mai moderaţi şi cu puţină ştiinţă de carte susţin faptul că inexistenţa unui Iisus istoric este susţinută de cvasitotala lipsă a informaţiilor despre persoana sa în documentele istorice ale vremii (în afara Evangheliilor, a căror existenţă nu o pot contesta). Noi spunem că nici unii, nici ceilalţi nu au dreptate. Avem anumite rezerve în a crede că evreii se tem atît de mult de o «născocire» şi mai ales o născocire de-a lor, cu care ar trebui sa fie mîndri. Avem rezerve în a crede şi faptul că Iisus lipseşte cu desăvîrşire din literatura vremii, deoarece există o sumedenie de autori care-l menţionează foarte clar ca personaj istoric. Acest lucru îl fac pînă şi evreii, acuzîndu-l însă de vrăjitorie. O tradiţie din secolul I sau II îl menţionează pe «Yeshu», care «practica vrăjitoria şi uimea Israelul» (cf. Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol. II, p. 305, ediţia 1992). Apoi, avem mărturia lui Flavius Josephus, istoric roman de naţionalitate evreiască. El afirma că în acea epocă trăia un om pe nume Iisus, care avea o purtare foarte bună şi virtuţi puternice. (cf. J. Duquesne, Iisus, Editura Humanitas, 1995, p. 245). Mai mult, el este pomenit şi de către cei mai înverşunaţi duşmani ai creştinismului, romanii. Tacitus, de exemplu, ne confirmă faptul că Iisus a fost condamnat la moarte în vremea cînd guvernator al Palestinei era Pontius Pilat (Anale, 15, 44). Alte mărturii în legătură cu Iisus le avem de la Pliniu cel Tînăr (Scrisori, 10, 96) şi Suetonius (Viaţa lui Claudius, 25,4). Să nu mai punem la socoteală faptul că o «născocire evreiască» nu putea beneficia de «acte în regulă» ale condamnării sale la moarte. Acest document există, dar şi altele, precum Mărturia păgînului Lentullus, proconsul al Tyrului şi Sydonului în vremea împă­­ratului roman Tiberius; Epistola femeii lui Pilat, pe numele său Procula, adresată prietenei sale Pulvia, în care se relatează despre ultimele evenimente din viaţa lui Iisus, şi alte patru epistole ale lui Pilat către împăratul Romei. Atîta zarvă pentru o «născocire evreiască»?… Ne îndoim în mod serios. Urmărind atît relatările istorice despre Iisus, cît şi cele evanghelice, avem anumite rezerve în a crede că Iisus ar fi fost evreu, aşa cum afirma M. Eliade, şi că divinitatea căreia i se închina el şi o numea Tată era Yahwe al evreilor.”
Cărui neam i-a aparţinut Iisus?
In subcapitolul Caracterele tipologico-raseologice ale lui Iisus, cel care semnează, din păcate, cu pseudonimul „Zamolxe” încearcă să demonstreze ideea că Iisus ar încarna tipul uman carpato-danubian. Iată care sînt argumentele: „Beneficiem de două descrieri amănunţite ale lui Iisus: una a lui Lentullus, funcţionar roman în regiunea Tyr şi Sydon, şi cealaltă a gu­vernatorului Iudeii, Pontius Pillat, ambele adresate împăratului de la Roma. Să-i dăm cuvîntul lui Lentullus, care ne spune: «(Iisus) este de o statură mijlocie şi de o frumuseţe fără seamăn, uimitoare, şi seamănă cu mama lui, care este cea mai frumoasă femeie din lume. Părul lui este ca aluna coaptă şi îi cade pînă la umeri, se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul locuitorilor din Nazareth. Fruntea lui este lată, exprimînd inocenţă şi linişte. Nicio pată sau zbîrcitură nu se vede pe faţa lui rumenă. Nasul drept, buzele subţiri, expresia nobilă nu arată niciun argument pentru vreo critică logică, iar barba lui bogată şi de aceeaşi culoare cu părul este lungă şi se desparte în două pe la mijloc. Ochii sînt albaştri-vineţii, blînzi şi senini» (diacon Gheorghe Băbuţ, Vămile Văzduhului, Istoria despre Hristos, Documente istorice, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1993, p. 116).
De altfel, în majoritatea icoanelor creştine, mai vechi sau mai noi, Fecioara Maria este înfăţişată cu acelaşi păr şaten, ochi albaştri, piele deschisă la culoare… Prin urmare, nimic din caracterele tipologico-rasiale ale evreilor. Faptul este dovedit şi de afirmaţia lui Pontiu Pilat: «Trecînd într-o zi pe lîngă lacul ce se cheamă Siloam, am văzut acolo mare mulţime de popor, iar în mijlocul ei pe un tînăr… Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ceea ce puţin mă aşteptam să văd, atît de mare era deosebirea dintre el şi ascultătorii lui… El părea a fi cam de vreo 30 de ani. N-am văzut în viaţa mea o privire atît de senină şi de dulce, un contrast mai izbitor decît între el şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele încruntate» (ibidem, p. 121). Urmărind relatările celor două oficialităţi romane, tragem concluzia că Iisus nu era evreu! Dar cărui neam putea aparţine el? Ne lămuresc în această privinţă Eugen Delcea şi Paul Lazăr Tonciulescu, care, vorbind despre tărtărienii plecaţi spre Sumer din «Ţara Soarelui Răsare» (Dacia), spun că, sumerienii, «în acord cu prezumţiile sumerologilor», aveau ochii mari, buzele sub­ţiri, nasul drept sau puţin acvilin şi pielea albă, fiind de tip brahicefal (cu fruntea lată) – descriere ce se potriveşte perfect tipului uman geto-dacic. La acesta se adaugă portul bărbii lungi şi al pletelor (Eugen Delcea/ Paul Lazăr Tonciulescu, Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, Editura Obiectiv, Craiova, vol. I, p. 63). Iar I. I. Russu completează: «…Dacii erau aşa cum este aproape în totalitate poporul român, iar brahicefalii europoizi (a se înţelege tărtărienii – n.n.), cuceritori ai Sumerului la mijlocul secolului al IV-lea, nu puteau fi decît cu părul castaniu» (ibidem, p. 64). Prin urmare, după caracteristicile tipologice, Iisus se încadrează tipului uman carpato-dunărean şi nicidecum tipului semitic!”
Asemănări bizare
In cartea sa Piramida ocultă, Cristian Crăiţă rezumă legenda Geme­nilor Divini Zamolxis. Intre aceasta şi „istoria” lui Iisus Cristos pot fi sesizate cu uşurinţă numeroase similitudini. Iată care sînt acestea:
- Mama Gemenilor Divini, Zamolxis, se numea (Fecioara) Maria, ca şi mama lui Hristos. La naşterea Copiilor Cereşti au venit, dinspre Marea Neagră, adică de la Răsărit, trei magi cu daruri, aşa cum au venit, tot de la Răsărit, la naşterea lui Iisus;
- Regele scit Erete a vrut să-i ucidă pe pruncii Apollon şi Artemis, întocmai cum regele Irod a vrut să-l omoare pe pruncul Iisus. Ca să scape de persecuţiile lui Erete, Aisepios (tatăl adoptiv al Copiilor Cereşti), şi soţia lui, împreună cu pruncii, au fugit la Cabesos, iar Iosif, mama şi copilul, în Egipt;
- Tinerii zei traco-daci au participat la Canonia („nunta”, conform românescului cununie), iar Hristos a fost invitat la nunta de la Cana;
- In graiul traco-dac, condu­cătorului unui ţinut i se spunea
PILEAT („nobil”, „stăpîn”), iar guver­natorul roman în timpul căruia a fost răstignit Hristos a fost Pilat din Pont;
- Inainte de a fi ucis, Apollon s-a retras în crîngul AKES-SAMENOS („Grădina Sfîntă”), iar Iisus în grădina Ghetsimani;
- Cea care l-a uns cu mir pe Apollon se numea Modula, iar cea care l-a miruit pe Iisus a fost Maria din Magdala;
- Pe o gemă tracică, Apollon (cu supranumele de OR-PHEOS – „Cel Jelit”) apare crucificat ca şi Hristos, în iconografia creştină;
- Iisus a fost crucificat pe dealul Golgota, care înseamnă „Locul Căpăţînii” iar zeul trac a fost ucis pe colina ARGE-DAVA (jud. Giurgiu), „Locul Capului”, „Căpăţîna”. Cel care l-a adus acasă pe Apollon ucis a fost tatăl adoptiv, AISEPIOS, nobil din ţinutul AURUMETTI (Ialomiţa); cel care a luat trupul lui Iisus de pe cruce şi l-a pus în mormînt a fost un om bogat din Arimateea, cu numele de Iosif;
- Naşterea Gemenilor Divini a fost prorocită de Orpheus, căruia i s-a mai spus şi Ion „Magnificul”; profetul care i-a pregătit Calea lui Iisus a fost Ioan Botezătorul. Lui Orpheus i-au tăiat capul MANAIDES („Dansatoarele”), pe timpul marii preotese SALONAI, iar Sfîntului Ioan Botezătorul i s-a tăiat capul în urma unui dans al Salomeei;
- Primii patru apostoli ai lui Iisus au fost: Simon, zis Petru, Andrei, Iacov şi Ioan, iar primii patru „ucenici/apostoli” ai lui Apollon au fost Asanum, zis Petrae, Andar, Iacchus şi Ion, care erau fraţi de lapte ai zeului. Ultimul apostol al lui Hristos a fost Pavel din Tars, iar cel care a reabilitat cultul zamolxian a fost Boerebuistas, căruia poporul i-a zis şi PAVEL TER („Cel mai mare împărat de pe pămînt);
- Ca şi zeul trac, Hristos a înviat şi s-a înălţat la cer.
Zamolxe sau Iisus?
In legătură cu moartea şi învierea lui Zamolxis, avem mărturia lui Herodot: „Deoarece tracii trăiau în cumplită sărăcie şi erau lipsiţi de învăţătură, acest Zamolxe, întrucît trăise printre eleni, îndeosebi în preajma lui Pitagora, omul cel mai înţelept al Helladei, cunoscînd astfel modul de viaţă ionian şi nişte moravuri mai de soi decît cele din Tracia, a cerut să i se clădească o sală de primire, unde le oferea ospeţe cetăţenilor de vază; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii săi, nici urmaşii lor nu vor muri vreodată, ci numai se vor muta într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile. In tot acest răstimp, cît îşi găzduia oaspeţii, vorbindu-le astfel, poruncise să i se facă o locuinţă subterană. Cînd locuinţa a fost gata, el a dispărut dintre traci, coborînd în adîncimea încăperilor subterane, unde a stat ascuns trei ani. Tracii l-au regretat şi l-au bocit ca pe un mort. Dar în al patrulea an a apărut iarăşi dinaintea tracilor, făcîndu-i astfel să creadă tot ce le spunea. Iată ce istorisesc helenii că ar fi făcut. Intrucît îl priveşte pe Zamolxe, ca şi locuinţa lui de sub pămînt, eu nici nu tăgăduiesc toate cîte s-au spus, nici nu le cred însă prea mult. Cred totuşi că acesta a trăit mult înainte de Pitagora” (Herodot, Istorii, IV, 95-96).
- Lui Apollon i s-a mai spus şi CHAR-YSTOS („Fiul Cerului”), iar lui Iisus – Hristos.
- Cei doi Zamolxis le-au lăsat traco-dacilor un NOF DIADIS (un „nou testament”), iar cartea sacră a creştinilor este tot Noul Testament. Un trib dacic se numea CRESTONAI, etnonim ce aminteşte de creştini.
- Iisus Hristos este cunoscut din vechile scrieri creştine („Noul Testament”) drept „Fiul Domnului”. Zamolxe era numit de geto-daci AIZUS, adică „Fiul”! (Apud Cristian Crăiţă, Piramida ocultă, Editura Obiectiv, Craiova, 2007, p. 30-31). De reţinut că AIZUS se citeşte „Ezus”. Comparînd numele cu ebraicul „Jesus”, frecvent întîlnit chiar înainte de naşterea lui Iisus Hristos (Jesus, citit „Gisus”, ca în engleză), se poate concluziona că Iisus - Jesus era un vechi nume ebraic frecvent întîlnit. Se pare că a fost preluat de la proto-geţi, tocmai pentru semnificaţia lui divină!
(Va urma)

http://www.lumeamisterelor.com/