În satul Ma’lula din Siria, singurul loc unde se vorbeşte aramaica. Creştini şi musulmani vindecaţi de Sfânta Tecla

Originea celor mai multe aşezăminte de cult din cuprinsul Patriarhiei Antiohiei datează din secolul al IV-lea. Una dintre mănăstirile reprezentative din Siria este cea dedicată Sfintei Tecla. Aşezământul mănăstiresc "Sfânta Tecla" se află în Ma'lula, singura zonă din lume în care se mai vorbeşte încă limba aramaică, limba pe care a vorbit-o şi Iisus Hristos.

Ansamblul mănăstiresc "Sfânta Tecla" (Mar Taqla) se află în satul Ma'lula, în nordul Damascului, la 65 de kilometri şi la o altitudine de 1.600 m. Satul este izolat de versanţi naturali, fapt ce a favorizat păstrarea credinţei creştine de-a lungul timpului, precum şi a dialectului local, al limbii aramaice. Această mănăstire este unul dintre locurile de pelerinaj cele mai frecventate atât de sirieni, cât şi de străini, fie ei creştini sau musulmani.

Numele "ma'lula" înseamnă în limba aramaică "intrare", marcând faptul că acest mic sat se află poziţionat la deschiderea unei trecători înguste printre versanţii munţilor Qalamoun. Această localitate este atestată documentar din timpul ocupaţiei romane, în apropiere găsindu-se ruinele unui templu roman. Tot aici sunt şi urme ale perioadei elenistice, în peşterile din regiune fiind descoperite numeroase arcade, morminte şi sculpturi ce amintesc de această perioadă. În Ma'lula se găsesc numeroase biserici, însă, din păcate, multe dintre acestea sunt în ruină: Sfântul Nicolae, Sfântul Sava, Sfântul Apostol Toma, Sfinţii Cosma şi Damian, Sfântul Gheorghe şi altele. În apropierea acestui sat se află şi mănăstirea greco-catolică dedicată Sfinţilor Serghie şi Vah, cunoscută ca şi "Dayir Mar Sarkis", iar în partea de nord a acestei localităţi se află Ansamblul mănăstiresc grec-ortodox al Sfintei Tecla. Ambele mănăstiri au fost unite până în 1724, când a apărut Uniaţia (unirea unei părţi a ortodocşilor cu romano-catolicii şi apariţia Bisericii Greco-Catolice) şi separarea greco-catolicilor de Ortodoxie.

Peştera s-a deschis la rugăciunea sfintei

După cum aflăm din tradiţie, Sfânta Tecla provenea dintr-o familie de nobili păgâni din regiunea Iconia. Dorind să ducă o viaţă creştinească, pe când avea doar optsprezece ani, Sfânta Tecla a rupt logodna cu un tânăr păgân, pe care tatăl său i-o impusese, şi a fugit de acasă. Dorind ca să o prindă şi să o aducă înapoi sau să o dea pe mâna autorităţilor pentru că îl dezonorase, tatăl său a trimis după ea soldaţi romani ca să o prindă. După cum aflăm din legendă, ea străbătuse deja doi versanţi din lanţul muntos Qalamoun, când soldaţii erau aproape de a o prinde. Ajungând în această zonă, unde nu mai putea trece muntele, sfânta s-a oprit şi s-a rugat pentru a primi milă de la Dumnezeu, iar în acel moment muntele s-a separat în chip miraculos, permiţându-i să scape de urmăritori şi să ajungă în peştera în care îşi va petrece restul vieţii.

Femeile însărcinate au mare evlavie la Sfânta Tecla

În peşteră, Sfânta Tecla a descoperit un izvor ce i-a oferit apa necesară pentru a putea trăi, izvor ale cărui ape sunt de atunci vindecătoare. Mulţi paralitici şi-au găsit vindecarea, precum şi cei bolnavi de reumatism şi infertilitate. Sfânta a trăit tot restul vieţii sale în această peşteră, vindecând pe cei bolnavi şi propovăduind credinţa creştină. S-a săvârşit la 90 de ani, fiind pomenită în calendarul ortodox la 25 septembrie. Sfânta este adorată în întreaga creştinătate, iar prestigiul acestei mănăstiri este la fel de cunoscut ca şi cel al Mănăstirii Maicii Domnului din Saydnaya (unde se află o icoană a Fecioarei Maria pictată de Sfântul Apostol Luca). Familiile de pelerini sunt cazate în aşezământul special amenajat, ce aparţine de mănăstire, însă, în trecut, mulţi pelerini veneau şi dormeau în peştera sfintei aşteptând răsăritul soarelui şi participarea la Sfânta Liturghie, pentru a se împărtăşi şi a gusta apoi din apa sfinţită a izvorului din peşteră. Conform tradiţiei, dacă o femeie însărcinată vine pentru a cere ajutorul sfintei, trebuie ca ea să mănânce o bucăţică din fitilul ce a fost înmuiat în uleiul ce se află la candela care arde permanent în peşteră. Cei care sunt prea bolnavi şi nu pot ajunge la peşteră îi roagă pe cei apropiaţi să vină şi să se roage pentru ei la mormântul sfintei să le aducă din apa sfinţită.

Şi musulmanii o cinstesc

În Siria, mulţi dintre musulmani au evlavie la sfinţi şi îi cinstesc ca atare. Astfel că, în ciuda faptului că Islamul s-a răspândit în regiune devenind religia majoritară, cei ce locuiesc în aceste zone şi-au păstrat credinţa în Sfânta Tecla, fapt ce a ajutat la supravieţuirea şi creşterea prosperităţii mănăstirii. Trebuie să menţionăm că multe dintre rugăciunile adresate Sfintei Tecla, în peştera ei, sunt precedate de recitări a unor pasaje din Coran. Ca răspuns la aceste rugăminţi, multe cupluri musulmane cu probleme de infertilitate au fost binecuvântate cu copii. Câteva dintre aceste cupluri, pentru a-i mulţumi sfintei pentru minunea săvârşită, şi-au botezat mult-doritul copil în credinţa creştin-ortodoxă.

Pelerinii sunt bine primiţi oricând

Mănăstirea "Sfânta Tecla" depinde direct de Patriarhia Antiohiei şi este administrată de maica stareţă Pelaghia Sayyaf, ce are în subordine şapte măicuţe. Ca în orice mănăstire ortodoxă, viaţa zilnică a maicilor are ca punct central rugăciunea. Fiecare măicuţă se roagă în chilia ei în fiecare zi, iar de trei ori pe săptămână (miercuri, vineri şi duminică) se săvârşeşte Sfânta Liturghie de către unul din preoţii rânduiţi: aici slujesc doi preoţi ieşiţi la pensie, foarte bucuroşi când mai vine altcineva să slujească cu ei. Deoarece Mănăstirea "Sfânta Tecla" este un loc renumit de pelerinaj, măicuţele sunt întotdeauna pregătite să primească grupuri de turişti şi pelerini şi să le explice despre istoria mănăstirii, dar şi despre viaţa şi minunile Sfintei Tecla. Iar după tradiţie, maica ce are cea mai multă experienţă (cea mai bătrână) este cea care are grijă de peştera Sfintei Tecla şi îi ghidează pe pelerini în interiorul acesteia.

Pe lângă aceste îndatoriri, măicuţele se ocupă şi cu practicarea diferitelor munci fizice: cos şi brodează icoane pe pânză, fac cruciuliţe şi alte obiecte de colportaj, decorează icoane cu perle, cultivă pământurile aferente mănăstirii. Iar de când maica Pelaghia a devenit stareţă, a fost deschis aici şi un mic orfelinat în care se găsesc circa 30 fete cu vârste cuprinse între câteva luni şi 18 ani.

Locul care păstrează limba aramaică

Regiunea Qalamoun a fost încreştinată în totalitate în secolul al IV-lea, când aici s-au înfiinţat primele aşezăminte monahale. La Ma'lula sunt păstrate documente din secolul al IV-lea care atestă existenţa unei vieţi monahale în acete ţinuturi. În secolul al VII-lea au venit musulmanii, iar răspândirea acestora în aceste ţinuturi s-a definitivat spre sfârşitul secolului al IX-lea. Cu toate acestea, au fost mai multe sate care au rezistat ofensivei musulmane până în secolul al XVI-lea, iar câteva dintre acestea sunt şi astăzi majoritar creştine: Saydnaya, al-Maâarra şi Ma'lula.

Rezistenţa acestor sate în faţa cuceririi musulmane s-a datorat şi păstrării identităţii culturale strămoşeşti evocată de păstrarea limbii aramaice ce încă se mai vorbeşte şi astăzi în aceste sate. Limba aramaică era cea mai răspândită limbă vorbită în toate aceste ţinuturi la venirea Islamului, fiind limba oficială a acestor regiuni; însă începând cu secolul al VII-lea a fost înlocuită încetul cu încetul cu limba arabă. Ma'lula este renumită pentru conservarea şi păstrarea acestei limbi. Prin intermediul locuitorilor de aici, mulţi dintre lingviştii europeni au venit şi au făcut cercetări ce le-au elucidat mai multe dintre trăsăturile limbii vorbite de însuşi Mântuitorul nostru, Iisus Hristos. Totuşi, deşi limba aramaică este vorbită atât de creştinii, cât şi de mulmanii ce trăiesc acum în cele trei sate de lângă Ma'lula (Jiba'din, al-Sarkha şi Ma'lula), aceştia nu scriu şi nu citesc nimic în aceasta, ci folosesc limba arabă în scris. Acest fapt ar duce la moartea acestei limbi, iar în acest sens profesorul George Ruskhalah, împreună cu guvernul sirian, a înfiinţat în anul 2006 un departament în cadrul Universităţii din Damasc ce are în vedere studierea sistematică a acestei limbi, precum şi pregătirea unor vorbitori care să păstreze vie această limbă de o importanţă covârşitoare atât pentru istoria Orientului Mijlociu, cât şi pentru întreaga lume.

Sursa: http://ziarullumina.ro

MISTERIOSUL manuscris al Arhanghelului Gabriel dă creştinismul peste cap

Un manuscris vechi, găsit într-un sit arheologic din Iordania, dă creştinismul peste cap, deoarece prezintă nişte informaţii care ar lua din importanta pe care o atribuim învierii lui Iisus Hristos.

• 

 Manuscrisul este scris în limba ebraică pe o tabletă din piatră, cu cerneală, nefiind cioplit aşa cum te-ai fi aşteptat.

Informaţiile de acolo, care sunt descifrabile în proporţie de 50%, şi ar fi fost cuvintele Arhanghelului Gabriel prezintă o informaţie care cutremură bazele creştinismului. Se pare că pe vremea celui de-al doilea templu evreiesc, cu câteva sute de ani înainte de a se fi născut Iisus Hristos, cineva a înviat după trei zile.

Într-unul dintre rândurile care se mai pot citi scrie clar "Şi în trei zile vei învia!" Astfel, a apărut teoria controversată că a mai existat un Mântuitor înaintea lui Iisus, care s-a ridicat din mormânt după trei zile.

Documentul controversat, care a fost expus la Muzeul Israel din Ierusalim, pune la încercare credinţa şi mai ales curiozitatea cercetătorilor, care încearcă să dea de cap întregului mesaj pentru a determina cu exactitate la ce se referă şi cum de se vorbeşte, cu atât timp înainte, de o înviere care are loc la trei zile după moarte.

Tableta a fost găsită în urmă cu 13 ani şi la începutul ei scrie "Eu sunt Gabriel", de unde s-a concluzionat că aceasta conţine profeţia Arhanghelului cu acest nume.

Sursa:  Libertatea.ro 

Focul Sfânt de la Ierusalim, MINUNEA care se întâmplă în FIECARE AN în Biserica Ortodoxă! LUMINA DIN CER APRINDE LUMÂNĂRILE!

Minunea Sfintei Lumini are loc în fiecare an în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, în timpul slujbei de vecernie ce are loc în Sâmbăta Mare, ziua dinaintea Paştelui orthodox. Nu există nici o explicaţie a minunii a Focului Sfânt care aprinde lumânările credincioşilor de peste 1200 de ani.

• 

În ciuda tuturor paznicilor, lumânările se aprind

Două evenimente neliturgice preced celebrarea ritului Luminii Sfinte din Marea Sâmbătă.
Primul, perchiziţionarea Sfântului Mormânt, durează o oră şi are ca scop îndepărtarea oricărei surse de foc din interiorul lui. Percheziţia implică trei inspecţii separate care încep la ora 10.00 şi este condusă de un paznic musulman stabilit pentru Sfântul Mormânt, în prezenţa clericilor armeni, copţi şi iacobiţi.

Cel de-al doilea eveniment neliturgic, sigilarea uşii Sfântului Mormânt,se petrece la ora 11.00. Garda musulmană pune o bandă albă printre cele două mânere ale uşii, sigilând-o cu ceară. În jurul orei 12.30, patriarhul ortodox vine în Biserica Învierii, unde corurile cântă în limbile greacă şi arabă "Învierea Ta Hristoase, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te slăvim!".

Urmat de episcopi şi ceilalţi clerici, patriarhul înconjoară de trei ori Sfântul Mormânt, oprindu-se în faţa intrării. În timp ce se cântă "Lumină lină", Patriarhul îşi scoate veşmintele şi mitra şi se supune percheziţionării primarului oraşului şi şefului poliţiei, pentru a se dovedi că nu are asupra sa nici un dispozitiv cu care să poată aprinde vreo lumânare. După acest moment, se deschide uşa Sfântului Mormânt. Patriarhul îmbrăcat numai în stihar intră înăuntru însoţit de episcopul armean, care rămâne în Capela Îngerului, după care uşa este închisă.

Cum se întâmplă minunea?

Punctul culminant al ritualul la care iau parte feţe bisericeşti de pretitundeni îl reprezintă momentul în care Patriarhul Ierusalimului intră în Capela Îngerului cu patru mănunchiuri a câte 33 de lumânări neaprinse. El este închis în încăperea în care se află mormântul lui Iisus după ce aceasta este inspectată pentru a se asigura că nu există în interior nicio sursă de foc. Potrivit ritualului, Patriarhul înconjoară de trei ori mormântul şi îngenunchează în faţa dalei de marmură care îl acoperă. Apoi, el se roagă pentru pogorârea Sfintei Lumini folosind o rugăciune specială a cărei origini este necunoscută.

După ce lumânările sunt aprinse miraculos, precum susţin înalţii bisericii, Focul Sfânt este împărţit miilor de credincioşi care se înghesuie în centrul vechi al oraşului. Lumina de la Ierusalim ajunge în 13 ţări ortodoxe, printre care şi România.

Interesant este faptul că Lumina Sfântă nu apare decât de Paştele Ortodox şi decât la ortodocşi. Ori de câte ori non-ortodocşii au încercat să obţină Lumina Sfîântă, tentativele lor au eşuat lamentabil.

Minunea duce la credinţă

Miracolul nu se limitează doar la ceea ce se întâmplă în interiorul Mormântului unde se roagă Patriarhul. Mai semnificativ este poate faptul că există relatări potrivit cărora Lumina apare şi în afara Mormântului. În fiecare an, mulţi credincioşi declară că Lumina a aprins de la sine lumânările pe care le ţineau în mână. Toata lumea aşteaptă în Biserică cu lumânări în mână în speranţa că s-ar putea aprinde spontan. De multe ori candele stinse se aprind de la sine sub ochii pelerinilor. Flacăra albastră poate fi văzută deplasându-se în diferite locuri din Biserică.

Un număr de declaraţii semnate de pelerini ale caror lumânări s-au aprins spontan atesta adevărul acestor întâmplări. Cine trăieşte de aproape minunea aprinderii lumânărilor sau vede Lumina albastră, de obicei părăseşte Ierusalimul total schimbat şi pentru toţi care iau parte la acest eveniment există un "înainte şi după" minunea Sfântului Foc de la Ierusalim.

Sursa: Libertatea.ro 

Povestea aprinderii miraculoase a Sfintei Lumini în Sâmbăta cea Mare a Sfintelor Paşti la Ierusalim

Autor: Cristinel C. Popa

„Deodată o adiere lină se simte deasupra pietrei Sfântului Mormânt. Adierea dispare şi pe Piatră începe să apară stropi. Se formează o rouă de lumină albă-albăstruie care nu arde deşi este o lumină de foc. Patriarhul Ierusalimului, adună cu mâinile lumina şi o aşază în vasul de aur. Această lumina nu arde atunci. Luând două buchete de lumânări, le aprinde din roua de lumină şi strigă:Veniţi de primiţi Lumina!”. Este descrierea momentului „apariţiei” miraculoase a Sfintei Lumini de Paşti la Ierusalim.

În Sâmbăta cea Mare a Sfintelor Paști, una dintre cele mai mari minuni la care asistă creştin-ortodocşii din întreaga lume este aprinderea miraculoasă a Sfintei Lumini în Sfântul Mormânt al Domnului nostru Iisus Hristos de la Ierusalim. Este vorba despre lumina sfântă care mărturiseşte locul Invierii lui Iisus. Acest lucru se petrece de 2.000 de ani. Sfânta Lumina pogoară pe pământ în fiecare an în chip miraculos. Pe tot parcursul săptămânii Sfintelor Patimi se fac rugăciuni după rânduiala creştin ortodoxă. În cetatea unde se află Mormântul Sfânt, mii de pelerini participă la numeroasele procesiuni ce au loc. Reprezentanţii de la Iaşi ai Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei descriu ce se întâmplă la Ierusalim în Săptămâna patimilor:  „joi se face spălarea picioarelor în amintirea lui Hristos care a spălat picioarele ucenicilor Săi după Cina cea de Taină pe Muntele Sionului - în Foişorul cel de sus - astăzi loc de pelerinaj…Vineri seara, la orele 21:00 se începe slujba prohodului unde într-o minunată procesiune, se ocoleşte Sfântul Mormânt de trei ori alături de clerul ortodox în fruntea căruia se află Patriarhul Ierusalimului”. Apoi are loc sigilarea Sfântului Mormânt. „Sâmbăta dis-de-dimineaţă, după Slujba Prohodului, toate luminile şi toate candelele din Sfântul Mormânt şi din toată Biserica se sting. Se aşază vată curată pe piatra de deasupra Sfântului Mormânt. Apoi se pecetluieşte uşa Sfântului Mormânt în faţa clerului şi a întregii mulţimi cu patru peceţi, adică cu două panglici de pânză alba, cu ceară şi peceţi la capete, aşezate astfel ca să formeze litera X…Sâmbătă, la slujba Vecerniei, patriarhul Ierusalimului cu mulţimea mare de episcopi, preoţi, diaconi şi pelerini pornesc în procesiune de la Patriarhia din Ierusalim către Biserica Sfântului Mormânt… Un diacon ţine un potir de aur foarte preţios şi aşteaptă lângă uşa Sfântului Mormânt. Patriarhul se apleacă în genunchi stând cu capul plecat pe Sfânta Piatră şi face rugăciunea tainică… Deodată o adiere lină se simte deasupra pietrei Sfântului Mormânt. Adierea dispare şi pe Piatră începe să apară stropi. Se formează o rouă de lumină albă-albăstruie care nu arde deşi este o lumină de foc. Patriarhul Ierusalimului, adună cu mâinile lumina şi o aşează în vasul de aur. Această lumina nu arde atunci. Luând două buchete de lumânări, le aprinde din roua de lumină şi strigă:Veniţi de primiţi Lumina! Deodată toate clopotele sună iar toata lumea este ca într-un extaz. Patriarhul este apoi ridicat pe mâini de către credincioşi care-l poartă prin toată Biserica până la Altar, împărţind Sfânta Lumină cerească mulţimii. Diaconul duce vasul cu Lumina în Sfântul Altar, care se păstrează până la Paştele viitor”, se mai arată în descrierea Mitropoliei.

  „Pelerinaje pentru suflet”, o campanie de prezentare a miracolului învierii realizată de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei

În săptămânile premergătoare Paştelui, în acest an, Mitropolia Moldovei prezintă evenimentele ce se petrec la Ierusalim cu prilejul marii sărbători a creştin-ortodocşilor. „Organizăm o campanie ce are ca scop prezentarea miracolului din ziua Învierii. Ea constă în descrierea celor mai frumoase destinaţii de pelerinaj de pe harta creştinătăţii, debutând cu prezentarea obiectivelor de pelerinaj din Ţara Sfântă, apoi cu prezentarea Bisericii Adormirii Maicii Domnului din Ierusalim, urmată de descrierea oazelor de românism din Ţara Sfântă. Foarte mulţi oameni ajung în destinaţiile de pelerinaj fără să aibă foarte multe cunoştinţe despre semnificaţia acelor locuri. De aceea noi le venim în ajutor…”, a spus Costel Damian de la Centrului de Pelerinaj „Sfânta Parascheva” din Iaşi.

Sursa: http://jurnalul.ro

Cel de-al treilea secret de la Fatima

Trebuie sa intelegem ca este un mesaj si nu o amenintare cu moartea! Ganditi-va, aceasta chestiune cu moartea e putin importanta, oricum vom trece pragul la un moment dat.Acesta poate fi acum, maine, poimaine, peste doi ani sau peste 50.Noi ne supunem legii ca orice alta creatie a Tatalui.Ne nastem,devenim maturi, crestem,devenim din nou copii ca mai pe urma sa ne micsoram si sa murim, adica sa ne reintoarcem de unde am venit.Important este ce se intampla cu noi launtric atata timp cat suntem in carne, incatusati, separati, stransi si amnezici aparent fata de natura noastra adevarata.Din totdeauna am fost chemati la trezire, chiar de acum 2000 de ani cand insusi Mantuitorul nostru a spus ca timpul se apropie.Iar 2000 de ani pentru o evolutie a omului pe pamant nu este nicidecum o perioada lunga.Ce inseamna 2000 de ani pentru pamant? Dar ce inseamna pentru univers? 

Toate minunile, toate aparitiile sunt numai pentru a trezi fiecare individ in parte, sunt numai pentru acele momente intime ale fiecaruia dintre noi cand ne rugam si incercam sa calcam peste firea noastra intunecata de orgoliu, vanitate, mandrie, neacceptare, dezbinare si ura.Lumea este orbita, noi suntem orbiti si intunecati de o asa zisa maniera obligatorie impusa de societate. 

Noi toti suntem liberi din nastere!Uitam asta. Suntem liberi sa nu acceptam ceea ce ni se impune, chit ca e vorba de o viata mai saraca, mai proasta, mai umila, fara perspective stralucitoare in faima, bani si putere.Ne dorim avansari in grad, popularitate, celebritate, bani, mancare din ce in ce mai multa, haine felurite , stralucire, apreciere sau mai bine spus pupincurismul societatii.De ce credeti ca cei care isi doresc implinirea sufleteasca, reinprietenirea cu Dumnezeu se separa de placerile lumesti, de bogatie si interese meschine? Asta nu inseamna ca nu ne putem desfasura viata intr-un oras oricat de mare ar fi el.Important este sa intelegem ce ni se cuvine si de multe ori nu ni se cuvin multe din cele ce credem. Cati nu sunt care cred ca li se cuvin averi, bani, putere, fiama, respect, condescendenta, aprecieri, iubire, iertare si cate si mai cate.E bine sa pornim de la premisa ca nu ni se cuvin!E o cale catre smerenie.Incet, incet cu perseverenta si nu asa dintr-o data caci nu vom putea si vom renunta imediat. 

Textul este tradus si trabuie sa tinem cont si de acest aspect. 

Cel de-al treilea secret 

" In toate locurile se vorbeste de pace si de liniste, dar pedeapsa va veni.Un barbat de nivel inalt va fi asasinat si aceasta va cauza razboi.O puternica armata va merge prin toata Europa si va incepe razboiul nuclear Acest razboi va distruge tot, obscuritatea va cadea pe tot pamantul timp de 72 de ore ( 3 zile). Abia o treime din umanitate va supravietui acestor 72 de ore de obscuritate si de oroare..Si apoi, plecand de la aceasta, va incepe o noua era cu persoane pline de bunatate. 

Intr-o noapte f. rece, 10 minute inainte de miezul noptii, UN MARE CUTREMUR va scutura pamantul timp de 8 ore; acesta va fi al 3-lea semn al lui Dumnezeu care ne va arata cine guverneaza pamantul.Cei plini de bunatate, cei care cred in Iisus Hristos vor propaga acest mesaj, profetia Sfintei Fecioare Maria aparuta la Fatima , nu trebuie sa aveti FRICA, sa nu aveti nici un fel de teama. Ce se va face cand se va intampla aceasta? 

Ingenunchiati si cereti iertare lui Dumnezeu. Nu va parasiti casa si nu lasati pe nimeni strain sa intre, pentru ca singur Bunul nu se va gasi in mainile raului si el va supravietui catastrofei. Astfel trebuie sa va pregatiti.Eu va voi da urmatoarele semne : 

- NOAPTEA VA FI EXTREM DE FRIGUROASA, 

- VANTUL VA SUFLA FOARTE PUTERNIC, 

- VA FI MULTA ANGOASA SI IN SCURT TIMP VA INCEPE UN MARE CUTREMUR PE TOATA SUPRAFATA TERREI 

- Acasa, inchideti usile si ferestrele si nu vorbiti cu nimeni care nu este din casa voastra. 

- Nu priviti afara, nu fiti curiosi, caci furia Signeurului va fi in curs de actiune. 

- Aprindeti lumanari binecuvantate, caci timp de 3 zile nici o alta 

lumina nu va lumina. 

Miscarea Terrei va fi atat de violenta incat axa sa se va inclina 20-23*. Apoi ea se va intoarce in pozitie normala. Atunci o obscuritate absoluta si totala va acoperi intreaga Terra. Mult rau se va face sufletelor care nu vor vrea sa asculte acest mesaj si a celor care nu vor vrea sa-l raspandeasca. Sufletele bune, credincioase isi vor aminti sa aprinda lumanari binecuvantate.Pregatiti un altar sacru, cu un crucifix pentru a comunica cu Dumnezeu prin intermediul fiului sau Iisus Hristos si implorati-l sa va ierte. 

Totul va fi in intuneric. Atunci, o mare cruce mistica va aparea pe cer pentru a va aminti pretiosul pret pe care Hristos l-a platit pentru Dragostea sa pentru umanitate.In casa voastra, unicul lucru care ar putea sa lumineze vor fi aceste lumanari binecuvantate. O data aprinse, ele nu vor putea sa se stinga inainte sa se termine aceste 3 zile de intuneric. Toti trebuie sa aveti apa binecuvantata (sfintita) cu care va trebui sa stropiti toata casa, in particular usile si ferestrele.. Suveranul va proteja proprietatile alese. 

Ingenuncheati in fata puterii crucii lui Iisus, rugati-va cu credinta si apoi spuneti : 

"DUMNEZEUL MEU, IARTA-NE NOUA PACATELE, SALVEAZA-NE DE FOCUL 

INFERNULUI SI IA CU TINE TOATE SUFLETELE, IN PARTICULAR CELE CARE NECESITA MAI MULTA COMPASIUNE. BLANDA MAMA MARIA, INTERVIN-O PENTRU NOI! NOI VA IUBIM, SALVATI-NE LUMEA. 

Cei care cred in aceste cuvinte, nu vor ezita s a le raspandeasca.OAMENII DREPTI NU TREBUIE SA AIBA FRICA IN ACEASTA ZI DE STAPAN. Vorbiti in jurul vostru in prezent, in vreme ce inca mai este timp; cei care vor tacea acum vor fi responsabili de un mare numar de suflete care se vor pierde in ignoranta. Cand Terra se va opri din cutremur, cei care nu vor crede totdeauna in Stapan, vor muri oribil.Vantul va aduce gaze si le va imprastia pe toata Terra. Soarele nu va aparea. Poate ca veti trai dupa aceasta catastrofa.Nu uitati ca pedeapsa lui Dumnezeu este sacra. O data inceputa, nu priviti afara, oricare ar fi ratiunea ptr care ati face-o, caci va fi tocmai o actiune dupa pacate. 

Sursa: carareauniversului.blogspot.ro/

EXCLUSIV. Biserica minunilor din Cluj-Napoca. Povestea lăcaşului de cult adus cu trailerele la oraş. GALERIE FOTO

La confluenţa dintre nerăbdare şi năduf, direct la numărul 300, pe strada Câmpului din Cluj-Napoca, după un povârniş, o pantă ca de săniuş şi nenumărate invocaţii, se află, în mijlocul naturii, o binecuvântată biserică.


Biserica în care slujeşte părintele Drăgan a fost relocată de la Băişoara în 2011



Ascunsă printre copaci tineri şi păzită de căprioare şi un câine roşcovan, oacheş, de prin vecini, biserica Ortodoxă "Sfinţii Martiri Brâncoveni" din Cluj-Napoca se iveşte fix când, de la drumul şerpuitor şi alunecos, speranţa bate în retragere.



Biserica relocată de la Băişoara pe două trailere

Sfioasă şi păzită de gheţuş, micuţa biserică este comoara celor 200 de tineri din cartierul Câmpului. Cu băgare de seamă să nu alunec, părintele Petru Drăgan şi cântăreţul Florian mă ajută să pătrund pe prispa bisericii.

"Aşa e. Drumul spre biserică presupune nevoinţă. Aici trebuie să ajungi prin efort personal", întrerup liniştea cuvintele părintelui.

Lăcaşul de lemn, de 100 de metri pătraţi a fost asamblat, la Cluj-Napoca, în două luni.

"Din octombrie până în noiembrie 2011. Am lucrat două luni la ea, cât ne-a permis lumina zilei, pentru că aici nu aveam curent pe atunci", începe să grăiască părintele. Timid, biserica de lemn îşi spune povestea prin cuvintele părintelui Drăgan.

"Am văzut biserica la Băişoara şi cu ajutorul lui Dumnezeu am reuşit să o relocăm aici. A fost nevoie de două trailere ca s-o aducem în oraş", îşi aminteşte preotul, om voinic, tânăr, dar plin de pilde.
Parohia, primită în dar ca o serie de minuni

În 4 februarie împlineşte 12 ani de când îl slujeşte pe Dumnezeu, dar a primit parohia doar în 2010, ca-ntr-o minune. "Pe atunci slujeam la parohia cu hramul Sfântului Matei şi timp de un an, împreună cu Mitropolitul Andrei am căutat soluţii pentru un lăcaş de cult aici", îşi începe povestea părintele.



Şi-a primit voia în mijlocul pădurii „Fiilor Mănăşturului“, la 15 minute de mers, agale, de la ultima staţie de autobuz. A primit teren printr-o donaţie, într-o zonă rezidenţială, unde, la vremea respectivă, metrul pătrat costa 200 de euro. Acum biserica din lemn de brad are 100 de metri pătraţi, iar parohia se întinde pe 1.000 de metri pătraţi. Lăcaşul s-a asamblat în două luni. Credincioşii din Băişoara foloseau bisericuţa de lemn pe post de magazie de obiecte bisericeşti. Atunci, în urma unei vizite la munte, părintele Drăgan a aflat că biserica nu mai era folosită de 5 ani şi, ajutat de Episcopie, a decis să mute lăcaşul la oraş, pe bucăţi. La Cluj-Napoca a ajuns 80% din fosta biserică.

"Oamenii din Băişoara şi-au construit, între timp, o biserică din piatră şi acest lăcaş era utilizat ca depozit. Atunci a fost momentul în care am ştiut că biserica ar putea fi noua parohie. Am avut parte de multe minuni când am construit biserica. Dumnezeu lucrează prin oameni! Am primit acest teren (str. Câmpului FN) graţie «Fiilor Mănăşturului». Apoi, ca să aranjăm terenul am umblat seri la rând să caut un buldozer. N-am găsit nicicum pe cineva. Îmi amintesc că în seara dinaintea începerii ridicării bisericii aproape că îmi pierdusem orice speranţă şi-am plecat acasă. Dimineaţa, când m-am întors, în faţa terenului mă aştepta un buldoexcavator. Pur şi simplu stătea acolo! Am întrebat al cui e şi şoferul mi-a zis că-l aşteaptă pe stăpânul lui, că aşa face în fiecare dimineaţă", istoriseşte, aproape emoţionat, părintele.

Apoi, coincidenţele s-au repetat şi cu trailerele. Biserica a fost transportată de la Băişoara, împărţită pe bucăţi. Au fost grinzi de câte 6 – 8 metri.

"Mă tot gândeam că nu avem atâtea fonduri şi cum să aduc biserica, pe părţi, de la Băişoara. Am dat de un om care avea un trailer, i-am explicat ce am nevoie, a venit, s-a uitat la biserică şi mi-a spus că biserica încape în trei trailere la cât e de mare. Până la urmă ne-am descurcat, biserica a venit pe două trailere şi noi am plătit preţul unui singur transport", continuă părintele întrerupt de un zgomot înfundat.

"E zăpada pe de acoperiş. Că n-am mai apucat atunci să punem şi opritori pentru zăpadă", răspunde părintele, mângâind din ochi icoanele frumos aşezate pe pereţi şi laviţele de pe margini, pe care se "odinesc oamenii care au probleme cu spatele", explică părintele Drăgan, în timp ce e din ce în ce mai clar că omul sfinţeşte locul.
Biserica s-a ridicat "din iarbă verde"

"Biserica s-a ridicat din iarbă verde! Tot ce e aici e din mila credincioşilor. Covoarele, pernuţele, icoanele, tot", spune însufleţit părintele. "Până şi praporii", completează tânărul Florian, cântăreţul de la parohie, care slujeşte alături de preotul Drăgan, după trei săptămâni de la întâia slujbă oficiată aici.



"Nici nu le-am numărat câte sunt, dar toate le-am primit de la credincioşi. Eu niciodată nu le-am spus să dea bani pentru icoane. Nici nu ştiu câte sunt. De curând am primit o icoană de la Ierusalim, cu Sfânta Maria, în semn de mulţumire. Aşa au vrut ei, să facă frumos. Să facă frumoasă biserica sufletelor", grăieşte părintele în timp ce încerc să număr icoanele.

Biserica deserveşte 200 de credincioşi "tineri şi cu iniţiativă" care s-au îngrijit de biserică. Oamenii au adus până şi covoare persane. "Eu am bătut la uşă la fiecare să-i anunţ că avem biserică, de atunci, fiecare a adus ce a putut. Gândiţi-vă că la început nici obiecte de cult nu aveam. Am slujit cu vase liturgice împrumutate de la un coleg preot. După aceea, credincioşii din parohie au cumpărat un potir şi Sfântul Disc. Nu am avut cădelniţă, cruce, nimic", îşi aminteşte părintele.
Prima slujbă şi primele dorinţe

Cu toate acestea, după două luni de miracole, în 22 decembrie 2011, a avut loc prima slujbă în Biserica "Sfinţii Martiri Brâncoveni", la care a particopat Preasfinţitul Vasile Someşeanul.

"Prima liturghie s-a ţinut aici, de Crăciun, în 2011. Am ţinut foarte tare ca biserica să poarte hramul unor sfinţi martiri români", zâmbeşte cu tâlc părintele. "Întâmplarea a făcut ca hramul bisericii să fie alocat capelei unui liceu din Mănăştur. Liceul s-a desfiinţat, adică şi-a schimbat orientarea religioasă, iar harul s-a "disponibilizat", aşa că, printr-o întâmplare, Părintele Irineu ne-a dat nouă acest har", destăinuie preotul.

Planurile pentru Biserica Ortodoxă "Sfinţii Martiri Brâncoveni" din Cluj-Napoca sunt mari, dar "le luăm încetul cu încetul". "Mi-ar plăcea să construim aici, în timp, o biserică din piatră, în stil brâncovenesc, în adevăratul pur stil românesc, dar toate la rândul lor", spune părintele care îşi încălzeşte mâinile pe un calorifer electric."Până atunci mai sunt multe de făcut, dar le vom face, cu voia Domnului", se însufleţeşte părintele Drăgan.
Prima instituţie din comunitate

Biserica e prima instituţie care a ajuns la oamenii din cartierul Câmpului. Cea mai mare fericire a părintelui e că în fiecare zi de duminică la liturghie participă 20 – 30 de copilaşi.

"Vin şi primesc Sfânta Împărtăşanie şi după aceea se aşează lângă altar. Pentru ei am făcut şi un parc de joacă, în spatele bisericii, pentru că biserica se oferă credincioşilor. A primit ca să poată dărui", îşi încheie pilda preotul Drăgan.



La Biserica de pe Câmpului s-au botezat, până acum, 11 micuţi, iar un cuplu s-a şi căsătorit aici.

Andra-Daria SZASZ


Sursa: www.provincianews.ro

Cum se împacă dacologia cu creștinismul

De ceva vreme, unii dintre membrii grupului nostru de facebook mi-au sesizat faptul că au început, în mediul online mai ales, să circule diverse teorii care susțin, nici mai mult nici mai puțin, că prea multă atenție acordată geto-dacilor ar reprezenta o amenințare la adresa creștinismului. În acest sens, este necesar ca demersul dacologic să fie înțeles exact exact așa cum trebuie, iar unele lucruri să fie clare, astfel încât să nu dea loc de interpretări precum cea amintită.

Răspândirea în mod pașnic a creștinismului pe teritoriul Daciei arată faptul că autohtonii au preluat și și-au însușit dogmă noii religii ca pe un act firesc. De asemenea, preluarea, în ortodoxia nord-dunăreană a multor elemente ce țineau de spiritualitatea locală pre-creștină este un semn al faptului că noua religie s-a așezat și pliat destul de bine pe fundamentele seculare existente pe plan local, reprezentate, printre altele, de valorile morale pe care religia veche a geto-dacilor le promova, precum credința în nemurire și într-o viață de apoi în care orice persoană cu un trai pământean ce a respectă principiile va fi recompensată. 

În același timp, supraviețuirea, până în zilele noastre, a unor elemente cu origini clar paleo-creștine, precum ar fi unele practici ce țin de ritualul de înmormântare sau de nuntă, practici acceptate de ortodoxie, arată că acestea nu au fost antagonice mesajului creștin. Pentru a exemplifica cele de mai sus, ne putem raportă, de pildă, la reprezentările Sfântului Gheorghe în iconografia creștinsmului răsăritean, reprezentări care au o legătură mai mult decât evidentă cu cele ale Cavalerului Trac din perioadă pre-creștină sau la preluarea de către crestinsim a unor sărbători locale prin includera lor în calendarul creștin.

Astfel, religia noastră de astăzi, prin sistemul elementelor ce o constituie, trebuie privită drept rezultat al împletirii pașnice, armonioase, a unor elemente de spiritualitate arhaice cu cele propovăduite la nord de Dunăre de misionarii creștini, adaptate modului de percepție local.

Prin urmare, departajarea, pe criteriul religios, a evoluției acestui popor, în două perioade distincte, în “ei,dacii,păgânii” și “noi,românii,creștinii”, repezinta un act forțat care poate conduce la ideea că ar fi vorba de două entități etnice total opuse. Noi suntem urmașii lor direcți și este firesc să ne asumăm și istoria pre-creștină. Insistența asupra cercetării culturii și civilizatei geto-dacilor nu trebuie privită drept o amenințare la adresă creștinismului, ci drept o dorință de a cunoaște mai bine o perioadă a istoriei mai puțin promovată în rândul celor de astăzi,o perioadă ce cuprinde elemente care ne-au definit că popor și entitate în contextul european.

Teoriile fanteziste promovate de către unii potrivit cărora mișcările dacologice ar avea ca scop revenirea la zamolxianism trebuie privite exact așa cum merită, anume drept niște idei de domeniul SF-ului, ce pot fi puse doar pe seama habotniciei unora. După logica respectivelor persoane, nici grecii nu ar mai trebui să-i respecte și promoveze pe Platon, Aristotel sau marii eroi ai Elladei, precum Pericle sau Leonidas, din pricină faptului că ei se închinau lui Zeus și nu erau ortodocși creștini. După aceeași logică, la Roma, sediul papalității, nu ar mai trebui protejate monumentele antice pe motiv că sunt realizate de niște păgâni.

Renegarea strămoșilor având că motivație faptul că aceștia au fost, până spre sfârșitul antichității, păgâni, înseamnă renegarea însăși originii noastre și, în mod indirect, dar evident, renegându-i pe ei, sunt alimentate teoriile ce încearcă să combată dreptul nostru pe pământul pe care îl stăpânim. Identitatea unui popor este data de trei elemente definitorii: limbă, religie și istorie comună.  Geto-dacii, strămoșii noștri direcți, s-au evidențiat în contextul antichității, fiind definit de toate cele trei elemente. La fel și noi, românii, urmași lor, am fost definiți ulterior.

Cercetarea în amănunt a istoriei noastre antice nu vine deloc în contradicție cu ortodoxia, nu o amenință și nu o combate. Singurul scop al acestei activități este acela repezentat de ideea unei mai bune cunoașteri a originii noastre, a modului de viață specific strămoșilor noștri, a promovării, în plan intern și extern, a moștenirii și realizărilor ce aparțin acestora.

În concluzie, cercetarea intensă și popularizarea civilizației și culturii geto-dacilor nu reprezintă un pericol pentru creștinsim, însă ignoranța, cercetare superificială și lipsă de informații clare asupra trecutului nostru antic pot reprezenta un pericol la adresa modului în care strămoșii noștri sunt percepuți atât de noi, urmașii lor, cât și de străini.

Elementele caracteristice care definesc specia umană nu s-au modificat din pricină schimbări religiilor, ele au rămas la fel. De pildă, patima, iubirea, ura, răutatea, bunătatea, altruismul, solidaritata, egocentrismul, minciuna sau viciul sunt dintotdeauna și vor fi indiferent de religie, de ce propovăduiește o dogmă sau alta.

Este total greșit să punem tot ce-i rău pe seama păgânismului și tot ce-i bun pe seama creștinismului sau viceversa. Toate cele enumerate mai devreme le găsim în orice societate umană, indiferent de religia sa.

Un articol de Valentin Roman

Sursa: Adevarul despre daci

danielroxin.blogspot.ro

Incinerare vs crestinism?

Nici in Vechiul, nici in Noul Testament nu gasim invataturi pro sau contra incinerarii. De fapt, dupa Viata, ce treaba mai are duhul cu materia? In Pentateuh se amintește despre oameni carea au murit prin ardere (1 Împărați 16:18; 2 Împărați 21:6) dar acestea nu sunt exemple de incinerare. Vechiului Testament nu poruncește ca trupul unui om să nu fie ars, nici nu vorbește despre vreun blestem sau o judecată pentru cineva incinerat.

Incinerarea a fost practicată în timpurile biblice, dar nu a fost o practică comună între israeliți sau între credincioșii Noii Legi. În culturile din timpurile biblice, înmormântarea într-un cavou, într-o peșteră sau în pământ a fost o practică obișnuită pentru înlăturarea corpurilor (Geneza 23:19; 35:4; 2 Cronici 16:14; Matei 27:60-66). În vreme ce înhumarea era o practică obișnuită,

Biblia nu o poruncește nicăieri ca fiind singura metoda permisă de a scăpa de un cadavru si de a trimite un duh in Lumea Cealalta!

In Evanghelii nu există nici o poruncă scripturală împotriva incinerării. Regatul lui Hristos nu este din Lumea Carnii, deci crestinismul nu pune pret pe efemeritatea materiei ci pe eternitatea spirituala. Hristos este Cuvantul lui Dumnezeu intrupat, El este Cel care l-a creat e om și nu va avea nicio dificultate în a- l recrea. Incinerarea nu face altceva decât să grăbească procesul transformării trupului în țărână.

Dumnezeu este în aceeași măsură capabil să pună laolaltă rămășițele unui trup care a fost incinerat ca și al unuia îngropat. Alegerea între îngropare și incinerare ține de libertatea fiecaruia de a isi inapoia materia cum doreste…

Sursa: codulluioreste.ro

Un calugar budist l-a vazut pe Buddha in iad si recunoaste ca doar crestinii detin adevarul

Povestea de mai jos e scrisa de un fost calugar budist. Redau cateva fragmente din ea:

“Buna! Numele meu e Athet Pyan Shinthaw Paulu si sunt din Myanmar. M-am nascut in 1958 in orasul Bogale din sudul Myanmar-ului. Parintii mei erau budisti devotati, asa cum sunt marea majoritatea a oamenilor din Myanmar. La 18 ani, am fost trimis la o manastire budista pentru a deveni calugar novice. In Myanmar, multi parinti incearca sa-si trimita fiii intr-o manastire budista, considerand ca e o mare onoare in a servi in felul acesta.

Cand am implinit 19 ani si 3 luni (in 1977), am devenit calugar obisnuit. Calugarul senior de la manastirea mea mi-a dat un nou nume budist, acesta fiind obiceiul in tara noastra. El era cel mai faimos calugar budist din tot Myanmar-ul. Toata lumea stia cine era, fiind onorat pe scara larga de catre oameni si respectat ca un mare invatator. Din pacate, in 1983 el muri brusc, fiind implicat intr-un accident de masina mortal. Moartea lui a socat pe toata lumea. La momentul acela eram calugar deja de sase ani.

Am incercat din greu sa fiu cel mai bun calugar si sa urmez toate preceptele budismului. La un moment dat, m-am mutat intr-un cimitir unde am trait si am meditat continuu. Unii calugari care doresc sa cunoasca adevarurile lui Buddha fac lucruri ca mine. Unii se duc in adancul padurilor si duc o viata solitara. Am incercat sa ma detasez de gandurile mele egoiste si de dorinte, pentru a scapa de boala si suferinta si pentru a ma elibera de ciclul acestei lumi. Cat am stat la cimitir, nu mi-a fost frica deloc de fantome. Atunci cand am incercat sa ating pacea interioara, un tantar a aterizat pe bratul meu si, in loc sa-l alung, l-am lasat sa ma piste. Si asta pentru ca invataturile noastre budiste ne spun ca nu trebuie sa facem rau niciunei fiinte.

Putin timp dupa piscatul tantarului, m-am imbolnavit foarte grav. M-am dus la spital pentru tratament, iar medicii mi-au spus ca am atat febra galbena cat si malarie. Am stat o luna i spital, timp in care nu numai ca nu m-am facut mai bine, dar mi-era din ce in ce mai rau. Medicii mi-au dat drumul, spunandu-mi ca nu aveam nicio sansa de supravietuire.

Dupa ce am fost externat din spital, m-am intors la manastire, unde alti calugari au avut grija de mine. Mi-era atat de rau, incat, la un moment dat am intrat intr-o stare de inconstienta. Am aflat mai tarziu ca de fapt am murit timp de trei zile. Inima mea incetase sa mai bata, iar trupul meu a fost pregatit pentru incinerare, pentru a fi supus unui ritual de purificare conform traditiilor budiste.

Desi cei din jurul meu spuneau ca sunt mort, totusi mintea si spiritul meu erau constiente. Sa va povestesc acum experienta mea dincolo de moarte. Am simt deodata un vant foarte puternic si cand privi in jur vazui un loc pustiu, fara persoane. Am mers un timp, pana cand am vazut un rau. De partea cealalta a raului se afla un lac oribil de foc, asemenea iadului. In budism nu avem conceptul de iad. La inceput am fost confuz si nu am stiut ca era un iad pana cand l-am vazut pe Yama, regele iadului (n.t. Yama este numele atribuit regelui Infernului, in numeroase culturi din Asia). El avea un trup si o fata de leu, dar picioarele erau asemenea unui naga (spirit de sarpe). Pe cap avea o serie de coarne. Imi era extrem de frica. Tremurand, am intrebat cum il cheama. El a raspuns, “Eu sunt regele iadului, Distrugatorul”.

Regele iadului mi-a spus sa se uite in iazul de foc. M-am uitat si am vazut mai multi calugari budisti. M-am uitat mai aproape si am vazut capul ras al unui om. Cand m-am uitat la fata omului am vazut ca era calugarul meu senior, cel care a murit intr-un accident de masina in 1983. L-am intrebat: “De ce se afla el in acest lac de foc? El a fost un invatator foarte bun.” Regele iadului a raspuns: “Da, a fost un invatator bun, dar nu credea in Iisus Hristos. De aceea, el este in iad.”.

Mi s-a spus sa ma uit la o alta persoana care se afla in foc. Am vazut un barbat cu parul foarte lung infasurat pe partea stanga a capului sau. L-am intrebat regele iadului “Cine este acest om?” El a raspuns: “Aceasta este cel caruia voi va inchinati: Gautama Buddha”. Am fost foarte deranjat sa-l vad pe Gautama in iad. Am protestat: “Gautama a fost un om bun si a avut un caracter moral desavarsit. De ce sufera el in acest lac de foc?” Regele iadului mi-a raspuns: “Nu conteaza cat de bun a fost. El este in acest loc pentru ca nu a crezut in Dumnezeul cel vesnic.”

Am vazut apoi un alt om care purta o uniforma de soldat. El avea o rana mare pe piept. L-am intrebat: “Cine este acest om?” Regele iadului mi-a raspuns: “Acesta este Aung San, liderul revolutionar din Myanmar. El este aici pentru ca a persecutat si a ucis crestini, dar mai ales pentru ca nu crede in Iisus Hristos.”

Epilog

Dupa descrierea infieratoare a iadului, acest fost calugar budist ne descrie cum a vizitat si paradisul, in cele 3 zile cat timp el a fost mort. Apoi, ca un miracol el s-a trezit. Iata ce ne mai povesteste el:

Imediat am inceput sa le spun calugarilor si oamenilor lucrurile pe care le-am vazut si auzit. Toti au fost uimiti. Le-am spus despre cine se afla in iazul de foc, si le-am spus ca numai crestinii detin adevarul si ca stramosii nostri ne-au inselat de mii de ani! Le-am spus ca tot ce credem noi este o minciuna. Oamenii au fost uimiti pentru ca stiau ce fel de calugar am fost, plin de ravna pentru invataturile lui Buddha.

Dupa acest eveniment marcant, fost calugar deveni crestin si se lapada de credinta sa pentru Buddha.

Sursa :http://www.almeea.com

http://dincolo-de-orizont.blogspot.ro

Noe, cultul lui Dionysos și botezul cu „Duh Sfânt”

Biblia ne indică un lucru: Noe, care într-un anumit sens este străbunul omenirii în timpurile vechi postatlanteene, este primul om care a băut vin; primul care a cunoscut efectul alcoolului.

 Este un punct care poate să pară şocant unora, dar care are un sens profund. Cultul lui Dionysos era, în epoca postatlanteeană, un cult important. Ştiţi că fiecare substanță acţionează asupra omului, iar alcoolul are o influenţă cu totul aparte asupra organismului omenesc. Oricât de straniu ar putea să pară, el a avut în timpul evoluţiei misiunea de a pregăti, să zicem aşa, corpul uman pentru ca acesta să se rupă de legătura cu divinul şi să facă posibilă apariţia „Eu sunt”-ului personal. Alcoolul desparte omul de lumea spirituală, de care era primitiv legat. El are încă şi astăzi acest efect. Nu fără motiv a apărut el în omenire. În viitor se va vedea tot mai mult că alcoolul a avut ca misiune să-l facă pe om să coboare în materie pentru a deveni egoist; alcoolul l-a făcut să pretindă numai pentru sine Eul, să nu îl mai pună în slujba întregului popor. Alcoolul deci i-a făcut omului un serviciu opus celui pe care i-l făcuse sufletul-grup. El a luat oamenilor darul de a se simţi una cu un întreg în lumile superioare. De aici s-a născut acest cult al lui Dionysos care stabileşte legături între oameni într-un fel de beţie 

exterioară. Este o mistuire într-un întreg fără viziunea acestui întreg. Evoluţia postatlanteeană este deci legată de cultul lui Dionysos fiindcă acest cult simbolizează funcția şi misiunea alcoolului. Dar noi suntem acum într-un punct în care omenirea se străduie să găsească din nou drumul care va dezvolta Eul până la a-l pune în legătură cu puterile divin-spirituale, punct în care apare o anumită reacţie, la început chiar pornită din inconştient, împotriva alcoolului: Această reacţie provine din faptul că mulţi oameni presimt astăzi că un lucru nu este îndreptăţit veşnic, chiar dacă la un moment dat şi-a avut importanţa sa.

Ceea ce tocmai am spus despre rolul alcoolului n-ar trebui înţeles ca fiind spre lauda sa. Am vrut să arătăm că misiunea alcoolului este acum împlinită, căci pentru epoci diferite se cer lucruri diferite. Dar chiar în epoca în care alcoolul îl face pe om să cadă cel mai adânc în egoism apare

 şi forţa care îi dă impulsul cel mai puternic pentru a se regăsi unit cu Universul spiritual. Pe de o parte, omul a trebuit să coboare până la treapta cea mai de jos pentru a deveni independent, iar pe de altă parte a trebuit să apară forţa puternică, forţa care să îi dea impulsul de a regăsi drumul spre Întreg.

Este ceea ce arată Christos în primul „semn” întru misiunea Sa. El arată mai întâi că Eul trebuie să devină independent şi pentru asta se adresează celor care sunt deja desprinşi de legăturile de sânge. A trebuit să se adreseze oamenilor aflaţi la o nuntă, ale căror corpuri se aflau sub influenţa alcoolului; căci la această nuntă se bea vin. Şi Christos Iisus arată care este misiunea Sa în raport cu diferitele perioade pământeşti.

Adesea se interpretează într-un mod curios această transformare a apei în vin. Se aude chiar spunându-se de la catedre că faptul acesta înseamnă, simplu, că apa fadă a Vechiului Testament trebuie să fie înlocuită cu vinul viguros al Noului Testament. Fără îndoială, celor care revin mereu la această explicaţie le-a plăcut vinul bun; dar aceste simboluri nu sunt atât de simple.

Să reţinem ceea ce spune Christos: Misiunea mea vizează un viitor foarte îndepărtat; este vorba de a aduce oamenilor, ca oameni independenţi, legătura cu divinitatea, iubirea pentru divin, care se naşte ca un dar liber al Eului independent. Această iubire trebuie să lege pe om de divinitate aşa cum odinioară un impuls imperativ interior al sufletului-grup îl integrase acestei divinități. 

S-a spus: Omul a fost odinioară unit cu sufletul-grup şi el simţea legătura sa cu divinitatea. Apoi el a involuat. Acest lucru a fost considerat ca o împotmolire în materie, ca un fel de degenerare, o cădere din divinitate, şi se punea întrebarea: De unde i se trag omului toate cele de care are parte? De unde a căzut el? Cu cât mergem înapoi în evoluţia pământească cu atât găsim că substanţele solide devin tot mai mult lichide sub influența condițiilor mai calde. Știm însă că atunci când Pământul era încă o planetă lichidă omul era deja prezent. Dar pe atunci el era de asemenea mai puţin desprins de divinitate decât mai târziu. În aceeași măsură în care Pământul se solidifica se materializa şi omul. Omul era deja conţinut în apă pe vremea când Pământul era fluid; dar el a putut să meargă numai pe un Pământ care a sedimentat și el o parte solidă. De aceea solidificarea omului se exprima spunând: Omul s-a născut din Pământul care era încă apă; însă acolo el era încă în întregime unit cu divinitatea; tot ce l-a adâncit în materie l-a murdărit. Şi oamenii cărora trebuia să le fie amintită legătura lor originară cu divinul erau botezați cu botezul apei. 

Acesta trebuia să simbolizeze: Deveniți conştienţi de vechea voastră conexiune cu divinitatea şi că sunteți murdăriţi, decăzuți în starea actuală!

– Aşa boteza și botezătorul, pentru ca în acest fel să-i facă accesibilă omului legătura cu divinitatea. Aşa era intenționat botezul în timpurile de demult. Este o exprimare radicală, însă ea ne conştientizează ceea ce vrem să spunem.

Christos Iisus trebuia să boteze cu altceva. El nu trebuia să îi îndrepte pe oameni către trecut, ci către viitor. Spiritul omului trebuia legat cu divinitatea prin intermediul Duhului Sfânt, nepătat. Botezul cu apă era un botez al amintirii; botezul cu „Duh Sfânt” este un botez profetic, ce trimite în viitor. Legătura pe care o amintea botezul cu apă s-a pierdut cu totul, precum cea exprimată prin simbolul vinului, a vinului de jertfă. Dionysos este zeul îmbucătățit care a intrat în sufletele individuale, astfel încât părțile separate nu mai ştiau nimic unul de altul. Omul este fragmentat în nenumărate bucăţi, este aruncat în materie prin ceea ce a fost adus omenirii prin alcool – simbolul lui Dionysos. Însă în nunta din Cana este consemnat un mare principiu. Este principiul pedagogic al evoluţiei. Există adevăruri absolute, dar ele, desigur, nu pot fi comunicate oamenilor oricând. Fiecare epocă trebuie să aibă sarcinile ei specifice, adevărurile ei proprii. 

De ce avem noi dreptul astăzi să vorbim de reîncarnare, să ne adunăm şi să cultivăm ştiinţa spiritului? Pentru că sufletele care sunt acum în noi au fost încarnate succesiv pe Pământ de multe ori. Multe din sufletele care sunt astăzi în dumneavoastră, au trăit odinioară în ţările germanice, unde preoţii druizi instruiau şi aduceau sufletului înţelepciunea spirituală sub formă de mituri şi legende. Și pentru că sufletele au primit pe atunci aceste adevăruri sub această formă, sunt astăzi în stare să le primească într-o altă formă, în formă antroposofică. Atunci în imagine, astăzi sub forma antroposofiei. La acea vreme nu s-ar fi putut expune adevărul în forma actuală. Să nu credeţi că preoţii druizi ar fi putut să propovăduiască adevărul în această formă, cum se face astăzi.

 Dar antroposofia este acea formă adecvată omului de astăzi sau celui imediat următor. În încarnările ulterioare adevărul va fi dat sub o cu totul altă formă şi se va lucra pentru el într-un mod cu totul diferit; ceea ce se numeşte astăzi „antroposofie” va fi evocat ca o amintire, aşa cum prezinți astăzi poveşti şi legende. Nu trebuie să fii atât de limitat încât să spui că n-ai cunoscut din trecut decât prostii sau credinţe copilăreşti şi că „doar noi suntem atât de avansaţi”. 

Noi lucrăm în cadrul ştiinţei spiritului pentru a pregăti epoca următoare. Căci dacă epoca noastră nu ar exista, nici cea următoare n-ar putea veni. N-ar trebui nici să scuzi prezentul în numele viitorului. Și cu teoria reîncarnării s-au făcut multe prostii. Am întâlnit persoane care pretindeau că nu au nevoie să fie oameni oneşti în această viaţă; ar avea tot timpul să fie aşa mai târziu.

Dar dacă de astăzi nu începi să fii onest, consecintele cad asupra încarnării viitoare!

Trebuie deci să ne fie clar că nu există ceva absolut în formele adevărului, ci de fiecare dată este recunoscut ceea ce corespunde unei anumite epoci.

 Impulsul cel mai înalt, cel al lui Christos, a trebuit să coboare până în obişnuințele şi moravurilor timpului Său. Căci a trebuit ca El să îmbrace adevărul cel mai înalt în cuvinte şi fapte care erau pe înţelesul epocii respective. Astfel, Christos, prin această ofrandă dionisiacă sau cu vin, trebuia să spună cum omenirea urma să se ridice spre divin. Nu trebuie să ne întrebăm precum bigoţii: De ce transformă Christos apa în vin? Trebuie să avem în vedere epoca respectivă. Christos trebuia, printr-un fel de ofrandă dionisiacă, să pregătească ce avea să vină. Christos merge la galileeni, amestec de multe naţiuni şi feluri de sânge, şi împlineşte acolo primul semn al misiunii Sale; adoptă obiceiurile de acolo, până la transformarea apei în vin.

Să reţinem ceea ce vrea de fapt să spună aici Christos: Vreau să îi ridic la o legătură spirituală şi pe acei oameni care au căzut până la treapta de materialitate simbolizată prin faptul de a bea vin. El nu vrea să vină doar pentru aceia care se pot ridica prin simbolul botezului cu apă. Ni se spune, şi este foarte important, că există şase vase de purificare, de curăţare. „Purificarea” este consecinţa botezului. În timpul Evangheliilor se vorbea de „botez” ca despre o purificare. Nu se rostea niciodată cuvântul „botez”, ci se spunea „a boteza”; iar consecinţa acestui act se numea „curățire”. În Evanghelia după Ioan veţi găsi întotdeauna cuvântul respectiv, deci baptizin sub formă de verb. Când este exprimat prin substantiv este vorba de curăţire, de efect, pentru ca omul să îşi amintească starea de curăţenie, de legătura sa cu divinitatea.

Astfel, prin vasele simbolice pentru jertfe de purificare, Christos Iisus împlineşte semnul pentru acea epocă, indică cel mai bine misiunea Sa. 

 sursa

http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA103/GA103_CF05.html 

Sfantul Chiril ne invata: 

”Daca cineva nu primeste Botezul nu se mantuieste, afara numai de mucenici, care primesc Imparatia si fara de apa. Mantuitorul cand a mantuit lumea pe cruce si cand i s-a impus coasta, a izvorat sange si apa, casa se boteze cu apa, cei ce se boteaza in vreme de pace si sa se boteze cu sangele lor, cei ce se boteaza in vremea prigoanelor. Mantuitorul numeste si mucenicia botez, cand zice : 

”Puteti sa beti paharul pe care Eu il beau si sa va botezati cu botezul cu care eu ma botez?”

 (Cararea Imparatiei – Parintele Arsenie Boca)

Sursa:  adevarul2012.blogspot.ro