Strainul in costum de scafandru

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost martorii unor fiinte ciudate venite din necunoscut. Doamna E. D. Sylvester era o profesoara serioasa, mama a trei copii. In seara de 28 Octombrie 1962, cu cateva minute inainte de ora 20, se afla pe soseaua Salisbury, din Adelaide, Australia. Elisabeth conducea spre casa. Pe bancheta din spate se aflau cei trei ai ei. La un moment dat, unul dintre copii le-a atras celorlalti atentia asupra unui obiect zburator, foarte ciudat. Toti patru au privit mirati obiectul discoidal, puternic iluminat, ce a trecut in zbor prin fata masinii lor si a disparut in spatele unor copaci. Din miscarile pe care le facea, parea destul de sigur ca va ateriza pe campul ce se intindea paralel cu drumul. Cand au ajuns in apropierea presupusului loc de aterizare, au coborat toti patru din masina si au pornit spre campul aflat in spatele copacilor. Obiectul aterizase deja. Era intr-adevar un vehicul de forma ovoidala, de circa 4 metri si jumatate diametru si 2 metri inaltime. Doamna Sylvester a povestit mai tarziu ca langa vehicul se afla o creatura scunda, umanoida, imbracata intr-un costum stralucitor, foarte asemanator cu cel purtat de scafandri. Pe cap avea o casca transparenta, din care pornea un tub spre un recipient pe care il purta in spate si care parea a fi un aparat prin care extraterestrul respira. Micutul umanoid nu s-a aratat deranjat de prezenta lor, desi, in mod cert, observase ca cei patru il priveau, continuand sa se plimbe in jurul OZN-ului. In mana tinea o cutie argintie, in care aduna bucati de pamant si plante. Mai tarziu, cand profesoara a facut un raport la politie, a mai spus: “L-am observat timp de cel putin 15 minute. Umanoidul nici nu ne-a bagat in seama. Dup ace a terminat ce avea de facut, creatura s-a urcat in vehiculul sau si OZN-ul s-a ridicat incet de la sol si a disparut din fata ochilor nostri”.

Ciudat la acest caz este ca, desi toti cei patru martori au vazut clar OZN-ul si pasagerul acestuia si au dat imediat o declaratie politiei, nici un politist nu s-a obosit sa caute la fata locului eventualele dovezi despre existent obiectului. Declaratia a fost pusa intr-un dosar, fiind data uitarii. Cazul a fost in cele din urma facut public dupa cateva luni, gratie unui ziarist tenace. La acea vreme, nimeni nu avea cum sa banuiasca faptul ca in cazul lui Lonnie Zamora, din 1964 – New Mexico, SUA – putea fi vorba tot de un OZN de forma ovoidala si de niste umanoizi pitici, imbracati in haine stralucitoare, si ca acest caz va deveni unul din cele mai cunoscute cazuri de intalniri de gradul III din istorie. Pana atunci, insa, trebuiau sa mai treaca doi ani.

Pe Curand!

ILIE ȘERBĂNESCU: BĂNCILE STRĂINE – CUI ŞI LA CE MAI FOLOSESC?

Ceea ce au ascuns cei patru-cinci ani de creştere economică nesănătoasă, în care s-au dovedit copios implicate, au dezvăluit cei nici trei ani de ravagii făcute de criză, pe care prin comportamentul lor le-au agravat: băncile străine sunt un apăsător balast, de care trebuie scăpat! Cu cât mai repede, cu atât mai bine! Dacă România nu va scăpa de acest balast, nici ca speranţă nu poate avea în vedere propria ei dezvoltare!

Băncile străine au venit aici să facă profit – ceea ce era în regula jocului! -, dar au ales forma cea mai invazivă pentru economia din România de a face acest lucru. Au adus bani din afară să împrumute nu firmele pentru investiţii şi creare de locuri de muncă, ci direct populaţia pentru consum. Acesta a luat-o razna şi, întrucât chiar de ar fi ajutat-o cineva producţia nu putea ţine pasul, totul s-a dus în import pe datorie. Şi, în numai câţiva ani, ţara a devenit o anexă bananieră a capitalului vestic, cu dezechilibre interne irecuperabile şi vulnerabilităţi externe extreme. Când au văzut ce a ieşit, băncile străine au oprit aducerea de bani din afară şi, ca să obţină profituri în continuare, au pus statul român să înlocuiască finanţarea dispărută cu bani împrumutaţi pe cheltuiala sa de la FMI. Ele s-au „scos”, în timp ce statul român înaintează vertiginos spre faliment, sub povara îndatorării pe cât de fabuloase, pe atât de fără sens. Băncile străine prosperă împrumutând statul pentru ca acesta să-şi plătească datoriile contractate spre a le înlocui finanţarea pe care chiar ele au sistat-o! Un dezastru pentru statul român şi pentru economia din România.

Se dezvăluie acum nu numai bilanţul tragic pentru economie al expansiunii de tipul menţionat a băncilor străine în România – concretizat în transformarea ţării într-o anexă bananieră a Vestului european şi în îndatorarea fără rost şi fără întoarcere a statului român -, dar şi toate balivernele vânturate de aceste bănci în domeniul lor specific de activitate pentru a-şi justifica acapararea aici a întregului sistem bancar. Principala balivernă a fost chipurile „benefica” aducere de finanţare din afară în condiţiile lipsei de resurse financiare interne.

Aducerea de bani din afară a durat doar atât cât s-a putut face profit lejer şi rapid prin aceasta, şi, Doamne păzeşte, nu pentru finanţarea dezvoltării ţării, ci pentru finanţarea aici a consumului de produse din ţările vestice. În timp ce acum, după sistarea respectivei finanţări, s-a ajuns ca populaţia să devină creditor net al băncilor străine, adică acestea din urmă să dea credite numai din ce strâng de pe piaţa internă. Sau, altfel spus, să prospere doar pe seama „inexistentelor” resurse interne. Păi, să mă ierte Dumnezeu, dar la ce mai folosesc băncile străine?! Şi unele româneşti ar putea culege resursele disponibile pe plan intern, ca să le îndrepte apoi spre cei ce au nevoie de finanţare a unor proiecte economice. Şi poate ar face-o cu mult mai bine şi oricum mai orientat spre dezvoltarea ţării! Nemaipunând la socoteală faptul că ar face-o la costuri mult inferioare pentru clienţi, căci n-ar mai putea practica marje abominabile (acum peste 6%) de dobânzi, deoarece, fiind româneşti, n‑ar mai include peste 3 puncte procentuale risc de ţară!

Cea mai grotescă faţetă a activităţii băncilor străine din România, care spune practic tot despre proiectele acestora aici, este aşa-numita operaţiune de refinanţare a creditelor. Practic, este singura activitate pe care o mai desfăşoară cu clienţii privaţi români. Nu doar că nu mai acordă noi credite, dar se luptă între ele pentru creditele vechi. Adică, pentru piaţa ce a fost, şi nu pentru piaţa ce ar putea fi! Se luptă şi îşi fac chiar şi reclamă la televizor pentru trecut. Căci viitor nici nu au în vedere! Duceţi-vă fraţilor de aici! Învârtindu-vă! Duceţi-vă, căci pentru noi reprezentaţi numai ponoase, nicidecum foloase!

Sursa: romanialibera.ro

Revolutia din Libia seamana izbitor cu cea din Romania din 1989, scrie presa straina

Presa internaţională relatează despre luptele din Tripoli şi eliberarea Libiei, făcând des referinţă la Revoluţia română din 1989. "Când Bucureştiul a picat, cum se întâmplă cu Tripoli azi, mulţimea a sărbătorit, chiar dacă luptele continuau şi viitorul era un mister", scrie New Yorker. Nu este singura publicaţie care îşi aminteşte de România în acest context. Alte titluri scriu de fuga şi moartea lui Ceauşescu sau copiii dictatorului.

Când Bucureştiul a picat, cum se întâmplă cu Tripoli azi, mulţimea a sărbătorit, chiar dacă luptele continuau şi viitorul era un mister, scrie New Yorker în articolul "Vedere din Bucureşti: După Revoluţie". Începutul sfârşitului a venit în 1989, scrie Elissa Curtis, când revoluţia a cuprins fostul bloc sovietic: Polonia, Ungaria, Germania de Est, Bulgaria, Cehoslovacia şi România.

Dictatorul acestei ţări, Nicolae Ceausescu, era un Gaddafi la vremea lui, arată articolul din revista americană: brutal, rupt de realitate, megaloman. El a fost dat jos de propriul popor, care s-a revoltat violent. Pe ideea "ce a devenit acum România", New Yorker publică o serie de fotografii realizate de Davin Ellicson. "Deşi ţara a suferit poate cel mai mult din fostul bloc sovietic, puţini ştiu că Bucureştiul învie", a povestit fotograful.

Nu e prima dată când media internaţională, scriind despre luptele din Libia, face apel la trecut şi foloseşte referinţele Revoluţiei române din 1989.

Într-un comentariu de pe DailyBeast, desprea soarta dictatorilor, Ceauşescu nu lipseşte de pe listă. Newsmax.com scrie despre fuga liderilor şi aminteşte de tunelurile din Bucureşti. Procesul soţilor Ceauşescu este amintit şi de onislam.net.

Slate întreba într-un articol ce se întâmplă cu copiii dictatorilor, pornind de la fiii lui Gaddafi. Dintre exemplele publicaţiei nu lipseau copiii lui Ceauşescu. Slate povesteşte despre destinele total diferite ale celor doi fii ai lui Nicolae Ceauşescu. Nicu a fost condamnat la 20 de ani de închisoare, după revoluţia din 1989. A plătit astfel implicarea sa în politică şi poziţia în nomenclatura comunistă. Valentin, în schimb, s-a ţinut întotdeauna departe de politică. Arestat şi el după revoluţia din 1989, în aceeaşi perioadă, a fost eliberat în 1990 şi şi-a câştigat dreptul la o viaţă liniştită. Valentin Ceauşescu este azi exemplul fiului supravieţuitor, concluzionează articolul.

Întrebarea este ce se va întâmpla cu fiii lui Muammar Gaddafi, toţi şase au fost implicaţi mai mult sau mai puţin în regimul tatălui lor şi cel mai probabil, odată ajunşi în mâinile justiţiei, vor da socoteală împreună pentru vărsarea de sânge din Libia. La fel cum şi cei doi băieţi ai fostului preşedinte egiptean, Hosni Mubarak, sunt anchetaţi alături de tatăl lor.
Sursa: agendadeiasi.ro