Memoriul colonelului (r.) Ion Nicolescu către Traian Băsescu (6)
Ce regiza Sergiu Nicolaescu la Revoluţie (VI).
Cu mitraliera la noul Guven
La un moment dat mi-a spus: „Mergem la etajul XI, la guvern, la ordine“. Am întrebat contrariat: „Care guvern?“ „Vei vedea“ – mi-a răspuns, şi a mormăit ceva de conducători. Am plecat, pentru protecţie, cu doi militari: sergentul Gheorghe Drăghici şi soldatul Ştefan Istrate. Eram convins că „teroriştii“ trag intens asupra „revoluţionarilor“ care de ore întregi dirijau şi transmiteau Revoluţia în direct. Credeam că în sediul Televiziunii vom umbla tîrîş. Dar mă înşelasem. Am urcat pe jos 11 etaje. În Televiziune era o linişte şi o organizare desăvîrşite. Se vedea clar că fiecare ştie ce face. Nici urmă de glonţ tras în Televiziune, asupra Televiziunii. Se trăgea, din ce în ce mai des, însă. Dar asupra oamenilor din stradă. Oameni dintre care au murit destui cu gîndul la libertate, la democraţie, pentru Revoluţie, pentru dreptate. Nu trăgeau „teroriştii“ lui Nicolae Ceuşescu, cum se anunţa intens. Ei l-au părăsit cu toţii. Trăgeau „revoluţionarii“ lui Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu şi alţii. Trăgeau pentru victoria Revoluţiei, ca Nicolae Ceauşescu să moară cît mai repede, pentru crearea de panică şi necunoscut. Trăgeau în adevăraţii revoluţionari.
Am ajuns la etajul XI al Televiziunii şi am intrat într-o încăpere. Acolo se găseau: domnii Ion Iliescu, Dumitru Mazilu, Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu, Cazimir Ionescu şi alte 2-3 persoane. Era linişte şi organizare perfectă. Mulţi intrau cu nişte biletele în mînă, le arătau celor de la masă, apoi ieşeau. La un moment dat, Ion Iliescu şi Gelu Voican-Voiculescu i-au spus cuiva pe un ton foarte răstit: „Stai, domnule, nu dăm asta acum. Ştirea asta. Nu le încăleca. O dai peste 20 de minute“. După aceea, Sergiu Nicolaescu le-a spus: „Am venit cu comandantul de la Ploieşti. Ştiţi, cel de care v-am spus mai de mult. Ce facem?“ Petre Roman a exclamat, ironic: „Hai, domnule comandant, te aşteptăm de 6 ore. Cum slujeşti Revoluţia? Ai 5.000 de blindate şi nu vrei să ne dai şi nouă?“ Mazilu mi-a făcut semn să înaintez în faţa lui. Era în centrul mesei. Pe un ton amabil, îmi ordona, practic: „Domnule căpitan – plecasem tovarăşe căpitan de la Ploieşti, acum eram domn la Bucureşti – dai o companie la Palat, o companie la Gară, o companie la M.A.p.N, o companie…“ L-am întrerupt: „Sînteţi domnul Mazilu, nu? V-am văzut la televizor pînă să plec. Nu pot dispersa forţele cum vreţi dvs. Regimentul este o celulă care luptă sub comanda mea, nu am legături radio viabile, care să-mi permită să comand unităţi larg dispersate. Ordinul a fost să vin cu toate forţele, aici“.
Am ajuns la etajul XI al Televiziunii şi am intrat într-o încăpere. Acolo se găseau: domnii Ion Iliescu, Dumitru Mazilu, Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu, Cazimir Ionescu şi alte 2-3 persoane. Era linişte şi organizare perfectă. Mulţi intrau cu nişte biletele în mînă, le arătau celor de la masă, apoi ieşeau. La un moment dat, Ion Iliescu şi Gelu Voican-Voiculescu i-au spus cuiva pe un ton foarte răstit: „Stai, domnule, nu dăm asta acum. Ştirea asta. Nu le încăleca. O dai peste 20 de minute“. După aceea, Sergiu Nicolaescu le-a spus: „Am venit cu comandantul de la Ploieşti. Ştiţi, cel de care v-am spus mai de mult. Ce facem?“ Petre Roman a exclamat, ironic: „Hai, domnule comandant, te aşteptăm de 6 ore. Cum slujeşti Revoluţia? Ai 5.000 de blindate şi nu vrei să ne dai şi nouă?“ Mazilu mi-a făcut semn să înaintez în faţa lui. Era în centrul mesei. Pe un ton amabil, îmi ordona, practic: „Domnule căpitan – plecasem tovarăşe căpitan de la Ploieşti, acum eram domn la Bucureşti – dai o companie la Palat, o companie la Gară, o companie la M.A.p.N, o companie…“ L-am întrerupt: „Sînteţi domnul Mazilu, nu? V-am văzut la televizor pînă să plec. Nu pot dispersa forţele cum vreţi dvs. Regimentul este o celulă care luptă sub comanda mea, nu am legături radio viabile, care să-mi permită să comand unităţi larg dispersate. Ordinul a fost să vin cu toate forţele, aici“.
M-a întrerupt, spunînd supărat: „Noi te-am chemat. Dumneata ce-ai înţeles? Să comentezi? Sergiule, pe cine ai adus? Timpul trece“. Atunci i-am răspuns: „Nu aveţi nici dreptul şi nici autoritatea să-mi comandaţi. Vă rog să-mi faceţi legătura cu generalul Guşă“. La telefon era „de serviciu“ un căpitan, Paul Jerbas, fost coleg cu mine în Şcoala Militară. El, am aflat ulterior, dezertase de la unitatea unde lucra (Spitalul Militar) şi a venit pe post de „telefonist“ al conducătorilor Revoluţiei, la etajul XI al Televiziunii. Pentru merite deosebite în munca de „telefonist“, pentru că era părtaş la „adevăr“, mai tîrziu a fost numit în funcţia de secretar general al viitorului guvern din primul mandat F.S.N. D-l Mazilu, încurcat în zelul lui de fermitate, mi-a spus: „Vorbeşte cu ministrul Apărării, generalul Militaru“. I-am răspuns că generalul Militaru este în rezervă şi nu are nici un fel de competenţe în comanda Armatei. Atunci, foarte nervos, a strigat la mine: „Băi, căpitane, nu execuţi ordinul guvernului? Te arestez!“ Eu am arătat de multe ori în cariera mea că sînt un militar nedus la biserică. Aşa am procedat şi atunci. Le-am ordonat celor doi militari care erau cu mine să introducă gloanţe pe ţeavă, am scos pistolul şi am spus: ,,Care guvern, bă? Eu nu ştiu de nici un guvern. Pe cine arestezi, pe mine? Fă-mi urgent legătura cu generalul Guşă. Unde m-aţi adus, d-le Sergiu? Să fiu arestat?“ Sergiu Nicolaescu mi-a sugerat că este bine să execut ordinele d-lui Mazilu, ale guvernului. I-am răspuns că eu nu execut decît ordinul şefilor mei, dar întrucît nu am legătura cu ei, vreau să vorbesc cu generalul Guşă, cu el aveau legătura.
Toţi erau împietriţi de atitudinea mea, dar mai mult de cele două pistoale mitralieră, aţintite asupra lor. Paul Jerbas mi-a făcut legătura cu generalul Guşă, care m-a întrebat unde sînt şi ce forţe am cu mine, ordonîndu-mi să mă duc la Otopeni, pe aeroport, să pun ordine acolo, specificînd: „Vezi că aerogara este ocupată de terorişti, care au luat ostateci. Prea multe nu am timp să-ţi spun. Am încredere în tine, Nicolescule. Bine că m-ai sunat, nu avem forţe acolo. Blochezi pistele, nu se aterizează, nu se decolează. Pentru siguranţă, nimeni“. L-am rugat să repete ordinul să-l audă şi Paul Jerbas şi să-l poată comunica „guvernului“. M-a întrebat: „La care dracu’ guvern eşti? Eu sînt la dracu’, la C.C.“. Apoi am părăsit încăperea, ameninţîndu-i cu armele pe cei amintiţi mai sus. Toţi mă priveau urît, dar la nici unul n-am simţit atîta ură în privire ca la Ion Iliescu. Sergiu Nicolaescu a venit după mine pînă jos, unde mi-a spus, nervos: „M-ai făcut de rîs! Ţi-ai ratat cariera (chiar că după 8 ani am ratat-o, mi-au plătit cele de atunci). Nu pleca la Otopeni. Vei avea pierderi mari. Aici e «locul» important unde este guvernul. Rămîi aici. Voi aranja eu totul“. „Vă rog să mă lăsaţi în pace. Plec la Otopeni, unde am primit ordin. M-aţi încurcat destul pînă acum. Ce este cu acest guvern?“ „Sînt noua Putere, mi-a răspuns. Dă-mi un T.A.B. să mă ducă pînă acasă“. „Nu vă mai dau nimic. Plec la Otopeni“. Şi am plecat. Am dat ordinele de deplasare necesare.
Următorul fragment al scrisorii:
14 ianuarie 2011; 11:11:00
ro.altermedia.info
