Nostalgia de a trăi sau despre un prezent care ne scapă

Omul nemulțumit întotdeauna e nostalgic. Nemulțumirea te scoate dintr-un prezent negru aruncându-te într-un trecut gri, regretat, chiar dacă, de multe ori, regretabil. Nemulțumirea față de un prezent sumbru romanțează gri-ul trecutului, în care te aruncă cu toată ființa, iluminează gri-ul și-l face suportabil, mult mai suportabil decât negrul banal, monoton al cotidianului nemulțumitului.

Omul mulțumit întotdeauna e vizionar. Mulțumirea te scoate dintr-un prezent alb aruncându-te într-un viitor galben, dorit, așteptat, chiar dacă de multe ori iluzoriu, dezamăgitor și degeaba. Mulțumirea față de un prezent confortabil, normal, romanțează galbenul viitorului în care te aruncă cu toată ființa, iluminează galbenul și-l face doribil, mult mai de dorit decât albul banal, monoton al cotidianului mulțumitului.

Prezentul acaparează doar rareori ființa, de obicei doar în momente fulminante, fracțiuni de secundă tragice, în traiul normal, zilnic, el îi fuge mereu omului de sub picioare, fiindcă durează o secundă și, nici nu apuci să-l conștientizezi bine, să apuci pasărea cu ambele mâini și să îi storci zborul în mintea ta avidă, preț de o fracțiune de secundă, că ți-a și zburat din mână… Prezentul e ca un covor ce ți se trage mereu de sub picioare, aruncându-te cu capul înainte spre viitor, sau înapoi spre trecut. Prezentul e un cord deschis, dureros de viu și de palpabil, el îți pompează sânge în ființă și îți îngroașă arterele creierului cu sedimente ale trecutului, cu viziuni ale viitorului, până ți le-nfundă de tot și dispari din ființă, cu tot cu sedimente, sentimente și viziuni.

Oamenii nu pot trăi în prezent. Nu pot. Prezentul nu există, e prea scurt ca să-l cuprindem cu ființa ce se rostogolește inertă pe toboganul scurt și alunecos, fără priză, al timpului existențial pământesc. Omul trăiește faptele după ce se întâmplă, în mintea sa, ce le dă durată și timp. Secunde pot deveni ani, de fericire visată, sau de chinul neîmplinirii de moment, de nostalgii și visuri. Iar ani pot trece ca și secunde, goi de viață, acaparați de secundele minții ce retrăiește adânc în ea mereu și mereu aceleași imagini a ceea ce-a fost sau a ceea ce își dorește să fie. Ce este nu este, există doar ce a fost și ce vrem să fie prin prisma a ceea ce a fost. Și viitorul e tot o nostalgie, a unui trecut continuat și proiectat înainte. Prezentul e doar punctul de sprijin al unui scripete ce ne ajută să facem salturi ample prin timpul vieții noastre, prin liniile sale de forță sau de slăbiciune, prezentul e punctul de sprijin ce ne permite să transformăm timpul în timpuri și în răstimpuri.

Nu ne oprim niciodată din visări, din nostalgii și din proiecții mentale, fiindcă statul pe loc, nemișcarea înseamnă neființa. Prezentul poate fi oprit și contemplat, savurat doar prin eternizare ideatică, abstractă. De-asta eternele personalități eternizate prin ieșirea din timp, sunt mereu prezente. Totul are un început și un sfârșit, iar între punctul de start și cel de final traversăm cursa prin nostalgia lui va fi și nostalgia lui am fost… Ce e de fapt acum, aici, fără trecut și viitor, prezentul, realul, concretul palpabil, clipa nelegată de alte clipe, ființa, existența pură și absolută, acum-ul și aici-ul, scânteia de viață din noi ne scapă mereu printre degete. Și poate că e mai bine așa. Trecutul poate fi reconstruit și mistificat pentru a deveni acceptabil, viitorul ni-l construim cu ușurință, însă prezentul, acum-ul nu poate fi niciodată manipulat și controlat de ființa umană. De-asta se spune că nu aduce anul ce aduce clipa, fiindcă secunda universului divin, pe care omul nu o poate trăi pe deplin conștient ci doar o poate visa la modul trecut sau viitor, secunda divină transformată în prezent poate întoarce și îmbogăți sau nimici instantaneu, fulminant și inexorabil, planurile umane imaginate, trăite imagistic în minte, de-un an sau de-o viață. Prezentul are forță, el este viața ce hrănește cu viață visul trecutului și-al viitorului în care ne-am făcut pat, ne-am pus capul pe pernă, ne-am înplăpumit confortabil sau inconfortabil cu materie și-l visăm. Visăm prezenturi ce vor fi și prezenturi ce-au fost, ce numai prezenturi nu sunt, pure iluzii…

Viața e-un vis, trăită în timp și în spațiu, dar ce timp e acela ce se sustrage conștiinței imediate a trăitorului, pentru a putea fi doar ghicit cu coada ochiului minții? Ce spațiu e acela, când timpul ne trage pământul, concretul clipei de sub picioare? Viața e în mintea noastră, nostalgici și visători, pragmatici sau romantici… depinde doar de voi dacă vă umpleți visele și nostalgiile cu pământ, cu lucruri, sau cu cer, cu idei și cu visări. Oricum, și pământul, și lucrurile sunt un vis, sunt idei despre lucruri, sunt vise ale lucrurilor. Cu mult mai efemere însă și mai lipsite de satisfacție decât ideile palpabile despre idei, decât visele palpabile despre visări. Depinde doar de noi ce visăm, ce timp interior alegem să trăim, ce trecut sau viitor, mai apropiat sau mai îndepărtat. Prezentul e cel ce dă reset periodic, mereu brusc și pe neașteptate. Prezentul ne izbește violent, ciclic, ne dă cu capul de pereții cerului sau ai pământului unde am ales sau nu să ne trăim visele. Depinde doar de noi ce program alegem să rulăm între restarturi. Ideal unul generos, dacă tot e totul o iluzie… măcar să fie o iluzie caldă, mare și frumoasă, ca soarele de pe cer.

Autor: Florin Moldovan
sursA: voceaclujului.ro

         gandeste.org