În ultimele decenii, consolidarea producţiei alimentare a concentrat puterea în mâinile a tot mai puţine corporaţii. Multe din fermele de astăzi sunt de fapt unităţi industriale masive, şi nu păşuni înverzite, hambare colorate sau culturi întinse de legume pe terenuri agricole, aşa cum îşi imaginează majoritatea oamenilor. Aceste ferme sunt capabile să producă alimente într-un volum mare, însă fără a ţine seama de mediu, de bunăstarea animalelor, de calitatea solului şi apei sau de siguranţa alimentară, relatează Gracelinks.org.
Pentru a maximiza profiturile, de multe ori, agricultura industrială face rabat de la sănătatea consumatorilor şi a comunităţilor rurale, precum şi de la calitatea nutritivă a produsului.
- Ce este agricultura industrială sau crescătoriile de animale?
Deşi nu există o definiţie strictă, agricultura industrială şi crescătoriile de animale industriale se referă la un tip modern de agricultură care:
1. necesită investiţii consistente, cantităţi mari de îngrăşăminte şi eliminarea locurilor de muncă (fermele industriale folosesc tehnologii “care economisesc locuri de muncă”, cum ar fi pesticidele în locul plivitului şi maşinăriile mari pentru plantare şi recoltare), în cazul producţiei de recolte, şi
2. în ceea ce priveşte producţia de animale, aceasta este caracterizată de o populaţie densă de animale crescute pe suprafeţe limitate şi necesită cantităţi mari de hrană, apă şi medicamente.
- Producţia industrială de plante
De exemplu în statul Iowa, din SUA, există o imagine foarte clară a ceea ce înseamnă agricultura industrială: peisajul este dominat de kilometri şi kilometri de porumb şi boabe de soia (cea mai mare parte a terenurilor agricole sunt cultivate doar cu aceste două produse). Monoculturile sau producţia unei singure recolte de-a lungul unei zone mari, sunt o componentă importantă a agriculturii industriale şi, pe lângă cultivarea a doar două produse, acest tip de agricultură este caracterizat de odependenţă faţă de combustibil, pesticide şi maşinării care înlocuiesc forţa de muncă umană.
Cultivarea la scară largă a unei singure specii este împotriva principiilor de bază care funcţionează în lumea naturală, şi anume diversitatea, iar din această cauză, există multe probleme. În timp ce susţinătorii agriculturii industriale susţin că au modernizat şi raţionalizat producţia de alimente, o astfel de evoluţie s-a făcut plătind un preţ al biodiversităţii, sustenabilităţii ecologice, comunităţilor rurale stabile şi chiar al sănătăţii oamenilor.
- Producţia industrială de animale
Producţia de animale a ajuns atât de departe faţă de metode tradiţionale de creştere, încât oficialii nu se mai referă la aceste activităţi folosind denumirea de “ferme”. Acumsunt numite “Operaţiuni de Hrănire a Animalelor” (AFO).
Potrivit Agenţiei de Protecţie Ecologică (EPA), unităţile AFO sunt “operaţiuni agricole unde animalele sunt păstrate şi crescute în medii limitate”, unităţi care “adună animalele, furajele, gunoiul de grajd, animalele moarte şi operaţiunile de producţie pe o suprafaţă de teren de mici dimensiuni”. Pentru a fi clasificată ca şi o AFO, un lot de pământ sau o unitate trebuie să aibă animale care “sunt sau urmează să fie ţinute într-un grajd şi hrănite sau ţinute pentru o perioadă de 45 de zile sau mai mult”.
O Operaţiune Concentrată de Hrănire a Animalelor (CAFO) este definită potrivit numărului de animale dintr-o astfel de unitate. Un CAFO mare conţine 1000 de bovine (altele decât cele de lactate, care este de 700), 2500 de porci de peste 25 de kilograme sau 125.000 de pui de găină, dacă nu este folosit un sistem de dejecţii lichide, şi 30.000 dacă este utilizat aşa ceva.
Un sistem de dejecţii lichide presupune ca urina şi fecalele animalelor să fie amestecate cu apă şi păstrate într-o instalaţie sau în gropi uriaşe în aer liber. Aceste sisteme ale gunoiului de grajd creează un nivel mare de poluare (pentru care ajung să plătească tot contribuabilii…).
Chiar dacă formulările de mai sus reprezintă modul în care EPA şi alte agenţii de reglementare definesc o fermă agricolă, definiţia generală este dată de următoarele caracteristici:
- Dimensiune excesivă
În producţia vegetală, monoculturile de porumb, grâu şi boabe de soia ocupă kilometri întregi de teren în unele părţi ale lumii. Aceste terenuri necesită o utilizare intensivă de îngrăşăminte pentru a furniza substanţele nutritive, precum şi de pesticide,necesare pentru menţinerea sub control a numărului de insecte şi a bolilor care se pot declanşa, din moment ce prin plantarea unei singure specii de vegetaţie de-a lungul unei zone mari, paraziţii sunt atraşi aici în mod natural. Recoltele sunt plantate, plivite şi culese în mod mecanic.
În cadrul fabricilor agricole, un număr anormal de mare de animale sunt ţinute în spaţii foarte mici. Zonele de hrănire a bovinelor conţin de obicei mii de animale într-un singur loc, în timp ce fermele de ouă găzduiesc peste un milion de găini. Principalele animale utilizate în cadrul acestui tip de operaţiune sunt vacile, porcii, găinile şi curcanii, dar această practică este aplicată în acelaşi timp şi în cazul oilor, caprelor, iepurilor şi diferitelor tipuri de păsări de curte.
- Nerespectarea calităţii solului şi apei
Monoculturile epuizează solul de substanţe nutritive prin creşterea aceleiaşi culturi de-a lungul a kilometri întregi de teren agricol, an după an.
Din cauză că solul a fost deposedat de substanţele sale nutritive, pentru a produce recolte destul de mari, agricultorii trebuie să folosească îngrăşăminte chimice.Aceste îngrăşăminte conţin cantităţi mari de nitrogen, care se pot scurge din terenuri şi se pot infiltra în râuri şi pârâuri. Aplicarea puternică de îngrăşăminte chimice împiedică solul să fie compact, astfel că, pe lângă faptul că se sărăcesc de substanţe nutritive, solurile acestor recolte vegetale sunt erodate la un nivel foarte mare.
- Nerespectarea bunăstării animalelor
Clădirile de metal ţin îngrădite animalele, cu un spaţiu minim pentru un comportament normal şi cu un acces redus (sau inexistent) la lumina solară sau aer curat.
Animalele sunt mutilate pentru a le adapta la condiţiile crescătoriilor industriale. Aceste procese includ tăierea ciocului la găini şi curcani, precum şi tăierea cozilor vacilor şi a porcilor.
Ţarcurile şi cuştile restricţionează comportamentul şi mişcarea naturală a animalelor. În unele cazuri, cum ar fi viţeii pentru carne şi suinele materne, animalele nici măcar nu se pot întoarce.
- Dependenţa de substanţe chimice, medicamente şi hormoni
Pesticidele ucid paraziţii de pe un teren, dar de asemenea ucid şi insectele benefice şi pot uneori chiar să ajungă în lanţul alimentar şi să afecteze alte animale.
Utilizarea îngrăşămintelor poate creşte salinitatea solului, ceea ce face ca orice substanţă nutritivă disponibilă să fie inaccesibilă pentru plante, şi de aceea, recolta are nevoie de şi mai multe îngrăşăminte.
Doze de antibiotice sunt administrate animalelor cu regularitate, în scop preventiv, pentru a ţine la distanţă orice boală care poate apărea din cauza condiţiilor anormale şi insalubre.
Pe lângă medicamentele preventive, animalele sunt hrănite cu hormoni şi antibioticepentru a promova o creştere mai rapidă.
- Gestionarea defectuoasă a sistemului agricol
Aspectul de separare a animalelor şi plantelor în cadrul procesului de producţieperturbă ciclul natural al reînoirii. Într-un sistem agricol sustenabil, nevoile tuturor componentelor sunt acoperite din deşeurile altora: gunoiul de grajd este încorporat în sol pentru a reface nivelul de substanţe nutritive care sunt extrase din sol de vegetaţia cu care sunt hrănite animalele. Este un ciclu complet de reînoire. Atunci când aceste două elemente sunt separate, solul devine sărăcit şi deşeurile se acumulează până la un punct de toxicitate.
- Îngrăşămintele chimice sunt folosite în exces, provocând daune la nivelul solului şi creând condiţii în care excesul de azot care provine de la ferme agricole se infiltrează în apele din apropiere, încurajând creşterea excesivă de alge şi privând viaţa sălbatică din apă de oxigen.
- Utilizarea la scară largă a pesticidelor are ca rezultat pierderea insectelor benefice şi dezvoltarea unor paraziţi rezistenţi la pesticide.
- Deşeurile excesive create de concentraţii mari de animale sunt manipulate în moduri prin care se poate polua aerul şi apa.
- Gropile de gunoi de grajd create de om, în cadrul fermelor industriale, conţin milioane de litri de deşeuri lichide care se pot infiltra în apa subterană. Gunoiul de grajd este de obicei pulverizat peste culturi, adesea în mod excesiv, ceea ce poate duce la o scurgere în apele de suprafaţă.
- Substanţele nutritive şi bacteriile din deşeuri pot contamina cursurile de apă, omorând peştii şi crustaceele şi perturbând ecosistemele acvatice.
- Acorduri de “creştere contractuală”
Creşterea contractuală este o practică obişnuită pentru companiile care procesează produsele vegetale (cum ar fi porumbul) şi pentru producţia animalelor (în special producţia de porci şi pui). Într-un acord de creştere contractuală, o corporaţie va semna un contract înainte ca produsele să fie plantate, care va specifica cât de mult produs finit va cumpăra compania şi la ce preţ. În producţia animală, o corporaţie care deţine animale încheie un contract zootehnic cu agricultorii pentru a le creşte animalele până la maturitate.
În general, un astfel de sistem funcţionează în felul următor: o corporaţie importantă furnizează fermei agricole seminţele şi orice alt tip de hrană şi un număr mare de animale imature. Acest lucru permite corporaţiei să controleze varietatea produsului şi toate intrările (hrană, îngrăşăminte etc.) Agricultorul creşte animalele pe o perioadă pre-determinată de timp, după care compania colectează, procesează şi distribuie produsul.
Deşi acest sistem garantează fermierilor o piaţă pentru produsul lor, în acelaşi timp îi şi împovărează cu un risc financiar extraordinar. De-a lungul procesului, corporaţia deţine controlul total în acest acord, ceea ce înseamnă că agricultorii pierd puterea devenind dependenţi de companii pentru “investiţii” (seminţe, îngrăşăminte, animale, hrană etc) şi know-how.
- Integrarea verticală
Agricultura contractuală este o piesă din întregul sistem al proprietăţii corporative din sectorul agricol. Integrarea verticală este un aranjament de management în cadrul căruia mai mulţi paşi din producţia şi/sau distribuţia unui produs sau serviciu sunt controlaţi de o singură companie sau entitate, pentru a creşte puterea companiei sau entităţii pe segmentul de piaţă.
Pe lângă faptul că vor încheia contracte cu ferme agricole pentru a-şi creşte culturile vegetale sau animalele, corporaţiile deţin o companie de seminţe sau furaje, o companie de aprovizionare a fermei şi o companie de distribuţie şi procesare. Acest aspect le permite să obţină profit de la orice nivel al procesului de producţie alimentară, fără a investi în active permanente, cum ar fi terenuri şi fără a pierde bani din cauza unor elemente neprevăzute, cum ar fi pierderea recoltei din cauza unor condiţii meteorologice neprevăzute sau a morţii animalelor.
În timp ce integrarea verticală în unele zone ale industriei este binevenită (este o metodă dovedită de maximizare a profitului), aceasta are consecinţe grave în ceea ce priveşte agricultura, în special atunci când este combinată cu agricultura contractuală, din moment ce agricultorii îşi asumă toate riscurile, iar companii primesc beneficiile.
Integrarea verticală şi agricultura contractuală forţează agricultorii să intre în datorii, sprijină practicile agricole care dăunează mediului şi care reprezintă un abuz faţă de animale şi compromite calitatea alimentelor pe care noi le mâncăm şi a solului pe care aceste produse cresc.
- Costurile reale
Alimentele produse în mod industrial par să fie ieftine, însă eticheta de preţ nu reflectă costurile reale pe care contribuabilii trebuie să le suporte. Monoculturile şi fermele poluează comunităţile şi afectează în mod negativ sănătatea publică, crescând astfel costurile medicale pentru cei care trăiesc în apropierea unor astfel de unităţi, costuri care de obicei sunt susţinute de bugetele publice.
Contribuabilii finanţează subvenţiile guvernamentale care merg în principal către fermele industriale mari, iar locurile de muncă sunt eliminate şi salariile reduse, pe măsură ce consolidarea corporativă bagă în faliment afacerile mici.
- Ce se poate face?
Sfârşitul acestui sistem de agricultură industrial sau măcar transformarea acestuia într-un mod pozitiv ar putea fi posibilă prin achiziţia de produse de la fermele agricole mici, sustenabile. Aceste afaceri au drept scop obţinerea de profit în urma muncii lor, însă acesta nu este singurul lor obiectiv. Fermele mici asigură un câştig triplu – financiar, social şi ecologic -, atâta timp cât aceşti agricultori nu vor sacrifica sănătatea pământului sau calitatea produselor pentru a face câţiva dolari în plus.
Atunci când cumperi fructe, legume şi carne locală, nu faci altceva decât să suţii economia locală. Cea mai mare parte din bani va merge direct către agricultori, deoarece aceştia nu trebuie să plătească transportul şi intermediarii.
Cumpărând produse de la nivel local se realizează o economie de combustibili fosili (necesari pentru a aduce alimentele de la fermă pe masa din bucătărie), ceea ce este extrem de benefic pentru mediu.
A cumpăra sustenabil. Acesta este un nou mod prin care consumatorii îşi arată preferinţa pentru alimentele produse şi crescute în mod sustenabil, iar banii lor cheltuiţi pe mâncare sunt purtătorii mesajului “NU susţin agricultura industrială şi creşterea animalelor în fabrici!”
Sursa: www.financiarul.ro
